ADEVĂRUL DESPRE TEZAURUL ROMÂNESC DE LA MOSCOVA

Video de la BNR
Co-preşedinţii comisiei comune româno-ruse s’au întâlnit la Moscova, la 24 octombrie 2012, pentru a discuta despre perspectivele colaborării în cadrul Comisiei Comune. La acea dată, s’a stabilit ca următoarea întâlnire să aibă loc în martie 2013, ceea ce nu s’a întâmplat, însă.
Profesorul Ioan Scurtu a fost, de la înfiinţare, în 2004, până în 2012, când şi’a dat demisia, co-preşedintele Comisiei Comune româno-ruse pentru studierea problemelor izvorâte din istoria relaţiilor bilaterale, inclusiv problema Tezaurului depus la Moscova în timpul primului Razboi Mondial, pe scurt Comisia pentru Tezaur.

În cartea sa ”Tezaurul României de la Moscova”, recent apărută la Editura Enciclopedică (Bucureşti, 2014), sunt cuprinse informații de’a dreptul dramatice, și insuficient explicate de către demnitari, cum Mihai Răzvan Ungureanu, pe perioada cât a fost ministru de Externe a sabotat prin acte oficiale interne activitatea Comisiei pentru recuperarea Tezaurului României de la Moscova, in același timp cu subminarea tuturor demersurilor revenirii acasă a Tezaurului Moştenirii Gojdu din Ungaria. De asemenea despre Emil Boc, premierul fostului preşedinte Traian Băsescu, care a scos complet problema Tezaurului românesc confiscat de ruşi, din Programul său de Guvernare, după alegerile parlamentare din 2008.

Dar, despre ”AURUL ROMÂNESC” vorbesc și rușii. Într’un articol, în care se arată de’a dreptul indignat despre trecutul acestui episod legat de transferul și refuzul de a se returna aurul de către guvernul rus, publicistul Serghei Mihailovici Golubițki, spune:

”AU FURAT CEEA CE NU NE APARŢINE!
Şi ne’au făcut pe toţi ostatici ai acestei meschinării! Pe toți cetățenii Rusiei!”

Serghei Mihailovici Golubiţki este un scriitor, filolog, jurnalist şi specialist în internet-trading de la Moscova. S’a născut la 11 iulie 1962. A absolvit magna cum laude (diplomă roşie) facultatea de litere a Universtităţii de Stat din Moscova în 1984, iar în 1989 şi’a susţinut teza de doctorat cu tema ”Mitologia socială şi nomenologia filosofică în lirica romanescă contemporană”, la aceeaşi universitate.

Posedă limbile rusă, engleză, franceză, germană, portugheză şi română. În 2004 a publicat o carte în două volume cu titlul ”Care este numele dumnezeului vostru? Marile afaceri oneroase ale secolului XX”, în care descrie peste douăzeci de afaceri oneroase din Statele Unite ale Americii, începând cu scandalul panamez şi terminând cu cazul Enron. Este autor al cursului multimedia ”TeachPro Internet Trading”, care, potrivit revistei de bursă ”Technical Analysis Of Stocks And Commodities”, nu are analogie pe piaţa americană. În clasamentul celor ”100 de creatori din spaţiul postsovietic”, stabilit de ”Global Intellect Monitoring” în anul 2009, a fost plasat pe locul 30, ”pentru gândirea creatoare asupra realităţilor în transformare dinamică”.

FRAGMENTE TRADUSE ÎN ROMÂNĂ DIN ARTICOLUL LUI SERGHEI GOLUBIŢKI:

(….) Aşadar, despre ce alegere a  grâului de neghină este vorba? Dragi colegi, cred că v’aţi dat seama deja că este vorba despre tema scoasă în titlul postării de astăzi. (…)

Cu alte cuvinte, în ceea ce ţine de ”drepturile omului” avem o alegere. Cu totul aparte stă chestiunea ”aurului românesc”, care nu permite în nici un chip, sub nici o formă, sub nici un fel interpretări ambigue. Şi vreau să subliniez încă o dată că această chestiune are o importanţă principială anume pentru Rusia, anume pentru noi, şi într’o măsură cu mult mai mare, decât pentru România şi, cu atât mai mult, pentru Moldova, ai cărei parlamentari, apropo, au şi intervenit pentru includerea chestiunii în rezoluţia APCE.

De ce are această chestiune o importanţă principială anune pentru noi, dar nu pentru România? Pentru că în cazul României este vorba pur şi simplu despre pierderea unor bunuri materiale, în timp ce în cazul Rusiei această chestiune se pune într’un cu totul alt plan, în cel moral. Dacă noi nu recunoaştem această chestiune, noi îi spunem nu atât străinătăţii, cât ne spunem nouă înşine, că, da, noi suntem nişte HOŢI! Noi recunoaştem conştient, în deplinătatea facultăţilor mintale, că suntem urmaşii şi continuatorii de drept ai unei hoţii bolşevice, că suntem pui destoinici din cuibul lui Troţki.

Doar aşa şi nicidecum altfel. Şi nici un fel de inepţii de genul comentariilor oficiale ale cinovnicilor ruşi despre faptul că, adicătelea, tema „aurului românesc” ţine de timpurile demult apuse, este o chestiune istorică, fără nici o tangenţă cu politica actuală, nu pot acoperi monstruoasa prăpastie morală care ne separă pe noi de Lumea Binelui şi a Luminii dacă refuzăm să ne recunoaştem obligaţiunile de returnare a ceea ce am furat în mod deschis, cinic şi impertinent.

Presupun că atât colegii mei, cât şi marea majoritate a cetățenilor ruși, nu au nici cea mai vagă idee despre ceea ce reprezintă chestiunea ”aurului românesc”, motiv din care nu există nici cel mai mic temei să tragă vreo concluzie pripită și, cu atât mai mult, să se lanseze în acuzaţii de imoralitate împotriva cuiva. Întrucât mass-media oficială din Rusia nu s’a obosit să aducă faptele la cunoştinţa cititorilor săi, voi încerca, pe cât îmi stă în putinţă, să completez această lacună măcar pentru publicul cititor al Reţelei Naţionale a Oamenilor de Afaceri.

În august 1916, România a intrat în Primul Război Mondial de partea Aliaților și a ocupat Transilvania. Las în spatele scenei motivele care au determinat această țară să adopte, timp de doi ani, starea de neutralitate:  politica ţărilor mici este o chestiune complicată și, ceea ce este mai important, absolut neprincipială din punctul de vedere al demersului nostru. Aici şi cum, nu mă interesează România, pe mine mă interesează doar Rusia. Demersul României a avut consecinţe foarte deplorabile: armatele aliate ale Mittelmächte (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria și Imperiul Otoman) au replicat imediat printr’o contraofensiva, care, în cel mai scurt timp posibil, a înfrânt Armata Română. Guvernul României a fost evacuat în grabă de la București la Iași, la granița cu provincia Basarabia din Imperiul Rus. Dobrogea, Oltenia și Muntenia fuseseră deja ocupate, astfel încât cotropirea totală a teritoriului național părea, pe bună dreptate, doar o chestiune de timp.

În noiembrie 1916, Consiliul Național al Băncii Centrale a României a decis să transmită, pentru păstrare temporată, întregul său Tezaur aliatului său – Rusia, care, de fapt,  îi oferise cu amabilitate serviciile. O variantă alternativă luată în calcul era transportarea Tezaurului la Londra, dar poziţia dominantă pe care o aveau submarinele germane în spaţiul maritim a fost determinantă pentru alegerea făcută în favoarea Imperiului Rus.

La 2 decembrie Banca Centrală a decis, iar la 12 decembrie Consiliul de Miniștri al României a aprobat această decizie. Ca precedent internațional s’a apelat la experiența Franței, care transmisese deja Tezaurul său spre păstrare Statelor  Unite ale Americii. Pentru Rusia procesul verbal cu privire la transmiterea Tezaurului a fost semnat de general-locotenentul Aleksandr Aleksandrovici Mosolov, șeful cancelariei ministeriale a Curții Imperiale, iar din toamna anului 1916 – ministru-delegat în România. Guvernul rus s’a angajat nu doar să pregătească transferarea, dar a şi garantat integritatea necondiționată a Tezaurului României, atât în timpul transportării, cât şi pe întreaga durată a ulterioarei lui păstrări.

Trebuie să spun că în Rusia au fost trimise nu numai rezervele de aur ale Băncii Centrale a României, dar, efectiv, toate economiile băncilor private românești, ale companiilor și ale cetățenilor. Inventarul a cuprins: documente, manuscrise, monede vechi, tablouri, cărți rare, arhivele mănăstirilor din Moldova și Țara Românească, colecţiile muzeistice aparținând instituţiilor publice și celor private, precum și 93,4 tone de aur. Întrucât toate aceste comori au fost descrise în cel mai amănunţit mod cu putinţă în procesul verbal de transmitere, nu este dificil să calculăm valoarea lor actuală (desigur, cu excepţia valorii pur istorice a exponatelor de muzeu):  2 miliarde 800 milioane de dolari.

”Aurul românesc” a fost transmis în Rusia în două etape: la 12 și 14 decembrie 1916 – în 17 vagoane cuprinzând 1738 de lăzi, cu un conţinut în valoare de 314 580 456 lei şi 84 de bani. Acestor lăzi li s’au adăugat altele două cu bijuteriile Reginei Maria, toate în valoare de 7 milioane de lei.

În zilele de 23-27 iulie 1917 (deja după revoluția din februarie), a fost trimis al doilea eşalon cu părţi ale Tezaurului României: 24 de vagoane, bunurile având o valoare de inventar de  7,5 miliarde de lei. Sub paza unei unități de cazaci trenul a ajuns cu bine la Moscova, la 3 august 1917.

Apoi s’a întâmplat ceea ce s’a întâmplat: o bandă bolşevică de terorişti a acaparat puterea, sub directa conducere a Statului Major german, iar la 26 ianuarie 1918 Leiba Dovidovici Bronstein, alias Troțki, a declarat public cu cinism:

”Activele româneşti plasate la Moscova, vor fi indisponibile pentru oligarhia română. Guvernul sovietic îşi asumă obligaţia de păstrare a acestor active, ca şi pe cea de returnare ulterioară a lor în mâinile poporului român ”.

Cuvântul lui Leiba este lege, astfel încât poporul român, care de mult şi’a răsturnat regii, așteaptă şi în prezent să’i fie restituit propriul Tezaur. Pentru a aprecia întreg cinismul situației, trebuie să amintim în mod neapărat despre cele trei restituiri oficiale, făcute în 1935, în 1956 și 2008. Aceste restituiri au fost însoţite de o retorică triumfalistă de genul celei din următorul comunicat publicat la 12 iunie 1956 în presa sovietică:

”În toți acești ani poporul sovietic a păstrat cu meticuloasă grijă operele de artă de o mare valoare istorică și artistică. Guvernul URSS și poporul sovietic au tratat întotdeauna aceste valori ca fiind proprietatea inalienabilă a poporului român”.

E frumos, nu’i așa? E nobil. E onest. Cum i se şi cuvine oricărei ţări cu demnitate, nemaivorbind despre o superputere. Am înapoiat picturi, desene, manuscrise, hrisoave, arhive, monede de aur, medalioane, icoane, odoare bisericeşti, am înapoiat până și rămășițele pământești ale eminentului gânditor Dimitrie Cantemir. Am uitat însă un mizilic colea: să restituim 93,4 tone de aur.  Acest mizilic nu a făcut obiectul sentimentelor bolşevicilor de solidaritate de clasă cu poporul român. După cum nu a făcut nici obiectul obligaţiunilor de restituire a ceea ce nu’ţi aparţine.

România nu a încetat niciodată să revendice restituirea de către Rusia a ceea ce fusese transmis, pe cuvânt de onoare, spre păstrare în anii Primului Război Mondial. Din toate declaraţiile publicate în presa sovietică reiese clar şi univoc faptul că Uniunea Sovietică a recunoscut întotdeauna dreptul de proprietate al României asupra Tezaurului său.

Şi atunci, care’i problema?! De unde apar astăzi aceste cinice şi monstruoase fraze ale oficialilor ruși privind chestiuni de interes pur istoric?!

AU FURAT CEEA CE NU NE APARŢINE!

Şi ne’au făcut pe toţi ostatici ai acestei meschinării! Pe toți cetățenii Rusiei! De ce eu, de ce anume eu, trebuie să trăiesc cu sentimentul că sunt cetăţean al unei ţări care săvârşeşte pe faţă şi cinic cea mai oribilă crimă damnată de codul moralei creştine: înşelarea celor care ţi’au dat încredere?

La Dante Alighieri, cei care au înșelat încrederea sunt supuşi la cele mai îngrozitoare cazne în cea de’a noua  – ultima – treaptă a Iadului:  pe lacul îngheţat Cozit dracii le sfârtecă capetele. Pentru orice creștin nu există  o crimă mai oribilă decât înşelarea celor care ţi’au dat încredere. Și aici nu mai este vorba despre cântecelele şi ţopăiturile celor de la Pussy Riot în biserică, aici este vorba despre un lucru cu mult mai îngrozitor. Din păcate însă, nimănui nu’i pasă de ”aurul românesc”.

De Riot Pussy, da, aceasta este o crimă strigătoare la cer împotriva puterii.  Pe când tezaurul furat altui neam, propriului nostru aliat, care n’a încredinţat toată averea sa,  e aşa, un fleac, ”o chestiune istorică”.

Tezaurul trimis la ruşi în anii 1916-1917 cuprindea și 93,4 t aur, din care 91 t monede istorice şi 2,4 t lingouri. Jurnalistul Victor Roncea a surprins câteva cadre excepţionale cu Dosarul de primire-predare a Tezaurului României de la Moscova.

Doc Tezaur BNR Victor Roncea_0008

E pierdut tezaurul de aur românesc de la Moscova, pentru totdeauna? Înainte de a răspunde la această întrebare, să revedem istoricul resituirilor parțiale.

Înainte de a reveni Patiala DIN 1935

În seara zilei de 16 iunie 1935, în gara Obor din București, sosesc 17 vagoane de marfă, încărcate cu 1.443 de lăzi, provenind de la Moscova, din ordinul guvernului URSS, care a decis să restituie României o mare parte din bunurile care au fost depozitate la Kremlin. Consulii Nicolau și Popovici au supervizat deschiderea fiecărui vagon în parte. Lăzile cu bunuri au fost predate diferiților reprezentanți ai instituțiilor prezente la descărcarea bunurilor. Pentru fiecare descărcare și predare de obiecte și bunuri s’a întocmit un proces-verbal de predare-primire. În documente au fost menționate numărul de lăzi, conținutul lor detaliat, greutatea și numărul de ordine din lista de inventar care fusese întocmită la data încărcării lor cu destinația Moscova, în decembrie 1916 și/sau iulie – august 1917.

Bunurile și efectele bancare (titluri de proprietate, valori, acțiuni, obligațiuni, titluri de credit, garanții bancare, gajuri, ipoteci, etc.) au fost predate inspectorului I. Ciolac, șeful Comisiei de Supervizare a Guvernului Român, cu indicația ca ele să fie transmise Ministerului de Finanțe de la București. Toate inventariile efectuate în comun de partea rusă și română, semnate de fiecare reprezentant autorizat al instituțiilor românești beneficiare a acestor bunuri din Tezaur, au fost remise reprezentanților Ministerului Afacerilor Externe de la București.

La solicitarea părții ruse s’au efectuat verificări comparative cu listele de inventar, cele emise la data transmiterii bunurilor în Rusia, cu cele actuale, din iunie 1935, conținând bunurile recepționate de partea română. În marea lor majoritate (1.436 de lăzi), verificările au confirmat că au fost predate aceleași bunuri cu cele existente în listele de inventar, la data expedierii lor spre Moscova. Totuși, au fost găsite 7 lăzi, cu diferite bunuri, care nu figurau în listele inițiale întocmite în 1916. Acestea au fost predate Ministerului Român de Interne, urmându’se aceeași procedură de inventariere și de întocmire a unui proces-verbal.

Întreaga operațiune de identificare, sortare și predare a celor 1.443 de lăzi a avut loc între 19 iunie și 27 iunie 1935, lucrându’se efectiv de la orele 8:00 la 17:30. În documentele întocmite s’a făcut precizarea că nici o ladă nu mai avea sigiliul original, deci era clar că lăzile fuseseră desigilate, iar o bună parte din ele erau foarte degradate. Singurele bancnote restituite Băncii Naționale a României au fost cele românești, în valoare totală de 198.000 lei. Au mai fost găsite și alte câteva bancnote străine, stivuite printre cele românești, care au fost predate Ministerului de Finanțe.

Doc Tezaur BNR Victor Roncea_0001

Acest transport a însemnat prima restituire din istoria Tezaurului României la Moscova, constând în documente vechi, cărți rare, planuri, hărți, arhive, acte, manuscrise, obiecte bisericești, covoare, carpete, depozite, tablouri, picturi, schițe, desene, colecții de artă și bunuri aparținând persoanelor particulare sau instituțiilor de stat.

La data de 28 iunie 1935 delegatul român G. Paraschivescu a semnat un raport de recepționare a acestor bunuri, cu specificația că nu s’a predat nicio cantitate de aur și nici bijuterii sau alte obiecte de valoare.

Citiți și:

RUSIA ARE DE ÎNAPOIAT ȘI CELE 200 TONE AUR ALE PERIOADEI ANTONESCU, FURATE DUPĂ 1947

A DOUA RESTITUIRE PARȚIALĂ DIN 1956

După preluarea puterii de forțele comuniste în 1945 și a prezenței Armatei Roșii, problema tezaurului nu a mai fost ridicată de autoritățile române, fiind aproape uitată. În mod neașteptat, la 12 iunie 1956 ziarele relatau despre faptul că tezaurul românesc aflat la Moscova urma să fie restituit. Comunicatul oficial afirma că ”poporul sovietic a păstrat cu grijă toate aceste opere de artă, care reprezintă o mare valoare istorică și artistică. Guvernul URSS și poporul sovietic au privit întotdeauna aceste valori ca un bun inalienabil al poporului român însuși”.

Lista bunurilor restituite includea Tezaurul de la Pietroasele, 120 de tablouri semnate de Nicolae Grigorescu (dintr’un total de 1350 de picturi, gravuri și desene), vase liturgice din aur și argint, cărți și miniaturi vechi, bijuterii, 156 de icoane, 418 tapițerii, 495 obiecte de cult religios, etc. În total, expoziția deschisă la București în august 1956 cu obiectele sosite din URSS includea nu mai puțin de 39.320 de piese, dintre care 33.068 de monede de aur și 2.465 de medalii, 1.350 de tablouri și desene, restul de circa 2.500 de obiecte fiind obiecte de orfevrărie medievală, broderii liturgice, icoane și stofe vechi.

