GEȚIA SARMATICĂ SAU SARMAȚIA GETICĂ! Partea 1

SARMAȚIA GETICĂ

 SARMAȚIA, SAUROMATAE (Sarmatæ sau Sauromatæ în latină, sau în greacă Σαρματία, Σαρμάται, Σαυρομάται), numele unei țări din Europa și Asia, care devine în această formă prin latinizarea endonimului anticilor Samo-Geți (sarmogiți).  Sarmația antică este un teritoriu antic din nordul României și o parte din nordul Europei și Asia. Teritoriul vechi Sarmația a variat de la râul Vistula la gura de vărsare a Dunării și spre est de Volga, și se invecineaza cu Marea Neagră (Getică) și Marea Caspică, precum și cu Caucazul la sud, partea de est a Poloniei și partea de sud a Rusiei în Europa.

Este un nume folosit prima dată de către Mela pentru partea de nord a Europei și Asia care se extinde de la Vistula (Wisla) și Munții Sarmatici pe zona de vest, care a împărțit Germania, la (Volga) la est, care a împărțit Scythia, delimitată la sud-vest și sud de râurile Ister (Dunăre), Tibiscus (Timiș) și Tyras (Nistru), care se termina în Pannonia și Geția, și, mai departe, prin Marea Getică, și dincolo de ea de Muntele Caucaz, care mărginea Colchis, Iberia, și Albania. și se întindea la nord până la Marea Baltică și în regiunile necunoscute din nordul Europei.

Spaţiul polonez de astăzi, acoperit de gheaţă, ca şi nordul Germaniei, până la începutul Holocenului (etapa geologică actuală), n’au putut fi populate decât dinspre sud, din spaţiul Carpatic, după prelungirea drumurilor sării, care reiese din cercetarea Universităţii Californiei din Los Angeles, întocmită de profesorul arheolog Marija Gimbutas.

Relativ la aceste realități inclusiv polonezii o recunosc și ei prin Jan Trynkowski, istoric polonez:

”Polonezii sunt urmaşii acelor geți care, neîmpăcându’se cu cucerirea romană, şi’au părăsit locurile de baştină şi s’au mutat la nord.”

Precum știm, ”romanii nu au ajuns nici în Maramureş, cu atât mai puţin în şesul dintre Carpaţii păduroşi şi Marea Baltică, spaţiu de expansiune al populaţiei carpatice. Aici şi’au organizat atacurile contra Imperiului Roman, armatele Geto-Dace, numite de unii şi gotice”, întărește Waclaw Aleksander Maciejowski 1792 – 1883, în lucrarea Geto-dacii vistulieni şi niprieni strămoşii polonilor.

Geții biblici

Geter este fiul lui Aram, nepotul lui Sem și strănepotul lui Noe, așa cum este scris în Geneză. Pomenim acest aspect, deoarece el există menționat în Biblie, nicidecum pentru a confirma o ascendență semită a geților, ci pentru a reliefa că împreună cu alte neamuri, geții ar putea fi descendenții unui personaj biblic, dar nu evreu, pentru că atribuirea unor etnii personajelor biblice este forțată.

Voi exemplifica cu un material găsit și tradus, pe care’l voi reda mai jos, deși videoclipul de pe care a fost descărcat nu mai există pe internet, explicabil până la un punct:

”Creștinii au fost fraieriți de farsa anticreștină a istoriei. Aceasta a fost considerată cea mai eficace armă folosită de către dușmani. Această mare minciună practic este o spălare a creierului Creștinilor, pentru a crede că Iisus Hristos a fost ”Împăratul evreilor”, în sensul în care așa-zișii ”evrei” de azi se numesc pe ei înșiși ”evrei”, urmașii celor din Vechiul Testament.

Această referire s’a făcut prima data la traducerea în limba engleză sau altele de circulație internațională a Vechiului și Noului Testament, cu 2 secole înainte ca așa-zișii ”evrei” să uzurpeze cuvântul ”Evreu”, în secolul XVIII pentru a apărea ei înșiși în ochii lumii creștine ca fiind înrudiți cu Iisus Hristos. Această pretinsă înrudire provine din mitul rasei comune cu așa-zișii ”evrei” ai Pământului Sfânt din istoria Vechiului Testament. Când Iisus a fost în Iudeea, aceasta nu a fost ”patria” strămoșilor acestora care astăzi își spun ei inșiși ”evrei”.

Strămoșii lor nu au pus niciodată piciorul în Iudeea. Iudeea și Galileea au fost două state și entități politice separate.

Iisus, El însuși nu a fost evreu (iudeu) sau locuitor al Iudeei. El a fost galileean sau locuitor al Galileei.

Matei 26:69:

”Iar Petru ședea afară, în curte. Și o slujnica s’a apropiat de el, zicând: Și tu erai cu Iisus Galileanul.”

Ioan 7:41:

”Iar alții ziceau: Acesta este Hristosul. Iar alții ziceau: Nu cumva din Galileea va să vină Hristos?”

Pilat a fost ironic când a scris titulatura ”Iisus din Nazaret, Împăratul Iudeilor” pe cruce.

