GEȚIA SARMATICĂ SAU SARMAȚIA GETICĂ! Partea 2

Geții vorbeau mai multe dialecte și sunt menționați sub mai multe exonime, lucru puțin știut, pentru că nu a fost lămurit de istorici și lingviști, în acest sens având puține surse scrise. Neamurile geților s’au răsfirat printr’o expansiune teritorială firească, triburile lor au evoluat cultural, lingvistic și religios independent. 

Fie că erau de’a lungul secolelor numiți de cronicari celți, scyți, geto-daci, goți, samo-geți, tyrageți, massa-geți, dahi, yuezhi, jats, geats, iler-geți, odrisi, traci, troieni, frigieni sau daci, cu toții erau mlădițe etnice ale aceluiași mare popor Getic, care a populat Europa. Urmașii pelasgilor cei mai vechi locuitori europeni și care se întindeau prin expansiune și roire, de la Atlantic până în India, și chiar mai departe până în insulele japoneze.

Lista geților-sarmatici sau sarmo-geților

Poloniei îi revine un set de etnonime care pot fi asociate celui modern. Acei Bulanes (Sulones?) cu Phrugundiones la sud și Avareni la nordul Vistulei, care ne duc la frontiera Getică. De aici detaliile sunt toate conjuncturale.

Zeuss Johann Kaspar, un lingvist german a identificat Bulanes cu Boranii lui Zosimus, care, împreună cu Goții, Carpii și Urugundi, au atacat imperiul sub Gallus.

Nestor a numit o populație Sul-iczi și ocupau o localitate între Nipru și Nistru, dar acest lucru este mult mai la est.

În Livonia, Henry Lett dă importanță națiunii Selones, o identificare plauzibilă. Pentru Bulanes (presupunând că aceasta e citirea adevărată) cuvântul Polyane ne dă semnificația cea mai plauzibilă. Nestor îl folosește frecvent. Sunt Pole, adică în primul rând ocupanți ai câmpiei. Ori de câte ori, apoi, s’au aflat la câmpie aceștia puteau fi Polyane și Nestor menționează de fapt, două diviziuni ale acestora, Lekhs (Leșii) sau polonezii de pe Vistula, și Polyane ai Niprului.

Acei Phrugundiones ai lui Ptolemeu au fost întotdeauna cruciali în Geographia. Numele lor este și Burgundiones sugerând ideea unei migrări din Polonia în Bourgogne. Apoi, mai există Urugundii și Burgundii scriitorilor bizantini (a se vedea Zeuss, s. V. Borani, Urugundi), cu care populația lui Ptolemeu este probabil identică.

Scriitorul care nu dorește să’și asume migrații inutile va întreba dacă Burgundys nu poate fi explicat mai mult pe principiul sugerat de cuvântul Polyane, dacă cuvântul nu poate fi numele a mai multor localități cu aceleași particularități. Probabil, aceasta este situația. În germană, precum și, de asemenea, în limbile slave, cuvântul Fairguni, Fergund, Vergunt, Virgunda, Virgunndia, și Viraunnia, înseamnă un tip de deal mediu, pădure, regiune ridicată. Din această cauză apariția lor este în diferite și depărtate locuri, dar în nici un caz nu implică migrații.

Avarenii pot fi plasați în Gallicia.

Spațiului României îi revine acelor Ombrones (posibil Umbrii) și Anarto-phracti. Sunt aceștia Anarții lui Cezar? Acei Anarți ai lui Cezar care au fost pe limitele de est ale pădurii Hercynice (Bell. Gall. 6,24, 25), care coincid cu ale Geților, fapt pentru care, situați de’a lungul frontierelor țării, ne dă Vestul Galliciei, sau Silezia austriacă, pentru Anarto-phracti.

Ombrones dacă sunt o diviziune a Umbrilor care populează Peninsula Apenină, ei se mai numesc Ombrii în unele surse romane. Mulți scriitori romani au crezut că Umbrii ar fi Celtici. Corneliu Bocchus a scris că au coborât de la un trib galic vechi, Plutarh a scris că numele ar putea fi un mod diferit de a scrie numele tribului celtic Ambrones, ceea ce înseamnă vag ”Regele boilor”.

De asemenea, el a sugerat că Insubres, un alt trib galic, ar putea fi o legătură. Numele lor Celtic Isombres ar putea însemna, eventual, ”Umbrii mai mici”, sau locuitori ai țării de mai jos (la sud n.n.) de Umbria.