Literatura comunistă a vremii punea restituirea tezaurului pe seama unei porniri ”spontane și amicale” din partea URSS și acredita ideea că întregul tezaur ar fi fost restituit, informație care abia după Revoluția din decembrie 1989 a putut să fie mai detaliat cunoscută.

România era însă nemulțumită, fiindcă „grosul” Tezaurului, constituit din cantitatea de 93,4 tone de aur, nu fusese niciodată restituită.

Doc Tezaur BNR Victor Roncea_0003

A TREIA RESTITUIRE PARȚIALĂ DIN 2008

După căderea comunismului în România și în Rusia, președintele României, Ion Iliescu, l’a trimis la Moscova, în vara anului 1994, pe ambasadorul Traian Chebeleu , cu sarcina de a solicita Kremlinului ”găsirea unei soluții de rezolvare a problemei Tezaurului României”.

Noua conducere de la Kremlin a preluat scrisoarea oficială a Administrației Prezidențiale de la București și a răspuns că ”pentru Rusia, așa-zisa problemă a Tezaurului românesc depozitat la Moscova nu mai există”.

Doc Tezaur BNR Victor Roncea_0004

Situația părea fără ieșire, cu atât mai mult cu cât Moscova a trimis la București o delegație, în toamna anului 1994, care i’a comunicat președintelui Ion Iliescu că ”problema Tezaurului, la nivel oficial, diplomatic și politic, între cele două țări, a fost definitiv rezolvată prin Protocolul semnat la Moscova, pe 6 septembrie 1956, inclusiv toate anexele sale, de academicianul Mihail Ralea, reprezentantul oficial al Guvernului Republicii Populare Române, în problema Tezaurului României, protocol care prevedea restituirea bunurilor istorice către Guvernul Republicii Populare Române”.

Acest protocol a fost însă semnat numai de academicianul Mihail Ralea, nu și de ceilalți membri ai delegației României, și anume: ambasadorul României la Moscova, Mihail Dalea, adjunctul ministrului Culturii, Constantin Prisnea, directorul Institutului de Artă al Academiei Republicii Populare Române, academicianul Gheorghe Oprescu, academicianul și poetul Tudor Arghezi, academicianul Andrei Oțetea și de directorul Galeriilor Naționale de Artă, Marin Bunescu.

Toți acești delegați români nu au fost de acord să semneze acel protocol, în schimb l’au lăsat doar pe academicianul Mihail Ralea să semneze protocolul oficial și anexele sale, iar ceilalți membri ai delegației române doar au fost prezenți la semnarea oficială a protocolului și a anexelor sale.

Doc Tezaur BNR Victor Roncea_0005

Dar iată că tot delegația Moscovei i’a prezentat președintelui Ion Iliescu o soluție de rezolvare a problemei, prin mărirea exponențială a schimburilor economice și comerciale dintre cele două țări, oferind României un pachet de 32 de proiecte economice și comerciale, care să se deruleze prin intermediul firmelor private, din care proiectul cu nr. 32 să se denumească ”restituirea componentei de metale prețioase către Banca Națională a României”.

De fapt, acest proiect ar fi însemnat chiar restituirea monezilor și lingourilor de aur către Banca Națională a României.

Iliescu a fost încântat de oferta rușilor și a predat problema, spre rezolvare, consilierului său pe probleme speciale, Ioan Talpeș. Acesta s’a arătat însă sceptic față de oferta Moscovei și a cerut, ca o dovadă de bună credință, ca partea rusă să predea României un set de 12 monede de aur, ce provin din primul transport al Tezaurului la Moscova, din primul tren și din prima ladă, conform listei de inventar existentă în arhive.

Doc Tezaur BNR Victor Roncea_0006

Partea rusă s’a conformat și a trimis imediat un delegat la București, în decembrie 1994, cu cele 12 monede de aur cerute de Ioan Talpeș, numai că nici o autoritate românească nu a mai dorit apoi să le mai primească. Abia în data de 6 martie 2008, cu actul de donație nr. 1.272, emis de Ministerul Culturii și Cultelor, Muzeul Național de Istorie a României, donație înregistrată cu nr. 867 / 06.03.2008, s’a reușit predarea acestor 12 monede istorice de aur, ediții din Franța și Belgia, dintre anii 1854 și 1909, în greutate totală de 77,09 grame. Șeful Cabinetului Numismatic și Tezaur Istoric din cadrul Muzeului Național de Istorie a României, Ernest Oberländer Târnoveanu a semnat actul de primire și a certificat că ”toate monedele prezentate sunt autentice”.

”LUCRAREA DOCUMENT privind lucrările Comisiei mixte româno-ruse din perioada 2004-2012 privind Tezaurul trimis la rusi in anii 1916-1917 ce cuprinde 93, 4 t aur, din care 91 t monede istorice si 2, 4 t lingouri. În primul transport, 12-14 dec.1916 au fost 17 vagoane cuprinzând 1738 lăzi, in valoare de 314.580.456, 84 lei, iar intre 23-27 iulie 1917, 24 de vagoane cu bunuri de inventar de 7,5 miliarde lei. În cei 97 de ani scursi ni s’au restitutit mici parti din tezaur, in trei etape (in 1935, 1956 si 2008), ultima data fiind de’a dreptul simbolica: 12 monede de aur, in greutate totala de 77, 09 g aur…. Sergiu Celac, în 1965 alaturi de N. Ceausescu si Alex. Bârladeanu i’au cerut lui L. Brejnev si Kosâghin, retrocedarea tezaurului.”

Prof. Univ. Dr. Florin Negoiță

Autorul, la lansarea cărții ”a menționat câteva episoade din intâlnirile comisiei si tristețea că rușii au tergiversat semnarea unui protocol de recunoastere si retrocedare in integrum a Tezaurului ce a fost cedat pentru păstrare și nu ca o prada de razboi. Mă întreb ca profesor de Istorie a Statului si Dreptului Românesc, la cele 165 t de aur și o cantitate dublă de argint răpite de romani, la cele 5 secole de dominație otomană și săbiile de aur de la Istanbul, la Tezaurul de la Sânnicolaul Mare, Moștenirea Gojdu, Schiturile din Grecia, cele 19 miliarde de dolari din Tratatul cu Germania din martie 1939, etc, unde era ROMÂNIA ASTĂZI?”, se mai întreabă dl. Negoiță.

Călătoria până la Kremlin este descrisă în cele câteva file păstrate din jurnalul său Alexandru Lapedatu cel care a fost cel care a însoţit al doilea transport al Tezaurului României în Rusia, în 1917:

”6 august 1917. La ora trei am ajuns la Kremlin, unde am depus lăzile într’o sală mică şi umedă, sală care a fost acceptată, negreşit, fără să fi fost văzută”.

”9 august 1917. Ocupaţi cu aranjamentul de la Casa de Depuneri, pe care l’am terminat. În subsolul acestei case avem 48 de lăzi, deasupra 26, iar la Kremlin 99 […] 23 august 1917. Azi noapte am început mutarea lăzilor de la Kremlin la Casa de Lombard. Am dus, în 11 camioane, cam jumătate din ele, cele mai multe ale Ministerului de Externe şi Interne, puţine ale noastre (ale Ministerului Cultelor – n.n.) şi ale Domeniilor”,

scrie în jurnalul său Alexandru Lapedatu[ ], însoţitor al trenului care a transportat Tezaurul la Moscova.

 

În poză, istoricul şi diplomatul Alexandru Lapedatu care a fost cel care a însoţit al doilea transport al Tezaurului României în Rusia, în 1917.

Problema tezaurului românesc a fost ridicată pentru prima dată la nivel internațional de România la Conferința de pace de la Paris. în ședința Comisiei Reparațiunilor, ținută la 8 aprilie 1919. România solicita ca Germania și alte puteri învinse să fie obligate să restituie României suma de 322.154.980 lei aur, reprezentând contravaloarea stocului metalic (aur) depozitat în Rusia, la care se adăugă suma de 7.000.000 reprezentând contravaloarea bijuteriilor Reginei Maria, precum și valoarea întregului depozit făcut de România la Moscova, respectiv suma de 7,5 miliarde lei.

S’au invocat două motive pentru această cerere: în primul rând s’a spus că decizia transferării tezaurului în Rusia a fost motivată de presiunea militară germană și că starea de lucruri existentă în Rusia era, și ea, imputabilă tot Germaniei.

Tratatul de la Versailles, încheiat în iunie 1919 nu făcea mențiune însă despre această problemă, în schimb făcea răspunzătoare Germania și asociatele sale de toate pierderile pricinuite guvernelor aliate. Suma despăgubirilor urma să fie stabilită de o Comisie a Reparațiunilor, care, deși sesizată de România, a respins pretențiile de despăgubire ale acesteia. Obligația Rusiei de a restitui tezaurul a fost însă confirmată de rezoluția Conferinței Economice Internaționale de la Genova (1922).

Doc Tezaur BNR Victor Roncea_0013

Și după aceasta s’au mai făcut eforturi pentru a rezolva problema tezaurului, dar acest lucru nu s’a reușit. În 1936, în contextul unei ușoare încălziri a relațiilor dintre România și URSS, au fost restituite o serie arhive românești, dar de mică însemnătate raportate la întregul ansamblu de bunuri depozitate la Moscova. Cu aceeași ocazia însă au fost repatriate și rămășițele pământești ale lui Dimitrie Cantemir.

Date fiind relațiile frățești dintre guvernele României comuniste și cel sovietic, problemele potențial litigioase dintre cele două țări erau evitate cu grijă de partea română. Una dintre ele era cea a restituirii integrale a tezaurului, în perioada comunistă făcându’se relativ puține eforturi reale de a discuta problema cu partea sovietică. Una dintre tentative s’a consumat în 1965, când Nicolae Ceaușescu făcea prima sa vizită în URSS în calitate de secretar general al Partidului Comunist Român.

Reacția sovietică a fost însă brutală; potrivit declarației lui Leonid Brejnev, conducătorul de atunci al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, problema era ”veche de 50 ani”, ”ținea de raporturile dintre Rusia țaristă și România regală” și că aurul fusese transportat în 1918 la Perm, Omsk, Saratov și Kazan pentru a se păstra, informațiile din acest punct lipsind. În plus, Brejnev invoca faptul că România regală avea și ea datorii față de Rusia în valoare de 300.000.000 de dolari, ceea ce ar corespunde la 274 de tone de aur, iar reparațiile în valoare de 300.000.000 de dolari pe care România fusese obligată să le plătească în urma celui de’al doilea război mondial fuseseră inferioare pagubelor suferite de URSS. Se concluziona că problema era de fapt una politică și nu una financiară, astfel că problema trebuia considerată închisă. După acest episod, chestiunea nu a mai făcut obiectul discuțiilor cu guvernul sovietic.

La 4 iulie 2003 s’a încheiat Tratatul privind relațiile prietenești și de cooperare dintre România și Federația Rusă. Partea rusă a refuzat reglarea problemei tezaurului prin tratat; în schimb s’a agreat totuși constituirea unei comisii de istorici români și ruși care să studieze chestiunea. Comisia s’a întâlnit pentru prima dată în perioada 19- 21 octombrie 2004, la București, copreședinții acesteia fiind profesorul Ioan Scurtu, respectiv academicianul Alexandr Oganovici Ciubarian. Cu toate acestea lucrările comisiei nu au avansat foarte mult până în prezent.

Cuvântarea Prof. Ioan Scurtu la BNR:

În 19 aprilie 2004 firma germană Capital Consulting a transmis către Banca Națională a României, o ofertă de retrocedare a celor 93,4 tone de aur din partea Moscovei, dar BNR nu a răspuns niciodată acestei oferte, venită pe canale private, din partea Kremlinului.

Din partea firmei germane, dl. Eugen Anca a oferit lămuriri despre acest subiect într’un interviu realizat de Virginia Mircea, pe care îl puteți citi și aici.

Dl. Eugen Anca a fost, din vara anului 2003 până la finele anului 2004, reprezentantul firmei germane Capital Consulting Ltd. din Stuttgart, care reprezintă în Europa Institutul de Relaţii Economice Externe (VNIIVS), agenţie guvernamentală a Ministerului Dezvoltării Economice şi Comerţului din Federaţia Rusă. În aprilie 2005, firma Profact SRL (acţionar unic Eugen Anca) a fost invitată de Institutul de Relaţii Economice Externe din Moscova pentru a forma o delegaţie, în care să fie inclus şi un reprezentant autorizat al Băncii Naţionale Române (BNR), în vederea începerii negocierii la Moscova a termenilor şi condiţiilor contractuale ale pachetului de 32 de proiecte comerciale, economice şi financiare pe care institutul le’a acordat firmei Profact SRL.

Ultimul dintre ele, având numărul 32, prevedea ”confirmarea de participare la tratativele privind proiectul nr. D–02/122”, ”Tezaurul component” al proprietăţii Regatului românesc în Federaţia Rusă, sau, cum spun ruşii, ”componenta de metale preţioase”. Pentru acest din urmă proiect, doar reprezentantul autorizat al Băncii Naţionale a României avea drept de negociere şi decizie finală. Deşi a iniţiat o serie de demersuri pe lângă autorităţile române în vederea finalizării aducerii Tezaurului la Bucureşti, acestea au ignorat complet oferta Moscovei.

Motivaţie

Domnule Eugen Anca, vă rog să ne explicaţi cum de s’a ajuns ca o problemă aşa de sensibilă, care se negociază în mod oficial de 90 ani, la nivel de şefi de state, de prim-miniştri şi de miniştri de externe, a ajuns să fie preluată de o firmă şi de o persoană privată, cum sunteţi dvs.
Pentru a înţelege cât mai bine motivaţia ruşilor în această privinţă trebuie să mergem în trecut şi să va fac câteva precizări, plecând de la poziţia oficială a Federaţiei Ruse, care spune că tema respectivă, cunoscută în România sub denumirea de ”Tezaurul României de la Moscova”, pur şi simplu nu există pentru partea rusă! Şi asta din mai multe motive.

Să le luăm pe rând:

În primul rând că actuala Federaţie Rusă nu şi’a asumat niciodată actele juridice şi obligaţiile patrimoniale semnate înainte de revoluţia din octombrie-noiembrie 1917, or Guvernul Regal român apucase să parafeze convenţia de transportare şi depozitare a Tezaurului nostru la Moscova cu fostul guvern ţarist, încă din luna decembrie 1916. Actuala Federaţie Rusă a menţionat că preia doar obligaţiile semnate de fosta URSS, dar nu şi de fostul guvern ţarist.

Şi credeţi că este normal ca un bun naţional, de patrimoniu, de o valoare incontestabilă, să fie făcut pierdut printr’o simplă decizie a ruşilor?
Nu eu sunt persoana care pot judeca astfel de lucruri. Eu doar am plecat de la o constatare oficială, de la poziţia clar exprimată de partea rusă, poziţie care nu s’a schimbat niciodată în aceşti 90 de ani şi nici nu se întrevăd speranţe că s’ar putea schimba vreodată, indiferent că vor mai trece 100 sau 200 de ani.

Să trecem mai departe.
În al doilea rând, în anii 1935 şi 1956 partea rusă a restituit României o bună parte din bunurile de patrimoniu care au făcut parte din Tezaur.

Da, ne’au dat doar câteva lucruri, fără prea mare importanţă. Nu este chiar aşa.

De pildă în 16 iunie 1935 ruşii ne’au returnat 17 vagoane cu arhive şi documente, depozitate în 1.436 de lăzi, care au ajuns la ora 17,30 în Gara Obor din Bucureşti. După inventarierea bunurilor, s’a întocmit, pe 28 iunie 1935, un protocol de predare-primire, semnat de reprezentantul guvernului român, domnul G. Paraschivescu. Apoi, în 1956 un număr de 39.320 de piese de artă româneşti (tablouri, picturi, desene, gravuri, icoane, tapiserii, obiecte religioase, monede de aur, medalii) au fost returnate Guvernului Român. Cu ocazia acestui al doilea transport ruşii au concluzionat că ”problema aşa-zisului Tezaur al României transportat în 1916 la Moscova s’a rezolvat definitiv”.

Cum s’a rezolvat definitiv? În ce sens?

Partea rusă invoca faptul că, o dată cu finalizarea celui de’al doilea transport, la data de 6 septembrie 1956, reprezentantul autorizat al Guvernului Român, academicianul Mihai Ralea, a semnat o anexă la Protocolul referitor la restituirea obiectelor de valoare, prin care se preciza foarte clar că ”Guvernul Republicii Socialiste România mulţumeşte poporului URSS pentru bunurile restituite şi declară în mod oficial că nu mai are nici o pretenţie materială sau de orice altă natură aferentă operaţiunii de transport şi depozitare a valorilor BNR în depozitele Kremlinului, ce a avut loc în decembrie 1916 şi august 1917”.

Cine a semnat acest Protocol din partea rusă?

În total au fost cinci persoane, şi anume: Mihailov Nicolai Alexandrov, ministrul Culturii, care era şi şeful delegaţiei, generalul-locotenent Vedenin A.I., care era comandantul Kremlinului, Kraftanov S.U., Orvid G.A. şi Pahomo V.I.

Şi din partea română?

Doar academicianul Mihai Ralea a semnat acea anexă a Protocolului, deşi la această acţiune a mai participat şi restul membrilor delegaţilor români, dar care nu au fost informaţi de Ralea despre acea anexă la Protocol. De fapt nici un alt membru al delegaţiei noastre nu a semnat nici un document, nici măcar Protocolul de bază. Probabil că aşa conveniseră anterior.

Totuşi, este ceva în neregulă aici. Noi am trimis la Moscova 93,4 tone de aur şi ruşii ne’au returnat doar 33 de kilograme?

Istoria ne spune că în ianuarie 1918 armata română a invadat Basarabia, intrând în război cu ruşii. Apoi în cel de’al doilea război mondial armata română iarăşi a luptat împotriva ruşilor, intrând în Bucovina şi ajungând chiar până la Odessa. În urma acordului de pace de la Paris, din 1947, România a fost obligată să compenseze Rusia cu suma de 300 milioane USD, iar partea rusă a echivalat această plată cu aurul depozitat de BNR la Kremlin în 1916 şi 1917. De fapt acesta ar fi al treilea motiv al ruşilor de a considera problema închisă la nivel oficial.

Mai sunt şi alte motive?