Ioan 19:19:

”Iar Pilat a scris și titlul și l’a pus deasupra Crucii. Și era scris: Iisus Nazarineanul, Împăratul Iudeilor!”

Această expresie,  ”Galileanul care a fost Împăratul Iudeilor” este asemenea, cazului, ”Regina Victoria a Angliei, Împărăteasa Indiilor”.

Iisus a crescut în Nazareth, Galileea, în ”Ţinutul neamurilor”, adică al necredincioşilor se spune în Isaia, 9,1-2:

”Totuşi nu va mai fi întuneric peste cei ce au fost în necaz.
După cum în trecut El a făcut de ruşine ţinutul lui Zabulon şi ţinutul lui Neftali, tot aşa, în viitor, El va acoperi de glorie Galileea neamurilor, înspre mare, dincolo de Iordan!
Poporul care umbla în întuneric a văzut o mare lumină!
Peste cei ce locuiau în ţara umbrei morţii (sau țara întunericului adânc)…”

Discipolii săi au fost pescari de pe malul Marii Galileei. El a vizitat Ierusalimul dar si’a petrecut cea mai mare parte a vietii sale in patria Sa, Galileea.

Ioan 7:1:

”Și după aceea mergea Iisus prin Galileea, căci nu voia sa meargă prin Iudeea, deoarece iudeii căutau să’l ucidă.”

Iar despre galileeni, Reza Aslan, profesor la Universitatea din California, Riverside, spune:

”Galileea în care s’a întors Iisus după perioada petrecută cu Ioan Botezatorul era diferită de Galileea în care se născuse….. De secole întregi regiunea fusese un focar de activitate revoluționară. Cu mult înainte de invazia romană termenul de ”galileean” devenise sinonim cu cel de ”rebel”.

Josephus spune despre locuitorii Galileei că ”de mici sunt învățați cu războiul”, iar provincia însăși fusese dintotdeauna ”rezistentă la invazii străine”. Nu conta cine erau invadatorii, galileeni refuzau să se lase stăpâniți. Nici măcar regele Solomon nu reușise să’i stăpânească complet, populația regiunii rezistând taxelor grele și regimului de muncă la care fuseseră supuși.

Nici măcar Hasmoneeni – regii- preoți care dominaseră peste tot teritoriul din 140 î.Hr. și până în 63 î.Hr., nu reușiseră niciodată cu adevărat să’i facă pe localnici să se supună Templului-stat creat în Iudeea. Iar Galileea fusese permanent un ghimpe în coasta lui Irod.

Galileenii par să se fi considerat un neam diferit de restul evreilor palestinieni. Josephus se referă în mod expres la ei ca la o altă etnie; Mishna susține că galileeni aveau alte legi și obiceiuri pentru căsătorie, foloseau alte sisteme, diferite, de măsurare pentru greutate și lungime. Erau un popor de păstori, oameni de la țară, ușor de recunoscut după obiceiurile lor provinciale și accentul rustic distinct al vorbirii. Elita urbană a Iudeei îi insulta pe galileeni numindu’i ”oameni ai pământului”, un termen care denotă dependența acestora de agricultură. Dar același termen mai avea o conotație, îi descria pe cei needucați și violenți, cei care nu se supun legii, mai ales în ceea ce privește zeciuiala la Templu. Nemulțumirea iudeilor față de galileeni reiese din literatura epocii. De cealaltă parte multe scrieri apocrife, precum Testamentul lui Levi si Cartea lui Enoch, reflecta sentimentul critic al galileenilor față de stilul de viață îmbelșugat al preoțimii iudaice, exploatarea țăranilor și rușinoasa colaborare cu Roma.”

Deci, aproape din toate punctele de vedere galileenii aveau motive să se considere o altă seminție, decât iudeii.

Știm că Saul a fost primul rege al Israelului și că Ioan a fost primul bărbat numit ”Botezatorul”, dar cine a fost primul evreu?

Adam, Seth sau Noe nu au fost numiți ”evreu”. Nici măcar Avraam, Isaac sau Iacov. Moise nu a fost numit Evreu și nici Saul, David sau Solomon nu au fost numiți ”Evreu”. Știm că Dumnezeu i’a schimbat numele lui Avram în Avraam în Geneza 17:15:

”Și nu te vei mai numi Avram, ci Avraam va fi numele tău, căci am să te fac tată a mulțime de popoare”, dar nicăieri în Biblie nu vom găsi un loc în care Dumnezeu a schimbat numele lui Israel în Evreu!

Deci, nu există nici o putere prin care cei care spun că sunt Evrei să poată revendica, precum că ei sunt Israel. Din timpul lui Iisus cuvântul Edom sau Edomit a fost tradus de grec sau de latin prin ”iudeu” sau ”iudaic” cu sensul de Iudeu = locuitor al Iudeei.

Cuvantul Evreu nu înseamnă Israel sau Israelit! În ciuda efortului puternicei propagande a așa-zișilor ”Evrei”, ei nu au fost capabili să dovedească că există în istoria scrisă vreo mențiune anterioară la acestă perioadă, care să spună despre un neam religios sau națiune care se numește ”Evreu”.