Pliniu cel Bătrân a scris cu privire la etimologia populară a numelui:

”Oamenii Umbriei se cred cei mai vechi din Italia; ei cred că erau numiți Ombrii (aici, ”oamenii din furtună”), de către greci, deoarece au supraviețuit potopului (literalmente o inundație a terenurilor de la furtuni, imbribus). Etruscii au învins 300 de orașe din Umbria.”

Anarții sau Anartoii au fost triburi celtice, sau în cazul acelor subgrupuri de Anarți care au pătruns în regiuni vechi din Geția, celții au fost asimilați cultural de geți.
Ptolemeu în Geographia localizează Anartoii în Geția (sau Dacia cum eronat i se mai spune). Unele grupuri de Anarți au ocupat părți din Slovacia de azi și sud-estul Poloniei.

Orașul getic Docidava (ce amintește de actualii germani care’și spun doici-deutsch) a fost situat pe teritoriul Anarților, potrivit lui Pârvan.
Anartophracti (sau Anartofraktoi ) sunt menționați de Ptolemeu. Numele acestui trib pare a fi compus din denumirea în limba latină-greacă și poate fi legată de Anartoi rezidenți în Dacia, susține Czarnecki.

Anartofraktoi au fost un trib getic nordic, în conformitate cu Braune sau în amestec geto-celtic, conform lui Pârvan.
În sursele antice, cea mai veche mențiune a Anarților este în Elogium de Tusculum (10 î.Hr.).

În De Bello Gallico, o relatare din propriile sale campanii în Războaiele Galice (58-51 î.Hr.), Iulius Cezar a scris (VI.25.1):

”Pădurea Hercynică începe din teritoriile Helveților, Nemeti și Rauraci și se intinde, pentru o distanță de călătorie de 9 zile pentru un călător rapid, de’a lungul Dunării și coincide cu granițele Dacilor și Anarților.”

În jurul 172 d.Hr., Anarții au refuzat să asiste romanii în războiul lor împotriva marcomanilor. Pentru a’i pedepsi, împăratul roman Marcus Aurelius a ordonat deportarea Anarților din țările lor native ale provinciei romane Pannonia Inferior, o mișcare care a avut loc nu mai târziu de 180 d.Hr.

Apoi vin Burgiones, apoi Arsiaetae (comparați cu Aorsi), apoi Sabocii, apoi Piengitae / Pien-Geții, iar apoi Bessii, de’a lungul Munților Carpați. Gallicia, cu părți din Volînia, și Podolia ne dă un spațiu amplu pentru aceste populații necunoscute, și astfel denumite.

Lista a doua:

Populațiile din coloana a doua, posibil cu o eroare începând din nou cu Venedi. Vilnius, Grodno, cu părți din Minsk, Volînia, Podolia și Kiev să ne dea o zonă asupra căreia avem șase nume de enumerat. La sud sunt munți Peucinian (Bukhovinia?).

(1) Galindae – Aceștia sunt situați prea departe spre est, dacă nu greșim în identificarea lor cu Gal-inditae de Gal-andia și Gol-enz în Evului Mediu, ei sunt prusacii de la estul Lacului Spirding.

(2) Sudeni – Aceștia, par a fi Sudo-vitae ce coincid cu Gal-inditae, dar la Nord-est de ei. Districtul lor se numește Sudovia.

(3) În ceea ce privește Stavanii, aceștia, avem afirmația surprinzătoare, că ei se extind până la Alauni. Se extind fie Stavanii în Caucaz, sau Alanii în Prusia, dar asta iese din discuție.

(4) În Igylliones -Zeuss a încercat să identifice acest nume cu un alt nume care apare în atâtea alte forme ca să facă aproape orice presupunere scuzabilă Jaz-wingi, Jac-wingi, Jacz-wingi, Jec-wesin, Get-uinzitae, Get-wezitae, Jent-uisiones, Jent-uosi, Jacint-iones, Jat-wjazi, Jat-wjezi sau Get-wesia și Got-wezia, sau toate formele actuale. Zona populației care a fost una dintre cele mai puternice ramuri din spațiul lituanian în secolul al 13-lea, a fost parte din Grodno, Minsk, și Volînia, o localitate care se potrivește cu siguranță Igylliones.

(5) Costobocii din Podolia.

(6) Transmontanii – Acesta este un alt nume latin al Geților, poate, cu toate acestea, o traducere comună a slavonului Za-volovskaje, adică dincolo de bazinelor hidrografice. A fost aplicată, probabil, la populația de la frontiera de nord a Geției în general.