Da. În 1965 Nicolae Ceauşescu, la prima sa vizită la Moscova, a semnat un angajament ”de prietenie şi ajutor reciproc”, care avea o clauză ce a fost mult timp ascunsă istoricilor, cercetătorilor şi publicului din ţara noastră. Aceasta preciza că respectivul acord elimina reciproc pretenţiile mutuale, dar această remarcă făcea trimitere exact la posibilele pretenţii ale noului lider de la Bucureşti în problema Tezaurului. E de la sine înţeles că Ceauşescu, fiind la prima sa vizită la Moscova, n’a vrut să dea de gândit Kremlinului şi probabil că s’a conformat şi a semnat. Poate de aceea el a fost acceptat ca lider la Bucureşti.
Nu ştiu, nu am eu căderea să mă pronunţ. Dar ceva a fost, cu siguranţă.

Asta e tot?

Nu, a mai fost acţiunea din 1986, când Ceauşescu s’a înţeles cu Kremlinul într’o operaţiune delicată, care încă nu poate fi devoalată. Cert este că, pentru a doua oară în cariera lui Ceauşescu, acesta a semnat un nou document, prin care reitera faptul că România nu mai are nici o pretenţie din partea ruşilor în problema Tezaurului.

Nu puteţi să ne spuneţi mai exact despre ce este vorba?

Regret, dar nu am nici o putere în acest sens. Va trebui să mai aşteptăm 29 de ani pentru ca această operaţiune să fie făcută publică! Oricum sunt încă în viaţă mulţi protagonişti ai acelei operaţiuni şi care cunosc multe detalii despre această acţiune secretă.

Tezaurul, o problemă privată

Revenind la prima mea întrebare, de ce totuşi Moscova promovează o astfel de soluţionare a problemei şi mai ales de ce ea trebuie derulată numai în plan privat, şi nu oficial?

V’am spus deja, din punct de vedere oficial problema este definitiv închisă şi nu există nici o şansă ca ea să fie reluată vreodată la nivel oficial. Dar, ţinând cont că Tezaurul român constituie proprietatea privată a BNR şi a altor bănci care existau şi funcţionau la acea dată, deci afacerea aceasta a debutat de la bun început sub titulatura de acţiune privată, partea rusă a decis că poate sprijini un proiect mai amplu, ce poate fi derulat numai în plan privat, tocmai pentru a se termina odată cu această pretenţie continuă a României de a’şi recăpăta Tezaurul.

Staţi puţin, Tezaurul este proprietatea statului român.

Nu, Tezaurul este proprietate privată! Mai precis este o proprietate privată a BNR! Cel puţin aşa a fost el definit şi certificat chiar de Victor Antonescu, ministrul Finanţelor din 1916, care a şi semnat Protocolul cu Kremlinul.

Există vreun astfel de document care atestă că Tezaurul României constituie proprietatea privată a BNR?

Sigur că da. Acest document este public şi el poate fi găsit de orice persoană interesată, în arhiva Ministerului Afacerilor Externe, fond 71/1914, E2, Partea I, vol. 183, fila 50-53. Iar copii certificate ale acestui document există şi la Ministerul Finanţelor, şi la BNR, la Ambasada Franţei şi a Angliei, dar şi la Kremlin.

Deci aşa se explică de ce partea rusă insistă pe finalizarea proiectului pe partea privată, şi nu pe cea diplomatică, oficială.

Asta ar fi una din explicaţii.

Şi care ar fi celelalte motive pentru care ruşii ar vrea să ne dea înapoi Tezaurul?

Sunt cel putin 3 motive mai importante. Mai există şi altele, de mai mică importanţă, dar primele trei motive sunt esenţiale.
În primul rând, actuala Federaţie Rusă s’a obligat să’şi rezolve problemele istorice şi litigioase cu toate ţările din lume, dar cu precădere cele europene, prin acordul de intrare în Consiliul Europei, semnat la Strasbourg în data de 28 februarie 1996. Dar acest acord nu prevede ca aceste diferende istorice să fie rezolvate în mod obligatoriu la nivel oficial, deci ruşii pot foarte bine să’şi respecte obligaţiile promovând şi susţinând diferite proiecte, la nivel de entităţi private, care să ducă în final la rezolvarea acestui important punct din Acordul semnat în 1996. Aşa şi’au rezolvat ruşii problemele, în acelaşi mod amiabil şi de cooperare, cu alte 74 de ţări de pe glob, iar România a rămas, şi în acest caz, printre ultimele pe această listă!

Doc Tezaur BNR Victor Roncea_0003

În al doilea rând, ruşii au păţit şi ei cam la fel cum am păţit şi noi… În 1921 ei au fost nevoiţi să transfere o cantitate de 6 ori mai mare de aur decât le’am dat noi lor, către băncile din Japonia, pentru a se putea aproviziona cu cereale şi alimente. Dar, spre deosebire de noi, ruşii din 1921 au fost mai deştepţi! Ei au transferat aurul în băncile japoneze, permiţându’le japonezilor să utilizeze acest aur, iar la data rambursării lui către Moscova băncile japoneze ar urma să le achite ruşilor şi o cotă-parte din uzufructul acestei afaceri! Pe când noi, românii, am semnat un Protocol simplu, care prevedea doar depozitarea aurului la ruşi, fără drept de a’l folosi în vreun fel, din care să se poată scoate un profit suplimentar! Or, ruşii nici până în ziua de azi nu şi’au recuperat Tezaurul lor de la japonezi, fiindcă ei nu şi’au reglementat încă situaţia cu cele 4 Insule Kurile şi nici nu au ajuns să semneze pacea cu Japonia, deşi au trecut 62 de ani de la sfârşitul celui de’al doilea război mondial.

Japonezii le tot aduc aminte ruşilor că ei mai au oarece probleme şi cu alte ţări (referindu’se probabil şi la România) şi că nu au dreptul moral să’şi primească încă aurul lor, până când nu rezolvă şi restul de pretendenţi. Deci ruşii au tot interesul să’şi rezolve şi acest diferend cu Japonia, din care ar ieşi într’un net avantaj.

În al treilea rând, deşi la o primă vedere poate părea mai puţin important decât primele două, totuşi acest al treilea motiv este extrem de revelator pentru noul mod de gândire al administraţiei centrale de la Kremlin.

Rusia este o ţară foarte bogată, dar multe din aceste bogăţii sunt foarte greu de exploatat. De exemplu numai în Siberia se găsesc 80% din rezervele mondiale de hidrocarburi din lume! Dar lipsa infrastructurii corespunzătoare, vremea crudă şi distanţele imense dintre localităţi fac ca aceste bogăţii să fie realmente foarte greu de valorificat. Analiştii ruşi au conceput mai multe pachete de proiecte comerciale, economice şi financiare, mai toate fiind legate între ele, prin care se pot învinge greutăţile şi dificultăţile de care v’am spus. Unul din aceste pachete economice, comerciale şi financiare, care cuprinde şi ”componenta de metale preţioase”, adică chiar aurul nostru pe care’l tot cerem de la Kremlin de 90 de ani, a fost conceput special pentru firme private din România.

Un astfel de pachet economic are o valoare minimă de 10 miliarde USD şi cuprinde proiecte în principalele sectoare unde ruşii dispun de rezerve imense, adică: petrol, gaze naturale, metale preţioase, diamante, dar şi în sectorul tranzacţiilor de produse comerciale, la care se adaugă o componentă financiar-bancară, în aşa fel încât noi, românii, să participăm doar cu inteligenţa şi cu activitatea noastră!

Câştigul ruşilor ar fi fost însemnat, mai precis: în cazul în care un astfel de pachet ar fi fost dezvoltat de firme private româneşti, noi am fi fost nevoiţi să asigurăm întreaga logistică necesară în zonele ruseşti mai puţin dezvoltate, tocmai pentru a extrage şi a prelucra materiile prime ce fac parte din pachetul economic oferit de Moscova. Iar asta ar însemna taxe şi impozite locale plătite, licenţe şi accize plătite, angajarea de personal local, practic industrializarea unei părţi a Rusiei care este mai puţin dezvoltată.

De fapt cum a început povestea asta, cu oferta ruşilor către dvs.?

Eu am intrat târziu în această ecuaţie, dar totul a început în 1994, când domnul preşedinte Ion Iliescu a solicitat Kremlinului ”să găsească o soluţie de rezolvare a acestei probleme”. În baza acestei solicitări oficiale a Bucureştiului, ruşii au răspuns că ”problema aşa-zisului Tezaur al României este închisă”. Punct. Subiect închis!

Dar iată că cineva, la Kremlin, a analizat cum se poate rezolva problema şi imediat ruşii au pus la punct un plan ingenios şi benefic pentru toate părţile implicate, care să ducă la dezvoltarea relaţiilor de colaborare dintre entităţi private din Rusia şi România şi totodată să rezolve şi problema respectivă.

Cum a acţionat Kremlinul?

Mai întâi au făcut un raport către departamentele lor de analiză şi sinteză, apoi au înfiinţat o Comisie Mandatară în cadrul Dumei de Stat, care a şi dat o astfel de decizie, în 1996, care permitea rezolvarea acestei probleme în cadrul unor pachete de proiecte economice, comerciale şi financiare, cu condiţia desfăşurării lor în plan privat, adică să nu aibă nici o tangenţă cu regimul oficial şi diplomatic. Aceste proiecte comerciale au fost apoi predate spre derulare către Ministerul Dezvoltării Economice şi Comerţului din Federaţia Rusă, care le’a repartizat ulterior Institutului de Relaţii Economice Externe (VNIIVS).

Doc Tezaur BNR Victor Roncea_0002

Când au făcut Kremlinul prima ofertă de acest gen Bucureştiului ?

Chiar la începutul anului 1995 ruşii au discutat chiar cu preşedintele României, domnul Ion Iliescu, iar din discuţiile avute a rezultat că problema respectivă este mai delicată şi a fost desemnat s’o coordoneze domnul Ioan Talpeş. Pe scurt, s’a ajuns la concluzia că ar fi mai bine ca ruşii să înfiinţeze o bancă privată în România, prin care să aducă Tezaurul. Zis şi făcut! Aşa a luat fiinţă banca comercială Fortuna, care avea însă capital şi investitori americani! Au transferat 2,5 milioane USD sub formă de capital social în Bancorex (care, la acea vreme, era banca recomandată pentru astfel de tranzacţii), au depus 2 tone de aur în Elveţia în numele Fortuna Bank şi au dotat banca cu echipamentele necesare. Apoi au solicitat BNR să înceapă procedurile de aducere a Tezaurului prin Banca Fortuna.

Numai că Bancorex s’a opus, reclamând faptul că numai prin Bancorex se poate aduce Tezaurul României. Dar, întrucât Bancorex era bancă de stat, ruşii nu au permis implicarea în această tranzacţie a nici unei entităţi care să se afle sub controlul statului. Între timp BNR a retras licenţa de funcţionare a Băncii Fortuna, iar investitorii americani au pierdut cele 2,5 milioane USD depozitate la Bancorex şi au rămas şi cu cele 2 tone de aur blocate în Elveţia pe numele băncii, dar care nu pot fi deblocate decât când situaţia juridică a Băncii Fortuna va fi rezolvată. Situaţie care nici măcar astăzi, la circa 12 ani de la înfiinţarea băncii, nu s’a rezolvat!

Ce a urmat?

În 1997 a venit la putere regimul Constantinescu. Ruşii au venit din nou la Bucureşti, de această dată problema fiind atribuită doamnei Zoe Petre. Din păcate dânsa a condiţionat restituirea Tezaurului către BNR de condamnarea Pactului Ribbentrop-Molotov şi anularea prevederilor din acest pact. Delegaţia rusă i’a explicat doamnei Zoe Petre că actuala Federaţie Rusă a denunţat încă din decembrie 1989 acest pact şi că în prezent ruşii nu mai au în posesia lor acele teritorii care au făcut obiectul pactului. În plus, ruşii nu pot accepta interferarea unei probleme politice (pactul) cu una privată (Tezaurul). Deci… nu s’a făcut nimic.

Deci, timp de 4 ani, cât a fost domnul Emil Constantinescu la putere, nu s’a făcut chiar nimic?

Nu, fiindcă la puţin timp de la această întrevedere cu doamna Zoe Petre, ambasadorul român la Moscova, domnul Diaconu, a afirmat că ”Rusia este datoare 23 de miliarde USD către România în problema Tezaurului”, iar ruşii au închis imediat acest proiect!

Dar nu definitiv, fiindcă în anul 2003 venise o nouă generaţie de funcţionari publici la Kremlin, mai tineri, mai deschişi şi mai inteligenţi decât cei din epoca lui Boris Elţin. Astfel că s’a hotărât în 2003 redeschiderea proiectului, dar, de această dată, a fost mandatată o firmă germană, Capital Consulting Ltd. din Stuttgart, pe considerentul că atât ruşii, cât şi românii au relaţii foarte bune cu germanii. Directorul firmei germane, Claus Rayhle, coordona la Stuttgart reprezentanţa Institutului de Relaţii Externe de la Moscova, care avea în lucru acest proiect.

Cum a acţionat Rayhle?

Mandatul lui era doar de a informa autorităţile româneşti despre beneficiile acestui proiect, urmând ca autorităţile româneşti să decidă cum vor să acţioneze mai departe. Primul drum l’a făcut, cam prin luna mai 2003, la domnul amiral Cico Dumitrescu, care era consilier prezidenţial la Cotroceni.

De ce Rayhle s’a dus la Cotroceni, şi nu la BNR?

Înainte de a veni în România Rayhle s’a dus la Ambasada României din Germania, care i’a recomandat să meargă direct la domnul Cico Dumitrescu, motivând că, fiind vorba de o problemă de o asemenea anvergură şi sensibilitate, este nevoie de acceptul Administraţiei Prezidenţiale de la Cotroceni.

Şi cum s’a soldat întâlnirea dintre Rayhle şi Cico Dumitrescu ?

Foarte prost! Amiralul nu l’a crezut deloc, i se părea că totul este o fantasmagorie, că neamţul are intenţii necurate, că ruşii vor să creeze o diversiune, în fine numai lucruri rele. I’a cerut lui Rayhle să facă copii de pe documente, după care le’a dat serviciilor speciale ”să le verifice”, cu precizarea expresă ”de a se verifica la toate nivelele cu atenţie sporită!”  Deşi Claus Rayhle avea intenţii oneste şi curate, pe deplin verificabile, totuşi datorită modului greşit de abordare a discuţiei cu Rayhle, dar şi a capacităţilor reduse de înţelegere a mecanismelor economice şi comerciale subtile, amiralul Cico Dumitrescu a avut grijă ”să’l încondeieze” pe Rayhle în aşa fel încât persoana lui a devenit în rapoartele serviciilor ”suspectă”!

De ce nu aţi intervenit dvs. în acea discuţie, ca să evitaţi astfel de consecinţe?

Pentru că eu încă nu’l cunoşteam pe Claus Rayhle. Abia în luna iunie 2003 l’am cunoscut şi mi’a trebuit şi mie ceva timp să înţeleg întregul mecanism, care este foarte complex.

La ce alte autorităţi aţi fost cu Claus Rayhle?

Abia în ianuarie 2004 am fost primiţi la domnul Cristian Diaconescu, care în acea vreme era secretar de stat la MAE, dar discuţia cu domnia sa a fost un eşec total!

Cum aşa?

Domnul Diaconescu a refuzat de la bun început să discute posibilitatea ca Tezaurul României să fie rambursat sub formă privată, menţionând că Rusia are obligaţii clare, iar România nu va accepta niciodată o altă abordare a problemei respective decât sub forma ei oficială, de la stat la stat, fără implicarea nici unei entităţi private.

Dar la BNR aţi fost?

Da, la BNR am fost ceva mai norocoşi. Pe data de 8 aprilie 2004 am fost primiţi chiar de domnul guvernator Mugur Isărescu, care a fost mult mai receptiv şi mai interesat în soluţionarea problemei. Cu ocazia acestei întrevederi, Capital Consulting Ltd. a depus la cabinetul guvernatorului prima ofertă scrisă, semnată şi ştampilată, care era extrem de edificatoare.

Doc Tezaur BNR Victor Roncea_0014

Şi ce v’a răspuns domnul guvernator?

Nu ne’a răspuns niciodată!

Dar de ce oare?

Pentru că eu eram reprezentantul în România al lui Claus Rayhle, care era considerat ”suspect” de serviciile secrete româneşti! Iar, dacă Claus era ”suspect”, eu cum puteam fi catalogat, decât tot suspect, fiindcă lucram împreună, nu? Or, toate autorităţile româneşti au obligaţia să solicite serviciilor speciale date şi rapoarte despre persoanele şi firmele care le propun diferite proiecte şi afaceri. Dar noi eram deja ”încondeiaţi” de la bun început, aşa că nici o autoritate românească nu se oboseşte să ne mai răspundă!

Aţi încercat să spargeţi acest blocaj informativ, să explicaţi adevărata situaţie?

Desigur. M’am adresat Parlamentului României şi am avut ocazia să fim ascultaţi de domnul senator Adrian Păunescu. Atunci când am discutat cu domnia sa, la întrevederea care a avut loc cam prin luna septembrie 2004,  a participat şi un om de afaceri român, care de asemenea dorea să sprijine iniţiativa noastră. La sugestia acestui om de afaceri, ni s’a cerut să aducem în favoarea BNR o dovadă de bună execuţie a proiectului, din partea Moscovei, fiindcă altfel e greu să convingem Bucureştiul de buna noastră intenţie.

Ce fel de dovadă?

Un ”Performance Bond” de 20 milioane USD. Adică o garanţie de bună execuţie, calculată la o valoare de 2% din valoarea totală a cantităţii de 93,4 tone de aur, care, la acea vreme, avea o valoare de circa 1 miliard USD.

Staţi că nu înţeleg. Adică ruşii să ne dea cele 93,4 tone de aur şi să ne mai dea şi o garanţie de 20 de milioane USD?

În practica comercială se uzitează foarte des instituţia garanţiei de bună execuţie. Mai ales în tranzacţii private. Pe scurt, pe înţelesul cititorilor care nu sunt familiarizaţi cu astfel de practici, atunci când un vânzător vrea să’şi vândă marfa, el trebuie să ofere şi o garanţie de bună execuţie, în favoarea cumpărătorului, în valoare de 2% din totalul contractului sau al valorii acreditivului bancar. O astfel de garanţie reprezintă siguranţa că furnizorul este capabil şi doritor să finalizeze tranzacţia. Garanţia este valabilă doar pe perioada executării contractului, iar la finalul tranzacţiei se înapoiază vânzătorului. În cazul în care vânzătorul îşi îndeplineşte defectuos sarcinile sau nu şi le îndeplineşte deloc, garanţia de bună execuţie o va încasa cumpărătorul, în cazul nostru fiind vorba de BNR.

Aţi obţinut cele 20 milioane USD?