Secta religioasă din Iudeea din timpul lui Iisus, la care așa-zișii ”evrei” de astăzi  se referă ca ”Evrei” (cei din Vechiul Testament), a fost cunoscută sub numele de ”Farisei”, iar Iudaismul de azi și Fariseimul din timpul lui Iisus fiind unul și același.

Iisus a urât și a denunțat Fariseismul prin cuvintele:

”Vai vouă Scribi și Farisei, Ipocriți, Vouă Șerpilor, Vouă generație de Vipere.”

Talmudul evreiesc aruncă imagini ofensatoare la adresa lui Iisus, a Mariei și a Gentililor (creștinilor):  ”Mama lui Iisus a fost o desfrânată”.

Mulți creștini și chiar lideri ai bisericii se află în eroarea de a crede ca Iisus a fost ”Evreu”. Dar nimic nu poate fi mai neadevărat ca aceasta.

Iisus Hristos i’a spus lui Ioan în Apocalisa 2:9:

”Știu necazul tău și sărăcia ta, dar ești bogat, și hula din partea celor ce zic despre ei înșiși că sunt iudei și nu sunt, ci sinagogă a satanei.”

Evreii l’au respins pe Iisus drept Mesia. Iisus i’a numit pe evreii din timpul său ”o generație de vipere sau șerpi”…. Au fost Khazarii cei care au adoptat religia fariseilor, talmudismul, care se referă la religia evreilor. Khazarii care au venit din Caucaz, ocupă Israelul de azi. Ei nu au nicio legatură cu strămoșii Iudeei. Ei au uzurpat atât religia Creștină cât și pe cea Evreiască.”

Există multe voci care susțin că Iisus nu a fost evreu și că evreii nu sunt poporul ales și că de fapt totul este o conspirație pusă la cale de către cei care își doresc puterea supremă cu orice preț, și care conduc lumea, din umbră. Atâta timp cât vor exista voci care Îl mărturisesc pe Iisus, fie El evreu sau nu, nu vor putea pune stăpânire deplină pe această lume.”

”În timpul lui Ponțiu Pilat istoria nu a înregistrat în Iudea niciun grup etnic care să fi fost numit ”evrei” (Jews), și nici în altă parte a lumii!”

Apelăm așadar, și la cunoştinţele evreului creştin ”antisemit” Benjamin H. Freedman:

”A pretinde că Isus a fost evreu (Jesus was Jew) în sensul că în cursul vieţii Sale Isus a profesat şi practicat cultul religios cunoscut şi practicat sub numele modern de Iudaism, este o falsitate şi o ficţiune de cea mai infamantă natură. Dacă pentru a fi fost atunci sau a fi fost acum un aşa-zis sau auto-proclamat – evreu – practicarea Iudaismului a fost şi este o condiţie, atunci cu siguranţă că Isus nu a fost un aşa-zis evreu. Iisus nu putea suferi şi a denunţat cultul religios practicat în Iudeea în timpul vieţii Sale şi care este cunoscut şi practicat azi sub numele de Iudaism. Acest cult religios atunci a fost cunoscut sub numele de Fariseism”, Romanian Historical Studies Traian Golea 901 N.E. 14 th Avenue, Apt. 601 Hallandale, Florida 33009, U.S.A. Ed. Elisavaros 1996, p. 22-33).

Autoritatea eclesiastică prin prezentarea greşită, prin distorsiunea faptului istoric de necontestat, prin afirmaţia gratuită, cu aplomb, cu chimvale până la saturaţie a melodiei favorite a clerului creştin, cum că ”Iisus a fost evreu”, denaturează grav o realitate!

Clerul creştin a făcut deliberat din această afirmaţie o constantă, dar şi o psihoză. Toate izvoarele contemporane, toate sursele istorice confirmă până în secolul al XVIII-lea, că Iisus Hristos a fost cunoscut ca ”Iudean” născut în Galileea, (as a Judean) şi Însuşi Iisus s’a referit la Sine ca un Iudean (as a ”Judean”) şi nu ca ”evreu” (and not as a ”Jew”) (vezi Noul Testament, în ediţiile: Wiclif sau Wickliff (1380), Tyndale (1525), Coverdale (1535), Geneva (1540-1557), Rheims (1582), King James (1604-1611).

Palestina, veche denumire biblică a Provinciei pelasgo-trace din Orientul Mijlociu, în timpul vieţii pământene a lui Iisus se numea Iudaea. Mult mai târziu în epoca modernă va apare şi cuvântul evreu (Jew):

”Este un fapt de necontestat că cuvântul ”Jew” (evreu) nu a existat până în anul 1775. Înainte de 1775 cuvântul „Jew” nu a existat în nici o limbă. Cuvântul „Jew” a fost introdus în engleză pentru prima dată în secolul al 18-lea când Sheridan l-a folosit la piesa sa „The Rivals”, (Rivalii), II, I.