A treia listă, începe, de asemenea, cu:

(1) Venedii, care urmează linia de la Marea Baltică de la Vilnius și Courland spre Finlanda, și atinge interiorul, spre est și sud. Imediat pe Golful Venedic se află Veltae. Etnonim cu etnonim, aceștia sunt  Vylte și Wilzi ai Evului Mediu, o formă care apare încă din Alfred. Au fost germani, dar folosit de franci la anumite populații slavone.

Au fost, de asemenea băștinași, pluralul lor fiind Weletabi.

Puține națiuni mai proeminente decât aceasta a acestor Wilts din perioada Carlovingiană. Ei nu sunt, însă la vest de Prusia, și mai curând în Pomerania, unde Oderul i’a împărțit. Pe scurt, ei au fost în Mecklenburg, mai degrabă decât în Livonia sau Esthonia, cum ar fi Veltae ai lui Tacitus.

Sinonim pentru aceste Wiltae de Vest sau Welatabi, a fost Liutici (Luticzi). Un sinonim probabil a fost Veltae ai lui Tacitus, de asemenea, o formă a lui Lit-. Aceasta o deducem de la localitățile lor, făcând parte din actuala Lith-uania sau Lett-land.

Adăugați la aceasta faptul că cel puțin un scriitor (Adam din Bremen) plasează Wilzi în țara Veltae a lui Ptolemeu. Explicația exactă a acestui aspect dublu pentru o pereche de nume este necunoscută. Este sigur, însă, Veltae sunt menționați în Lett-land, adică în părțile de sud ale Livoniei, și probabil, în unele părți ale Lituaniei de azi și Courland. Constantin Porphyrogenetul îi menționează ca Veltini.

La nord de Veltae:

(2) Osii (Ossii), probabil din insula Oesel. Trebuie adăugat, totuși, rădăcina vestel, wes-, apare frecvent în geografia Prusiei. Osilii, un nume pentru ocupanții Oesel, apare devreme în istorie medievală.

(3) Carbones, la nord de Osii. Acesta este un nume cu mai multe explicații. Acesta poate fi cuvântul Finn pentru pădure=Carbo. Acesta poate fi rădăcina curentă (sau Kr), care apare într’o serie mare de cuvinte Finn,  Coralli (Karelia), curentă (în Cur-land), Kur- (în Kur-sk), & C.

Formele Curones și Curonia (Courland) se apropie, dar localitatea este la sud în loc de nord. Mai este probabil Kar-Elia. Ea aproape sigur arată că am trecut de la o țară a slavonilor și lituanienilor la cea a estonienilor, ingrianilor și finlandezilor.

Este improbabil că acești finlandezi (finlandezii din Finlanda) se puteau stabili spre sud, în Prusia de Est, este imposibil. Ei au fost, probabil, la est.

(4) Kar-eotae. Aici Kar- este rădăcina comună Finnică ca și mai înainte. Orice parte a guvernului din Novogorod sau Olonetz ar fi furnizat numele, finlandezii din prezent aparținând de ambele diviziuni ale Kareliei, cu numele (el-nefiind radical).
Apoi (5, 6, 7, 8, 9, 10, 11) Sali, la sud de Agatârși, apoi Aorsi și Pagyritae, la sud de Savari, și Borusci până în Munții Rhipaean, apoi Akibi și Naski, la sud de Vibiones și Idrae, și la sud de Vibiones, până la Alauni, Sturni.

Între Alauni și Hamaxobii Karyones, sunt SARGAȚII. Sargații sunt menționați în Ptolemeu.

SARGEȚII sunt considerați de Ptolemeu și de Ammianus Marcellinus ca fiind neamuri iraniene scyto-sarmate din regiunea Donului.

Vasile Pârvan afirmă că sargeții (în latină sargetae) din Geția sunt scyți asimilați de localnicii geți. Dio Cassius povestește că regele Decebal a abătut apele râului Sargeția (Streiul de astăzi) și săpând o groapă a ascuns o mare comoară cu obiecte de aur și argint. Apele au fost readuse în vechea albie după securizarea tezaurului. După cucerirea romană și crearea coloniei Dacia, romanii au pus mâna pe comoară datorită trădării prizonierului Bicilis. Se știe că plasarea lor în regiunea Hunedoara și Țara Hațegului coincide cu unul din cele mai însemnate centre culturale, politice și economice ale geților din ultimele două secole până la cucerirea romană.

La cotul Donului (Tanais), sunt Ophlones și Tanaitae. Există câteva puncte în această listă, care sunt fixe. Cotul Donului va plasa Ophlonii în Ekaterinoslav.