Ruşii au vrut să dea un mesaj de încredere Bucureştiului şi au emis pe 18 octombrie 2004 o confirmare bancară de 350 milioane USD! Cu precizarea că 20 milioane USD să fie reţinuţi de BNR sub formă de ”Performance Bond”, iar restul de 330 milioane USD să fie utilizaţi sub forma înfiinţării unui fond de garantare a efectuării plăţilor către companiile româneşti care exportă produse şi servicii în Federaţia Rusă. Ideea era să se încurajeze agenţii economici români să exporte direct în Federaţia Rusă şi să fie plătiţi imediat, fiindcă una din temerile firmelor româneşti era că le este frică să exporte în Federaţia Rusă deoarece nu sunt siguri că’şi mai încasează banii de la extern!

Şi ce a făcut BNR cu cei 350 milioane USD?

Păi nici nu i’a primit! Nici măcar nu a acceptat să discutăm acest subiect! De fapt nici pe mine nu m’au mai primit la discuţii!

Şi ce aţi făcut cu cei 350 milioane USD?

Am fost obligat să găsesc alte soluţii, fiindcă eu comandasem garanţia bancară, deci… eram bun de plată. Printr’o cunoştintă am ajuns la Geneva, la un mare expert financiar, care, culmea, îl cunoştea foarte bine pe domnul Ioan Talpeş, care era viceprim-ministrul Guvernului României în acea perioadă!

Iar domnul Talpeş?

Da, dar de data aceasta am avut succes! Domnul Talpeş m’a primit în biroul domniei sale de la Guvern şi a avut răbdarea să asculte până la capăt toată istoria. A durat vreo 3 ore discuţia cu dânsul! Şi’a dat seama de avantajele proiectului şi, la terminarea discuţiei, cu un fair play pe care nu i’l bănuiam, mi’a spus că ”e convins acum că a fost informat greşit, că şi serviciile se mai înşală uneori şi că trebuie neapărat să continuăm acest proiect în beneficiul ambelor părţi”.

Şi ce’a ieşit de aici?

Nu a ieşit nimic fiindcă discuţia am purtat’o pe 3 decembrie 2004, iar pe 5 decembrie 2004 Traian Băsescu a câştigat alegerile, iar domnul Talpeş şi’a încheiat mandatul!

Şi ce aţi făcut, aţi luat’o de la capăt ?

Exact. Încurajat de experienţa cu domnul Talpeş, l’am bombardat pur şi simplu pe domnul preşedinte Traian Băsescu, pe consilierii săi şi pe noii guvernanţi cu zeci de adrese, încercând să obţin audienţe sau cel puţin să’i sensibilizez şi să meargă la Moscova să verifice afirmaţiile mele.

Aţi fost primit în audienţă?

Niciodată!

Dar ce răspunsuri aţi primit de la autorităţi?

Am primit 7 adrese de genul:

”Petiţia dvs. a fost redirecţionată la Ministerul Afacerilor Externe, care urmează a vă răspunde.”

În luna martie 2005 am propus Institutului de Relaţii Externe din Moscova (VNIIVS) o variantă de soluţionare a acestui proiect, ceva mai laborioasă şi mai sofisticată, variantă care a fost acceptată. De aceea fosta mea firmă, SC Profact SRL, a primit aprobare pentru derularea acestui proiect, care a primit indicativul D-02/122. Pe 28 aprilie 2005 VNIIVS Moscova informează Ambasada României la Moscova de faptul că ”Institutul nostru a acordat firmei româneşti SC Profact SRL o invitaţie cu următoarea confirmare de participare la tratativele privind proiectul D-02/122 – Tezaurul component al proprietăţii Regatului România în Federaţia Rusă”.

Şi mai departe se precizează în adresă:

”Noi suntem pregătiţi să primim delegaţia firmei sus-menţionate şi să organizăm tratativele în scopul discutării şi concordării tuturor problemelor principiale, privind respectivul proiect. Participarea în procesul tratativelor a reprezentantului oficial al BNR este considerată oportună.”

În acelaşi timp cu adresa sosită la Ambasada României din Moscova am prezentat noi adrese autorităţilor româneşti, solicitându’le cooperarea cu partea rusă. Din păcate, la fel ca în trecut, nici o autoritate românească nu a binevoit să dea curs ofertei Moscovei.

Este de neimaginat că nici măcar Ambasada României de la Moscova nu a reacţionat pozitiv. Ce a făcut ambasadorul României la Moscova, Dumitru Prunariu, când a primit această adresă?

Domnia sa l’a informat imediat pe ministrul Afacerilor Externe al României, domnul Mihai-Răzvan Ungureanu, care i’a transmis, printr’un secretar de stat de la MAE, ”să nu se mai implice deloc în problema Tezaurului”.

Cred că nu aţi înţeles bine… De ce ar da un ministru de Externe  un astfel de ordin?

Păi tot aşa a reacţionat şi domnul ambasador. A cerut lămuriri suplimentare la Bucureşti, iar pentru insistenţa sa în favoarea soluţionării problemei Tezaurului, domnul preşedinte Traian Băsescu… l’a retras de la post, semnând decretul prezidenţial la 4 săptămâni de la data la care Moscova trimisese ambasadei noastre adresa de confirmare a începerii procedurii pentru finalizarea proiectului Tezaurului.

Doc Tezaur BNR Victor Roncea_0012

Sunteţi sigur de cele ce afirmaţi?

Absolut sigur. Tocmai de aceea consider că ordinul preşedintelui României a fost de a boicota acest proiect, prin retragerea mandatului de ambasador al domnului Dumitru Prunariu, exact în perioada în care respectivul proiect trebuia finalizat, mă face să cred că domnul preşedinte poate fi acuzat de mai mult decât lipsă de interes pentru retrocedarea Tezaurului românesc aflat la Moscova!

Ceea ce spuneţi este destul de grav.

Sunt foarte conştient de ceea ce spun şi o pot demonstra cu documente şi probe evidente. De fapt toate declaraţiile de presă, precum şi tot comportamentul domnului preşedinte Traian Băsescu, de la data destituirii ambasadorului României la Moscova şi până în prezent, sunt o dovadă clară că domnul Băsescu a acţionat împotriva intereselor legitime ale României, şi anume împotriva aducerii Tezaurului la Bucureşti.

Să ne întoarcem la momentul în care aţi informat autorităţile de faptul că aţi primit invitaţia de a merge la Moscova şi de a negocia aducerea Tezaurului.

Staţi puţin, fiindcă nu vreau să se facă o confuzie. Eu nu am mandat de negociere a problemei Tezaurului, ci doar pentru proiectele comerciale, economice şi financiare din cadrul proiectului D-02/122. Singura persoană abilitată care poate să negocieze subiectul Tezaurului, de fapt ”componenta de metale preţioase”, cum spun ruşii, este numai guvernatorul BNR sau reprezentantul autorizat al BNR.

Am înţeles. Am observat că aveţi şi 12 monede de aur. Care este povestea lor?

Iniţial, cam prin 1995, când se începuseră discuţiile la Cotroceni cu prima echipă de la Moscova, românii au solicitat ruşilor, ca o dovadă supremă de credibilitate, să le predea un set de 12 monede de aur, împreună cu lista de inventar din lăzile unde au fost depozitate, cu confirmarea originală a existenţei Tezaurului. Aşa că ruşii mi’au predat cele 12 monede de aur, ediţiile 1859-1907, denumiţi în limbaj popular ”cocoşei” sau ”napoleoni”.

Şi de ce nu i’aţi predat către BNR?

Am încercat de nu ştiu câte ori, cu adrese oficiale şi prin diferiţi intermediari, dar nu am avut nici un succes! Nu mi’au dat nici un răspuns concret, ci doar un singur răspuns, foarte evaziv, în care îmi comunicau că BNR are un membru în Comisia Mixtă Româno-Rusă, iar dânşii sunt foarte mulţumiţi de prestaţia părţii ruse în această comisie. Dar culmea este că această comisie s’a desfiinţat de un an de zile! Adică practic nu mai există! Şi BNR îmi scrie că este mulţumită de prestaţia părţii ruse dintr’o comisie care nu mai există! Asta chiar este o bătaie de joc!

Aţi încercat şi la alte autorităţi?

Sigur ca da. Am cerut Parlamentului, adică Senatului, dar şi Camerei Deputaţilor, să preia mostrele de aur şi să le depoziteze unde cred ei de cuviinţă. Ba chiar am cerut şi conducerii SRI să preia monedele de aur şi să’mi acorde şi o audienţă pentru a le solicita colaborarea.

Şi ce v’au răspuns?

SRI mi’a răspuns că ”directorul serviciului are agenda încărcată şi nu are timp să vă primească”, iar despre monedele de aur nu s’a precizat nimic!

Şi totuşi, nu s’a întâmplat nimic bun în această perioadă?

Ba da, s’au întâmplat destule, dar numai lucruri rele. Au început să curgă pe capul meu şi al familiei mele zeci de controale şi de percheziţii, făcute de poliţişti sau de falşi poliţişti, de organele fiscale şi financiare, de cei de la protecţia muncii, de la Sanepid şi de la pompieri. M’am trezit cu o groază de reclamaţii penale, în care eram acuzat că aş fi spălat sute de milioane de dolari, că aş fi primit garanţii bancare de la diferite ”organizaţii mafiote din Rusia”, că sunt suspect de implicare în acţiuni organizate criminale, că m’am asociat cu indivizi suspecţi care acţionează împotriva intereselor României şi câte şi mai câte.

Au fost zile când m’am trezit la 6 dimineaţa cu grupuri de câte 2 sau 3 aşa-zişi poliţişti, care îmi spuneau că ”au informaţii că eu deţin persoane suspecte în casa mea, cerându’mi să le deschid uşa şi să intre în apartament”. Apoi au început o activitate de agasare a vecinilor mei, pe care’i întrebau dacă eu aduc străini la mine acasă şi dacă vin maşini înmatriculate în străinătate să mă ia şi tot felul de bazaconii dintr’astea, de parcă ne’am fi întors în timp cu 50 de ani!

Şi cum s’au soldat toate aceste controale şi reclamaţii penale?

În final am fost amendat cu 10 milioane de lei vechi pentru că m’au găsit pompierii fără stingător la birou. În rest totul a fost legal şi nimeni nu a avut ce să’mi reproşeze. Nu am nici o amendă penală, nu am dosar penal şi nici măcar în fază de cercetare penală nu sunt!
Eram într’o situaţie aproape disperată. Nimeni nu mă primea la discuţii, adresele mele erau fără răspuns sau, atunci când primeam vreun răspuns, era total anapoda, nu mai puteam suporta costurile, iar facturile rămâneau neachitate de la o lună la alta.

Şi cum v’aţi descurcat?

Am avut norocul să mă întâlnesc cu nişte oameni de afaceri din Olanda, care au observat munca mea în acest proiect. Iniţial nici ei nu au crezut nimic şi chiar mă compătimeau. Totuşi au avut curiozitatea să verifice la Moscova toate aspectele proiectului şi la întoarcerea lor de la Moscova, erau pe deplin convinşi că totul este real şi fezabil, aşa că au decis că merită să se implice total în acest proiect.

Şi cum aţi acţionat?

Olandezii au preluat proiectul principal şi au acoperit toate costurile necesare, iar eu am devenit reprezentantul lor în România şi persoana de contact a părţii ruse în raport cu autorităţile româneşti. În 25 august 2006  olandezii au trimis prima adresă la BNR, prin care solicitau conducerii BNR să înceapă procedurile de predare a documentelor originale privind rambursarea ”componentei de metale preţioase a proiectului D-02/122”, adică Tezaurul, precum şi mostrele de aur aferente.

Şi ce a răspuns BNR?

Nimic, ca de obicei! Olandezii au revenit cu a doua adresă către BNR pe 10 octombrie 2006, dar i‘arăşi BNR nu a dat nici un răspuns! Pe 16 noiembrie 2006, olandezii se adresează Tribunalului Internaţional de la Haga, solicitând ca cea de’a treia adresă către BNR să fie transmisă românilor numai prin intermediul Tribunalului, care să constate refuzul permanent şi continuu al BNR şi implicit al autorităţilor româneşti în a primi documentele de restituire a Tezaurului, urmând ca mai apoi să se solicite Tribunalului să constate că olandezii şi’au îndeplinit misiunea, iar Tribunalul să emită un document prin care să se ateste acest lucru.

În ce bază Tribunalul de la Haga a acceptat aşa ceva?

Există o chichiţă juridică, de care olandezii au profitat, iar românii au neglijat’o. Avocaţii olandezilor au precizat că solicită respectiva decizie a Tribunalului, în baza Convenţiei privind notificarea şi comunicarea în străinătate a actelor juridice şi extrajudiciare în materie civilă sau comercială, adoptat la Haga la data de 15 noiembrie 1965.

Da, dar autorităţile româneşti au fost informate de acest demers de la Haga?

Acest demers a fost de fapt o solicitare adresată Tribunalului de constatare a refuzului României de a accepta varianta propusă de Moscova. Dar sigur că autorităţile româneşti au fost informate.

Mai concret, care autorităţi?

În primul rând a fost informat Ministerul Justiţiei din România.

Cine l’a informat? Tribunalul de la Haga?

Nu. Procuratura din arondismentul Rotterdam, care a fost solicitată să transmită Băncii Naţionale a României, prin intermediul Ministerului Justiţiei din România.

Şi ce a răspuns Ministerul Justiţiei?

Că ”nu este posibilă soluţionarea cererii procuraturii din Rotterdam deoarece documentele de notificat nu intră în sfera de aplicare a Convenţiei din 1965”.

Au mai fost informate de această procedură şi alte autorităţi româneşti?

Sigur că da. A fost informată Ambasada României la Haga, care a primit un set complet de documente, la solicitarea Tribunalului de la Haga.

Şi ce a răspuns ambasada?

Că Ambasada României la Haga ”nu este în poziţia de a primi şi transmite nici o livrare de documente, deoarece respectiva problemă are un caracter privat, or, ambasada se ocupa doar de aspectele diplomatice”.

Ce alte instituţii din România aţi mai sesizat?

Păi cam pe toate. Începând cu Administraţia Prezidenţială, Guvernul României, BNR, ambele Camere ale Parlamentului României, prin mai multe comisii de specialitate, ba chiar şi SRI-ul.

Şi ce răspunsuri aţi primit?

Absolut nici unul.

Doc Tezaur BNR Victor Roncea_0011

Aveţi astfel de probe care să vă susţină faptul că aţi informat autorităţile româneşti despre posibila pierdere a Tezaurului?

Sigur că da. Am predat toate aceste adrese autorităţilor, însoţite de anexe justificative, primind numere de înregistrare oficiale. Dar nu m’am mulţumit numai cu depunerea unor adrese şi anexe. Am insistat şi am reuşit să obţin audienţe, din păcate doar la Camera Deputaţilor, unde ne’am prezentat la trei comisii de specialitate.

Aţi spus la plural, noi, adică aţi fost mai multe persoane?
Da, am fost însoţit de persoane importante, patrioţi adevăraţi, de oameni care au înţeles perfect oferta Moscovei şi care m’au sprijinit tot timpul.

Puteţi să’mi spuneţi cine sunt aceştia?

Sigur. În primul rând domnul Gelu Voican Voiculescu, apoi generalul Mircea Chelaru, avocatul Liviu Trandafirescu, care este şi avocatul Institutului de Relaţii Externe de la Moscova.

Ce interes avea firma olandeză de a cerut aşa ceva Tribunalului?

Înainte de a prelua fosta mea firmă, SC Profact SRL, şi după ce s’au convins la Moscova că proiectul este real şi fezabil, olandezii au contactat o firmă de avocaţi din Haga, cu scopul de a găsi o soluţie legală pentru a intra în posesia celor  93,4 tone de aur, pentru a utiliza această valoare în diferite proiecte investiţionale, atâta timp cât respectiva cantitate de aur constituie subiectul unui proiect privat şi care nu are nimic în comun cu solicitările oficiale ale autorităţilor româneşti adresate Moscovei.

Asta înseamnă că tezaurul nostru ar putea ajunge la firma olandeză?

Gândirea olandezilor este una strict comercială. Ei consideră că, atâta timp cât respectiva afacere este privată, România refuză să participe la acest proiect, iar Moscova este de acord cu propunerea olandezilor, atunci ce i’ar împiedica pe olandezi să preia aurul României?

Adică ei să devină proprietari pe aurul nostru?

Nu, nici vorbă! Ei doar vor avea dreptul de a’l utiliza în proiectele lor comune cu ruşii, adică în proiecte investiţionale, urmând ca România, dacă vreodată ar mai dori să’şi recupereze aurul de la Moscova, să fie îndrumată să negocieze cu olandezii, nu cu Kremlinul.

Asta este culmea absurdului.

Tocmai acest lucru am încercat eu să’l explic autorităţilor româneşti. Dar parcă s’a pus un zid de nepătruns între mine şi ei.

De ce nu aţi apelat la liderii partidelor parlamentare?

Am discutat cu majoritatea şefilor partidelor parlamentare, cu excepţia PRM, ba chiar şi cu o parte din şefii partidelor neparlamentare.

De ce nu aţi discutat cu liderul PRM, care este un mare patriot?

Aşa am crezut şi eu, l’am căutat, iar o parte din parlamentarii PRM chiar au insistat să port o discuţie cu domnul Corneliu Vadim Tudor.

V’aţi întâlnit cu domnul Corneliu Vadim Tudor?

Nu. Niciodată, fiindcă domnia sa a refuzat să stea de vorbă cu mine, deşi parlamentari ai PRM m’au condus până în secretariatul cabinetului senatorial al domniei sale.

Dar cu şeful PNG, domnul Gigi Becali, v’aţi întâlnit?

Da, de două ori. Numai că domnul Becali nu s’a arătat deloc interesat de varianta aceasta privată de aducere a Tezaurului la Bucureşti.

Nu cred că este posibil ca un şef de partid politic din România să poată trata aşa de superficial o problemă de o asemenea importanţă.
Singurul şef de partid din România care a fost interesat să verifice afirmaţiile mele a fost domnul Cozmin Guşă, preşedintele PIN. M’am întâlnit de foarte multe ori cu domnia sa, iar dânsul mi’a cerut să’i facilitez mai multe întâlniri la Moscova, la un nivel cât mai înalt, pentru a i se confirma valabilitatea unui astfel de proiect privat.

Mi’aduc aminte că domnul Guşă a fost de mai multe ori la Moscova. Dvs. i’aţi aranjat întâlnirile de la Moscova?