”She shall have a skin like a mummy, and the beard like a Jew” (Ea trebuie să aibă o piele ca o mumie şi o barbă ca un ”Jew” (evreu)…

La Iisus se referă pentru prima dată ca ”aşa zis evreu” (socalled Jew) în Noul Testament în secolul al XVIII-lea în traducerea ediţiei din secolul al 14-lea, când a fost pentru prima dată tradus Noul Testament în limba engleză. Istoria cuvântului Jew în limba engleză nu lasă nici o îndoială că Jew-ul din secolul al 18-lea este contractarea şi coruperea cuvântului latin Iudaeus găsit în ediţia ”Vulgară” în limba latină a Sf. Ieronim. Asupra acestui lucru nu este îndoială… ”Jew”, singura lui implicaţie, deducţie şi aluzie a fost cel de ”Judean”.

Acest aşa-zis ”înţeles secundar” al cuvântului ”Jew” nu are nici o relaţie cu înţelesul original al cuvântului ”Jew”. Este o greşită şi tendenţioasă prezentare… Înţelesul secundar al cuvintelor adesea devin înţelesul acceptat în general, care la origine aveau un cu totul alt înţeles… Acceptarea în general astăzi, aproape fără excepţie, al ”înţelesului secundar” al cuvântului ”Jew” este fabricat din patru teorii, care constau în afirmarea că un aşa-zis sau autoproclamat ”Jew” (evreu) este:

1. O persoană care astăzi practică religia aşa-zisă ”Iudaică” (Judaism).
2. O persoană care pretinde c’ar aparţine unui grup rasial asociat cu semiţii din antichitate.
3. O persoană care este descendentă directă a naţiunii antice care a trăit în Palestina în perioada istoriei biblice.
4. O persoană binecuvântată de Dumnezeu cu deosebite caracteristici culturale care au fost refuzate altor grupuri rasiale, religioase sau naţionale.

Toate aceste patru calităţi desigur însumate într’una singură (all rolled into one)…

În ”Dell’origine de Barbari che distrussero per tutto’l mondo l’Impero di Roma”:
”În Istoriile Caldeilor ale lui Berosus se citeste cum că Noe a plecat din Armenia, a traversat fluviul Tanais (n.t. Don) și a mers deasupra Mării Ocean, luandu’i cu el pe cei patru fii ai lui Aram: Messa, Ul, Ur și Geter”, care sunt amintiţi de Moise, în Geneză.

La început au locuit împreună, deasupra mării despre care am vorbit. Cei patru fraţi s’au stabilit cu coloniile lor în acele teritorii astfel:

Din Messa vor ieși acele popoare care vor da numele provinciei Moesia. Separându’se, unii s’au asezat pe ţărmul Mării Majore (n.n. Marea Neagră), adică în Moesia Inferioară, care este Valahia de mai târziu, deasupra Dunării, iar alţii în Moesia Superioară, care este Serbia și Bulgaria de astăzi.

Din Ul, al doilea născut, vor ieși popoarele Ulmerige, despre care aminteste si Herodot. Aceștia au locuit în acea parte care se numeste Moscovia și au luat, mai tarziu, numele de Vandali.

Din al treilea fiu, Ur, au ieșit popoarele Urone, despre care nu avem nicio amintire.

Iar din Geter, al patrulea fiu, au ieșit Geţii, cărora le dedic această Carte. La aceeași pagină, un paragraf mai jos, se afirmă că Berig, fiul lui Geter, se va reîntoarce în Sciţia, ceea ce demonstrează că acela a fost pământul iniţial al Geţilor, iar Scyţia, așa cum afirmă și Carlo Troya, era apelativul eronat, prin care se făcea referire de multe ori la Geția:

”…dar, o dată cu moartea lui Geter, poporul ieșit din colonia sa, va pleca de aici din cauza geroasei ţări și se va reîntoarce în Scyţia. Berig, al doilea fiu al lui Geter, a plecat cu poporul său în trei nave care au fost printre primele construite în lume, căci primul constructor a fost Telechines, în Egipt, cu ale cărui nave a acostat în Rodos, locuind apoi în acea Insulă.”

În ”La selva di varia istoria”, spun scriitorii aproape în unanimitate, că Goţii au fost primii care au atacat Imperiul Roman. Aceștia au venit din peninsula Scandia (Scandinavia) încă de la începuturi, când au populat pământul sub comanda lui GETER, nominat de Moise în Geneză, și de la care au luat numele de Geţi, deveniţi apoi Goti. Au locuit în Europa de la Gurile Dunării, spre teritoriul Valahiei și încă se mai disting în peninsula mai sus numită în ostrogoţi și vizigoţi, vocabule care în limba lor înseamnă Goţii de Răsărit și Goţii de Apus.
Aici, trebuie să amintesc că în acea vreme ”fizica pămantului era diversă, iar Ablavio, interpretând greșit studiile geografice ale lui Ptolemeu, l’a făcut pe Iordanes să creadă că Goţii proveneau din insula Scantia sau Scandia, fără ca vreunul dintre ei să o cunoască”, fapt care a atras ulterior confuzia universală și pentru multe secole, a unei origini Scandinave a Goţilor.

