PRUSACII ERAU URMAȘII SAMO-GEȚILOR

….From the archives of Concilium Constantiense / The Council of Constance, 1414 to 1418;
… The country called Prussians to the pagan peoples Samaiten (the Latin is Sarmatae)…Prussians live in Sarmatia, and is still a multitude, a Prussians Samaiten is Sarmogetae after the old name.

Din arhivele Concilium Constantiense / Consiliul Constance, 1414-1418;
… ”Țara a chemat Prusacii la popoarele păgâne Samogițiene (în latină sunt Sarmatae, adică Sarmații)…Prusacii trăiesc în Sarmația, și sunt încă o mulțime, Prusacii Samogiți sunt Sarmogetae (SAMO-GEȚII) după vechiul nume”.

În 1411, se încheie Pacea de la Thorn în urma războiului polono-lituaniane-teutonic război, în care cavalerii teutoni au luptat cu Regatul Poloniei și Marele Ducat al Lituaniei. Cu toate acestea, pacea nu a fost stabilă și conflictele ulterioare au apărut în ceea ce privește delimitarea frontierelor samogițiene. Tensiunile au izbucnit în urma scurtei foamete provocate de război în vara anului 1414. S’a ajuns la concluzia că disputele ar putea fi mediate de către Consiliul de la Constance (Germania).

Poziția polonezilor a fost apărată de Paulus Vladimiri, rector al Universității Jagiellone, care a contestat legalitatea cruciadei teutonice. El a susținut că o conversie forțată era incompatibilă cu voința liberă, care a fost o componentă esențială a unei conversii autentice. Prin urmare, puteau cavalerii să poarte un război de apărare doar în cazul în care păgânii încălcau drepturile naturale ale creștinilor. Vladimiri a indicat de asemenea, că necredincioși aveau drepturi care trebuiau respectate, și nici Papa, și nici Sfântul Împărat Roman nu aveau autoritatea de a le încălca. Polonezii și lituanienii au adus, de asemenea un grup de reprezentanți ai samogiților să depună mărturie despre atrocitățile comise de către cavaleri.

Teologul dominican, Ioan de Falkenberg, s’a dovedit a fi cel mai înverșunat adversar al polonezilor. În lucrarea sa ”Liber de Doctrină”, Falkenberg a susținut că:

„împăratul are dreptul de a ucide necredincioși chiar pașnici doar pentru că sunt păgâni…Polonezii merită moartea pentru apărarea necredincioșilor, și ar trebui să fie exterminați chiar mai mult decât necredincioșii; aceștia ar trebui să fie privați de suveranitate și reduși la sclavie.”

În Satira, a atacat Regele polonez Jogaila, numindu’l un „câine turbat” nedemn de a fi rege.

Falkenberg a fost condamnat și închis pentru astfel de calomnie, dar nu a fost oficial acuzat de erezie.

Alți adversari au fost, Marele Maestru Proctor Peter Wormditt, Dominic de San Gimignano, John Urbach, Ardecino de Porta de Novara, și Episcopul de Ciudad Rodrigo Andrew Escobar. Ei au susținut că în Cruciada lor Cavalerii au fost perfect justificați și a fost o datorie sacră pentru creștini pentru a răspândi credința adevărată.

Cardinalul Pierre d’Ailly a publicat un manifest independent care a încercat să echilibreze oarecum ambele poziții între teutoni și polonezi.

În final Consiliul nu a luat nicio decizie politică. Acesta a stabilit Dioceza Samogiției, cu sediul în Medininkai (Midnik) și a subordonat eparhiile lituaniene, și l’a numit pe Matthias Trakai ca prim episcop.

Papa Martin V a numit Rege al Poloniei pe Jogaila și Mare Duce lituanian pe Vytautas, ca vicari generali în Pskov și Veliki Novgorod în semn de recunoaștere a catolicismului lor.

După o altă rundă de negocieri inutile, războiul a reizbucnit în 1422. Acesta s’a încheiat cu Tratatul de la Melno, dar războaiele polonezo-teutonice au continuat pentru încă o sută de ani.

Dar ceea ce e cel mai important este că o autoritate papală a recunoscut și certificat oficial cine sunt prusacii, și cine strămoșii lor, acum 600 de ani.

După cum a fost cartografiată SamoGeția, tragem câteva concluzii:

  • întinderea fără echivoc a geților până la Marea Baltică, Lituania
  • identificarea termenilor get/got, până la 1400 nefiind considerată o confuzie în epocă, ci confuzia intenționat o fac doar azi ”istoricii” contemporani care vor să ne convingă de ”apariția” unui nou neam brusc, în secolele III-IV d.Hr. și ”dispariția” subită a geților în aceeași perioadă. SAMAGOȚIA și SAMOGETHIA reprezentau una și aceeași organizare statală.
  • statele moderne care au moștenit Sarmația antică sunt România, Polonia, Lituania și Ucraina
  • geții dunăreni, Istricii lui Mela sunt geții care uneau Lumea geților din Sarmația, cu lumea geților sud-dunăreni, din Tracia și până în Anatolia.

Iată două hărți antice care ne întărește convingerea că geții populau Sarmația, iar sarmații erau doar un alt nume al lor, derivat în latină din samo-get, în sarmogit, apoi în sarmat.

Limba acestor sarmați se numea în epocă cum altfel, sermo-geticus pe latinește și este limba română pe care o vorbim noi azi. (Sermo Geticus: un témoignage sur la „langue gétique” de la fin du XVIe siècle, Ioan Aurel Pop)

Citiți și: CUM LATINIZĂM LIMBA GETICĂ

Sarmația era trecută pe hărțile antice încă înaintea de cucerirea vreunui teritoriu la nordul Dunării de către Imperiul Roman. Totodată capitala geților era la Sarmizegetusa sau Sarmigetuzo, ceea ce în traducere liberă ar putea însemna și capitala geților sarmați (samo-geți), capitala nefiind o simplă cetate (davă), ci era în primul rând un centru religios și spiritual al uniunii de triburi din Sarmația care se întindea până la Marea Baltică la nord, la vest până în Germania, iar la est până la Marea Caspică și Scythia Massa-Geților, ramura cea mai de est a geților.

Cartografii până la izbânda în războaiele geto-romane având în fruntea trupelor combatante pe Decebal și Traian, numeau țara de la nordul Dunării, Sarmația. La fel a făcut și geograful roman Pomponius Mela, cum se vede în harta de mai sus cu doar 60 de ani înaintea primului război cu geții, când a propus o hartă unică a lumii în 43 d.Hr. împărțind Pământul în cinci zone, din care doar două au fost locuibile. Ceea ce este interesant pentru noi, Mela îi numește pe geți și ISTRICI, oamenii Istrului, DUNĂRENII, care trăiau pe ambele maluri ale Dunării, care urmau să devină pentru romani, daci (pentru o mai ușoară orientare rețineți că harta e rotită cu 90 grade, iar nordul e în stânga).

De remarcat că exonimele dac, daci, Dacia, nu erau încă folosite pe scară largă în epocă printre cartografi sau de geografi, pomenirea acestora intensificându’se în preajma cuceririi unui teritoriu care avea în centru exploatările de aur din Munții Apuseni, ținta principală a lui Traian.

Pe harta de mai sus se face distingerea clară între teritoriul cucerit de romani Dacia și restul Sarmației: Germano-Sarmația, Sarmația Europeană și Sarmația Asiatică.

Sursa: Tanner, Norman P., editor, decretele Sinoadelor Ecumenice: Conciliul de la Constanța 1414-1418, extrase ale ședințelor

Citiți și:

GEȚIA SARMATICĂ SAU SARMAȚIA GETICĂ! Partea 1

GEȚIA SARMATICĂ SAU SARMAȚIA GETICĂ! Partea 2

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

GEȚII SUNT CONTINUATORI GENETICI AI CUCUTENIENILOR


https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/01/r1b-migration-maps.jpg

Cultura Cucuteni a fost un grup european nativ de vanători-culegatori care au adoptat agricultura după venirea în contact cu familii de fermieri din Orientul Mijlociu care s’au stabilit în Balcani (haplogrupurile E1b1b, G2a, J1/J2 și T). După ce a fost ”indo-europenizat”, sau mai corect spus a fost GETIZAT, datorită coexistenței îndelungate cu haplogrupurile ramurii R1 (R1a+R1b), I2a-L621 ar fi devenit linia paternă dominantă printre slavii din sud, în timp ce R1a a rămas dominant printre slavii nordici.

Deja e semantică, când vornim de Pelasgi care pot fi europenii din Gravetian, nativii Europei sau cei ce dezvoltă culturile neolitice dunărene și cucuteniene. Așa cum știm, aportul genetic al J2+E2+G este și azi minoritar, dar cel mai probabil că a fost decisiv în neolitic pentru Cultura Cucuteni. Atât timp cât istoria haplogrupului I2 este cea mai veche linie genetică europeană, iar istoriografic Pelasgii sunt considerați primii locuitori ai Europei, lexical nu e greșit ca să identificăm Pelasgii pe oamenii din Gravetian.

Pelasgul pe sfârșitul glaciațiunii o crea pe Venus, acum 29.000 de ani, pentru că în centrul universului său era femeia procreatoare. Iar asta o știm din Culturile Vestonick, Cucuteni, Lepenski Vir, Minoice, cultura Micenienă etc.


Argumentul pentru care, putem considera identificarea PROTO-GEȚILOR cu R1, este contactul culturilor Yamna și Cucuteni, iar GEȚII cu R1a și GEȚII ”KELTOI” cu R1b, fuziuni genetice din epoca bronzului ce au dus la formarea a multiple subramuri.
Termenul ”celt” provine din limba greaca ”Keltoi” sau ”Galatae” (Galatia), și latină ”Celtae” sau ”Galli” (Galia), prima menționare istoriografică a celților este făcută de greci folosind exonimul KELTOI. Nu se știe cum s’au numit, dar este posibil să fi fost un cuvânt între acestea, poate asemănătoare cuvântului modern ”Gael”, din rădăcina comună GE, oamenii pământului, neam de pământeni din care au izvorât toți geții care au populat Europa și Asia.
Pe GEȚII noștri mioritici, îi putem distinge ca GEȚII CARPATICI, ori GEȚII CARPATO-DUNĂRENI, aceștia fiind identificați genetic cu subramura pelasgo-getică I2a1b-L621 continuatoare a liniei genetice a cucutenienilor.
Despre R1b – Keltoii, știm că s’au pus primii la drum, dar nu R1b de acum 7000 de ani, din Nordul Mării Getice (Yamna de sud), ci urmașii lui. Deci o ramură ce deja asimilase Pelasgii din Cucuteni și din spațiul Carpato-Dunărean. Aceasta a fost prima care trece din stepele nord-pontice, în Delta Dunării în jurul anilor 4200 î.Hr., apoi înmulțindu’se se migrează în grupuri în jurul Balcanilor și câmpia panonică în mileniul IV î.Hr.

Putem considera că întinderea pe 1000 de ani sau mai mult a acestei expansiuni nu poate fi numită nicidecum ”invazie”, a acestei subramuri de geți-keltoi R1b1a2a  indicați pe hartă. Este o expansiune foarte lentă a oamenilor care căutau terenuri și pășuni bune pentru creșterea animalelor, în special bovine. Este posibil ca o minoritate de oameni R1a să fi însoțit această migrație R1b. Acei oameni R1a ar fi aparținut subramurii L664, prima care a împărțit nucleul Yamna, creatorii culturii Unetice, care vor duce scrierea și limbajul Dunărean, precum și alfabetul însușit în Bazinul Dunării, la Roma mai târziu, după 1200 î.Hr.