Da, dar numai întâlnirile pe care domnul Guşă le’a efectuat în anul 2006. Doar acestea au fost intermediate şi organizate prin intermediul meu şi al specialiştilor de la Institutul de Relaţii Economice Externe din Moscova. Nu şi cele anterior anului 2005, când eu nu’l cunoşteam pe domnul Guşă. El a ridicat problema Tezaurului în discursurile sale pe la diferite talk show-uri, dar şi în conferinţele de presă ale PIN. Dar, observând că nimeni în România nu se arată interesat de soarta Tezaurului, nici domnia sa nu a mai pedalat pe această temă.

Doc Tezaur BNR Victor Roncea_0007

Ca om de afaceri care are intuiţia privind soluţionarea sau respingerea unor demersuri şi proiecte, care este feeling-ul d-voastră cu privire la tărăgănarea şi lipsa de interes a autorităţilor române pentru aducerea Tezaurului românesc în ţară?

Aici este o problemă foarte complexă. Ar fi vreo două variante care pot fi luate în calcul. Dar numai o comisie de anchetă parlamentară ar putea să descopere adevărul. Una din ele ar fi perioada 1995-1996, când a fost în mod special distrusă Banca Fortuna, tocmai pentru a nu se putea aduce Tezaurul prin intermediul băncii sprijinite de ruşi. Din informaţiile noastre, se pare că unul din conducătorii Băncii Fortuna, în iunie 1996, a fost instruit de anumite cercuri influente din Bucureşti să emită o garanţie bancară în valoare de 1 miliard USD, în baza documentelor originale de restituire a Tezaurului, pe care Banca Fortuna le deţinea. Această operaţiune s’a petrecut în răstimpul de trei zile în care BNR a efectuat controlul la Banca Fortuna şi data la care această decizie a fost publicată în Monitorul Oficial.

Cine era beneficiarul acestei uriaşe valori a garanţiei bancare ?

Nimeni alta decât Bancorex. O bancă care deja începea să se scufunde. Probabil că factorii de decizie din acea perioadă din România aveau intenţii bune, chiar vroiau să salveze Bancorexul de la faliment. Dar aveau nevoie de o capitalizare rapidă şi masivă. Or, nici o instituţie bancară internaţională nu mai vroia să crediteze Bancorexul fiindcă rezultatele financiare ale celei mai mari bănci de stat din România erau total necorespunzătoare. Şi atunci anumite persoane cu mari funcţii de răspundere din stat au găsit soluţia, îngropând Fortuna şi salvând Bancorexul. Adică au apelat la serviciile lui Zaher Iskandarani şi ale lui Omar Hayssam, solicitându’le acestora să găsească fonduri pentru Bancorex, contra garanţiilor bancare pe care Bancorex le’a oferit. Aceştia au condiţionat aducerea dolarilor în Bancorex din surse private din ţările arabe de acordarea unor ”ajutoare” ale statului român în privinţa privatizărilor sau a neimplicării organismelor de control în afacerile lor private. Aşa au apărut aceste persoane ca fiind ”salvatori” ai României, ei fiind făcuţi apoi membri PSDR şi fiind incluşi în ”lumea bună” din jurul preşedintelui României.

Aşa se explică probabil ascensiunea acestor personaje controversate.

Fără sprijinul (dezinteresat?) al unor membri importanţi din conducerea României din acea perioadă, nu era posibilă o astfel de operaţiune.

Bine, dar din decembrie 2004 avem un nou preşedinte şi un nou Guvern. Cum vă explicaţi că şi actualele autorităţi refuză această ofertă a Moscovei?

E simplu. Chiar dacă s’au schimbat conducătorii, noi, cei care ne’am ocupat în ultimii 12 ani de această problemă, am fost ”încondeiaţi” ca fiind ”suspecţi” de acele persoane care lucrează în serviciile speciale şi care au avut un interes evident să ne ponegrească, tocmai pentru ca nici o autoritate românească să nu poată să stea de vorbă cu noi, iar toate adresele noastre să nu fie tratate corespunzător.

Dar ce interes ar fi avut acele persoane care lucrează în serviciile speciale să vă denigreze?

O bună parte din actualii lucrători ai serviciilor speciale care încă lucrează în aceste structuri au beneficiat de credite preferenţiale de la Bancorex, credite pe care ei nu le’au mai rambursat sau le’au rambursat parţial. Or, dacă s’ar descoperi adevărul în această problemă, ei ar fi primii care ar avea de suferit fiindcă nu numai ar fi obligaţi să restituie creditele astfel obţinute, dar ar fi pasibili să suporte şi deschiderea unor dosare penale.

Cum s’ar putea rezolva această problemă?

Aşa cum spuneam, problema poate fi rezolvată numai prin înfiinţarea unei comisii parlamentare de anchetă, care să cerceteze toate aspectele colaterale. O comisie din care să facă parte parlamentari care nu au avut de-a face cu serviciile secrete şi cu împrumuturile de la Bancorex.

Aţi spus că ar fi două variante pe care le luaţi în calcul. Cea cu Bancorexul este una. Care ar fi cea de’a doua variantă?

Aici ar putea fi o mare problemă, extrem de delicată şi sensibilă, legată de faptul că Tezaurul României este de fapt o proprietate privată a BNR, dar bunurile care au luat calea Kremlinului nu au fost 100% numai ale românilor, ci o bună parte din ele aparţineau comunităţii de afaceri evreieşti de la acea dată, care îşi ţinea economiile la Mormorosch Bank din Bucureşti, o bancă foarte puternică a acelor vremuri. Din păcate nu pot dezvolta acest subiect fiindcă aş putea aduce atingere intereselor României şi nu doresc să provoc un scandal internaţional.

Într’un articol publicat în Evenimentul Zilei, preşedintele României, domnul Traian Băsescu, afirma că i’aţi fi cerut 2 milioane de dolari ca să recuperaţi Tezaurul. Cum comentaţi acest fapt?

Niciodată nu am cerut nici o sumă de bani, ba chiar am precizat, de foarte multe ori, că nici eu şi nici vreo altă persoană din grupul meu nu am cerut nici un fel de comision sau vreo altă facilitate financiară sau fiscală.

Şi atunci ce surse de venit aveţi?

Din derularea proiectelor comerciale pe care le realizez cu partea rusă, bineînţeles altele decât proiectul Tezaurului.

Credeţi că preşedintele României este dezinformat în acest caz?

Nu, cred că domnul Traian Băsescu este informat destul de corect, să nu zic total, dar suficient încât să fi acţionat corespunzător. Dacă era un adevărat lider, un patriot şi un spirit naţional, aşa cum se pretinde a fi, domnul Băsescu ar fi dat ordin să se exploateze imediat toate informaţiile pe care le deţin pentru a profita de ocazia unică apărută în perioada mandatului său şi pentru a prelua toate avantajele în favoarea României. Dar domnul preşedinte a renunţat încă din prima zi în care a pus piciorul la Cotroceni, în calitate de preşedinte, să se mai ocupe de problema Tezaurului. De altfel domnia sa a declarat de nenumărate ori că ”problema Tezaurului aparţine trecutului şi că ar fi bine s’o lăsăm în seama istoricilor!” Pentru mine faptele şi spusele domnului preşedinte înseamnă, cum am mai spus’o de multe ori, trădare de ţară, trădarea intereselor naţionale şi chiar subminarea economiei naţionale.

Doc Tezaur BNR Victor Roncea_0009

De ce ”subminarea intereselor naţionale”?

Pentru că, dacă ar fi să facem un simplu calcul matematic, am putea realiza dimensiunile catastrofalei decizii a preşedintelui ţării de a refuza o astfel de variantă economică de rezolvare a problemei Tezaurului.

Vă rog să fiţi mai explicit.

Luând în calcul că valoarea proiectelor economice, comerciale şi financiare oferite de Moscova este de circa 10 miliarde USD pe an, calculând un venit minim de 30% profit pe an, perfect realizabil în spaţiul economic rus, ar rezulta că firmele româneşti ar fi putut avea un profit de 3 miliarde USD pe an. Rapoartele internaţionale de audit arată că la un nivel aşa de ridicat al afacerilor ar fi permis ca un număr de 200.000 de oameni să lucreze efectiv la aceste proiecte, cu un venit corespunzător, în care statul român ar fi obţinut din taxe şi impozite circa 2 miliarde USD pe an (impozit pe salarii, pe profit, TVA, taxe de import, accize etc.). Cu aceşti bani s’ar fi putut plăti de exemplu o pensie de 4.000.000 lei vechi pe lună la 1 milion de pensionari sau ar fi putut fi construite multe obiective sociale necesare. Dar, datorită refuzului domnului Traian Băsescu în problema Tezaurului României, beneficiile acestor proiecte vor lua calea Olandei şi a altor agenţi economici, dar nu din România.

Pentru că sunteţi foarte bine informat cu privire la toate aspectele referitoare la Tezaurul românesc aflat la Moscova, care credeţi că este soluţia pentru a finaliza favorabil acest demers?

Poate n’o să mă credeţi, dar soluţia este uimitor de simplă. În primul rând ar trebui ca problema respectivă să fie transferată din portofoliul MAE în cel al Ministerului Economiei şi Comerţului de la Bucureşti. Acest minister are în subordine un Centru Român pentru Promovarea Comerţului (CRPC), practic fiind omologul lui de la Moscova. Între timp, toate instituţiile şi comisiile care au avut tangenţă cu problema Tezaurului ar trebui să se întâlnească şi să stabilească o valoare unică de bunuri şi valori care ar mai fi de recuperat de la Moscova. După care CRPC ar urma să semneze un contract cu firma abilitată de Moscova în rezolvarea acestei probleme.

Şi dacă ar exista diferenţe de valori între ce oferă Moscova şi ce ar aştepta să primească Bucureştiul, cum se va proceda?

În cazul în care vor exista diferenţe între cantitatea minimă de aur, respectiv valoarea bunurilor reclamate şi ceea ce se va obţine de la Moscova, grupul de firme care va derula acest proiect se va obliga să preia aceste obligaţii financiare şi să’şi achite datoriile la statul român până la limita acoperirii tuturor obligaţiilor de plată, într’un termen rezonabil, care să nu afecteze procesul economic al grupului de firme, dar nici să dureze mai mult de 10 ani. Toate aceste obligaţii de plată ar urma să fie achitate din profiturile estimate a fi obţinute.

Doc Tezaur BNR Victor Roncea_0015

Atitudinea istoricilor din Rusia este una influenţată în primul rând de poziţia oficială a Kremlinului care în repetate rânduri a negat orice obligaţie a Rusiei de a restitui tezaurul României , considerând problema închisă.Istoricii ruşi pun acest refuz al Moscovei de a restitui tezaurul pe seama faptului că România a ocupat Basarabia sovietică şi a participat împreună cu Germania Nazistă la invadarea URSS în perioada 1941-1944. Aceste motivaţii sunt susţinute de istoricul Mihail Miagkov, șeful Centrului de istorie a Războaielor şi Geopolitica. Atunci când URSS a anexat Bucovina de Nord şi ţinutul Herţei l’a făcut tot ca titlu de despăgubire pentru ocuparea Basarabiei de către România. În cazul ruşilor despăgubirile sunt doar pretexte de a câştiga ceva necuvenit. Cu alte cuvinte tezaurul României este în accepţiunea Kremlinului, o despăgubire pentru anexarea Basarabiei şi pentru distrugerile din ce de al doilea Război Mondial.

Vladlen Georgievici Sirotkin în cartea sa intitulată Aurul Străin al Rusiei (Зарубежное золото России) abordează şi el chestiunea despăgubirilor, dar de această dată din prisma bunurilor armatei ţariste confiscate de România în primăvara lui 1917. Se referă la armele, muniţia, uniformele şi alimentele lăsate de armata ţaristă pe teritoriul României. Sirotkin consideră că dacă se discută restituirea tezaurului, valoare acestor bunuri militare aparţinând armatei ruse trebuie puse în discuţie. României i se pun la socoteală şi alte stocuri militare contractate de la armata ţaristă şi neachitate. Sirotkin preia de fapt în cartea sa acelaşi punct de vedere exprimat de Vladilen Vinogradov, istoric rus specializat pe tema relaţiilor româno-ruse.

Decizia României de a expune problema Tezaurului în cadrul Consiliului Europei, a provocat discuţii aprinse în presa rusă care s’a grăbit să critice demersul României. Una din dezinformările care au circulat în presa rusă a fost şi o presupusă restituire a 10 tone de aur către România în anul 1986 relatată de articolul lui AlexeI Cicikin pentru Revista de analiză  ”Oameni de afaceri ruşi” (Аналитический журнал ”Русский предприниматель”). Asta arată gradul de profesionalism la care a ajuns o mare parte din presa rusă, silită să’şi desfăşoare activitatea sub cenzura Kremlinului.

Totuşi, articolul lui Serghei Golubiţki care tradus parțial mai sus, este expus cu obiectivitate aşa cum este adevărata chestiune a tezaurului României, considerând că nu este drept ca Rusia să deţină ce nu îi aparţine şi să continue astfel politica nelegiută a bolşevicilor. Asta demonstrează că în Rusia mai există intelectuali oneşti de cea mai înaltă ţinută morală, și care ne îndreptățește să afirmăm că o parte din ruși nu sunt de acord întotdeauna cu politicile guvernului lor față de România, cu atât mai mult cu cât conduita morală a statului rus este pusă în joc, iar pata pe obrajii Rusiei va rămâne indiferent dacă ea se va soluționa cândva.

Din păcate, conducerea rusă se ghidează după aceleaşi reguli ale dictaturii bolşevice.

În legătura cu soarta tezaurului românesc ajuns captiv la Moscova în urma acaparării puterii de către bolşevici, au existat mai multe scenarii. După informaţiile existente în sursele ruseşti se pare că tezaurul a fost transportat la începutul revoluţiei bolşevice în Siberia pentru a fi mai în siguranţă. Bolşevicii îl învinovăţesc pe amiralul Colceag, comandantul armatei loiale ţarului, că a cheltuit din tezaurul României. Există suspiciunii că de fapt bolşevicii s’au folosit de aurul românesc, pentru a finanţa grupările ilegale de comunişti de pe teritoriul României.

Oficialii ruşi declară că nu mai ştiu exact unde este aurul. Totuşi cele 12 monezi restituite în 1994 şi înregistrate în 2008 arată că Moscova cunoaşte foarte bine locul său de depozitare. Cele 12 monezi făceau parte din lăzile cu valori ale primului transport din 1916. Conform declaraţiilor BNR locul depozitării tezaurului României este chiar în Moscova.

Incertitudinea legată de tezaurul Romaniei va rămâne atât timp, cât Rusia nu va accepta negocieri bilaterale transparente pe această temă care să facă obiectul unui tratat.

În momentul de faţă, pe fondul relaţiilor mai degrabă reci între România şi Rusia, autorităţile de la Bucureşti se feresc să vorbească deschis despre tezaur. Oficialităţile recunosc neoficial că acea comisie româno-rusă pentru tezaur s’a întrunit de numai trei ori, fără să existe până în prezent un rezultat concret al acelor discuţii. Mai mult, cei care fac parte din comisie declară că nu au voie să stea de vorbă cu presa. Tăcerea cică face bine diplomaţiei. Deci, să păstrăm liniștea…?

Concluzii: Mihai Hațegan și Cristian Păunescu

Sursa: http://i-business.ru (Reţeaua Naţională a Oamenilor de Afaceri din Rusia), traducere din rusă – Vlad Cubreacov, roncea.ro (foto-document), ioanscurtu.ro, cronicaromana.net, basarabia-bucovina.info, Cover story numărul 47

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE BULGARI

Cele cinci țări rumunești de la finele mileniului I d.Hr. (prima poză), care moșteneau teritoriile de la începutul mileniului – Dacia împreună cu Moesia sud-dunăreană.

Cu ocazia năvălirilor popoarelor care au ajuns în primul mileniu al erei noastre în Europa, aceste mici grupări războinice şi’au făcut un renume prin cruzimea lor, destabilizând ordinea în Împeriul Bizantin, în Centrul şi Vestul Europei, prilej de atragere a atenţiei cronicarilor vremii, care au scris mai ales despre ei exagerându’le amploarea și numărul.

După destrămarea imperiilor, au rămas diverse grupuri de oamenii de pe întinsul lor, care au fost nevoite să se descurce singure. Se formau ginte care, în funcție de teritoriul pe care locuiau și de cultura pe care o aveau. Dacă au fost mai aproape de centrele de cultură, au format mici colectivitati agricole (sate) sau au devenit vânători nomazi. În general aceste ginte erau conduse, ori religios, ori războinic-milităresc. În această situație, primii care și’au dat seama de foloasele pe care le pot avea, au fost preoții si foștii militari ai imperiilor, care fiecare au dat mai departe altor generații, obiceiurile care le deprinseseră până la destructurarea ordinii imperiale. Pentru preoți a fost mai ușor, dat fiind faptul că oamenii erau deja oarecum intoxicați religios, cei sedentari fiind tentați cu ritualuri pentru protecția culturilor, sănătatea animalelor și bunăstarea în general. Sperietoarea Iad și povestea cu păcatul nu erau înca necesare.

Militarii au avut mai mult de lucru, dar, recunoscandu’se între ei, au reușit să unească gintele din care făceau parte, mai ales că disciplina și spiritul agresiv i’au impus rapid în fruntea gintei respective. Aceste uniuni de ginte făcute pe comuniune etnico-lingvistică erau conduse mult mai agresiv, decât comunitațile făcute de preoți, și au devenit, la rândul lor, triburi mult mai agresive. Trăind in zone mai puțin prielnice vieții sedentare și ca să’și asigure cele necesare, nu erau nevoiți să plece în număr mare și nici să se depărteze prea tare de trib. Când au început totuși să migreze, aceasta se făcea din pricina creșterii populației pe un areal determinat, care nu mai asigura suficiente resurse pentru trib. Triburile au fost nevoite să caute locuri noi de trai sau de repopulare, sau noi locuri de vânat și pășuni pentru animale. Cu alte cuvinte sărăcia și nevoia de resurse au determinat grupuri umane la roire și migrare, nu au fost determinați de cucerirea de teritorii sau alte neamuri, pentru că nu erau capabile să domine și să conducă populații mari sedentare.

Cam asta era situația în prima jumatate a mileniului I d.Hr.
În a doua jumătate a primului mileniu, trei grupuri au rămas şi astăzi cu numele care li s’a dat de către cronicarii vremii: hunii, serbii (servii), bulgarii (volgarii) și triburile din nordul Mării Negre care vor pleca la jefuit prin Europa: khazarii, și triburilor din vechea confederație tribală maghiară. Numele lor s’au transmis și s’au păstrat până astăzi în limba română: Maghiari (după numele tribal Megyer), Unguri (după numele tribal turcic Onogur), Săcui, cu forma literaturizată Secui ( o variantă fiind  numele tribal turcic, de tip kâpceak, Sakai) și Boscor/Bozgor (după numele generic tribal Bașqort). În ce privește etnogeneza secuilor, sunt nenumărate ipoteze ale originii lor, astăzi nefiind încă clarificată.