În ”Storia dei dominii stranieri in Italia dalla caduta dell’Impero Romano in Occidente” este scris:

Schlozer, cunoscut publicist și autor al uneia dintre faimoasele Istorii universale ale Septentriunii, după 50 de ani de lungi căutări a recunoscut cu ingenuitate de a nu fi găsit nici măcar un document din care să reiasă cine să fi fost primii locuitori ai Scandinaviei care, cu atâta dezinvoltură sau mai bine spus, cu atâta usurinţă, s’a continuat pentru atâta timp să fie considerată pământul originar al Goţilor.

Autori remarcabili, dintre care îl numim, dintre cei mai moderni, pe celebrul Cav. I. Jacob Graberg, au început să combată cu succes eroarea infuzată de mai mult de treisprezece secole, cum că din Scandinavia, devenită un fel de creatoare de națiuni, ar fi migrat iniţial Goţii. Se spune că aceștia au fost sciţi sau geţi sau daci, că ei ar fi avut un puternic și faimos rege cu 38 sau 39 de secole înaintea Erei Vulgare, numit Berig și care, cu puţine nave, a plecat din Insula Scandia din Marea Septentrională, debarcând la malurile Vistulei, că de aici s’ar fi extins de la Boristene la Tanai și la Mlaștina Meotide.

Faza primară a Culturii Vedice s’a desfăşurat în Carpaţi, cel mai probabil, iniţial, în Ardeal unde se găseşte, Ancient India (India Veche) (1922 The Cambridge History of India, Universitatea din Cambridge, bază veche de literatură vedică).

Alfabetul Getic sau Ulfilan

”Se spune că literele gotice au fost inventate de Gulfia, Gylfe, Vulfila, adică Ulfila, episcop al goţilor din Basarabia, din anul 373 al î.Hr.”

Contele Jakob Graberg fran Hemso, autorul eseului ”Saggio istorico su gli Scaldi o antichi poeti scandinavi” afirmă că ”în timpul primelor sale studii, un prieten doct, interesat ca și el în chestiunile naţiunii, scrisese un mic tratat, prin care sublinia că acel episcop nu era altul decat Gylfe, Regele Suediei din timpul invaziei lui Sigge, numit de noi, Odin; că el a fugit din faţa acelui puternic războinic legislator și, abandonând Septentriunea, s’a refugiat în Sciţia, la Pontul Euxin, pentru a învăţa direct de la sursă acea religie care, mai mult decât forţa armelor, îl făcuse pe Sigge să supună atâtea naţiuni”.

„Sigge Fridulfson (n.t. fiul lui Fridulf), fugind la rândul său din calea hunilor, s’a refugiat în Suedia, unde a fondat cruda religie descrisă în Edda. El a fost numit Odin al III-lea și considerat de unii Alan, de alţii Got, deoarece a fost însoţit de Așii, adică de Eroii Goţi, Semizei.”

În acei ani, teritoriul Basarabiei era locuit de geții liberi, care se retrăseseră cu mult din Dacia romană ocupată de Traian, de unde vor face acele nenumărate incursiuni și vor jura exterminarea Imperiului Roman.

Nădejdea lui Decebal se împlinise: Imperiul fusese dărâmat prin loviturile oamenilor de la Dunăre, Roma însăşi învingătoarea tuturor popoarelor a trebuit să slujească supusă şi să primească jugul triumfului getic. (Isidor De Sevilla între 560 – 636 )
Denumirile getice de plante, păstrate la Dioscoride (medic grec din perioada împăraţilor Claudius 41 – 54 î.Hr. şi Nero 54 – 68 î.Hr. ) pot fi găsite şi în fondul limbii germane. (Jakob Grimm 1785-1863 , în Istoria limbii germane).

Geții sunt consideraţi fondatorii popoarelor nordice (Gesta Normanorum, Cronica ducilor de Normandia, Carolus Lundius etc.).

Geții sunt consideraţi fondatorii spaniolilor (Cronicile spaniolilor 25 , p. 179 ).

Daco-geţii sunt consideraţi fondatorii teutonilor, prin saxoni şi frizieni (frizoni), ai olandezilor al căror nume naţional este şi azi Daci (Dutch) şi ai Anglilor. (Leibniz, Collectanea Etymologica etc.).

Frizonii azi, sunt considerați un grup etnic germanic locuind pe coasta Mării Nordului în Țările de Jos și în Germania. Frizonii sunt reconoscuți în Germania și în Țările de Jos ca minoritate națională.

Astăzi mai există trei regiuni unde se găsesc frizoni:

Frizonii care locuiesc în Țările de Jos între IJsselmeer (fosta Zuiderzee) și Râul Lauwers, deci în Provincia Frislanda, sunt denumiți în Germania frizoni occidentali, dar ei se numesc singuri Westerlauwersk Friezen (frizoni de vest-lauwers), pentru că regiunea Frislanda de Vest se află în provincia Olanda de Nord și noțiunea Frizoni occidentali în Țările de Jos nu se referă la apartenență națională, ci la locuința oamenilor.