Boruscii, au ajuns la Munții Rhipaean, iar dacă aceștia au fost din zona Urali, mai degrabă dincolo de Valdai, trebuie să se fi extins mult dincolo de Sarmația europeană și asiatică.

Savarii poartă un nume similar, pomenit de Nestor, Sjevera pe Desna, Sem, și Sula, – un cuvânt care ar putea pur și simplu însemna din nord. Este un nume care reapare în Caucaz, Sabeiri. Aorsii pot fi Ersad (d este inflexional), o ramură a Mordvinilor, ocupanții în prezent ai regiunii Oka.

Pa-gyritae poate să fi fost triburile de pe (po=pe) Gerrhus, astfel de compuși fiind comuni în limba slavonă, de exemplu, Po-labi (pe Elba), Po-morania (la mare).
Întreaga geografie, însă, este nedeterminată și incertă.

La sud de Tanaitae au venit Osulii (Sol-iczi lui Nestor), ajungând până la Roxolanii, adică ocupând părți din Cherson și Ekaterinoslav. Între roxolanii și hamaxobi, rhakalanii și Exobu-gitae/ Exo-bug-Geții.
În așezările lui Pliniu acești Hamaxobi au fost Aorsii, combinațiile cu similitudinea de nume între Aorsi și Ersad, nu ne va ajuta aici. Ersad sunt în guvernele Penza și Tamlov,
Hamaxobii sunt mai spre vest. Rhakalanii pare însă o altă formă ale Roxolanilor.

În Exo-bug-itae silaba din mijloc ne poate da rădăcina Bug, numele modern al Hypanis, numele grecesc al râului Kuban din sudul Rusiei, sau pur și simplu Exo-Bug-Geții.

S’a presupus că aceasta este situația cu Sa-bok-ae, și Costo-bocii. Localizarea s’ar potrivi.
Între Peucini și Basternae (această diferență între cele două națiuni identificate astfel, creează o complicație) se află Carpianii, la nordul cărora se află Gevinii și Budinii.

Carpii trebuie să fi fost în apropierea sau în Munții Carpați. Ei apar ca o națiune de fond în istoria de mai târziu de la Roma, în alianță cu Sarmații, la frontiera Daciei Romane. Avem o Victoria Carpica Arpi, Carpiani și Καρποδάκαι-Carpodaci (Zeuss le spune ”Dacii Carpaților”) mai multe forme ale acestui nume – CARPI. Aceștia, împreună cu Costobocii, Armadocii (Armo-dacii, sau Amalo-dacii !), și Astingii, apar ca cei mai importanți vecini din nordul Daciei.

Între Bastarni și Roxolani sunt Chunii, și în proprii lor munți Amadoci și Navari, iar de’a lungul lacului din Byke, Torekkadae, iar de’a lungul cursului Achillaean Tauroscythae, și la sud de Bastarni în direcția Daciei, Tagri, și la sud de ei Tyra-Getae.

Pentru Tauroscythae și Tyrangetae în Scyția, Tagri arata ca o formă modificată de Zagora (Tramontane), un nume geografic comun slavonei, aplicabil multor localități.

Amadocii ocupau Munții Amadocus din Ptolemeu. Această juxta-poziție a unui munte și lac ar trebui să stabilească localizarea lor mai mult decât o arată. Istoria lor se conectează cu Costobocii (Zeuss, s. v. Costoboci, Amadoci). Condițiile fizice, cu toate acestea, reies mai clar decât prezintă cunoștințele noastre topografice din Podolia, Minsk.

Costobocii sunt creatorii culturii Lipița, o cultură atestată arheologic care este prin excelență getică. O inscripție descoperită la Roma (Muratori 1039) atestă și un rege numit Pieporis al acestui trib getic:

”D. M. Ziai Tiati fil. Dacae uxori Piepori regis Coisstobocensis Natoporus et Drilgisa aviae cariss. b. m. fecer.”

”Natoporus şi Drigisa, omagiază pe bunica lor dacă Zia/Ziais, fiica lui Tiatus şi soţia lui Pieporus, Regele Costobocilor.”

În Dacia Romană, orașele asociate cu costobocii și regele lor Pieporis par să fi fost Piroboridava (capitală), Tamasidava, Utidava, Trifulon, etc.