Restul, fie că au plecat în alte părţi, alţii, având aceeaşi etnie ca şi băştinaşii, au fost asimilaţi de aceştia. Trei dintre aceste popoare cu numele de astăzi, au fost între două şi cinci sute de ani sub ocupaţie turcă, teritoriul lor fiind provincii ale imperiului otoman: ungurii, sârbii și bulgarii.
După obţinerea independenţei lor, interesul marilor puteri, a fost ca să le atragă în sfera lor de influenţă, sprijinindu’i politic şi militar. Partea cea mai dificilă a fost când aceste popoare au trebuit să’şi găsească originile, limba pe care o vorbeau primele grupuri ajunse în Europa etc. şi să’şi scrie adevărata lor ”istorie”.
Scriindu’și istoria, cunoscând că, unii cronicari din timpul invaziei lor, au descris stadiul înapoiat de civilizaţie în care erau, nu i’au împiedecat să afirme că, ajungând acolo au găsit locurile nelocuite sau doar ”păstori itineranţi”! Argumentul forte pe care s’au bazat în susţinerea tezei că ei, năvălitorii, apăreau în toate cronicile vremii citaţi mereu, a fost că: ei erau populaţia preponderentă din acea zonă, sau că au găsit terenul vid, sau că băstinaşii erau păstori itineranţi!

Cazul bulgarilor este cu totul aparte de celelte popoare invadatoare, ei au fost chemaţi de bizantini, pentru a înăbuşi revoltele autohtonilor români sud-dunăreni, considerati ca sclavi, sclavini (slavi), supuşi de grecii din Bizanţ la împovărate impozite.
Veniţi în număr restrâns, bulgarii prin luptele pe care le’au iniţiat, ca si ungurii si serbii, în cîteva secole practic au dispărut ca popor, rămânîndu’le doar numele, poporul autohton fiind cel care a asigurat continuarea existenţei lor (ca nume doar) pînă în zilele noastre.

Un lucru pe care toţi românii de pretutindeni trebuie să’l cunoască: ca vatră a civilizaţiei europene şi leagăn străvechi etno-folcloric, Spaţiul Carpatic a dat Europei limba, agricultura, primele tehnologii, încă din neolitic (6000 – 2700 î.Hr.). Avansul cultural, de civilizaţie, între Spaţiul Carpatic şi restul Europei este de milenii, astfel că nu poate fi vorba de o civilizaţie mai veche decît cea Carpatică în Europa.

În “Originile Principatelor Române”, academicianul Dimitrie Onciul a scris că:

“Originile Statului Român nu pot fi înţelese decât în legătură cu dezvoltarea istorică din Peninsula Balcanică şi sub influenţa predominantă a acesteia”.

Pentru a vă ilustra acest adevăr, vă vom expune şi mărturiile unor autori străini privind Civilizaţia Europei din antichitate şi de la începutul erei noastre, şi cine sunt cei care au înfăptuit’o.
Prof. André Piganiol (Sorbona) scrie:

”Pentru Europa – în afară de Balcani – aproape tot ce precede cucerirea romană face parte din preistorie.” …iar mai departe precizează:

”Dar punctul de pornire al civilizaţiei tuturor acestor regiuni trebuie căutat la nordul Peninsulei balcanice.”

Colin Renfrew (Univ. Southampton, Marea Britanie) din cercetările sale a ajuns la următoarele concluzii:

”În estul Europei noi ştim că uneltele de cupru – care au fost datate prin comparaţie cu cele găsite în Grecia pe la 2300 î.Hr.  au fost făcute în ceea ce sunt azi România, Bulgaria şi Ungaria pe la 4500 î.Hr.” (Nota bene).

Autorul a şi înscris pe o hartă a Europei noile datări prin metoda C14 corectată, în comparaţie cu datele clasice: Piramidele (3000 î.Hr.), (Sumerul 3000 î.Hr.), (Creta (2000 î.Hr.), Micene (1600 î.Hr.) etc.

Dar cine au fost oamenii care au înfăptuit toate aceste civilizaţii din neolitic şi chiar mai înainte?

Cum în istoriografia română nu se mai scrie decât de la Traian încoace, lăsând un mare gol al preistoriei poporului nostru, vă vom prezenta tot ce s’a scris despre înfăptuitorii acestor civilizaţii. Homer, în secolul al XII-lea î.Hr., în vremea războaielor troiene aminteşte de regele (Bazileul) Rhesos din Tracia (aproximativ Bulgaria de azi), venind în ajutorul neamurilor troiene (luviene n.n.), cu armată numeroasă, iar regele într’un car cu roţi de aur, care’i uimeşte pe eleni.

Filosoful Xenofon (430-355 î.Hr.) descrie despre tracii (geto-românii n.n.) sud-dunăreni, unde trăiau diferite neamuri de geţi: odrisi, tribali, missi, moesi etc. Sofocle (497-405 î.Hr.), într’o lucrare Triptolem, aminteşte de geţii sud dunăreni, peste care domnea regele Charnabon, ceea ce atestă existenţa unui stat cu structuri specifice. Chiar Herodot (484-425 î.Hr.) consemnează pe geţii sud-dunăreni ca locuind între Dunăre şi Munţii Haemus.
În continuare vă vom expune ce au scris cronicarii bizantini despre vlahi, românii mozieni din sudul Dunării, în perioada premergătoare apariţiei bulgarilor în sudul Dunării.

Prezenţa românilor băştinaşi în ţinuturile româneşti din sudul Dunării este menţionată documentar pentru anul 587 atât de istoricul grec Theophilact Simocata, cât şi de Theophanus Confesor (Mărturisitorul–758-817), cînd ambii scriitori descriu un episod din confruntările armatei bizantine cu avarii, care se instalaseră în teritoriile sud-dunărene, aflate sub dominaţia Imperiului Bizantin. Armata imperiului se pregătea să atace hoarda hanului (conducătorului n.n.) avar. Unul dintre soldaţii armatei imperiale mergea înaintea animalului său de povară, căruia îi căzuse sarcina de pe spinare. Ceilalţi soldaţi, care văzuseră greutatea alunecând de pe spinarea catârului i’au strigat soldatului ”în limba ţării”, cu foarte mare tulburare: ”Retorna, retorna” după Simocata, şi ”în limba băştinaşilor” ”torna, torna fratre!” după Theophanus. Auzind strigătul de ”Retorna, retorna” sau ”torna, torna fratre!”, soldaţii din armata bizantină au intrat în panică, crezând că este vorba de un contraatac al avarilor, şi întorcându’se în miezul nopţii, au luat’o la fugă.

Cuvintele ”retorna, retorna” sau ”torna, torna, fratre”, subliniate de ambii scriitori ca fiind spuse ”în limba ţării”, sau ”în limba băştinaşilor”, ceea ce înseamna ”întoarce’te, întoarce’te, frate”, ca şi faptul că soldaţii din detaşamentele armatei imperiale au înţeles sensul lor adevărat, dovedeşte că limba românească era, într’adevăr, limba neoficială a ţării, şi mai mult, chiar corpurile de luptă erau formate din rândul românilor băştinaşi sud-dunăreni.

Toate aceste mărturii ale cronicarilor vremii, neamintind nici de bulgari, nici de slavi la sudul Dunării întăreşte faptul că o invazie slavă în sudul Dunării este o invenţie sovietică care a prins viaţă la noi românii în perioada comunistă, din traducerile din rusă a Istoriilor universale cât şi a cărţilor de istorie bulgare.
Nu există nicio dovadă, din toate descoperirile arheologice, de o prezenţă slavă în toată România de astăzi sau în sudul Dunării! Aşa-zişii «slavi» rezultă de la denumirea pe care cronicarii bizantini au dat’o poporului autohton din Imperiul Bizantin de răsărit, aproximativ întreaga populaţie din Peninsula Balcanică, de SCLAVI (ai imperiului, fără drepturi civice ca popor cucerit) denumire care cu timpul a devenit ”SCLAVINI” şi apoi ”slavi”.

Geții sclavini

Aceeaşi apelațiune s’a atribuit şi serbilor de astăzi care fiind o grupare de trupe auxiliare ale avarilor (servi, sclavi, sclavini)), în anul 623 s’au revoltat contra avarilor şi şi’au format un stat sub Samo, care s’a destrămat după 34 de ani, după care, nu s’a mai auzit nimic de ei!

Ion Pachia Tatomirescu în Istoria Religiilor ne descrie însă, înființarea Statului Nord-Dunărean al geto-românilor lui Samos, unindu’i sub sceptrul său între anii  623-658:

”Împaratul de Constantinopol, Heraclius, nemairăspunzând solicitărilor Dacoromânilor / Valahilor (în baza ”legamântului aurelianic”) din țările de râuri / munți ai DacoRomâniei Nord-Dunărene, aflate sub teroarea avaro-slavilor, reunirea fortelor autohtone, carpato-dunărene se arată stringentă; în anul 623 (8798 E. V.) se creeaza Statul Dacoromânilor lui Samos (numele conducătorului este legat, deopotriva, de numele Dumnezeului Cogaionului / Sarmizegetusei, Samasua / Samos, dar si de ”țara de râuri / munți” de la râul Samos / Someș).
În 625 Samos alungă Slavii-Sârbi / Serbi din provinciile nord-dunărene, Alutuania / Oltenia și Banatua / Banat, peste Dunărea Clisurii Cazanelor (Porților de Fier), în Imperiul Bizantin; Sârbii (dupa cum relatează și Constantin Porfirogenetul, în lucrarea Administratia / Conducerea împaratiei cf. Fontes, II, 657 sqq.), ”prin mijlocirea comandantului de oști, care conducea atunci orașul Singidunum / Belgrad”, au cerut să li se dea ”alt pământ de locuit.”
”Heraclius a colonizat în zona Singidunum / Belgrad pe Sârbi ca supuși ai împaratului roman; împăratul a adus misionari din Roma, i’a botezat, i’a învățat sa îndeplineasca în cinste legile bunelor purtări și le’a impus credința crestina” (Fontes, II, 665).
https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/01/banduri_and_lisle-_imperii_orientalis_et_circumjacentium_regionum-e_turcia.jpg
 ”…În 626, iulie-august: spre deosebire de Slavii – Sârbi, Avaro – Slavii alungați de Samos din Daco-România Nord-Dunăreană, la sudul sacrului fluviu getic, devastează Peninsula Balcanică și asediază chiar Constantinopolul, dar sunt zdrobiți de armata imperială a lui Heraclius, la 10 august. În 630 Samos alipește statului său valah / geto-românesc nord-dunarean ”ținuturile carintiene” de sub stapânirea ”cneazului” Valuk, ținuturi aparținând astazi Sloveniei.”  Istoria Religiilor,  Ion Pachia Tatomirescu.

Iordanes (sec. VI) aminteşte de vlahii din Imperiul Bizantin ca fiind ”latinii din ROMANIA”, iar episcopul Ioan de Nichine, din Delta Dunării, care a trăit între 661-700, în cronica sa, Cetatea Salonicului, în anul 609 o menţionează cu numele de ”Săruna Valahilor” care ”a mai putut ţine piept cotropitorilor” migratori.

Geograful anonim, un sfătuitor al fratelui regelui francez Filip al IV-lea, în tratatul său intitulat Descrierea Europei orientale, din anul 1308, aminteşte despre organizaţiile statale româneşti din Moesia (dintre Dunăre şi Munţii Haemus) şi din Panonia:

”Panonii din timpul invadării hunilor (sec. V) însă care locuiau pe atunci în Panonia, toţi erau păstori ai romanilor şi aveau în fruntea lor zece regi puternici în întreaga Moesie şi Panonie…”

”Scitul Vitalianus – scria Marcellinus în anul 514 – a adunat în numai trei zile o oştire mai mare de 60.000 călărime şi pedestrime”. Tot despre Vitalianus (geto-român dobrogean din Sciţia Minor) se aminteşte că, pe vremea împăraţilor bizantini Anastasius I (491-518) şi Iustinus I (518-527), el dispunea de o organizare statală puternică ”de un principat propriu” şi mergând contra Constantinopolului cu oşti numeroase compuse din compatrioţii săi, silea pe împărat să’i dea magistraturile pe care el le poftea.

Mormântul lui Vitalianus în cripta Catedralei din Osimo, Provincia Ancona, Italia. A fost 33 de ani Episcopul Osimo, dar a părăsit acest oraș după ce catedrala a fost construită sau reconstruită, și a dedicat’o predecesorului său Leopardus. În 1755 o rezoluție a Municipiului Osimo înregistrează pe sfinții Vitalianus și Leopardus patroni ai orașului.

 Că românii aveau chiar şi un cartier la Constantinopol, chiar şi o poartă la intrarea oraşului numită Blacherna, adică a vlahilor, este consemnată în cronicile bizantine. Denumirea de Blacherna provine, după istoricul Genesios, contemporan şi istoric al Curţii împăratului Porphirogenetul, de la Blachernos, numele unui duce scyt, adică valah, român, omorât la Constantinopol, iar Blacherna a coloniei române.
Un film care prezintă o succesiune de hărți ale Balcanilor:

Bulgarii ajung în sudul Dunării la 679 d.Hr. şi au fost chemaţi şi folosiţi de Imperiul Bizantin ca armată de represiune împotriva populaţiei vlahe (române) care se revolta mereu împotriva rechiziţiilor şi fiscalităţii de nesuportat. Este vorba de o populaţie mongoloidă care, pentru că a stat timp îndelungat pe Volga i s’a spus Volgari sau Bulgari. În sudul Dunării, bulgarii erau trimişi în zonele în care vlahii se opuneau rechiziţiilor şi spolierii lor fără măsură şi ca urmare, băteau, schingiuiau, ucideau, iar bieţii localnici, vlahi, sărăciţi, se potoleau, pentru că n’aveau încotro.
Provinciile Imperiului Bizantin se numeau teme şi purtau, de regulă, numele celor care asigurau „ordinea”, de aceea tema (provincia) din sudul Dunării, partea dinspre apus (Tribalia) s’a numit ”Bulgaria”.
Aceasta provincie cuprindea şi regiunea timoceană de la Sirmiu pînă la Vidin, vechea ţară TRIBALIA, locuită numai de vlahi (români). Ea a fost alocată bulgarilor de către grecii bizantini, ca să nu mai atace Bizanţul, ca să trăiască sugînd din bogăţiile băştinaşilor, românii sud-dunăreni. De la un timp, mereu nemultumiţi că nu mai aveau ce să mai sugă din sărăcia băştinaşilor, dându’şi seama că liniştea Imperiului, în tema lor depinde de ei, bulgarii s’au revoltat de mai multe ori, încercând chiar să pună un împărat bulgar la Constantinopol. Din aceste confruntări, chiar şi un împărat bizantin îşi găseşte sfîrşitul.
În organizarea provinciilor din sudul Dunării, bizantinii au denumit partea răsăriteană a provinciei (temei) Patristion, cu capitala la Silistra, care a rămas sub dominaţie bizantină grecească.
În timpul împăratului Leon al VI-lea, Cel Înţelept (887-912), bulgarii se revoltă din nou, iar bizantinii – cu trupele lor se găseau departe de capitală, în Irakul de azi, ţinînd piept turcilor seleucizi, care înaintau spre Europa – fac apel la unguri care se găseau în Atelkuz (ţara dintre două rîuri în nordul Mării Negre) să’i atace pe bulgarii răzvrătiţi. Din confruntarea lor, cronicile spun că 20.000 de bulgari au pierit, ne specificând pierderile ungurilor…dar părerea noastră este că cifra era exagerată, dar şi de cealaltă parte, la unguri pierderea considerăm că ar fi fost egală cu cea a adversarilor. Acest episod, care a avut ca urmări îndepărtate şi dispariţia aproape totală a ungurilor mongoloizi, se găseşte la cronicarii bizantini, la Cedrenus, (Fontes III, p. 135, 21) şi la austriacul Robert Rösler, în Romänische Studien.
Ultima revoltă a bulgarilor are loc în vremea împăratului bizantin Vasile al II-lea (976-1025), sub Condomeniul româno-bulgar al lui Samuel (după nume, român n.n.). Au fost antrenaţi în această revoltă şi numeroşi vlahi, populaţia cea mai numeroasă a temei. Cronicarii bizantini scriu că, după bătălia de la Belaşiţa din anul 1014, în care Samuel a fost înfrînt, la 14.000 de vlahi li s’au scos ochii, dar pe bulgari, cu figuri mongoloide, de neconfundat, i’au urmărit şi i’au lichidat cu totul. Am insistat şi ne’am şi repetat cu acest episod de exterminare a bulgarilor mongoloizi, ca nimeni să nu mai pretindă să afirme de existenţa acestui popor şi chiar denumire a unei populaţii. Dar, din păcate altfel se scrie istoria!
Episodul lichidării bulgarilor este menţionat de mai mulţi cronicari bizantini: Nichifor Gregoras (1290-cca 1361), p.497,499, Theodor Skutariates (sec. XIII), p. 435, 437, (1217-1282), p. 399. etc.
Ioan Zonaras (sec. XII) scrie:

”Câţi au ajuns în mâinile lui Kegen, unii au fost trecuţi prin sabie, alţii au fost vânduţi, ca sclavi, pe bani. Iar mulţimea rămasă acasă s’a socotit că va fi de folos romeilor (grecilor din Bizanţ n.n.), dacă, după ce va fi lipsită de arme, va fi colonizată în ţara bulgarilor, care era pustie în cea mai mare parte a ei, deoarece neamul acela fusese de curînd nimicit” (p. 223). Numerele de pagini sînt din vol.III Fontes historiae Daco-Romane.
Odată cu exterminarea totală a bulgarilor în toamna anului 1018, urmaşul regelui Samuilă, Ioan Vladislavul, român şi el ca şi Samuilă, luptând în continuare contra grecilor bizantini, cu trupele sale de români sud dunăreni, este învins şi moare pe cîmpul de luptă. Astfel se încheie definitiv existenţa Condomeniului româno-bulgar, pe care istoricii bulgari şi ruşi de astăzi, îl numiseră ”Bulgaria” după numele dat temei (provinciei), de către bizantini!
În anul 1021, prin cucerirea Sremului de pe Dunăre, Bizanţul reuşi să sfarme ultimele rămăşiţe ale rezistenţei din ambele ei părţi componente – răsăriteană şi apuseană – a românilor sud-dunareni şi care au căzut sub jugul greco-bizantin, cu funcţionari şi cler grecesc, fiind împovărată cu obligaţii materiale. După lichidarea bulgarilor mongoloizi şi de neconfundat cu vlahii, populaţia locală de fapt, cronicile timpului nu’i mai amintesc pe bulgari.
Vă vom prezenta şi alte dovezi care probează dispariţia bulgarilor după anul 1018.
Între anii 1185 – 1186, se produce răscoala vlahilor sub conducerea fraţilor Petru şi Asan, Revoltele ulterioare, la care se scrie că au luat parte ”bulgarii”, sunt a locuitorilor împotriva abuzurilor bizantine şi se întemeiază ţaratul vlahilor.
În continuare, vă vom expune părerea d-lui G. Gheorghe despre unii scriitori care mai amintesc despre ţaratul bulgar după exterminarea bulgarilor:

”Este de mirare de unde şi pe ce considerente unii istorici numesc acest ţarat fie bulgar, fie vlaho-bulgar, deoarece, la acest moment istoric, picior de bulgar nu mai putea fi găsit la sudul Dunării, ca de altfel în nici o zonă din Europa”.