A doua grupă locuiesc în Germania în Saxoniei Inferioară, de la granița cu Țările de Jos până dincolo de râul Weser. Din cauza istoriei lor frizoni orientali sunt foarte răspândiți. Teritoriile frizonilor orientali, unde identitatea frizonă este mai mult sau mai puțin accentuată, sunt Frislanda de Est, districtul Friesland, Saterland, Butjadingen și Land Wursten.

În toate aceste teritorii locuiesc 500.000 de oameni, numărul real al frizonilor în Saxonia inferioră este greu de apreciat.

Frizonii nordici, ce de’a treia grupă, se găsesc în Schleswig-Holstein. Locuiesc în vestul districtului Nordfriesland, pe insulele frizone nordice și pe insula Helgoland.

Sarmații de la care vine numele de Sarmația au locuit doar o mică parte a țării. Cea mai mare parte din ea a fost populat de triburi getico-scytice; dar unii dintre locuitorii din partea de vest par să fi fost de origine germană, așa cum erau Venedi la Marea Baltică, Iazigii, Rhoxolanii și Hamaxobii în sudul Rusiei. Celelalte triburi  din vestul Tanais (Don) au fost Alauni sau Alani-Scyți, un popor scyt care este considerat eronat că au venit din Asia și locuitori în partea centrală a Rusiei.

Întreaga țară a fost împărțită de râul Tanais (Don) în două părți, numite respectiv Sarmația Europaea și Sarmația Asiatica; dar trebuie să se observe că, în conformitate cu impărțirea modernă a continentului, întreaga Sarmație aparține Europei.

De asemenea, trebuie remarcat faptul că Chersonesus Taurica (Crimeea), deși se încadrează în limitele specificate, nu a fost considerată ca o parte din Sarmația, ci ca o țară separată.

Într’un mod general numele Sarmația este adesea folosit ca termen nelimitat a întregii Europe de nord-est.

Sursele noastre istorice ale căror informații le avem despre Sarmația din antichitate, sunt colectate și discutate de către Kalina, De Fontibus, etc. (1872) – Harry Thurston Peck. Harpers, Dicționar de Antichități Clasice. New York. Harper și Brothers. 1898.

Sarmații au fost un popor considerat ”iranian” în Antichitatea clasică, apărând din secolul V î.Hr. sau secolul IV d.Hr.. Teritoriul lor a fost cunoscut sub numele de Sarmația de etnografii greco-romani, pentru partea de vest a Sciției (Rusia de Sud, Ucraina, precum și Estul Balcanilor de azi).

Din 100 î.Hr., aceste triburi sunt menționate, de la râul Vistula la gura de vărsare a Dunării și spre est de Volga, și în vecinătatea Mării Negre și Marea Caspică, precum și în Caucazul la sud. Sarmații au decăzut în secolul al IV-lea odată cu incursiunile legate de perioada de migrație (hunii, goții, turcii). Descendenții sarmaților au devenit cunoscuți ca alani în timpul Evul Mediu timpuriu, și în cele din urmă a dat naștere la grupul etnic Osetic modern.

Numele pare să aibă în primul rând proveniență la greci, prin sciții de la sud de Nipru si Don care era o populație considerată non-Scytică. Fie că această populație era non-Scytică înșiși, fie că a fost doar invecinată acestora, este incert încă.

A fost un nume, care de asemenea, îi definea pe GEȚI.

De asemenea, era un nume folosit de unele dintre populațiile Panonice. A fost, probabil, numele care sarmații înșiși utilizau parțial pentru vecinii lor, în general, la fel ca și Galli, Graeci, si mulți alții.

Mai importante decât originea numelui sunt întrebările cu privire la populația la care se aplică. Autoritatea noastră pe acest punct este Ptolemeu, iar indicațiile lui Strabon sunt tangențiale și parțiale.

Zona dată de Strabon la Galatae și Germani, se extinde până la Borysthenes, sau chiar Don, Tyragetae fiind cea mai vestică a țărilor care nu sunt germani din sud-est, iar bastarnii fiind îndoielnic, poate, germanici (VII p. 289).

De câteva națiuni particulare, cum ar fi Jazyges, Hamaxobi, și Roxolani, mențiuni fugitive sunt date, fără însă a se face vreo referire specială la sarmați sau afinitățile lor non-sarmatice. În Asia, țara Sauromatae este intinsă în câmpiile Sarmatae, mărginită de munții Caucaz. Dimensiunea excesivă acordată Germaniei de Strabo aproape incluzând, nu numai Sarmatia, dar și Scythia în Europa, precum sunt mențiunile lui Pliniu, la fel de accidentale ca ale lui Strabon, și aproape la fel de scurte, despre întinderea Germaniei spre est fiind, de asemenea, exagerată…

Germania lui Tacitus este delimitată la est de Sarmatae și Geți. Sarmatae aici, sunt populația unei zone relativ mici între Dunăre și Theiss (Tisa), precum și pe limitele de Ungaria, Moldova, și Gallicia. Acest lucru, evident, scade ceva din vasta Germanie a lui Strabon (care aproape a însemnat Europa de Nord), dar tot insuficient. Poziția Bastarnilor, Peucinilor, Venedilor, sau Finnilor, este încă o problemă deschisă.