Interpretând hărțile lui Ptolemeu, G. Schutte, arată că au existat la un moment dat două triburi diferite de geți costoboci: costobocii ”transmontanoi” (extremitatea nordică a Carpaților, locuitori ai orașului Setidava) și costobocii din Dacia Romană. Atributul transmontanoi a fost adăugat de Ptolemeu tocmai pentru a diferenția geografic cele două grupuri de costoboci. În Getica, Vasile Pârvan a admis și el această interpretare.
Un alt nume asociat cu un rege costoboc este Bithoporus. Pieporus, Natoporus și Bithoporus sunt nume getice.

Teritoriul ocupat de costoboci nu se poate stabili cu precizie, iar părerile savanților sunt împărțite, fapt datorat informațiilor geografului Ptolemeu, majoritatea cercetătorilor, printre care și K. Mullenhoff, H. Kiepert, R. Much, L. Schmid, sunt de părere că teritoriul ocupat de costoboci este cel de lângă râul Mureș și pe cursul superior al Tisei. Theodor Mommsen îi situa mai la sud, în zona de NE a Mării Negre.

Potrivit lui Julius Capitolinus (Bell. Marcom XXII) costobocii au luptat împotriva imperiului roman în primul război Marcomanic 166-172 î.Hr., alături de alte triburi getice, biessoii și sabocii.

Istoria Augusta vorbește despre o mare coaliție antiromană a populațiilor barbare de la frontierele Daciei romane și Moesiei Inferior, cuprinzând triburi sarmo-getice (sarmate), geto-germanice (marcomani) și getice. Între 170-171 d.Hr., pe vremea lui Marcus Aurelius, costobocii aliați cu bastarnii și sarmații, traversează Dunărea, pustiind Moesia, Tracia, Macedonia, ajungând până în Attica și distrugând templul Eleusis.

Un incident din 172 relatat de Dio Cassius dintre vandalii asdingi, geții costoboci și romani exemplifică cel mai bine istoria de la granița Daciei Romane a acelor vremuri.
În 172 d.Hr., după ce au fost învinși în raidurile lor din 170-171 de trupele romane, costobocii nu mai constituiau o forță importantă. La acel moment, Cornelius Clemens, guvernatorul Daciei Romane (recunoscut pentru calitățile sale de a exploata rivalitățile dintre triburile vecine Daciei), a reușit să dirijeze migrația triburilor Vandale ale asdingilor și lacringilor către teritoriul costobocilor. Apoi, i’a convins pe costoboci să atace invadatorii vandali promițându’le ajutorul romanilor și subsidii romane.

Asdingii au fost la început victorioși. Atunci, Clemens i’a convins pe lacringi să’i atace și totodată i’a incurajat și pe inițial învinșii costoboci să se ridice la luptă și să încheie o alianță cu lacringii. Când costobocii au învins în acest plănuit ”război civil”, Marcus i’a încurajat să devină loiali aliaților romani prin daruri generoase de pamânt și bani. Ei s’au dovedit aliați loiali în al doilea război al romanilor împotriva marcomanilor.
Ca rezultat, potrivit lui Dio Cassius, în 180 d.Hr., un număr de 18.000 geți independenți au fost primiți în Dacia Romană, probabil întemeind orașele Piroboridava și Tamasidava, ale căror nume arată o origine getică mai târzie.

Numele Chuni este interpretat cu cel de HUNI.

În Torek-KAD-ae și Exo-bu(g)-gitae avem două elemente ale unui compus aparent care apare frecvent în geografia Schyto-Sarmațiană. Tyr(a)-getae, &  Costo-boki, Sa-Boci. Geografia este destul de compatibilă în prezența acestor elemente.

RÂURI – Vistula spre est, Chronus, Rhubon, Turuntus, din Chersinos, ordinea numelor moderne fiind PREGEL, Memel, Duna, și Neva.

MUNȚI – Peuce, Montes Amadoci, Mons Budinus, Mons Alaunus, Munții Carpathus, Munții Venedici, Munții Rhipaean. Majoritatea dintre aceștia nu sunt cu certitudine identificați. Este dificil de spus cum a numit Ptolemeu cele mai importante forme de relief sau regiuni din Rusia, cum ar fi Munții Valdai.

Pe de altă parte, numele din textul său indică mai mulți munți decât există cu adevarat. Toți munții lui erau, probabil, masivi din Carpați, la fel ca și în Sarmația Asiatică, masivi din Caucaz.

Sursă: Dictionary of Greek and Roman Geography (1854) William Smith, LLD, Ed. (1854) 

Citiți și: GEȚIA SARMATICĂ SAU SARMAȚIA GETICĂ! Partea 1

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA

 

Publicitate