Unetice poate fi văzută ca sursă a viitoarelor culturi germanice, celtic-vestice și italice, și este asociată cu subramura L11 (vezi harta).
Aceste grupuri de nomazi de stepă timpurii nu erau un grup omogen, ci un grup de triburi. Este posibil ca oamenii R1a-L664 să fi fost unul sau mai multe triburi distincte proprii, iar ei să se fi amestecat cu unele clanuri R1b, în special R1b-U106, care ar deveni principalele ramuri ale filiației proto-germanice.

Contingentul R1b-R1a a urcat pe Dunăre, prin Câmpia Panonică în jurul anilor 2800 î.Hr., a pus capăt Culturii locale Bell (circa 2200 î.Hr.) și Culturii ceramicii cu fir (2400 î.Hr.), culturi din Europa Centrală și a înființat Cultura Unetice (2300-1600 î.Hr.), din Boemia și Germania de Est. Se poate considera că R1b a influențat localnicii I2 decisiv, mai mult în interiorul Carpaților, Unde geții-keltoi R1b își regăsesc preponderent amprentele genetice aproximativ 12%, iar R1a prezent azi mai mult în estul Carpaților spre stepă reprezintă markerul geților carpatici sau de stepă de 17,5%, distribuția acestor markeri este edificativă în prezent în România.

Vechii celți au fost o ramură geți ”indo-europeni”, o grupare etnicolingvistică care a inclus, de asemenea, pe germanici, sclavini, greci și grupuri indo-iraniene. De la patria lor din stepele pontic-caspice, proto-geții au cucerit Europa, Asia Centrală și Asia de Sud începând din 4000 î.Hr., datorită apariției epocii bronzului din Caucazul de Nord.

”Învazia” doriană din jurul anilor 1150 î.Hr. și colonizarea ulterioară este legată de prezența haplogrupului R1b în Balcanii de nord, sau probabil din Valea Dunării considerată magistrală de migrație spre vestul Europei, de multe seminții. Prezența unui stat doric (Doris) în Grecia centrală, la nord de Golful Corint, a condus la teoria că dialectul doric provine din Grecia de nord-vest sau poate de dincolo de Balcani. Totuși, nu se știe exact unde era ”granița” preistorică și dacă îi cuprindea și pe macedonenii antici, neexistând propriu zis o graniță de delimitare.

A se vedea Istoria ”indo-europenilor” (proto-geților) pentru mai multe detalii.
Geții-keltoi au sosit din Balcani în Europa Centrală în jurul anilor 2500 î.Hr..echipați cu cai și arme de nivel superior al epocii de bronz, keltoii ”cucerind” repede toată Europa de Vest, până în Iberia și Insulele Britanice.

http://www.bbc.co.uk/…/…/waleshistory/2011/01/the_celts.html

Cultura clasică keltoică a apărut în Europa centrală în Austria, Bavaria și Elveția de azi. Cea mai veche asezare keltoică mare, datând din 1200 î.Hr., fost găsită în Hallstatt, Austria Superioară.
Cultura Hallstatt clasică, iar succesoarea acesteia Cultura La Tène, s’a răspândit din Alpi în Europa de Vest și Centrală între 600 și 400 î.Hr.. Oamenii din aceste zone vorbeau o limbă asemănătoare, au distribuit aceeași religie, aveau tradiții si credinte similare, aceleași arte și tehnică. Au existat unele diferente regionale minore între keltoi. De exemplu, casele din Marea Britanie și Irlanda au fost de obicei rotunde, în timp ce unele din Galia au fost dreptunghiulare.

Deși nu se cunoaște încă propriul sistem de scriere al celților, situație proprie și geților carpatici, inscripții lingvistice în limba latină sau alfabete grecești au fost găsite în site-urile celtice. Contrar credințelor populare, limbile celtice au fost încă vorbite după cucerirea romană. Saint Jerome (347-420), ia act de faptul că limba galateenilor Anatolieni în vremea lui era încă foarte asemănătoare cu limba Treveri (din regiunea de Trier și granița de Germania și Luxemburg).

Limbile celtice au dispărut progresiv în timpul Evului Mediu. Ele au supraviețuit doar în Bretania, Corwall, Țara Galilor, Scoția, Irlanda, și pentru un timp, de asemenea, în Galacia (nord-vestul Spaniei). Astăzi, doar o minoritate de oameni vorbesc încă Celtică / limbi galice, și sunt în mare parte limitați la Țara Galilor (Wales), Bretania și vestul Irlandei.

Studiile genetice au stabilit că cei mai mulți dintre bărbații celtici antici a fost dominată de haplogrupul Y-ADN R1b-S116 și subramurile sale. Două migrații din epoca bronzului timpuriu au adus sub-ramura L21 în nord-vestul Franței și Insulele Britanice, iar subramura DF27 în sud-vestul Franței și Iberia. A treia sub-ramură celtică majoră este S28 (U152), care este asociată cu extinderea celților Hallstatt și La Tène, precum și cu triburile italice.
Linia celtică este S116 (P312) ramura getică a haplogrupului R1b, greco-etruscă R1b-L23, germanică R1b-U106 și R1b-L238, iar Proto-celto-germanici L11, l51 și L150. S116 include sub-ramuri asociate cu limbi non-IE, cum ar fi bască, vechea Gasconă și limbile iberice. Deoarece nu este clar exact când și unde limbile celtice s’au dezvoltat și dacă unii vorbitori Proto-Celtici ar fi adoptat limbi indigene în țara unde s’au stabilit (în special în Gasconia și Marea Mediterană Iberia), toate clanurile au fost incluse pe prezenta hartă, dar personal consider, iar viitorul ne va confirma sau nu, că limba și alfabetul dus în vest sunt cele asimilate în spațiul carpato-dunărean.

Celții tranzacționau în mod activ cu lumea mediteraneană, schimbul fiind constituit în special din instrumentele de fier și arme lor, vinul și ceramica. De asemenea, au importat chihlimbar de la Marea Baltică pentru a’l revinde la romani și greci.
Celții sunt pe locul doi, după romani în construcția lor de rețele de drumuri pe continentul european, cel mai lung drum era de cinci kilometri lungime.
Lumea celtică a fost foarte descentralizată în comparație cu cea romană, dar cel puțin o duzină de orașe Celtice au posedat ziduri înalte de piatră și rivalizau cu cele de la Roma, la momentul respectiv.
Studii recente au arătat că celții au fost mai avansați decât romanii în câteva domenii științifice și economice. Calendarele pre-romane Celtice au fost mult mai precise decât cel romane. De fapt, ei au avut, unul mai precis decât calendarul gregorian în uz din zilele noastre.
Fiecare trib al Galatiei a fost organizat în patru septe (clanuri), fiecare condus de un tetrach (șef), asistat de un judecător, un general și doi generali adjuncți. Fiecare sept trimitea 25 de senatori la un altar central denumit Drunemeton.

Celții au fost extrem de bogați. Acum știm că motivul principal al lui Iulius Cezar de a cuceri Galia a fost să pună mâna pe aurul Celtic, ceea ce Geților Carpatici nu le este străin. Peste 400 de mine de aur celtice au fost găsite numai în Franța. Romanii au avut puțin aur pe teritoriul lor de origine Peninsula Apenină, deci cucerirea Galiei a fost un impuls extraordinar pentru puterea lor.
Nobilimea Celtică a fost, de asemenea, cunoscută pentru grija acordată igienei corporale, sau a părului după moda timpului. Pensete s’au descoperit de asemenea pe site-urile arheologice.

Societatea antică Celtică a dat mult mai multă libertate și putere pentru femei, decât au făcut’o grecii și romanii. Femeilor greco-romane le era interzis a face afaceri și mai ales erau sechestrate în casa lor sub supravegherea membrilor de familie de sex masculin. Femeile Celtice puteau deveni, uneori, lideri de trib puternice, si au fost, de asemenea, cunoscute participând la război, asemeni femeilor din Carpați.

Sursa: Eupedia

Citiți și:  GEȚII SUNT UN REZULTAT AL AMESTECULUI DINTRE PROTO-GEȚII R1 ȘI PELASGII CUCUTENIENI I2

GEȚIA SARMATICĂ SAU SARMAȚIA GETICĂ! Partea 1

SARMAȚIA GETICĂ

 SARMAȚIA, SAUROMATAE (Sarmatæ sau Sauromatæ în latină, sau în greacă Σαρματία, Σαρμάται, Σαυρομάται), numele unei țări din Europa și Asia, care devine în această formă prin latinizarea endonimului anticilor Samo-Geți (sarmogiți).  Sarmația antică este un teritoriu antic din nordul României și o parte din nordul Europei și Asia. Teritoriul vechi Sarmația a variat de la râul Vistula la gura de vărsare a Dunării și spre est de Volga, și se invecineaza cu Marea Neagră (Getică) și Marea Caspică, precum și cu Caucazul la sud, partea de est a Poloniei și partea de sud a Rusiei în Europa.

Este un nume folosit prima dată de către Mela pentru partea de nord a Europei și Asia care se extinde de la Vistula (Wisla) și Munții Sarmatici pe zona de vest, care a împărțit Germania, la (Volga) la est, care a împărțit Scythia, delimitată la sud-vest și sud de râurile Ister (Dunăre), Tibiscus (Timiș) și Tyras (Nistru), care se termina în Pannonia și Geția, și, mai departe, prin Marea Getică, și dincolo de ea de Muntele Caucaz, care mărginea Colchis, Iberia, și Albania. și se întindea la nord până la Marea Baltică și în regiunile necunoscute din nordul Europei.

Spaţiul polonez de astăzi, acoperit de gheaţă, ca şi nordul Germaniei, până la începutul Holocenului (etapa geologică actuală), n’au putut fi populate decât dinspre sud, din spaţiul Carpatic, după prelungirea drumurilor sării, care reiese din cercetarea Universităţii Californiei din Los Angeles, întocmită de profesorul arheolog Marija Gimbutas.

Relativ la aceste realități inclusiv polonezii o recunosc și ei prin Jan Trynkowski, istoric polonez:

”Polonezii sunt urmaşii acelor geți care, neîmpăcându’se cu cucerirea romană, şi’au părăsit locurile de baştină şi s’au mutat la nord.”

Precum știm, ”romanii nu au ajuns nici în Maramureş, cu atât mai puţin în şesul dintre Carpaţii păduroşi şi Marea Baltică, spaţiu de expansiune al populaţiei carpatice. Aici şi’au organizat atacurile contra Imperiului Roman, armatele Geto-Dace, numite de unii şi gotice”, întărește Waclaw Aleksander Maciejowski 1792 – 1883, în lucrarea Geto-dacii vistulieni şi niprieni strămoşii polonilor.

Geții biblici

Geter este fiul lui Aram, nepotul lui Sem și strănepotul lui Noe, așa cum este scris în Geneză. Pomenim acest aspect, deoarece el există menționat în Biblie, nicidecum pentru a confirma o ascendență semită a geților, ci pentru a reliefa că împreună cu alte neamuri, geții ar putea fi descendenții unui personaj biblic, dar nu evreu, pentru că atribuirea unor etnii personajelor biblice este forțată.

Voi exemplifica cu un material găsit și tradus, pe care’l voi reda mai jos, deși videoclipul de pe care a fost descărcat nu mai există pe internet, explicabil până la un punct:

”Creștinii au fost fraieriți de farsa anticreștină a istoriei. Aceasta a fost considerată cea mai eficace armă folosită de către dușmani. Această mare minciună practic este o spălare a creierului Creștinilor, pentru a crede că Iisus Hristos a fost ”Împăratul evreilor”, în sensul în care așa-zișii ”evrei” de azi se numesc pe ei înșiși ”evrei”, urmașii celor din Vechiul Testament.