Acest lucru ne pregătește pentru ceva mai sistematic, și poate la Ptolemeu vom descoperi: SARMATIAE lui Ptolemeu se încadrează în Europa și Asia.

Sarmatia Europaea, limita de vest este Vistula; la nord Marea Baltică, în ceea ce privește golful Venedic și un tract de țară necunoscută; la sud, țara de Metanastae Jazyges și Dacia; est, istmul din Crimeea, și Don. Astfel, avem incluse părți ale Poloniei și Gallicia, Litlhuania, Esthonia, și vestul Rusiei.

Aceasta include Finni (probabil doar o parte), și Alauni, care sunt sciți. Mai include bastarnii, Peucinii, și mai ales Venedii. Aceasta include, de asemenea, Jazyges simpli, spre deosebire de Jazyges Metanastae, care formează o mică fracțiune. Toate acestea, cu excepția Finnilor, sunt declarate a fi marile națiuni ale Sarmației, la care se adaugă Roxolanii și Hamaxobii, dintre cele mai mici. Din națiunile mai mari din Sarmatia Europaea, Peucinii și Bastarnii lui Ptolemeu sunt plasați mai la nord decât Peucinii și Bastarnii predecesorilor săi.

La scriitorii de mai târziu sunt rareori menționați VENEDI.
Nici Jazyges, nu sunt ca Jazyges Sarmatae la Strabon. Aceștia, împreună cu Roxolanii, sunt regăsiți de’a lungul malurilor Maeotis, în Herson, Tauris și Ekaterinoslav.

Roxolanii Hamaxobii este doar un termen descriptiv. Probabil, a fost aplicat la unele populații scitice. Pliniu scrie Hamaxobii aut Aorsi, un fapt care la noi este descris mai jos.
Alaunii (Alanii, Halanii, Așii, Iașii, Yazygii) în pofida unor confuzii, pot fi cu greu alții decât Alanii din Caucaz;

Periegesis sunt scyți, incontestabil.

Nestor, într’adevăr, are o populație altfel necunoscută, numiți Uliczi, care sunt plasați pe Nistru.

Peucinii au fost cel mai bine cunoscuți ca ocupanții unei insule de la gurile Dunării. Aceștia de asemenea, s’au extins mult în Basarabia. Deci, multe sunt schimbarile care le au cuvintele cu inflexiuni sarmatice sau scitice, nu este improbabil ca Peucini pot fi cuvintele moderne Budjack sau Bess, în Bess-Arabia.

Următoarele sunt formele reale pe care numele Patzinacks, exact în țara Peucinilor, le suferă la scriitorii medievali și bizantini, modificări precum Πατζινακῖται, Pecenatici, Pizenaci, Pincenates, Postinagi, Peczenjezi (în slavonă), Petinei, Pecinei (cea mai apropiată abordare a Peucinilor). Apoi, în direcția de Budziak și Bessi, Behnakije, Petschnakije, Pezina-völlr (în nordică), Bisseni și Bessi, (Zeuss, Die Deutschen, si c. s. v. Pecinaci și Cumani).

Patzinaks au fost scyții, care nu pot fi dovediți a fi de origine recentă în Europa. Aceștia pot, atunci, să fi fost descendenții reali ai Peucinilor, deși acest lucru nu este obligatoriu, pentru că ar fi fost un popor străin care, la ocuparea țării Peucinilor, să le fi luat numele.

Într’un astfel de caz fiind Peucini în felul în care un englez este un britanic, adică deloc. Diferența dintre Peucini și Bastarni a fost doar nominală. Poate că aceștia din urmă au fost moldoveni din dreapta Prutului, mai degrabă decât din Basarabia. Atmoni și Sidoni la Strabon au fost Bastarni.

Bastarnii sunt considerați în scripte un popor germanic, deși ei se trag precum frizonii tot din viță getică, neam întemeiat undeva prin centrul Europei. Spre sfârșitul secolului II î.Hr., bastarnii s’au strămutat pe teritoriul de azi al Moldovei și al Basarabiei, până la Dunăre și Marea Neagră. O dovedesc și Munții Moldovei care erau cunoscuți geografilor antici sub numele Alpes Bastarnici.

Prima mențiune a bastarnilor datează din jurul anului 200 î.Hr., când geograful Demetrios din Callatis, descriind ținuturile de la nord de gurile Dunării, îi întâlnește aici, ”veniți din alte părți”, și erau formați din trei triburi Atmonii, Sidonii și Peucinii.

Bastarni (Βαστάρναι) sau BASTERNAE (Βαστέρναι), unul dintre cele mai puternice triburi ale Sarmației Europaea, în primul rând a devenit cunoscut la romani în razboaiele cu Philip și Perseu, regii Macedoniei, acesta din urmă mobilizase 20.000 de mercenari din rândurile lor. Primele așezări din Sarmația par să fi fost în zonele muntoase dintre Theiss și martie, de unde au presat prin incursiuni Dunărea de Jos, iar o parte a poporului stabilindu’se în insula Peuce au obținut numele de PEUCINI.