Şi în continuare, autorul citează câţiva cronicari bizantini.

Leon Diaconul, scrie despre evenimentele care au avut loc între 959 şi 976 şi la care şi el a fost martor, la reprimarea de către Vasile II împăratul Bizanţului a revoltei antibizantine a ţarului Samuil la 986, când a început acţiunea de lichidare a bulgarilor mongoloizi, din Peninsula Balcanică. Cronicarul (L.D.) numeşte Bulgaria Ţara Moesilor.
De asemenea, Ana Comnena (1083 – după 1148) a scris o cronică a lui Alexie I Comnenul, tatăl ei, dar nu menţionează nicio luptă cu aşa-zişii bulgari. Împăraţii bizantini posteriori lui Vasile II, au purtat războaie cu sciţii (ruşii, pecenegii, cumanii), cu misii (vlahii), cu sarmaţii, cu celţii (normanzii), cu misii (vlahii), cu hunii (ungurii), dar niciodată cu bulgarii care au fost exterminaţi între 986 şi 1018.
De ce am ţinut să relatăm atîtea evenimente scrise de cronicarii vremurilor, la mai multe secole de după exterminarea bulgarilor, este faptul că, încă de la înfiinţarea micilor state, din care face parte şi Bulgaria, dar mai ales după cel de al doilea război mondial, istoriografia bulgară, maghiară şi în special rusă, mistifică grosolan adevărul istoric.
Din Istorii universale editate de sovietici şi cărţi şi articole editate de bulgari, s’a inspirat şi regretatul Augustin Deac, când a scris cartea ”Pagini din istoria adevărată a Bulgariei”.

V’am relatat însă, şi ceea ce constatase şi el când a scris cartea, cum istoriografia străină a căutat să ne facă uitaţi în era noastră, din Spaţiul carpato-dunărean-pontic, atribuindu’ne apelativul de păstori itineranţi! Dar, enumărând o serie de conducători, aşa-zişi bulgari, după nume erau români, Simion, Asan etc.
V’am relatat din cronicile vremii, adevărul despre poporul bulgar şi faptul că, numele de un ţar sau de un popor bulgar, după secolul al XI-lea nu mai este amintit în cronicile bizantine.
După anul 1396 turcii reuşesc să integreze întregul teritoriu de astăzi a Bulgariei, care devine provincie turcească, paşalâc cum îl numesc cuceritorii. Independenţa şi’o capătă doar în anul 1878 datorită intervenţiei armate ruseşti şi române, cât şi a voluntarilor români tribalieni aliaţi cu românii.
De unde provine însă, denumirea de Bulgaria a ţării de astăzi? O populaţie de agricultori şi păstori în marea majoritate, care în cei aproape 500 de ani sub ocupaţie turcă, a suportat opresiunea cuceritorului, deportări, tineret înrolat în armata de ieniceri turci, singura consolare rămânînd religia, care şi’au păstrat’o ortodoxă şi limbajul bisericesc slavon care s’a imprimat populaţiei care dădea răspunsurile la liturghie, ca şi astăzi în mânăstiri doar cantorii. Veţi auzi şi astăzi la noi în ţară, la lipovenii din Delta Dunării şi cîteva comune din Dobrogea, slujbele religioase, cam la fel ca cele din Bulgaria de astăzi.
Cu timpul, limba românească a populaţiei a început să se degradeze, şi cum copiii care participau la slujbele religioase învăţaseră pe de rost şi ei răspunsurile la liturghie, la mai toate cuvintele au început să stâlcească cuvintele dându’le terminaţii sau sonoritate după cuvintele bisericeşti slavone.

La 1738 denumirea Bulgaria era menținută pe hărți, deși ea nu mai exista.

Au început către secolul al XVIII-lea conflicte între românii macedoneni şi tribali care’şi păstraseră limba veche românescă şi care trecuseră la slujba liturghiei ca în ţară în română, şi cei care, cu preoţii pregătiţi la Ohrida voiau să menţină slujbele în slavonă.
După părerea noastră, panslavismul rusesc, iniţiat încă de pe vremea lui Petru cel Mare şi apoi al împărătesei Ecaterina II-a, şi’a vârât coada în sudul Dunării, pregătind terenul pentru ca ruşii să ajungă riverani la Marea Egee prin ”bulgari” şi la Adriatică prin serbi! Aşa se explică că, în momentul când populaţia din sudul Dunării şi’a obţinut independenţa şi’a denumit ţara lor după numele provinciei pe care bizantinii o dăduseră bulgarilor, Bulgaria.
Lucrul acesta a fost destul de uşor, după o perioadă de deznaţionalizare turcă, iar cei care’i puteau ajuta din Principatele Române aveau şi ei destule probleme interne de rezolvat.

De fapt, noi considerăm că a fost o slăbiciune, de fapt o trădare din partea conducerii României, a noastră a tuturor românilor, lăsând o populaţie românească de mai multe milioane, pradă dezlănţuirii unei terori de deznaţionalizare acută din partea grecilor, serbilor şi aşa-zişilor bulgari.
Este dureros faptul să constatăm cum o populaţie românească să fie incapabilă să’şi menţină unitatea lor teritorială, măcar cea de pe vremea regilor Asăneşti din secolul al XIV-lea şi după cinci secole să lupte pentru un stindard bulgăresc care nu era al etniei lor!
Edificator este un lucru, semnalat de mai mulţi călători români din sec. XIX şi XX că, pe unde au circulat prin Bulgaria s’au descurcat vorbind româneşte şi la sate şi în oraşe. Avem mărturii clare în cele ce urmează.
Într’o scrisoare către Ion Ghica, la jumătatea sec. XIX, Nicolae Bălcescu arăta că ”n’a întâlnit bulgari în Bulgaria”, iar Constantin Nicolaescu Plopşor spunea că a parcurs, în anii 1930, Bulgaria de la Dunăre la graniţa cu Grecia vorbind peste tot cu locuitorii în română. Dr. Alexandru Şuga, în vol. ”Din Istoria românilor. Probleme şi perspective”, Madrid, Ed. Carpaţii, 1982, p.33 scrie:

”În secolul trecut majoritatea populaţiei din sudul Dunării vorbea limba română”.

De curând şi Dl. Gabriel Gheorghe deplasându’se prin Bulgaria ne’a mărturisit că n’a întîlnit nicio figură mongoloidă în toată Bulgaria şi s’a descurcat peste tot vorbind româneşte!
Un aspect demn de remarcat este că, cei mai aprigi duşmani ai poporului nostru sunt aceşti români deznaţionalizaţi care, mai ales în perioada comunismului, denunţau pe cei care vorbeau româneşte sau se întreţineau cu turişti români în limba română, fiind urmăriţi şi persecutaţi de poliţie..
Ceea este scandalos şi contrar eticii adevărului istoric, am constatat-o într’o carte apărută în Franţa, excelent prezentată, cu titlul „Histoire de la BULGARIE de l’antiquité a nos jours, autoare Dimitrina Aslanian (cercetatore în cadrul Institutului Marie Curie din Paris!), Ediţia II-a-95/9946 Ed. ”Association Trimontium, 11, allée des Gardes Royales, 78.000 Versailles, 2004. Pentru a scrie şi edita o astfel de carte, în afara regulilor etice şi a adevărului istoric este de’a dreptul scandalos! În perioada sec. VII – XI expune trei hărţi frumos colorate în care îşi permite să arate că Imperiul Bulgar se întindea şi peste toată România de azi, iar în sec. X cuprinzând şi Grecia şi o parte din Serbia de astăzi!

Despre vecinii Bulgariei sau în interiorul ei, nici vorba de TRIBALI, VLAHI, sau ROMÂNI sud-dunăreni, în hărţi indicând ca vecini doar AVARS, BYSANCE, SERBES, MAGYARS, KHASARS, PETCHENEGUES!
Toţi ţarii care au condus luptele româno-bulgare contra grecilor bizantini pînă la ocupaţia turcă, toţi au fost bulgari get beget! Ne punem întrebarea, cum se poate explica faptul că, toţi cronicarii bizantini care au scris cronicile lor, sau papii din vremea aceea au scris numai despre regii blahi (vlahi) şi nu de ţari bulgari?
Chiar şi după exterminarea lor din anul 1018, în cartea autoarei, nu se aminteşte de vlahi şi toţi regii români au nume bulgăreşti, ca şi când n’ar mai fi existat picior de român în Bulgaria de astăzi!
Ceea ce ne’a revoltat însă, în cea mai mare măsură în cartea sus amintită este şi faptul că nu s’a amintit nimic despre participarea României prin trupele sale, la eliberarea sud-dunărenilor români, bulgarii de astăzi, în anii 1877/78, alături de trupele ruseşti şi revoluţionarii români tribali. De fapt, de ce să ne mai mirăm, chiar şi astăzi, şi încă la noi în ţară, în pliantele româneşti, aşa cum veţi constata la toate agenţiile de turism şi ghizii români explică turiştilor noştri, de… Cetatea Târnova construită de ţarul bulgar Asen şi de mormintele ţarilor bulgari îngropaţi în această cetate!, pentru a nu cita decât acestea.
Am citat mai înainte, din cronica franceză a martorului ocular a Cruciadei a IV-a, care nu amintea decît de Ioniţă Vlahul, toţi bulgarii fiind la acea dată, 1204-1205 în lumea celor drepţi (cum ne învaţă a zice, creştinismul), de aproape două secole! De altfel, să nu vă miraţi când veţi consulta Larousse-ul, în cap. Bulgaria, la istorie nu se aminteşte decât că înaintea cuceririi romane a Moesiei, acolo locuiau tracii! Iar după cucerirea romană a aparţinut Imperiului Bizantin. Din secolul al VI-lea, acolo … se stabilesc slavii! Altă perlă al Larousse-ului, în continuare scrie că: ”din anul 680 bulgarii… peuple d’origine turque (!) s’installent sur le Danube et fondent le prémier empire bulgare!”

 

Toate datele istorice din Larousse corespund cărţii apărute în Franţa, citată mai sus. Din momentul când în cărţile noastre de istorie nu se mai scrie decât de românii din actualele noastre frontiere, fără să citeze pe românii care ocupau în străvechime, teritoriile de pe vremea lui Burebista, să nu ne mirăm când bulgarii ne vor cere teritoriile imperiului lor din sec. X-XI, ungurii Transilvania, iar moldovenii de peste Prut, întreaga Moldovă!
Nu înţelegem care’i rolul ataşaţilor culturali al Ambasadelor româneşti în străinătate cât şi al Institutelor culturale româneşti din străinătate, acolo unde există, când apar articole în ziare, expoziţii sau cărţi de istorie, enciclopedii în care se scriu erori despre trecutul poporului nostru. Dar, de ce să ne mai mirăm, când şi la noi, în cărţile de istorie a poporului român, sau despre originea cuvintelor din limba noastră, dospesc de neadevăruri inimaginabile. Cât despre originea poporului nostru, dăinuie încă ”Basmul romanizării adevăraţilor noştri strămoşi” care ne’a condus la utopica teză a pierderii limbii noastre strămoşeşti, limbă, care’i de fapt limba primordială a europenilor!
Cât priveşte limba bulgară de astăzi, este limba veche a românilor sud-dunăreni, cu cuvinte care au fost modelate după limbajul cultic slavon, cuvintele bulgare neavând nicio legătură cu cuvinte de provenienţă rusă (slavă). Gramatica bulgară are aceleaşi reguli ca şi în limba română!
Patriotul român Ion de la Vidin a scris cartea ”La Triballie” sub pseodonimul Nicopole Passarowitz – Didonia Svistu, în franceză, la Paris în 1991, carte imprimată în Italia, editată de curând şi în româneşte. În această carte, autorul îşi exprima cu tristeţe tot ce a îndurat în trecut şi chiar în perioada comunistă poporul român din regiunea Tribalia cu capitala la Vidin şi din partea aşa-zişilor bulgari şi din partea serbilor care’şi disputau hegemonia Tribaliei între ei. Apoi toată politica de deznaţionalizare a acestor români, apreciat de autor la cca. 2 milioane de suflete! Găsim în această carte toate schimbările de nume de persoane, rîuri, dealuri, munţi, localităţi, toate au fost bulgarizate (slavizate). Călătorind prin Bulgaria, noi românii nu ne puteam descurca la citirea firmelor, plăcilor indicative de localităţi, etc., toate indicatiile sunt scrise cu litere chirilice!

Cu intrarea Bulgariei în U.E. situaţia s’a mai îmbunătăţit, ea trebuind să se conformeze normelor impuse de UE. Această îmbunătăţire este numai pentru indicaţiile rutiere în alfabet latin, dar nu şi la toate magazinele sau instituţiile publice! Din păcate, se continuă în Bulgaria şi astăzi, politica de deznaţionalizare a populaţiei româneşti, nu sunt alocate ore de limba română în şcolile din localităţile din fosta regiune Tribalia, existând doar la Sofia un liceu de limbă română.

Ne punem întrebarea, cum de ungurii şi saşii din România au reuşit să ne impună în localităţile din Secuime şi în satele unde mai există astăzi câţiva saşi, să se scrie pe plăcile de intrare şi ieşire din aceste localităţi şi fosta denumire efemeră în limbile lor?

Adaptare după Valeriu D. Popovici – Urs,  cubreacov.wordpress

Citiți și:  ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE UNGURI

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

CITIREA TĂBLIȚELOR DE LA SINAIA T.120

Tăblița 120 (sau 56 după alte numerotări) este o ”fotografie” a regatului get al lui Boero Biseto, prezentând o enumerare a chiliarhilor (comandanților) și a cetăților pe care le conduc, specificând puterea militară a fiecărei cetăți, fiecare mie de războinici fiind marcată cu asterix în text.

Aflăm astfel că armata lui Boero Biseto numără 126.000 de războinici. Armata, deși pare uriașă, este mai mică decât afirmă Strabo că putea strânge regele get în caz de nevoie, adică 200 de mii de soldați.

Putem, așadar, trage câteva concluzii preliminare. Ori, armata lui Burebista era masată și în altele cetăți, știindu’se că Geția Carpatică nu putea să aibă doar 16 dave fortificate, ori întâlnim și la Strabo același clișeu întâlnit la toți cronicarii din toate timpurile care exagerau forțele militare ale combatanților pentru a crește importanța povestirilor sale.

Textul în caractere getice:

POTΩΠENEO 3* MΘ– ΣAPЧEPYΩ 3*
ΠOY ΔEΩ ONTOYPNIE NE ΔΩE ZABEΛHO ΛEΩ ΔΩE XHΛEAPXI ΛΩPO ΨEΩ ΣOЧEO APMΩΣO ΣOΣYEO AЧEZO ΩN ΣOΛEΘΩΛE ΩN TAΛHΠIЧE ΛΩE ΔABO ΨEΘΩ ΦAΞTO ΩN ANЧEO NΩΣEΘPO
+ M – BΩEPOBYΣEΘO ΩN ΣAPMHΨETOYZΩ KOYE APMΩΣΩ.14*
.X. EPIEΨEP ΔAΠHΨIEIO ΛΩ ΨENOYKΛO 6*
.X. E. ΩPOΛYEO ΛΩ KAPΣEOY 13*
.X – E ZOPAΣEOY ΛΩ MOΛEOΔABΩ 16*
.X. ΓOYEPΩ ΛO ΔINΩΨEΘO 4*
.X. ZAΠYEΩ ΛO ZOYPOΔABΩ 6*
.X. KΩPMYO ΛΩ NOBYΔOYN 6*
.X. ΨEYZO ΛΩ ΣIΨIΔONOE 10*
.X. MANHΣO ΛO ZIΔΩΔABO 6*
.X. BEPYΣO ΣAYXΔABO ΠANONEO 6*
.X. ΔOYEΓΩE ΠOΛΘΩΔABO ΣAPMATHO 6*
.X. KAPΠΩΔO ΛΩ ΣAP TAΠIEO 7*
.X. ΠAPIΩΣO ΛO – EPMYΔABO 3*
.X. MONΓAIΩ ΛΩ NAΠΩKOE 4*
.X. ΓOYPΩE ΛO KOMIEΩΔABO 3*
.X. ΠAΛOE ΛO ΣAP ΔABO ΣEΨEΣTO II – 10*
– KΩTΩΠOΛEOY ЧENEOY MAEPO BHPEΩ Θ : A : ΣM :

Textul dupa conversia fonetica:

ROTOPENEO 3* MT SARCERIO 3*
POI DEO ONTOIRNIE NE DOE ZABELIO LEO DOE QILEARQI LORO GEO SOCEO ARMOSO SOSIEO ACEZO ON SOLETOLE ON TALIPICE LOE DABO GETO FAXTO ON ANCEO NOSETRO
+ M BOERO BISETO ON SARMIGETOIZO KOIE ARMOSO 14*
.Q. ERIEGER DAPIGIEIO LO GENOIKLO 6*
.Q. E.(RIEGER) OROLIEO LO ELIA KARSEOI 13*
.Q. E.(RIEGER) ZORASEOI LO MOLEODABO 16*
.Q. GOIERO LO DINOGETO 4*
.Q. ZAPIEO LO ZOIRODABO 6*
.Q. KORMIO LO NOBIDOIN 6*
.Q. GEIZO LO SIGIDONOE 10*
.Q. MANISO LO ZIDODABO 6*
.Q. BERISO SAIQDABO PANONEO 6*
.Q. DOIEGOE POLTODABO SARMATIO 6*
.Q. KARPODO LO SAR TAPIEO 7* II –
.Q. PARIOSO LO – ERMIDABO 3* II
.Q. MONGAIO LO NAPOKOE 4* – –
.Q. GOIROE LO KOMIEODABO 3*
.Q. PALOE LO SAR DABO SEGESTO II – 10*
KOTOPOLEOI CENEOI MAERO BIREO T : A : SM :