Această referire s’a făcut prima data la traducerea în limba engleză sau altele de circulație internațională a Vechiului și Noului Testament, cu 2 secole înainte ca așa-zișii ”evrei” să uzurpeze cuvântul ”Evreu”, în secolul XVIII pentru a apărea ei înșiși în ochii lumii creștine ca fiind înrudiți cu Iisus Hristos. Această pretinsă înrudire provine din mitul rasei comune cu așa-zișii ”evrei” ai Pământului Sfânt din istoria Vechiului Testament. Când Iisus a fost în Iudeea, aceasta nu a fost ”patria” strămoșilor acestora care astăzi își spun ei inșiși ”evrei”.

Strămoșii lor nu au pus niciodată piciorul în Iudeea. Iudeea și Galileea au fost două state și entități politice separate.

Iisus, El însuși nu a fost evreu (iudeu) sau locuitor al Iudeei. El a fost galileean sau locuitor al Galileei.

Matei 26:69:

”Iar Petru ședea afară, în curte. Și o slujnica s’a apropiat de el, zicând: Și tu erai cu Iisus Galileanul.”

Ioan 7:41:

”Iar alții ziceau: Acesta este Hristosul. Iar alții ziceau: Nu cumva din Galileea va să vină Hristos?”

Pilat a fost ironic când a scris titulatura ”Iisus din Nazaret, Împăratul Iudeilor” pe cruce.

Ioan 19:19:

”Iar Pilat a scris și titlul și l’a pus deasupra Crucii. Și era scris: Iisus Nazarineanul, Împăratul Iudeilor!”

Această expresie,  ”Galileanul care a fost Împăratul Iudeilor” este asemenea, cazului, ”Regina Victoria a Angliei, Împărăteasa Indiilor”.

Iisus a crescut în Nazareth, Galileea, în ”Ţinutul neamurilor”, adică al necredincioşilor se spune în Isaia, 9,1-2:

”Totuşi nu va mai fi întuneric peste cei ce au fost în necaz.
După cum în trecut El a făcut de ruşine ţinutul lui Zabulon şi ţinutul lui Neftali, tot aşa, în viitor, El va acoperi de glorie Galileea neamurilor, înspre mare, dincolo de Iordan!
Poporul care umbla în întuneric a văzut o mare lumină!
Peste cei ce locuiau în ţara umbrei morţii (sau țara întunericului adânc)…”

Discipolii săi au fost pescari de pe malul Marii Galileei. El a vizitat Ierusalimul dar si’a petrecut cea mai mare parte a vietii sale in patria Sa, Galileea.

Ioan 7:1:

”Și după aceea mergea Iisus prin Galileea, căci nu voia sa meargă prin Iudeea, deoarece iudeii căutau să’l ucidă.”

Iar despre galileeni, Reza Aslan, profesor la Universitatea din California, Riverside, spune:

”Galileea în care s’a întors Iisus după perioada petrecută cu Ioan Botezatorul era diferită de Galileea în care se născuse….. De secole întregi regiunea fusese un focar de activitate revoluționară. Cu mult înainte de invazia romană termenul de ”galileean” devenise sinonim cu cel de ”rebel”.

Josephus spune despre locuitorii Galileei că ”de mici sunt învățați cu războiul”, iar provincia însăși fusese dintotdeauna ”rezistentă la invazii străine”. Nu conta cine erau invadatorii, galileeni refuzau să se lase stăpâniți. Nici măcar regele Solomon nu reușise să’i stăpânească complet, populația regiunii rezistând taxelor grele și regimului de muncă la care fuseseră supuși.

Nici măcar Hasmoneeni – regii- preoți care dominaseră peste tot teritoriul din 140 î.Hr. și până în 63 î.Hr., nu reușiseră niciodată cu adevărat să’i facă pe localnici să se supună Templului-stat creat în Iudeea. Iar Galileea fusese permanent un ghimpe în coasta lui Irod.

Galileenii par să se fi considerat un neam diferit de restul evreilor palestinieni. Josephus se referă în mod expres la ei ca la o altă etnie; Mishna susține că galileeni aveau alte legi și obiceiuri pentru căsătorie, foloseau alte sisteme, diferite, de măsurare pentru greutate și lungime. Erau un popor de păstori, oameni de la țară, ușor de recunoscut după obiceiurile lor provinciale și accentul rustic distinct al vorbirii. Elita urbană a Iudeei îi insulta pe galileeni numindu’i ”oameni ai pământului”, un termen care denotă dependența acestora de agricultură. Dar același termen mai avea o conotație, îi descria pe cei needucați și violenți, cei care nu se supun legii, mai ales în ceea ce privește zeciuiala la Templu. Nemulțumirea iudeilor față de galileeni reiese din literatura epocii. De cealaltă parte multe scrieri apocrife, precum Testamentul lui Levi si Cartea lui Enoch, reflecta sentimentul critic al galileenilor față de stilul de viață îmbelșugat al preoțimii iudaice, exploatarea țăranilor și rușinoasa colaborare cu Roma.”

Deci, aproape din toate punctele de vedere galileenii aveau motive să se considere o altă seminție, decât iudeii.

Știm că Saul a fost primul rege al Israelului și că Ioan a fost primul bărbat numit ”Botezatorul”, dar cine a fost primul evreu?

Adam, Seth sau Noe nu au fost numiți ”evreu”. Nici măcar Avraam, Isaac sau Iacov. Moise nu a fost numit Evreu și nici Saul, David sau Solomon nu au fost numiți ”Evreu”. Știm că Dumnezeu i’a schimbat numele lui Avram în Avraam în Geneza 17:15:

”Și nu te vei mai numi Avram, ci Avraam va fi numele tău, căci am să te fac tată a mulțime de popoare”, dar nicăieri în Biblie nu vom găsi un loc în care Dumnezeu a schimbat numele lui Israel în Evreu!

Deci, nu există nici o putere prin care cei care spun că sunt Evrei să poată revendica, precum că ei sunt Israel. Din timpul lui Iisus cuvântul Edom sau Edomit a fost tradus de grec sau de latin prin ”iudeu” sau ”iudaic” cu sensul de Iudeu = locuitor al Iudeei.

Cuvantul Evreu nu înseamnă Israel sau Israelit! În ciuda efortului puternicei propagande a așa-zișilor ”Evrei”, ei nu au fost capabili să dovedească că există în istoria scrisă vreo mențiune anterioară la acestă perioadă, care să spună despre un neam religios sau națiune care se numește ”Evreu”.

Secta religioasă din Iudeea din timpul lui Iisus, la care așa-zișii ”evrei” de astăzi  se referă ca ”Evrei” (cei din Vechiul Testament), a fost cunoscută sub numele de ”Farisei”, iar Iudaismul de azi și Fariseimul din timpul lui Iisus fiind unul și același.

Iisus a urât și a denunțat Fariseismul prin cuvintele:

”Vai vouă Scribi și Farisei, Ipocriți, Vouă Șerpilor, Vouă generație de Vipere.”

Talmudul evreiesc aruncă imagini ofensatoare la adresa lui Iisus, a Mariei și a Gentililor (creștinilor):  ”Mama lui Iisus a fost o desfrânată”.

Mulți creștini și chiar lideri ai bisericii se află în eroarea de a crede ca Iisus a fost ”Evreu”. Dar nimic nu poate fi mai neadevărat ca aceasta.

Iisus Hristos i’a spus lui Ioan în Apocalisa 2:9:

”Știu necazul tău și sărăcia ta, dar ești bogat, și hula din partea celor ce zic despre ei înșiși că sunt iudei și nu sunt, ci sinagogă a satanei.”

Evreii l’au respins pe Iisus drept Mesia. Iisus i’a numit pe evreii din timpul său ”o generație de vipere sau șerpi”…. Au fost Khazarii cei care au adoptat religia fariseilor, talmudismul, care se referă la religia evreilor. Khazarii care au venit din Caucaz, ocupă Israelul de azi. Ei nu au nicio legatură cu strămoșii Iudeei. Ei au uzurpat atât religia Creștină cât și pe cea Evreiască.”

Există multe voci care susțin că Iisus nu a fost evreu și că evreii nu sunt poporul ales și că de fapt totul este o conspirație pusă la cale de către cei care își doresc puterea supremă cu orice preț, și care conduc lumea, din umbră. Atâta timp cât vor exista voci care Îl mărturisesc pe Iisus, fie El evreu sau nu, nu vor putea pune stăpânire deplină pe această lume.”

”În timpul lui Ponțiu Pilat istoria nu a înregistrat în Iudea niciun grup etnic care să fi fost numit ”evrei” (Jews), și nici în altă parte a lumii!”

Apelăm așadar, și la cunoştinţele evreului creştin ”antisemit” Benjamin H. Freedman:

”A pretinde că Isus a fost evreu (Jesus was Jew) în sensul că în cursul vieţii Sale Isus a profesat şi practicat cultul religios cunoscut şi practicat sub numele modern de Iudaism, este o falsitate şi o ficţiune de cea mai infamantă natură. Dacă pentru a fi fost atunci sau a fi fost acum un aşa-zis sau auto-proclamat – evreu – practicarea Iudaismului a fost şi este o condiţie, atunci cu siguranţă că Isus nu a fost un aşa-zis evreu. Iisus nu putea suferi şi a denunţat cultul religios practicat în Iudeea în timpul vieţii Sale şi care este cunoscut şi practicat azi sub numele de Iudaism. Acest cult religios atunci a fost cunoscut sub numele de Fariseism”, Romanian Historical Studies Traian Golea 901 N.E. 14 th Avenue, Apt. 601 Hallandale, Florida 33009, U.S.A. Ed. Elisavaros 1996, p. 22-33).

Autoritatea eclesiastică prin prezentarea greşită, prin distorsiunea faptului istoric de necontestat, prin afirmaţia gratuită, cu aplomb, cu chimvale până la saturaţie a melodiei favorite a clerului creştin, cum că ”Iisus a fost evreu”, denaturează grav o realitate!

Clerul creştin a făcut deliberat din această afirmaţie o constantă, dar şi o psihoză. Toate izvoarele contemporane, toate sursele istorice confirmă până în secolul al XVIII-lea, că Iisus Hristos a fost cunoscut ca ”Iudean” născut în Galileea, (as a Judean) şi Însuşi Iisus s’a referit la Sine ca un Iudean (as a ”Judean”) şi nu ca ”evreu” (and not as a ”Jew”) (vezi Noul Testament, în ediţiile: Wiclif sau Wickliff (1380), Tyndale (1525), Coverdale (1535), Geneva (1540-1557), Rheims (1582), King James (1604-1611).

Palestina, veche denumire biblică a Provinciei pelasgo-trace din Orientul Mijlociu, în timpul vieţii pământene a lui Iisus se numea Iudaea. Mult mai târziu în epoca modernă va apare şi cuvântul evreu (Jew):

”Este un fapt de necontestat că cuvântul ”Jew” (evreu) nu a existat până în anul 1775. Înainte de 1775 cuvântul „Jew” nu a existat în nici o limbă. Cuvântul „Jew” a fost introdus în engleză pentru prima dată în secolul al 18-lea când Sheridan l-a folosit la piesa sa „The Rivals”, (Rivalii), II, I.

”She shall have a skin like a mummy, and the beard like a Jew” (Ea trebuie să aibă o piele ca o mumie şi o barbă ca un ”Jew” (evreu)…

La Iisus se referă pentru prima dată ca ”aşa zis evreu” (socalled Jew) în Noul Testament în secolul al XVIII-lea în traducerea ediţiei din secolul al 14-lea, când a fost pentru prima dată tradus Noul Testament în limba engleză. Istoria cuvântului Jew în limba engleză nu lasă nici o îndoială că Jew-ul din secolul al 18-lea este contractarea şi coruperea cuvântului latin Iudaeus găsit în ediţia ”Vulgară” în limba latină a Sf. Ieronim. Asupra acestui lucru nu este îndoială… ”Jew”, singura lui implicaţie, deducţie şi aluzie a fost cel de ”Judean”.