Conform relatărilor lui Apollonios din Rhodos (295-230 î.Hr.), Insula Peuce (”frumoasa” în grecește) era inițial un grind nisipos format în mare, între actualele brațe Sf. Gheorghe (pe atunci Hieron) și Sulina (pe atunci Naracon) din Delta Dunării, care a fost ulterior îngroșat de aluviunile fluviale, până a izola lacurile Lumina, Roșu și Puiu de mare, devenind parte integrantă din deltă.

De asemenea, bastarnii s’au extins în partea de sud a Dunării, unde au mai făcut incursiuni de pradă în Tracia, și s’au angajat în război cu guvernatorii provinciei romane Macedonia. Ei au fost conduși înapoi peste Dunăre de M. Crassus, în 30 î.Hr. În geografiile de mai târziu îi găsim stabiliți între Tyras (Nistru) și Borysthenes (Nipru), iar Peucinii rămânând la gura de vărsare a Dunării.

Au fost un popor considerat ”sălbatic”, remarcându’se pentru statura lor și curajul lor. Ei au trăit în întregime din război, și trăiau cu femeile și copiii lor împreună pe căruțe. Forța lor principală a fost cavaleria, sprijinită de o infanterie ușoară, instruită pentru a ține pasul, chiar și la viteză maximă, cu călăreții, fiecare dintre ei fiind însoțiți dintre acești pedestrași (παραβάτης). Conducătorii lor erau regi. (Plb 26,9.,.. Strab ii PP 93, 118, 291 pp vi, 294, VII p 305).

Istoricul Trogus Pompeius relatează despre luptele dintre bastarni și geți. Învinși la început și pedepsiți din această cauză de regele lor, Oroles, să îndeplinească îndatoriri ce reveneau femeilor, geții au sfârșit prin a’i învinge pe noii veniți. Deși nu se știe precis când au avut loc aceste evenimente, este cert că Burebista a fost cel care a pus capăt ”episodului bastarnic” din istoria Geției.

Bastarnii și Peucinii în raport cu Geții Dunăreni, TyraGeții și ThyssaGeții

În contrast cu momentul Oroles, două alte episoade ulterioare îi prezintă pe bastarni în aceeași tabără cu geții. Așa s’a întâmplat în 61 î.Hr., când bastarnii sosiți în ajutorul geților sud-dunăreni au înfrânt sub zidurile catății Histria oastea romană condusă de proconsulul Gaius Antonius Hybrida. Treizeci și doi de ani mai târziu, victoria a fost însă a romanilor, iar bastarnii, pierzându’și regele Deldon pe câmpul de luptă, au fost nevoiți să se retragă la nord de Dunăre. Faptul că Crassus, comandantul legiunilor învingătoare, a continuat războiul contra regilor geți din Dobrogea, Dapyx și Zyraxes, dovedește că aceștia fuseseră aliați cu bastarnii. De altfel, potrivit lui Dio Cassius, în reședința lui Zyraxes de la Genucla se aflau steagurile luate de la Gaius Antonius Hybrida, în bătălia de lângă Histria.

După victoria lui Crassus, bastarnii au pierdut șansa de a se menține în prim planul istoriei regionale. De aici înainte, hegemonia lumii ”barbare” de la nord de Dunărea de jos, a aparținut pe rând geților sarmați, carpi sau goți.

În cele din urmă, în jurul anului 282 d.Hr. împăratul Probus i’a învins pe bastarni și a strămutat o sută de mii dintre ei la sud de Dunăre, în imperiu. Aceasta este ultima menționare a bastarnilor în izvoarele istorice fiind se pare asimilați de geții care ulterior au atacat imperiul roman până la ocuparea Romei.

Geografia națiunilor minore este obscură, dispunerea la Ptolemeu poate fi ceva artificial. El le urmarește în două coloane paralele, de la nord la sud, începând, în ambele cazuri cu țara Venedilor, și luând malul estic al Vistulei primul. Primul nume de pe această listă este cel al Gythones, la sud de Venedi. Să nu se înțeleagă prin aceasta că pe Venedi îi pune între Gythones și Marea Baltică, astfel încât să’l facă pe cel din urmă un popor interior.

Și nici nu poate ca acest popor să fie separat de Guttones și Aestii, adică populațiile din țara chihlimbarului, sau Prusia de Est….Gythones, Guttones în acest caz par a fi variațiuni ale termenului plecat din originalul Ge-Geea-Geter-Get.

Sursa: Dictionary of Greek and Roman Geography (1854) William Smith, LLD, Ed. (1854) William Smith, LLD, Ed., perseus.tufts.edu, 1542, marianagurza.ro,  https://books.google.ro/books

Harta: Tabula Europae VI – Munster S., 1542. First Munster woodblock.
Antique Ptolemaic map of eastern Europe by S. Munster.
Covers the region of Ukraine and Southern Russia.
Date of the first edition: 1540
Date of this map: 1542
From: Geographia Universalis, Vetus et Nova, complectens Claidii Prolemaei Alexandrini enarrationis libros VIII. Basel, Heinrich Petri

 

Citiți și: GEȚIA SARMATICĂ SAU SARMAȚIA GETICĂ! Partea 2

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA

Publicitate