Acest aşa-zis ”înţeles secundar” al cuvântului ”Jew” nu are nici o relaţie cu înţelesul original al cuvântului ”Jew”. Este o greşită şi tendenţioasă prezentare… Înţelesul secundar al cuvintelor adesea devin înţelesul acceptat în general, care la origine aveau un cu totul alt înţeles… Acceptarea în general astăzi, aproape fără excepţie, al ”înţelesului secundar” al cuvântului ”Jew” este fabricat din patru teorii, care constau în afirmarea că un aşa-zis sau autoproclamat ”Jew” (evreu) este:

1. O persoană care astăzi practică religia aşa-zisă ”Iudaică” (Judaism).
2. O persoană care pretinde c’ar aparţine unui grup rasial asociat cu semiţii din antichitate.
3. O persoană care este descendentă directă a naţiunii antice care a trăit în Palestina în perioada istoriei biblice.
4. O persoană binecuvântată de Dumnezeu cu deosebite caracteristici culturale care au fost refuzate altor grupuri rasiale, religioase sau naţionale.

Toate aceste patru calităţi desigur însumate într’una singură (all rolled into one)…

În ”Dell’origine de Barbari che distrussero per tutto’l mondo l’Impero di Roma”:
”În Istoriile Caldeilor ale lui Berosus se citeste cum că Noe a plecat din Armenia, a traversat fluviul Tanais (n.t. Don) și a mers deasupra Mării Ocean, luandu’i cu el pe cei patru fii ai lui Aram: Messa, Ul, Ur și Geter”, care sunt amintiţi de Moise, în Geneză.

La început au locuit împreună, deasupra mării despre care am vorbit. Cei patru fraţi s’au stabilit cu coloniile lor în acele teritorii astfel:

Din Messa vor ieși acele popoare care vor da numele provinciei Moesia. Separându’se, unii s’au asezat pe ţărmul Mării Majore (n.n. Marea Neagră), adică în Moesia Inferioară, care este Valahia de mai târziu, deasupra Dunării, iar alţii în Moesia Superioară, care este Serbia și Bulgaria de astăzi.

Din Ul, al doilea născut, vor ieși popoarele Ulmerige, despre care aminteste si Herodot. Aceștia au locuit în acea parte care se numeste Moscovia și au luat, mai tarziu, numele de Vandali.

Din al treilea fiu, Ur, au ieșit popoarele Urone, despre care nu avem nicio amintire.

Iar din Geter, al patrulea fiu, au ieșit Geţii, cărora le dedic această Carte. La aceeași pagină, un paragraf mai jos, se afirmă că Berig, fiul lui Geter, se va reîntoarce în Sciţia, ceea ce demonstrează că acela a fost pământul iniţial al Geţilor, iar Scyţia, așa cum afirmă și Carlo Troya, era apelativul eronat, prin care se făcea referire de multe ori la Geția:

”…dar, o dată cu moartea lui Geter, poporul ieșit din colonia sa, va pleca de aici din cauza geroasei ţări și se va reîntoarce în Scyţia. Berig, al doilea fiu al lui Geter, a plecat cu poporul său în trei nave care au fost printre primele construite în lume, căci primul constructor a fost Telechines, în Egipt, cu ale cărui nave a acostat în Rodos, locuind apoi în acea Insulă.”

În ”La selva di varia istoria”, spun scriitorii aproape în unanimitate, că Goţii au fost primii care au atacat Imperiul Roman. Aceștia au venit din peninsula Scandia (Scandinavia) încă de la începuturi, când au populat pământul sub comanda lui GETER, nominat de Moise în Geneză, și de la care au luat numele de Geţi, deveniţi apoi Goti. Au locuit în Europa de la Gurile Dunării, spre teritoriul Valahiei și încă se mai disting în peninsula mai sus numită în ostrogoţi și vizigoţi, vocabule care în limba lor înseamnă Goţii de Răsărit și Goţii de Apus.
Aici, trebuie să amintesc că în acea vreme ”fizica pămantului era diversă, iar Ablavio, interpretând greșit studiile geografice ale lui Ptolemeu, l’a făcut pe Iordanes să creadă că Goţii proveneau din insula Scantia sau Scandia, fără ca vreunul dintre ei să o cunoască”, fapt care a atras ulterior confuzia universală și pentru multe secole, a unei origini Scandinave a Goţilor.

În ”Storia dei dominii stranieri in Italia dalla caduta dell’Impero Romano in Occidente” este scris:

Schlozer, cunoscut publicist și autor al uneia dintre faimoasele Istorii universale ale Septentriunii, după 50 de ani de lungi căutări a recunoscut cu ingenuitate de a nu fi găsit nici măcar un document din care să reiasă cine să fi fost primii locuitori ai Scandinaviei care, cu atâta dezinvoltură sau mai bine spus, cu atâta usurinţă, s’a continuat pentru atâta timp să fie considerată pământul originar al Goţilor.

Autori remarcabili, dintre care îl numim, dintre cei mai moderni, pe celebrul Cav. I. Jacob Graberg, au început să combată cu succes eroarea infuzată de mai mult de treisprezece secole, cum că din Scandinavia, devenită un fel de creatoare de națiuni, ar fi migrat iniţial Goţii. Se spune că aceștia au fost sciţi sau geţi sau daci, că ei ar fi avut un puternic și faimos rege cu 38 sau 39 de secole înaintea Erei Vulgare, numit Berig și care, cu puţine nave, a plecat din Insula Scandia din Marea Septentrională, debarcând la malurile Vistulei, că de aici s’ar fi extins de la Boristene la Tanai și la Mlaștina Meotide.

Faza primară a Culturii Vedice s’a desfăşurat în Carpaţi, cel mai probabil, iniţial, în Ardeal unde se găseşte, Ancient India (India Veche) (1922 The Cambridge History of India, Universitatea din Cambridge, bază veche de literatură vedică).

Alfabetul Getic sau Ulfilan

”Se spune că literele gotice au fost inventate de Gulfia, Gylfe, Vulfila, adică Ulfila, episcop al goţilor din Basarabia, din anul 373 al î.Hr.”

Contele Jakob Graberg fran Hemso, autorul eseului ”Saggio istorico su gli Scaldi o antichi poeti scandinavi” afirmă că ”în timpul primelor sale studii, un prieten doct, interesat ca și el în chestiunile naţiunii, scrisese un mic tratat, prin care sublinia că acel episcop nu era altul decat Gylfe, Regele Suediei din timpul invaziei lui Sigge, numit de noi, Odin; că el a fugit din faţa acelui puternic războinic legislator și, abandonând Septentriunea, s’a refugiat în Sciţia, la Pontul Euxin, pentru a învăţa direct de la sursă acea religie care, mai mult decât forţa armelor, îl făcuse pe Sigge să supună atâtea naţiuni”.

„Sigge Fridulfson (n.t. fiul lui Fridulf), fugind la rândul său din calea hunilor, s’a refugiat în Suedia, unde a fondat cruda religie descrisă în Edda. El a fost numit Odin al III-lea și considerat de unii Alan, de alţii Got, deoarece a fost însoţit de Așii, adică de Eroii Goţi, Semizei.”

În acei ani, teritoriul Basarabiei era locuit de geții liberi, care se retrăseseră cu mult din Dacia romană ocupată de Traian, de unde vor face acele nenumărate incursiuni și vor jura exterminarea Imperiului Roman.

Nădejdea lui Decebal se împlinise: Imperiul fusese dărâmat prin loviturile oamenilor de la Dunăre, Roma însăşi învingătoarea tuturor popoarelor a trebuit să slujească supusă şi să primească jugul triumfului getic. (Isidor De Sevilla între 560 – 636 )
Denumirile getice de plante, păstrate la Dioscoride (medic grec din perioada împăraţilor Claudius 41 – 54 î.Hr. şi Nero 54 – 68 î.Hr. ) pot fi găsite şi în fondul limbii germane. (Jakob Grimm 1785-1863 , în Istoria limbii germane).

Geții sunt consideraţi fondatorii popoarelor nordice (Gesta Normanorum, Cronica ducilor de Normandia, Carolus Lundius etc.).

Geții sunt consideraţi fondatorii spaniolilor (Cronicile spaniolilor 25 , p. 179 ).

Daco-geţii sunt consideraţi fondatorii teutonilor, prin saxoni şi frizieni (frizoni), ai olandezilor al căror nume naţional este şi azi Daci (Dutch) şi ai Anglilor. (Leibniz, Collectanea Etymologica etc.).

Frizonii azi, sunt considerați un grup etnic germanic locuind pe coasta Mării Nordului în Țările de Jos și în Germania. Frizonii sunt reconoscuți în Germania și în Țările de Jos ca minoritate națională.

Localizarea Regatului Frizian

Astăzi mai există trei regiuni unde se găsesc frizoni:

Frizonii care locuiesc în Țările de Jos între IJsselmeer (fosta Zuiderzee) și Râul Lauwers, deci în Provincia Frislanda, sunt denumiți în Germania frizoni occidentali, dar ei se numesc singuri Westerlauwersk Friezen (frizoni de vest-lauwers), pentru că regiunea Frislanda de Vest se află în provincia Olanda de Nord și noțiunea Frizoni occidentali în Țările de Jos nu se referă la apartenență națională, ci la locuința oamenilor.

A doua grupă locuiesc în Germania în Saxoniei Inferioară, de la granița cu Țările de Jos până dincolo de râul Weser. Din cauza istoriei lor frizoni orientali sunt foarte răspândiți. Teritoriile frizonilor orientali, unde identitatea frizonă este mai mult sau mai puțin accentuată, sunt Frislanda de Est, districtul Friesland, Saterland, Butjadingen și Land Wursten.

În toate aceste teritorii locuiesc 500.000 de oameni, numărul real al frizonilor în Saxonia inferioră este greu de apreciat.

Frizonii nordici, ce de’a treia grupă, se găsesc în Schleswig-Holstein. Locuiesc în vestul districtului Nordfriesland, pe insulele frizone nordice și pe insula Helgoland.

Sarmații de la care vine numele de Sarmația au locuit doar o mică parte a țării. Cea mai mare parte din ea a fost populat de triburi getico-scytice; dar unii dintre locuitorii din partea de vest par să fi fost de origine germană, așa cum erau Venedi la Marea Baltică, Iazigii, Rhoxolanii și Hamaxobii în sudul Rusiei. Celelalte triburi  din vestul Tanais (Don) au fost Alauni sau Alani-Scyți, un popor scyt care este considerat eronat că au venit din Asia și locuitori în partea centrală a Rusiei.

Întreaga țară a fost împărțită de râul Tanais (Don) în două părți, numite respectiv Sarmația Europaea și Sarmația Asiatica; dar trebuie să se observe că, în conformitate cu impărțirea modernă a continentului, întreaga Sarmație aparține Europei.

De asemenea, trebuie remarcat faptul că Chersonesus Taurica (Crimeea), deși se încadrează în limitele specificate, nu a fost considerată ca o parte din Sarmația, ci ca o țară separată.

Într’un mod general numele Sarmația este adesea folosit ca termen nelimitat a întregii Europe de nord-est.

Sursele noastre istorice ale căror informații le avem despre Sarmația din antichitate, sunt colectate și discutate de către Kalina, De Fontibus, etc. (1872) – Harry Thurston Peck. Harpers, Dicționar de Antichități Clasice. New York. Harper și Brothers. 1898.

Sarmații au fost un popor considerat ”iranian” în Antichitatea clasică, apărând din secolul V î.Hr. sau secolul IV d.Hr.. Teritoriul lor a fost cunoscut sub numele de Sarmația de etnografii greco-romani, pentru partea de vest a Sciției (Rusia de Sud, Ucraina, precum și Estul Balcanilor de azi).

Din 100 î.Hr., aceste triburi sunt menționate, de la râul Vistula la gura de vărsare a Dunării și spre est de Volga, și în vecinătatea Mării Negre și Marea Caspică, precum și în Caucazul la sud. Sarmații au decăzut în secolul al IV-lea odată cu incursiunile legate de perioada de migrație (hunii, goții, turcii). Descendenții sarmaților au devenit cunoscuți ca alani în timpul Evul Mediu timpuriu, și în cele din urmă a dat naștere la grupul etnic Osetic modern.

Numele pare să aibă în primul rând proveniență la greci, prin sciții de la sud de Nipru si Don care era o populație considerată non-Scytică. Fie că această populație era non-Scytică înșiși, fie că a fost doar invecinată acestora, este incert încă.

A fost un nume, care de asemenea, îi definea pe GEȚI.

De asemenea, era un nume folosit de unele dintre populațiile Panonice. A fost, probabil, numele care sarmații înșiși utilizau parțial pentru vecinii lor, în general, la fel ca și Galli, Graeci, si mulți alții.

Mai importante decât originea numelui sunt întrebările cu privire la populația la care se aplică. Autoritatea noastră pe acest punct este Ptolemeu, iar indicațiile lui Strabon sunt tangențiale și parțiale.

Zona dată de Strabon la Galatae și Germani, se extinde până la Borysthenes, sau chiar Don, Tyragetae fiind cea mai vestică a țărilor care nu sunt germani din sud-est, iar bastarnii fiind îndoielnic, poate, germanici (VII p. 289).

De câteva națiuni particulare, cum ar fi Jazyges, Hamaxobi, și Roxolani, mențiuni fugitive sunt date, fără însă a se face vreo referire specială la sarmați sau afinitățile lor non-sarmatice. În Asia, țara Sauromatae este intinsă în câmpiile Sarmatae, mărginită de munții Caucaz. Dimensiunea excesivă acordată Germaniei de Strabo aproape incluzând, nu numai Sarmatia, dar și Scythia în Europa, precum sunt mențiunile lui Pliniu, la fel de accidentale ca ale lui Strabon, și aproape la fel de scurte, despre întinderea Germaniei spre est fiind, de asemenea, exagerată…

Germania lui Tacitus este delimitată la est de Sarmatae și Geți. Sarmatae aici, sunt populația unei zone relativ mici între Dunăre și Theiss (Tisa), precum și pe limitele de Ungaria, Moldova, și Gallicia. Acest lucru, evident, scade ceva din vasta Germanie a lui Strabon (care aproape a însemnat Europa de Nord), dar tot insuficient. Poziția Bastarnilor, Peucinilor, Venedilor, sau Finnilor, este încă o problemă deschisă.

Acest lucru ne pregătește pentru ceva mai sistematic, și poate la Ptolemeu vom descoperi: SARMATIAE lui Ptolemeu se încadrează în Europa și Asia.

Sarmatia Europaea, limita de vest este Vistula; la nord Marea Baltică, în ceea ce privește golful Venedic și un tract de țară necunoscută; la sud, țara de Metanastae Jazyges și Dacia; est, istmul din Crimeea, și Don. Astfel, avem incluse părți ale Poloniei și Gallicia, Litlhuania, Esthonia, și vestul Rusiei.

Aceasta include Finni (probabil doar o parte), și Alauni, care sunt sciți. Mai include bastarnii, Peucinii, și mai ales Venedii. Aceasta include, de asemenea, Jazyges simpli, spre deosebire de Jazyges Metanastae, care formează o mică fracțiune. Toate acestea, cu excepția Finnilor, sunt declarate a fi marile națiuni ale Sarmației, la care se adaugă Roxolanii și Hamaxobii, dintre cele mai mici. Din națiunile mai mari din Sarmatia Europaea, Peucinii și Bastarnii lui Ptolemeu sunt plasați mai la nord decât Peucinii și Bastarnii predecesorilor săi.

La scriitorii de mai târziu sunt rareori menționați VENEDI.
Nici Jazyges, nu sunt ca Jazyges Sarmatae la Strabon. Aceștia, împreună cu Roxolanii, sunt regăsiți de’a lungul malurilor Maeotis, în Herson, Tauris și Ekaterinoslav.

Roxolanii Hamaxobii este doar un termen descriptiv. Probabil, a fost aplicat la unele populații scitice. Pliniu scrie Hamaxobii aut Aorsi, un fapt care la noi este descris mai jos.
Alaunii (Alanii, Halanii, Așii, Iașii, Yazygii) în pofida unor confuzii, pot fi cu greu alții decât Alanii din Caucaz;

Periegesis sunt scyți, incontestabil.

Nestor, într’adevăr, are o populație altfel necunoscută, numiți Uliczi, care sunt plasați pe Nistru.

Peucinii au fost cel mai bine cunoscuți ca ocupanții unei insule de la gurile Dunării. Aceștia de asemenea, s’au extins mult în Basarabia. Deci, multe sunt schimbarile care le au cuvintele cu inflexiuni sarmatice sau scitice, nu este improbabil ca Peucini pot fi cuvintele moderne Budjack sau Bess, în Bess-Arabia.

Următoarele sunt formele reale pe care numele Patzinacks, exact în țara Peucinilor, le suferă la scriitorii medievali și bizantini, modificări precum Πατζινακῖται, Pecenatici, Pizenaci, Pincenates, Postinagi, Peczenjezi (în slavonă), Petinei, Pecinei (cea mai apropiată abordare a Peucinilor). Apoi, în direcția de Budziak și Bessi, Behnakije, Petschnakije, Pezina-völlr (în nordică), Bisseni și Bessi, (Zeuss, Die Deutschen, si c. s. v. Pecinaci și Cumani).

Patzinaks au fost scyții, care nu pot fi dovediți a fi de origine recentă în Europa. Aceștia pot, atunci, să fi fost descendenții reali ai Peucinilor, deși acest lucru nu este obligatoriu, pentru că ar fi fost un popor străin care, la ocuparea țării Peucinilor, să le fi luat numele.

Într’un astfel de caz fiind Peucini în felul în care un englez este un britanic, adică deloc. Diferența dintre Peucini și Bastarni a fost doar nominală. Poate că aceștia din urmă au fost moldoveni din dreapta Prutului, mai degrabă decât din Basarabia. Atmoni și Sidoni la Strabon au fost Bastarni.

Bastarnii sunt considerați în scripte un popor germanic, deși ei se trag precum frizonii tot din viță getică, neam întemeiat undeva prin centrul Europei. Spre sfârșitul secolului II î.Hr., bastarnii s’au strămutat pe teritoriul de azi al Moldovei și al Basarabiei, până la Dunăre și Marea Neagră. O dovedesc și Munții Moldovei care erau cunoscuți geografilor antici sub numele Alpes Bastarnici.

Prima mențiune a bastarnilor datează din jurul anului 200 î.Hr., când geograful Demetrios din Callatis, descriind ținuturile de la nord de gurile Dunării, îi întâlnește aici, ”veniți din alte părți”, și erau formați din trei triburi Atmonii, Sidonii și Peucinii.

Bastarni (Βαστάρναι) sau BASTERNAE (Βαστέρναι), unul dintre cele mai puternice triburi ale Sarmației Europaea, în primul rând a devenit cunoscut la romani în razboaiele cu Philip și Perseu, regii Macedoniei, acesta din urmă mobilizase 20.000 de mercenari din rândurile lor. Primele așezări din Sarmația par să fi fost în zonele muntoase dintre Theiss și martie, de unde au presat prin incursiuni Dunărea de Jos, iar o parte a poporului stabilindu’se în insula Peuce au obținut numele de PEUCINI.

Conform relatărilor lui Apollonios din Rhodos (295-230 î.Hr.), Insula Peuce (”frumoasa” în grecește) era inițial un grind nisipos format în mare, între actualele brațe Sf. Gheorghe (pe atunci Hieron) și Sulina (pe atunci Naracon) din Delta Dunării, care a fost ulterior îngroșat de aluviunile fluviale, până a izola lacurile Lumina, Roșu și Puiu de mare, devenind parte integrantă din deltă.

De asemenea, bastarnii s’au extins în partea de sud a Dunării, unde au mai făcut incursiuni de pradă în Tracia, și s’au angajat în război cu guvernatorii provinciei romane Macedonia. Ei au fost conduși înapoi peste Dunăre de M. Crassus, în 30 î.Hr. În geografiile de mai târziu îi găsim stabiliți între Tyras (Nistru) și Borysthenes (Nipru), iar Peucinii rămânând la gura de vărsare a Dunării.

Au fost un popor considerat ”sălbatic”, remarcându’se pentru statura lor și curajul lor. Ei au trăit în întregime din război, și trăiau cu femeile și copiii lor împreună pe căruțe. Forța lor principală a fost cavaleria, sprijinită de o infanterie ușoară, instruită pentru a ține pasul, chiar și la viteză maximă, cu călăreții, fiecare dintre ei fiind însoțiți dintre acești pedestrași (παραβάτης). Conducătorii lor erau regi. (Plb 26,9.,.. Strab ii PP 93, 118, 291 pp vi, 294, VII p 305).

Istoricul Trogus Pompeius relatează despre luptele dintre bastarni și geți. Învinși la început și pedepsiți din această cauză de regele lor, Oroles, să îndeplinească îndatoriri ce reveneau femeilor, geții au sfârșit prin a’i învinge pe noii veniți. Deși nu se știe precis când au avut loc aceste evenimente, este cert că Burebista a fost cel care a pus capăt ”episodului bastarnic” din istoria Geției.

Bastarnii și Peucinii în raport cu Geții Dunăreni, TyraGeții și ThyssaGeții

În contrast cu momentul Oroles, două alte episoade ulterioare îi prezintă pe bastarni în aceeași tabără cu geții. Așa s’a întâmplat în 61 î.Hr., când bastarnii sosiți în ajutorul geților sud-dunăreni au înfrânt sub zidurile catății Histria oastea romană condusă de proconsulul Gaius Antonius Hybrida. Treizeci și doi de ani mai târziu, victoria a fost însă a romanilor, iar bastarnii, pierzându’și regele Deldon pe câmpul de luptă, au fost nevoiți să se retragă la nord de Dunăre. Faptul că Crassus, comandantul legiunilor învingătoare, a continuat războiul contra regilor geți din Dobrogea, Dapyx și Zyraxes, dovedește că aceștia fuseseră aliați cu bastarnii. De altfel, potrivit lui Dio Cassius, în reședința lui Zyraxes de la Genucla se aflau steagurile luate de la Gaius Antonius Hybrida, în bătălia de lângă Histria.

După victoria lui Crassus, bastarnii au pierdut șansa de a se menține în prim planul istoriei regionale. De aici înainte, hegemonia lumii ”barbare” de la nord de Dunărea de jos, a aparținut pe rând geților sarmați, carpi sau goți.

În cele din urmă, în jurul anului 282 d.Hr. împăratul Probus i’a învins pe bastarni și a strămutat o sută de mii dintre ei la sud de Dunăre, în imperiu. Aceasta este ultima menționare a bastarnilor în izvoarele istorice fiind se pare asimilați de geții care ulterior au atacat imperiul roman până la ocuparea Romei.

Geografia națiunilor minore este obscură, dispunerea la Ptolemeu poate fi ceva artificial. El le urmarește în două coloane paralele, de la nord la sud, începând, în ambele cazuri cu țara Venedilor, și luând malul estic al Vistulei primul. Primul nume de pe această listă este cel al Gythones, la sud de Venedi. Să nu se înțeleagă prin aceasta că pe Venedi îi pune între Gythones și Marea Baltică, astfel încât să’l facă pe cel din urmă un popor interior.

Și nici nu poate ca acest popor să fie separat de Guttones și Aestii, adică populațiile din țara chihlimbarului, sau Prusia de Est….Gythones, Guttones în acest caz par a fi variațiuni ale termenului plecat din originalul Ge-Geea-Geter-Get.

Sursa: Dictionary of Greek and Roman Geography (1854) William Smith, LLD, Ed. (1854) William Smith, LLD, Ed., perseus.tufts.edu, 1542, marianagurza.ro,  https://books.google.ro/books

Harta: Tabula Europae VI – Munster S., 1542. First Munster woodblock.
Antique Ptolemaic map of eastern Europe by S. Munster.
Covers the region of Ukraine and Southern Russia.
Date of the first edition: 1540
Date of this map: 1542
From: Geographia Universalis, Vetus et Nova, complectens Claidii Prolemaei Alexandrini enarrationis libros VIII. Basel, Heinrich Petri

 

Citiți și: GEȚIA SARMATICĂ SAU SARMAȚIA GETICĂ! Partea 2

GEȚIA SARMATICĂ SAU SARMAȚIA GETICĂ! Partea 2

Geții vorbeau mai multe dialecte și sunt menționați sub mai multe exonime, lucru puțin știut, pentru că nu a fost lămurit de istorici și lingviști, în acest sens având puține surse scrise. Neamurile geților s’au răsfirat printr’o expansiune teritorială firească, triburile lor au evoluat cultural, lingvistic și religios independent. 

Fie că erau de’a lungul secolelor numiți de cronicari celți, scyți, geto-daci, goți, samo-geți, tyrageți, massa-geți, dahi, yuezhi, jats, geats, iler-geți, odrisi, traci, troieni, frigieni sau daci, cu toții erau mlădițe etnice ale aceluiași mare popor Getic, care a populat Europa. Urmașii pelasgilor cei mai vechi locuitori europeni și care se întindeau prin expansiune și roire, de la Atlantic până în India, și chiar mai departe până în insulele japoneze.

Lista geților-sarmatici sau sarmo-geților

Poloniei îi revine un set de etnonime care pot fi asociate celui modern. Acei Bulanes (Sulones?) cu Phrugundiones la sud și Avareni la nordul Vistulei, care ne duc la frontiera Getică. De aici detaliile sunt toate conjuncturale.

Zeuss Johann Kaspar, un lingvist german a identificat Bulanes cu Boranii lui Zosimus, care, împreună cu Goții, Carpii și Urugundi, au atacat imperiul sub Gallus.

Nestor a numit o populație Sul-iczi și ocupau o localitate între Nipru și Nistru, dar acest lucru este mult mai la est.

În Livonia, Henry Lett dă importanță națiunii Selones, o identificare plauzibilă. Pentru Bulanes (presupunând că aceasta e citirea adevărată) cuvântul Polyane ne dă semnificația cea mai plauzibilă. Nestor îl folosește frecvent. Sunt Pole, adică în primul rând ocupanți ai câmpiei. Ori de câte ori, apoi, s’au aflat la câmpie aceștia puteau fi Polyane și Nestor menționează de fapt, două diviziuni ale acestora, Lekhs (Leșii) sau polonezii de pe Vistula, și Polyane ai Niprului.

Acei Phrugundiones ai lui Ptolemeu au fost întotdeauna cruciali în Geographia. Numele lor este și Burgundiones sugerând ideea unei migrări din Polonia în Bourgogne. Apoi, mai există Urugundii și Burgundii scriitorilor bizantini (a se vedea Zeuss, s. V. Borani, Urugundi), cu care populația lui Ptolemeu este probabil identică.

Scriitorul care nu dorește să’și asume migrații inutile va întreba dacă Burgundys nu poate fi explicat mai mult pe principiul sugerat de cuvântul Polyane, dacă cuvântul nu poate fi numele a mai multor localități cu aceleași particularități. Probabil, aceasta este situația. În germană, precum și, de asemenea, în limbile slave, cuvântul Fairguni, Fergund, Vergunt, Virgunda, Virgunndia, și Viraunnia, înseamnă un tip de deal mediu, pădure, regiune ridicată. Din această cauză apariția lor este în diferite și depărtate locuri, dar în nici un caz nu implică migrații.

Avarenii pot fi plasați în Gallicia.

Spațiului României îi revine acelor Ombrones (posibil Umbrii) și Anarto-phracti. Sunt aceștia Anarții lui Cezar? Acei Anarți ai lui Cezar care au fost pe limitele de est ale pădurii Hercynice (Bell. Gall. 6,24, 25), care coincid cu ale Geților, fapt pentru care, situați de’a lungul frontierelor țării, ne dă Vestul Galliciei, sau Silezia austriacă, pentru Anarto-phracti.

Ombrones dacă sunt o diviziune a Umbrilor care populează Peninsula Apenină, ei se mai numesc Ombrii în unele surse romane. Mulți scriitori romani au crezut că Umbrii ar fi Celtici. Corneliu Bocchus a scris că au coborât de la un trib galic vechi, Plutarh a scris că numele ar putea fi un mod diferit de a scrie numele tribului celtic Ambrones, ceea ce înseamnă vag ”Regele boilor”.

De asemenea, el a sugerat că Insubres, un alt trib galic, ar putea fi o legătură. Numele lor Celtic Isombres ar putea însemna, eventual, ”Umbrii mai mici”, sau locuitori ai țării de mai jos (la sud n.n.) de Umbria.

Pliniu cel Bătrân a scris cu privire la etimologia populară a numelui:

”Oamenii Umbriei se cred cei mai vechi din Italia; ei cred că erau numiți Ombrii (aici, ”oamenii din furtună”), de către greci, deoarece au supraviețuit potopului (literalmente o inundație a terenurilor de la furtuni, imbribus). Etruscii au învins 300 de orașe din Umbria.”

Anarții sau Anartoii au fost triburi celtice, sau în cazul acelor subgrupuri de Anarți care au pătruns în regiuni vechi din Geția, celții au fost asimilați cultural de geți.
Ptolemeu în Geographia localizează Anartoii în Geția (sau Dacia cum eronat i se mai spune). Unele grupuri de Anarți au ocupat părți din Slovacia de azi și sud-estul Poloniei.

Orașul getic Docidava (ce amintește de actualii germani care’și spun doici-deutsch) a fost situat pe teritoriul Anarților, potrivit lui Pârvan.
Anartophracti (sau Anartofraktoi ) sunt menționați de Ptolemeu. Numele acestui trib pare a fi compus din denumirea în limba latină-greacă și poate fi legată de Anartoi rezidenți în Dacia, susține Czarnecki.

Anartofraktoi au fost un trib getic nordic, în conformitate cu Braune sau în amestec geto-celtic, conform lui Pârvan.
În sursele antice, cea mai veche mențiune a Anarților este în Elogium de Tusculum (10 î.Hr.).

În De Bello Gallico, o relatare din propriile sale campanii în Războaiele Galice (58-51 î.Hr.), Iulius Cezar a scris (VI.25.1):

”Pădurea Hercynică începe din teritoriile Helveților, Nemeti și Rauraci și se intinde, pentru o distanță de călătorie de 9 zile pentru un călător rapid, de’a lungul Dunării și coincide cu granițele Dacilor și Anarților.”

În jurul 172 d.Hr., Anarții au refuzat să asiste romanii în războiul lor împotriva marcomanilor. Pentru a’i pedepsi, împăratul roman Marcus Aurelius a ordonat deportarea Anarților din țările lor native ale provinciei romane Pannonia Inferior, o mișcare care a avut loc nu mai târziu de 180 d.Hr.

Apoi vin Burgiones, apoi Arsiaetae (comparați cu Aorsi), apoi Sabocii, apoi Piengitae / Pien-Geții, iar apoi Bessii, de’a lungul Munților Carpați. Gallicia, cu părți din Volînia, și Podolia ne dă un spațiu amplu pentru aceste populații necunoscute, și astfel denumite.

Lista a doua:

Populațiile din coloana a doua, posibil cu o eroare începând din nou cu Venedi. Vilnius, Grodno, cu părți din Minsk, Volînia, Podolia și Kiev să ne dea o zonă asupra căreia avem șase nume de enumerat. La sud sunt munți Peucinian (Bukhovinia?).

(1) Galindae – Aceștia sunt situați prea departe spre est, dacă nu greșim în identificarea lor cu Gal-inditae de Gal-andia și Gol-enz în Evului Mediu, ei sunt prusacii de la estul Lacului Spirding.

(2) Sudeni – Aceștia, par a fi Sudo-vitae ce coincid cu Gal-inditae, dar la Nord-est de ei. Districtul lor se numește Sudovia.

(3) În ceea ce privește Stavanii, aceștia, avem afirmația surprinzătoare, că ei se extind până la Alauni. Se extind fie Stavanii în Caucaz, sau Alanii în Prusia, dar asta iese din discuție.

(4) În Igylliones -Zeuss a încercat să identifice acest nume cu un alt nume care apare în atâtea alte forme ca să facă aproape orice presupunere scuzabilă Jaz-wingi, Jac-wingi, Jacz-wingi, Jec-wesin, Get-uinzitae, Get-wezitae, Jent-uisiones, Jent-uosi, Jacint-iones, Jat-wjazi, Jat-wjezi sau Get-wesia și Got-wezia, sau toate formele actuale. Zona populației care a fost una dintre cele mai puternice ramuri din spațiul lituanian în secolul al 13-lea, a fost parte din Grodno, Minsk, și Volînia, o localitate care se potrivește cu siguranță Igylliones.

(5) Costobocii din Podolia.

(6) Transmontanii – Acesta este un alt nume latin al Geților, poate, cu toate acestea, o traducere comună a slavonului Za-volovskaje, adică dincolo de bazinelor hidrografice. A fost aplicată, probabil, la populația de la frontiera de nord a Geției în general.

A treia listă, începe, de asemenea, cu:

(1) Venedii, care urmează linia de la Marea Baltică de la Vilnius și Courland spre Finlanda, și atinge interiorul, spre est și sud. Imediat pe Golful Venedic se află Veltae. Etnonim cu etnonim, aceștia sunt  Vylte și Wilzi ai Evului Mediu, o formă care apare încă din Alfred. Au fost germani, dar folosit de franci la anumite populații slavone.

Au fost, de asemenea băștinași, pluralul lor fiind Weletabi.

Puține națiuni mai proeminente decât aceasta a acestor Wilts din perioada Carlovingiană. Ei nu sunt, însă la vest de Prusia, și mai curând în Pomerania, unde Oderul i’a împărțit. Pe scurt, ei au fost în Mecklenburg, mai degrabă decât în Livonia sau Esthonia, cum ar fi Veltae ai lui Tacitus.

Sinonim pentru aceste Wiltae de Vest sau Welatabi, a fost Liutici (Luticzi). Un sinonim probabil a fost Veltae ai lui Tacitus, de asemenea, o formă a lui Lit-. Aceasta o deducem de la localitățile lor, făcând parte din actuala Lith-uania sau Lett-land.

Adăugați la aceasta faptul că cel puțin un scriitor (Adam din Bremen) plasează Wilzi în țara Veltae a lui Ptolemeu. Explicația exactă a acestui aspect dublu pentru o pereche de nume este necunoscută. Este sigur, însă, Veltae sunt menționați în Lett-land, adică în părțile de sud ale Livoniei, și probabil, în unele părți ale Lituaniei de azi și Courland. Constantin Porphyrogenetul îi menționează ca Veltini.

La nord de Veltae:

(2) Osii (Ossii), probabil din insula Oesel. Trebuie adăugat, totuși, rădăcina vestel, wes-, apare frecvent în geografia Prusiei. Osilii, un nume pentru ocupanții Oesel, apare devreme în istorie medievală.

(3) Carbones, la nord de Osii. Acesta este un nume cu mai multe explicații. Acesta poate fi cuvântul Finn pentru pădure=Carbo. Acesta poate fi rădăcina curentă (sau Kr), care apare într’o serie mare de cuvinte Finn,  Coralli (Karelia), curentă (în Cur-land), Kur- (în Kur-sk), & C.

Formele Curones și Curonia (Courland) se apropie, dar localitatea este la sud în loc de nord. Mai este probabil Kar-Elia. Ea aproape sigur arată că am trecut de la o țară a slavonilor și lituanienilor la cea a estonienilor, ingrianilor și finlandezilor.

Este improbabil că acești finlandezi (finlandezii din Finlanda) se puteau stabili spre sud, în Prusia de Est, este imposibil. Ei au fost, probabil, la est.

(4) Kar-eotae. Aici Kar- este rădăcina comună Finnică ca și mai înainte. Orice parte a guvernului din Novogorod sau Olonetz ar fi furnizat numele, finlandezii din prezent aparținând de ambele diviziuni ale Kareliei, cu numele (el-nefiind radical).
Apoi (5, 6, 7, 8, 9, 10, 11) Sali, la sud de Agatârși, apoi Aorsi și Pagyritae, la sud de Savari, și Borusci până în Munții Rhipaean, apoi Akibi și Naski, la sud de Vibiones și Idrae, și la sud de Vibiones, până la Alauni, Sturni.

Între Alauni și Hamaxobii Karyones, sunt SARGAȚII. Sargații sunt menționați în Ptolemeu.

SARGEȚII sunt considerați de Ptolemeu și de Ammianus Marcellinus ca fiind neamuri iraniene scyto-sarmate din regiunea Donului.

Vasile Pârvan afirmă că sargeții (în latină sargetae) din Geția sunt scyți asimilați de localnicii geți. Dio Cassius povestește că regele Decebal a abătut apele râului Sargeția (Streiul de astăzi) și săpând o groapă a ascuns o mare comoară cu obiecte de aur și argint. Apele au fost readuse în vechea albie după securizarea tezaurului. După cucerirea romană și crearea coloniei Dacia, romanii au pus mâna pe comoară datorită trădării prizonierului Bicilis. Se știe că plasarea lor în regiunea Hunedoara și Țara Hațegului coincide cu unul din cele mai însemnate centre culturale, politice și economice ale geților din ultimele două secole până la cucerirea romană.

La cotul Donului (Tanais), sunt Ophlones și Tanaitae. Există câteva puncte în această listă, care sunt fixe. Cotul Donului va plasa Ophlonii în Ekaterinoslav.

Boruscii, au ajuns la Munții Rhipaean, iar dacă aceștia au fost din zona Urali, mai degrabă dincolo de Valdai, trebuie să se fi extins mult dincolo de Sarmația europeană și asiatică.

Savarii poartă un nume similar, pomenit de Nestor, Sjevera pe Desna, Sem, și Sula, – un cuvânt care ar putea pur și simplu însemna din nord. Este un nume care reapare în Caucaz, Sabeiri. Aorsii pot fi Ersad (d este inflexional), o ramură a Mordvinilor, ocupanții în prezent ai regiunii Oka.

Pa-gyritae poate să fi fost triburile de pe (po=pe) Gerrhus, astfel de compuși fiind comuni în limba slavonă, de exemplu, Po-labi (pe Elba), Po-morania (la mare).
Întreaga geografie, însă, este nedeterminată și incertă.

La sud de Tanaitae au venit Osulii (Sol-iczi lui Nestor), ajungând până la Roxolanii, adică ocupând părți din Cherson și Ekaterinoslav. Între roxolanii și hamaxobi, rhakalanii și Exobu-gitae/ Exo-bug-Geții.
În așezările lui Pliniu acești Hamaxobi au fost Aorsii, combinațiile cu similitudinea de nume între Aorsi și Ersad, nu ne va ajuta aici. Ersad sunt în guvernele Penza și Tamlov,
Hamaxobii sunt mai spre vest. Rhakalanii pare însă o altă formă ale Roxolanilor.

În Exo-bug-itae silaba din mijloc ne poate da rădăcina Bug, numele modern al Hypanis, numele grecesc al râului Kuban din sudul Rusiei, sau pur și simplu Exo-Bug-Geții.

S’a presupus că aceasta este situația cu Sa-bok-ae, și Costo-bocii. Localizarea s’ar potrivi.
Între Peucini și Basternae (această diferență între cele două națiuni identificate astfel, creează o complicație) se află Carpianii, la nordul cărora se află Gevinii și Budinii.

Carpii trebuie să fi fost în apropierea sau în Munții Carpați. Ei apar ca o națiune de fond în istoria de mai târziu de la Roma, în alianță cu Sarmații, la frontiera Daciei Romane. Avem o Victoria Carpica Arpi, Carpiani și Καρποδάκαι-Carpodaci (Zeuss le spune ”Dacii Carpaților”) mai multe forme ale acestui nume – CARPI. Aceștia, împreună cu Costobocii, Armadocii (Armo-dacii, sau Amalo-dacii !), și Astingii, apar ca cei mai importanți vecini din nordul Daciei.

Între Bastarni și Roxolani sunt Chunii, și în proprii lor munți Amadoci și Navari, iar de’a lungul lacului din Byke, Torekkadae, iar de’a lungul cursului Achillaean Tauroscythae, și la sud de Bastarni în direcția Daciei, Tagri, și la sud de ei Tyra-Getae.

Pentru Tauroscythae și Tyrangetae în Scyția, Tagri arata ca o formă modificată de Zagora (Tramontane), un nume geografic comun slavonei, aplicabil multor localități.

Amadocii ocupau Munții Amadocus din Ptolemeu. Această juxta-poziție a unui munte și lac ar trebui să stabilească localizarea lor mai mult decât o arată. Istoria lor se conectează cu Costobocii (Zeuss, s. v. Costoboci, Amadoci). Condițiile fizice, cu toate acestea, reies mai clar decât prezintă cunoștințele noastre topografice din Podolia, Minsk.

Costobocii sunt creatorii culturii Lipița, o cultură atestată arheologic care este prin excelență getică. O inscripție descoperită la Roma (Muratori 1039) atestă și un rege numit Pieporis al acestui trib getic:

”D. M. Ziai Tiati fil. Dacae uxori Piepori regis Coisstobocensis Natoporus et Drilgisa aviae cariss. b. m. fecer.”

”Natoporus şi Drigisa, omagiază pe bunica lor dacă Zia/Ziais, fiica lui Tiatus şi soţia lui Pieporus, Regele Costobocilor.”

În Dacia Romană, orașele asociate cu costobocii și regele lor Pieporis par să fi fost Piroboridava (capitală), Tamasidava, Utidava, Trifulon, etc.

Interpretând hărțile lui Ptolemeu, G. Schutte, arată că au existat la un moment dat două triburi diferite de geți costoboci: costobocii ”transmontanoi” (extremitatea nordică a Carpaților, locuitori ai orașului Setidava) și costobocii din Dacia Romană. Atributul transmontanoi a fost adăugat de Ptolemeu tocmai pentru a diferenția geografic cele două grupuri de costoboci. În Getica, Vasile Pârvan a admis și el această interpretare.
Un alt nume asociat cu un rege costoboc este Bithoporus.
Pieporus, Natoporus și Bithoporus sunt nume getice.

Teritoriul ocupat de costoboci nu se poate stabili cu precizie, iar părerile savanților sunt împărțite, fapt datorat informațiilor geografului Ptolemeu, majoritatea cercetătorilor, printre care și K. Mullenhoff, H. Kiepert, R. Much, L. Schmid, sunt de părere că teritoriul ocupat de costoboci este cel de lângă râul Mureș și pe cursul superior al Tisei. Theodor Mommsen îi situa mai la sud, în zona de NE a Mării Negre.

Potrivit lui Julius Capitolinus (Bell. Marcom XXII) costobocii au luptat împotriva imperiului roman în primul război Marcomanic 166-172 î.Hr., alături de alte triburi getice, biessoii și sabocii.

Istoria Augusta vorbește despre o mare coaliție antiromană a populațiilor barbare de la frontierele Daciei romane și Moesiei Inferior, cuprinzând triburi sarmo-getice (sarmate), geto-germanice (marcomani) și getice. Între 170-171 d.Hr., pe vremea lui Marcus Aurelius, costobocii aliați cu bastarnii și sarmații, traversează Dunărea, pustiind Moesia, Tracia, Macedonia, ajungând până în Attica și distrugând templul Eleusis.

Un incident din 172 relatat de Dio Cassius dintre vandalii asdingi, geții costoboci și romani exemplifică cel mai bine istoria de la granița Daciei Romane a acelor vremuri.
În 172 d.Hr., după ce au fost învinși în raidurile lor din 170-171 de trupele romane, costobocii nu mai constituiau o forță importantă. La acel moment, Cornelius Clemens, guvernatorul Daciei Romane (recunoscut pentru calitățile sale de a exploata rivalitățile dintre triburile vecine Daciei), a reușit să dirijeze migrația triburilor Vandale ale asdingilor și lacringilor către teritoriul costobocilor. Apoi, i’a convins pe costoboci să atace invadatorii vandali promițându’le ajutorul romanilor și subsidii romane.

Asdingii au fost la început victorioși. Atunci, Clemens i’a convins pe lacringi să’i atace și totodată i’a incurajat și pe inițial învinșii costoboci să se ridice la luptă și să încheie o alianță cu lacringii. Când costobocii au învins în acest plănuit ”război civil”, Marcus i’a încurajat să devină loiali aliaților romani prin daruri generoase de pamânt și bani. Ei s’au dovedit aliați loiali în al doilea război al romanilor împotriva marcomanilor.
Ca rezultat, potrivit lui Dio Cassius, în 180 d.Hr., un număr de 18.000 geți independenți au fost primiți în Dacia Romană, probabil întemeind orașele Piroboridava și Tamasidava, ale căror nume arată o origine getică mai târzie.

Numele Chuni este interpretat cu cel de HUNI.

În Torek-KAD-ae și Exo-bu(g)-gitae avem două elemente ale unui compus aparent care apare frecvent în geografia Schyto-Sarmațiană. Tyr(a)-getae, &  Costo-boki, Sa-Boci. Geografia este destul de compatibilă în prezența acestor elemente.

RÂURI – Vistula spre est, Chronus, Rhubon, Turuntus, din Chersinos, ordinea numelor moderne fiind PREGEL, Memel, Duna, și Neva.

MUNȚI – Peuce, Montes Amadoci, Mons Budinus, Mons Alaunus, Munții Carpathus, Munții Venedici, Munții Rhipaean. Majoritatea dintre aceștia nu sunt cu certitudine identificați. Este dificil de spus cum a numit Ptolemeu cele mai importante forme de relief sau regiuni din Rusia, cum ar fi Munții Valdai.

Pe de altă parte, numele din textul său indică mai mulți munți decât există cu adevarat. Toți munții lui erau, probabil, masivi din Carpați, la fel ca și în Sarmația Asiatică, masivi din Caucaz.

Sursă: Dictionary of Greek and Roman Geography (1854) William Smith, LLD, Ed. (1854) 

Citiți și: GEȚIA SARMATICĂ SAU SARMAȚIA GETICĂ! Partea 1

 

EUROPA PELASGICĂ

https://dnaexplained.files.wordpress.com/2013/11/native-flow-hap-u-map.png

Până în Neolitic, Europa a fost Pelasgică.
Descoperirea unui strămoș ne duce la concluzia următoare: pentru că Geții până în neolitic nu au amprente genetice în Europa, decât în Scandinavia și Europa de Est, asta înseamnă că restul Europei până în NEOLITIC era eminamente PELASGICĂ, mai exact în centrul, sudul și vestul continentului.

Această teorie încă nu neagă definitiv teoria originii africane, 24.000 de ani fiind insuficient pentru întâietatea primei.
Strămoșul R, numit de oamenii de știință MA1, al PROTO-GEȚILOR, cel mai vechi descoperit până azi vâna mamuți în Siberia. Destinul acestuia, mai exact urmașii lui evoluați, i’a adus acum 7.000 de ani în nordul Mării Getice, unde i’a întâlnit pe Cucutenieni conviețuind o perioadă, dar prin asimilare, împreună au creat o ramură nouă de neamuri: GEȚII EURO-INDIENI, cunoscuți azi ca vorbind limbile centum (limbi influențate de pelasga veche) și satem (considerate iraniene), denumiți și ”indo-europeni”.

Venus din Vestonick, 27.000 î.Hr.

Tehnologia bronzului schimbă viziunea omului asupra societății, renunțând la credința în Zeiță, noi zei devenind centrul credinței lor, Ares, zeul războiului e un exemplu elocvent.
Și ca o glumă, pot afirma că vânătorul ancestral ucigând toți mamuții (!), și’a mutat atenția și s’a concentrat pe semenii lui, introducând în lume conceptul războiului, al concurenței, luptei pentru putere sau înavuțire, a creat clasele sociale, inexistente în lumea Pelasgică, o lume matriarhală pașnică, concentrată pe egalitate și care a creat’o pe VENUS, idolul fiind femeia pro-creatoare cunoscută în toate Culturile neolitice, începând cu Vestonick (în Gravetian, acum 29.000 de ani!), Cucuteni, Lepenski Vir, Turdaș-Vinca, Vădastra, Boian-Gumelnița, C. Minoică, C. Micene, etc., numită de Marija Gimbutas, ”Civilizația Zeiței”.

”Zeița” Cucuteni

Harta din foto 1 compară genele oamenilor moderni pentru ADN-ul unui vânător central-siberian de mamuți (cunoscut sub numele de MA-1), care a trăit în urmă cu 24.000 ani și a fost dominat de Y-ADN haplogrup R și mtDNA haplogrup U.
Probele Paleolitice au fost testate de către Raghavan & alții în 2014.

”Zeița” Cultura Boian-Gumelnița

Acest amestec a fost absent din probele europene mezolitice, cu excepția Scandinaviei și Europei de Est, și a fost complet absent de la toate probele europene neolitice testate până în prezent. Se crede că a fost răspândit în Europa și Orientul Mijlociu de către ”proto-indo-europenii” (Y-haplogrupuri R1a și R1b ) din Stepa Nord Pontică și Caspică, precum și într’o măsură mai mică, de către persoane uralice (finlandezi 61% haplogrup N uralic, estonieni 34% și maghiari 0,5 % !!! haplogrup uralic, și persoane turcice (avari, bulgari, khazarii, kurzii, turci) mai târziu.

http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed?tmpl=NoSidebarfile&cmd=Retrieve&list_uids=17585514&dopt=Abstract

Amestecul este deosebit de comun astăzi în rândul Nord Caucazienlor și etniilor Volga-Ural, care trăiesc în regiunile puternic asociate cu dezvoltarea culturilor ”proto-indo-europene” din epoca bronzului timpuriu. În Europa, se observă cele mai mari procentaje de amestec ANE între lezghini (26,5%), ceceni (26%), nord-osetini (23,5%) kumâki (23,5%), sau adâgi (22,5%), populații din Federația Rusă. Frecvențe de peste 20% din R1b au fost găsite printre lezghinii, Kumîkii și în nordul Osetiei.

Originile primilor americani rămân controversate. Deși nativii americani (amerindienii) par a fi genetic cel mai strâns legați de asiaticii de est, nu există un consens cu privire la populațiile din Lumea Veche.

Venus Plocnik Serbia, Cultura Turdaș-Vinca

Din Proiectul Genomului avem semnătura unui individ în vârstă de aproximativ 24.000 de ani (MA1), din Mal’ta din Siberia sud-centrală. Din cunoștințele noastre acesta este cel mai vechi genom uman anatomic modern raportat până în prezent.
Genom mitocondrial MA1 aparține haplogrupului U, care a fost, de asemenea, găsit într’o frecvență mare in rândul vânătorilor-culegători din paleoliticul superior și mezoliticul și vânătorilor-culegători europeni, iar cromozomul Y de MA-1 este baza populațiilor moderne din Eurasia occidentală și apropiate de rădăcina celor mai multe linii native americane.

Venus, Cultura Tisa

De asemenea, vom găsi dovezi autozomale că MA-1 este baza populațiilor moderne din Eurasia occidentală și genetic în strânsă legătură cu nativii americani, și cu nici o afinitate aproape de asiaticii estici. Acest lucru sugerează că populațiile legate de Eurasia occidentală contemporană au avut o distribuție mai la nord-est în urmă cu 24000 ani decât s’a crezut până anul trecut.

” Fetița de la Hotărani ” Cultura Vădastra

Mai mult decât atât, se estimează că 14-38% din nativii americani de origine, pot proveni prin fluxul de gene de la această populație străveche. Acest lucru este posibil să fi avut loc după divergența dintre strămoșii nativi americani cu strămoșii asiatici estici, dar înainte de diversificarea populațiilor native americane în Lumea Nouă. Fluxul de Gene de la MA-1 în linia strămoșilor nativi americani ar putea explica de ce multe cranii din primii americani au fost raportați ca având caracteristici morfologice, care nu seamănă cu cei est-asiaticii (mongoloizi).

Figurine Cultura Egeeană Pelasgă

Secvențierea unui alt central-sudic siberian, Afontova Gora-2, datând de aproximativ 17000 ani în urmă, a dezvăluit semnaturi genetice autozomale similare, MA-1, sugerând că regiunea a fost ocupată în mod continuu de oameni de’a lungul Ultimei Mari Glaciațiuni.

http://dienekes.blogspot.ro/2013/11/ancient-dna-from-upper-paleolithic-lake.html

Cercetările arată că semnăturile genetice eurasiatice-occidentale în timpul amerindienilor nu provin numai din amestecul post-columbian, cum se credea, ci de asemenea, de la o origine mixta un primilor americani.

FOTO 1:. Răspândirea (mtADN) haplogrupului MA 1

Răspândirea geografică a hg U. O hartă cu Eurasia și Africa de Nord arată distribuția frecvențelor haplogrupului U (prezintă o parte din toate haplogrupuile mtDNA cunoscute) a fost generata de Metoda Kriging, versiunea Program Surfer 8.

Punctele de date 78-82 sunt prezentate cu puncte negre, iar bara de scară indica diferențele de frecvență spatiale ale haplogrupului U de la cele mai mici (alb), către cele mai înalte (maro închis) valori.

Figurină Cultura Miceniană

Sursa: http://www.academia.edu/7110954/Upper_Palaeolithic_Siberian_genome_reveals_dual_ancestry_of_Native_Americans-_Supplemental

Citiți și:  AGRICULTORII DIN TRECUTUL ROMÂNILOR

SUPERBA CASCADĂ TOPLIȚA S’A PRĂBUȘIT PARȚIAL

Cascada mezotermală din Topliţa din județul Harghita, a fost afectată de fenomenul de îngheţ-dezgheţ,  iar o parte din aceasta s’a prăbuşit pente un drum de acces către un sat. Fiind rezervaţie de interes naţional autorităţile locale vor lua măsuri pentru a preveni noi căderi de rocă.  Primarul municipiului Topliţa, Stelu Platon, a declarat pentru AGERPRES că în cursul zilei de luni s’au dislocat circa 100 metri cubi de roca calcaroasă din cascadă mezotermală şi s’a blocat drumul de acces spre satul Zapode, limitrof municipiului, pe o distanţă de 50 metri.  Incidentul nu a provocat victime, dar a deteriorat foarte mult aspectul monumentului natural. ”Este un versant şi apa vine din zona staţiunii Banffy şi deversează peste acest versant. În timp, depunerile calcaroase au creat o formaţiune geologică foarte frumosă, estetică, spectaculoasă, natură ştie să lucreze, e adevărat că are nevoie de mult timp.

Din păcate, aspectul estetic s’a dus pe apă sâmbetei,  dar apele mezotermalele deversează în continuare peste acest versant, prin acea cascadă, numai că s’a deteriorat foarte tare situl în sine, aspectul’,  a declarat Stelu Platon.
Acesta a spus că fenomenul este unul natural şi este explicabil, ţinând cont de depunerile de roci calcaroase nu sunt ‘stabilizate’, iar în ultimele zile au fost diferenţe foarte mari de mari de temperatura care au provocat prăbuşirea unei părţi din versant. Stelu Platon a explicat că această cascadă îngheaţă foarte rar, dar un astfel de fenomen a avut loc zilele trecute, când mercurul termometrelor a arătat minus 29 de grade, după care s’a încălzit şi chiar s’au înregistrat precipitaţii sub formă de ploaie.

”Apa când pleacă din izvoare are 26 grade, se mai răceşte când ajunge în cascadă dar foarte, foarte rar se întâmplă să îngheţe. Ei bine, anul acesta a îngheţat şi cred că şi acesta este unul din motivele pentru care s-a ajuns la această situaţie”, a spus primarul din Topliţa. Primarul municipiului a ţinut să adauge că există pericolul că şi alte bucăţi din versant să se prăbuşească.   ”Partea proastă este că acest pericol încă persistă, pentru că există porţiuni foarte mari din acest versant peste care se scurg apele mezotermale, care se găsesc în aceeaşi situaţie. Se vede cu ochiul liber că există fisuri, aşa încât pericolul nu este înlăturat în totalitate. Sunt două aspecte clare: de siguranţă, pentru că pericolul nu a fost înlăturat, existând prin această alunecare de teren şi în al doilea rând vorbim şi de un monument al naturii care era foarte frumos’’.
Potrivit primarului din Topliţa, se va caută o soluţie împreună cu specialiştii de la protecţia mediului pentru un eventual proiect de consolidare. Potrivit directorului Agenţiei de Protecţie a Mediului Harghita, Domokos Laszlo, fenomenul este unul natural, de eroziune şi se vor caută soluţii împreună cu autorităţile locale privind protecţia cascadei, întrucât Agenţia nu are fonduri pentru consolidare.

O echipa de comisari de mediu şi specialişti în protecţia mediului urmează să se deplaseze la faţă locului, pentru a dispune măsurile care se impun. Între timp, autorităţile locale au luat măsuri pentru degajarea drumului local afectat de alunecarea de teren.  Cascada cu apă mezotermală de la Topliţa,  declarată rezervaţie de interes naţional în anul 2000,  se întinde pe o suprafaţă de 0,50 hectare.  Această reprezintă o cădere de apă termală,  cu temperatura cuprinsă între 26-28 grade, cu un conţinut ridicat de carbonat de calciu, care îşi schimbă în permanență aspectul datorită depunerii de travertin, fapt care o face foarte spectaculoasă.

Sursa: agerpres.ro       Vatra Stră-Română