Interpretare propusă:

Stânga sus: Buzdugănari (Rotopeneo) 3.000,
Dreapta sus: Secerători (Sarcerio) 3.000,

Putem ca să (Poi deo) reîntoarcem (ontoirnie) noi (ne) dăruim (doe) Zabelio le (leo) dă (doe) Chiliarchilor (Qilearqi) acelor (loro) care (geo) însoțesc (soceo) armatele (armoso)
lor, sale (sosieo) ridică (acezo) în (on) strălucire (soletole) în (on) falnicele (talipice) lor (loe) dave (davo) Getice (Geto) fapte (faxto) în fața (anceo) nostru (nosetro)
Rege (Mato) Boero Biseto din Sarmigetoizo a cărui (koie) armată (armoso) 14.000 războinici
Chiliarhul Guvernator, Dapigeio la Genoiklo (Genucla), 6.000 războinici
Chiliarhul Guvernator, Orolieo la Elia Karseoi, 13.000
Chiliarhul Guvernator, Zoraseoi la Moleodabo, 16.000
Chiliarhul Goiero la Dinogeto (DinoGeția), 4.000
Chiliarhul Zapieo la Zoirodabo (Ziridava), 6.000
Chiliarhul Kormio la Nobidoin, 6.000
Chiliarhul Geizo la Sigidonoe, 10.000
Chiliarhul Maniso la Zidodabo, 6.000
Chiliarhul Beriso la Saiqdabo Panoneo, 6.000
Chiliarhul Doiegoe la Poltodabo Sarmatio, 6.000
Chiliarhul Karpodo la Sar Tapieo, 7.000 II –
Chiliarhul Parioso la – Ermidabo, 3.000 II
Chiliarhul Mongaio la Napokoe (Napoka), 4.000 – –
Chiliarhul Goiroe la Comieodabo (Comidava), 3.000
Chiliarhul Paloe la Sardabo Segesto II – 10.000
Prea-Sfântul (Kotopoleoi) Ceneoi (Deceneu), Marele Bărbat (Maero Bireo) T : A : SM (posibil : SarMongato) :

Citire în vorbirea curentă:

Stânga sus: Buzdugănari 3.000,
Dreapta sus: Secerători 3.000,

Putem reîntoarce prin darurile noastre lui Zabelio, ceea ce acesta dă Chiliarchilor, aceia care însoțesc armatele lor, ridicându’i înspre măreția falnicele lor dave din Geția prin fapte în fața Regelui nostru Boero Biseto din Sarmigetoizo a cărui armată are 14.000 războinici
Chiliarhul Guvernator, Dapigeio la Genoiklo (Genucla), 6.000 războinici
Chiliarhul Guvernator, Orolieo la Elia Karseoi (Carsidava), 13.000
Chiliarhul Guvernator, Zoraseoi la Moleodabo, 16.000
Chiliarhul Goiero la Dinogeto (DinoGeția), 4.000
Chiliarhul Zapieo la Zoirodabo (Ziridava), 6.000
Chiliarhul Kormio la Nobidoin, 6.000
Chiliarhul Geizo la Sigidonoe (Singidava), 10.000
Chiliarhul Maniso la Zidodabo, 6.000
Chiliarhul Beriso la Saiqdabo Panoneo, 6.000
Chiliarhul Doiegoe la Poltodabo Sarmatio, 6.000
Chiliarhul Karpodo la Sar Tapieo, 7.000 II –
Chiliarhul Parioso la – Ermidabo, 3.000 II
Chiliarhul Mongaio la Napokoe (Napoka), 4.000 – –
Chiliarhul Goiroe la Comieodabo (Comidava), 3.000
Chiliarhul Paloe la Sardabo Segesto II – 10.000

Prea-Sfântul Deceneu, Marele Bărbat

Dicționar:

Rotopeneo, Rotopaino, Rotopano, Rotoperi – unități de luptă, tip de soldați care aveau ca armă toroipanul, toroipan (arh.), toroipane, buzdugănari, buzdugan. Se observă o inversare de silabe. Acest cuvânt i’ar desemna pe soldaţii care poartă buzdugane.

Dan Romalo pune în legătură rotopano cu ”toroipan” , cuvânt însemnând ciomag, bâtă. O metateză, deci. Lingviștii dau și aici o etimologie necunoscută: ”TOROIPÁN, toroipane, s.n. (Reg. și fam.) Ciomag, măciucă, bâtă. ♢ Loc. adv. Cu toroipanul = cu forța. – Et. nec.”

În schimb DER (Al. Ciorănescu) îi găseşte originea în neogreacă: ”toropálă (-le), s.f. – Ciomag, bîtă. Ngr. τό ρόπαλον, cu aglutinarea art. (Candrea, GS, VI, 326). – Der. toroipan, s.n. (măciucă), prin schimb de suf. (expresia cu toroipanul ”cu ghiotura, cu grămada” este o transpunere a expresiei ngr. μέ τό παράπανω ”cu ghiotura”); toroipăni, vb. (a aduce în stare de amețeală, a lăsa fără simțire; a cuprinde, a copleși, a învinge; a strivi, a zdrobi; refl., înv., a se exalta, a’și ieși din fire), probabil de aceeași origine (dar cf. rus. toropitĭ ”a se zori”, sl. utrŭpĕti ”a ameți”; Cihac, II, 418; Tiktin); toropeală, s.f. (moleșeală; somnolență). Rotopeneo ar putea trimite spre arhaicul rēt-, rōt-, rǝt- ”par, trunchi”.

Din această rădăcină provine, probabil ”retevei” (menţionat cu ”et. nec.” în DEX 98 ), retevéi (retevéie), s.n. – Par, resteu, scurtătură. Origine necunoscută. Etimonul sl. (Cihac, II, 311) pare dubios. După Bogrea, Dacor., I, 271, din mag. retesz-fej, cf. retez. Ar putea fi în loc de *restevei, dim. de la resteu, dar der. nu pare normală.”

Al doilea formant ”- peneo” sau ”- pano” este probabil acelaşi din ”jupân” şi ”stăpân”. După lingvistul Sorin Paliga, cele două cuvinte sunt autohtone (posibilitatea ca ”jupân” să fie cuvânt getic nu e exclusă nici chiar de Al. Ciorănescu !); ”-pân” ar proveni, după S. Paliga, din arhaicul *pā ‘a proteja, a hrăni, a întreține”. Se conturează aşadar o etimologie destul de plauzibilă a lui ”rotopano” – ”cei care apără, protejează cu buzduganele”. Spre deosebire de ”stăpân” şi ”jupân”, cuvântul rotopano a dispărut din română. Sau, poate, dispariţia lui nu e completă, cuvinte ca ”toroipan”, ”toropală” reflectând de fapt vechiul ”rotopano”.

Numele unui trib getic – ratacensii – ar putea avea de’a face cu rădăcina *rēt , dacă măciuca ori buzduganul le era o armă caracteristică. Similar, numele mocanilor derivă din ”moacă” (măciucă), ceea ce ar fi un motiv să se caute o înrudire între ratacensi şi mocani…

sarce, sarceri, sarcerio, sarcero, salcero, sarceri –  1. unități de luptă, tip de soldați care aveau ca armă secera, sica, seceră, a secera, secerători (sicani) (cf. Răzvan Anghel în MatoDavoGeto), și care într’adevăr echivalentul său ”sarco” în elină însemnând ”carne” și derivă din proto-europeanul *twerḱ- a tăia. 2. sarcină, condiții, obligații, sargeciu – obligații (”ce de sus vin”: cf. Nicolaescu). Dacă asociem etimologic aceste substantive cu sar, atunci nu’l mai putem asocia cu lat. sarcina < sarciō ”a cârpi, a repara”.

poi, poio (puo, pou), puto – va putea, poate să, este echivalent cu lat. poteo, –ere ”a putea”.
Provin din arhaicul *poti-s ”stăpânul casei, stăpân, soț. Cu sensul de a putea se regăsește și în alte limbi italice precum umbr. putiiad, putiians ”a putea”. Aici și în alte cazuri formele getice ar putea fi forme prescurtate, fenomen foarte frecvent în inscripțiile antice.

ontoirnie, onturnu, onturniu, onturna – înturnat / întors, să se întoarcă / să revină, torso, torsos – să revină, întoarcere (la…), turnato – întors, aceste forme getice mai există încă în anumite graiuri arhaizante ale românei sub forma a înturna ”a (se) întoarce”, forme similare cu lat. tornare ”a întoarce” < tornus. De remarcat că faimoasa expresie ”torna, torna fratre”, din sec. VII, d.Hr. nu mai poate fi considerată de origine latină, ci din graiul locului cum se exprimă și cronicarul grec. Toate aceste forme provin din arhaicul *terk-, *tork– ”a suci, a răsuci, a întoarce.
Atât în getică și (română), cât și în latină există forme din rad. tork– și torn-. Se consideră că lat. torno < tornus < gr. τόρνος ”compas, obiect de făcut cercuri, cerc”, dar este o ipoteză greșită.
Getica a avut ambele forme (care provin de fapt de la același radical) și le’a transmis și românei. Beekes susține că forma grecească ar proveni din arhaicul *tor-no– care, de fapt, este o variantă a lui *tork–. Ambele forme sunt prezente în getică, dar nu și în greacă, iar despre latină că formele în -n- sunt împrumutate din greacă.
Considerăm că gr. τόρνος este un împrumut dintr’un dialect geto-iliric, având în vedere că este o formă izolată în limba greacă, fără derivați.

doe, dau – a da, a dat, care este de fapt formă de perfect (simplu), întrucât, după cum am spus, perfectul compus a apărut mai târziu, la care se pot adăuga formele
data, dato, datu – dat, donat, încredințat, fiind forme de partipcipiu trecut. Este evident că desinența de participiu trecut –t (-a, -o, -u), este aceeași ca și în limba de azi,
doni – să dăruiască. Formele provin din arhaicul *do-, dǝ-, dou– ”a da” din care provine și lat. do, dare. Radicalul este foarte răspândit în limbile europene.

geo – cel care, cei care, care

Citiți și:  DESCIFRAREA TĂBLIȚELOR DE LA MĂNĂSTIREA SINAIA ȘI DE CE ACESTEA NU SUNT FALSURI

soceo, socheo – însoțind / însoțiți / împreună cu, sunt forme antecesoare rom. soț, soție, a însoți (și celelalte derivate) fiind echivalenți cu lat. socius din arhaicul *sokʷui-s ”însoțitor, companion.

sosie, sosi – lor, este o formă a pronumelui posesiv și trebuie asociat cu formele posesive său, sa, săi, sale.

acezo – propunem aici un arhaic similar formelor moderne ale lui ascensiv, ascensiune, ascendent, suitor, a ridica, ridicător, urcător, suitor sau acces, accesiune, a accesa, accesibil etc. deși toate etimologiile din dex urmăresc doar franceza și latina ca ”livratori de origini”.

on-soletole – strălucit (din înaltul soarelui) este o formă compusă on– ”în” care se pronunța ”ăn”, cuvântul de bază sole ”soare”, precum și – tole ”înalt” (vezi talu)

talipice, talipico, talipica – falnica, semeața, cei de seamă, înalți, înălțătoare, talpico (talipico) – de sus, tali, talu, talue – înălțimi, înalți, înalt, de sus.
Aceste forme provin de la rad. alt– ”înalt” prin metateza lichidei l, cu echivalenți în mai multe limbi europene (celtice, germnaice, albaneză), pe lângă latină.

faxto, faxu, faxtu, fokeso – să se facă, așa să fie!, decizie (prin vointă divină), facindu, facsu, factu, fecuu, fem – făcând, a făcut, au făcut, precum și factice, factu ”fapte, făptuit sau facu, fact, factu ” decis, stabilit (de zei)”, onfaho – înfăptuiască, sunt forme predecesoare ale verbul rom. a face.
Asemănarea cu lat. facio, facere ”a face” este mai mult decât evidentă, dar forme similare se găsesc și în alte limbi italice: cf. falisc. faced, oscă fakiiad,  umbrică façia, fakust, fakurent (III, pl. prefect viitor), venetă vhaχsto, toate cu sensul de ”a face”.

anceu, anceo, ăncio – înaintea, în față, dinaintea, ancieu – dinainte, vechi
ancea, anceu, anceo, ănceo – înaintea, în fața, dinainte (loc) au valoare de prepoziție și sunt forme predecesoare a rom. înainte < în-ante, dinainte.
În textele plăcuțelor, de multe ori t urmat de o vocală închisă (e, i) a devenit africată (č) cum se întâmplă în unele dialecte din ziua de azi (în special în graiul bănățean)
Fenomenul era cu mult mai răspândit, dar a fost ”corectat” datorită limbii literrare folosită pe scară largă în ultimul secol. Formele provin din arhaicul *anti– ”înainte, în față.

nosetro – nostru

mato, matu – rege, marele / stăpânul / suveran / conducător, matiho – preamărețul, matoso gheto – Geții Mari, mateu – majoritatea, grosul. Aceste forme par să provină de la un radical proto-european cu sens de mare sau puternic care poate să nu fie același din care derivă geticul maree, mairo sau lat. magnus etc.
Pe de altă parte pot proveni de la acest radical cu prelungire în dentală (t), dar astfel de forme nu pot fi identificate în alte limbi europene.

erieger, erigerio, erigeros, erigiro – dirigutor, domnitor, guvernator, erigeriu – conducător (adjunct), urmaș, regent. Nu s’a moștenit în română. Provine din arhaicul *reg’– drept, a îndrepta, a ghida, a conduce, a întinde cu echivalenți în multe limbi europene

cotopolo – Prea Sfântul, Înalt Prea Sfântul, cotopolu boiceru – Pontiful boicerilor. Pare să fie un derivat al lui copono – lăcaș sfânt, sfânt, dar derivarea nu este clară.

(mairo) viro – Marele Bărbat / consul la romani, primar, veiro – cu bărbăție, brebiro – a ieșit învingător/mai bărbat.
Geticul viro și derivații săi nu au lăsat urmași decât indirect în forma bărbat care inițial va fi însemnat ”bărbos” ca și în latină și în mai multe limbi europene.
Subst. viro este cognat cu lat. vir ”bărbat”, alb. burë ”id”, lituan. viras din arhaicul *ŭir– ”bărbat”. Forma bărbat provine de la barbă, cu sensul inițial de ”bărbos”
ca apoi prin asociere semantică cu viro (probabil *biro în unele dialecte precum brebiro) a început să însemne bărbat.

Forma varvatos ”bărbat” se găsește în neogreacă, care în mod cert, este veche întrucât ea a intrat în greacă pe vremea când b nu trecuse încă la v,  în această limbă, asta nu mai târziu de sec. I-II d.Hr., dacă nu ceva mai devreme, când nu putea fi vorba de romanizarea geților.

PS: Această uriașă concentrare de oști (126 000 luptători !) s’a realizat pentru combaterea forțelor galeze / celte… Pentru îmbărbătarea luptătorilor, unii comandanți de ”divizii” erau preoți, iar comandant al întregii operațiuni – Deceneu !

Pe o altă Tăblița, este descrisa o primă întâlnire între combatanți: Galii ( ~40 000) conduși de Koyeviso – ”s’au topit in zare”, la vederea oștilor getice !

CITEȘTE ȘI DISTRIBUIE MAI DEPARTE !   Aviz istoricilor și lingviștilor.

Citește și:   CINE A PRELUAT PUTEREA DE LA BUREBISTA (TĂBLIȚA 62)

sau:    GETYO, PATRIA DIVINĂ

sau:  PREOȚII PELASGO-GEȚILOR, SOLOMONARII HIPERBOREENI

TĂBLIȚA 26: https://thraxusares.wordpress.com/2015/01/24/citirea-tablitelor-de-la-sinaia/

TĂBLIȚA 36: https://thraxusares.wordpress.com/2015/01/31/citirea-tablitelor-de-la-sinaia-t-36/

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

CITIREA TĂBLIȚELOR DE LA SINAIA T 36

BOERO BISTO (BUREBISTA) ÎNTĂREȘTE CETĂȚILE DE LA GURILE DUNĂRII

TĂBLIȚA 129 (După alte numerotări TĂBLIȚA 36)

Transcriere din getice în latine:

BOERO BISTO PURCEDO ON SONTO RIOMIONUSO E CIE NIVIOSO ON MESIO SUPTO E MAIERO LOCO LORE CETO ISTRIOSO CI RAPTO ON DEO TRIPALELE LO MOROESO ACINO AI O NOSETRO NOVA LEO DAVO GETO TO EQI TRIPALELE. RIOMIONUSO SOU PATO. TRASO MATO BOERO BISTEO.
HILIARHO (Presc.) DAPIEGIO. H. OROLIO – H. ZURASO. H. GUERO + H. ZAPIO. H. KARMIO +++. H. GEIZO. H. MANISO. H. VEROSOE. H. DOGIE. H. KARPODO. H. PARIOZO, H. MONGIEO. H. PIROESO. H. PELVE
Subsol: N. (obalo) MATO TROPEU SOTOGERO ON SARMIGETUZO

Citire propusa:

Boero Bisto purcede (purcedo) pe unde (on) sîntu (sonto) romanii (riomionuso) și (e) cei (cie) în nevoie (nivioso) din (on) Moesia (Mesio) subt (supto) și (e) conducerea (maiero) locală (loco) acelor (lore) cete (ceto) istriene (istrioso) ce (ci) pradă (rapto) în (on) două (deo) brațe (ale Dunării) (tripalele) să moară/cedeze (moroe so) ținut (acino) al (a) io nostru (nosetro) noi (nova) legații/legături (leo) davelor getice dă (to) echilibru (eqi) brațelor Dunării (tripalele). Romanii (riomionuso) să fie (sou) în suferință (pato).
Semnează (traso) Regele (Mato) Bureo Bisto:
CHILIARHO (Presc.) Generalii: DAPIEGIO. H. OROLIO – H. ZURASO. H. GUERO + H. ZAPIO. H. KARMIO +++. H. GEIZO. H.MANISO. H. VEROSOE. H. DOGIE. H. KARPODO. H. PARIOZO, H. MONGIEO. H. PIROESO. H. PELVE
Subsol: Nobalo (presc.) Mato Tropeu Sotogero on Sarmigetuzo

Variantă în vorbirea curentă:

Boero Bisto urmărind pe unde sunt romanii și cei în primejdie din Moesia, guvernărilor locale unde cetele dunărene sunt expuse cuceririi în două brațe (ale Dunării) din ținutul nostru, noi legații dăm cetăților getice pentru întărirea Deltei. Romanii să fie înfrânți!
Semnează: Regele Bureo Bisteo
Generalii: DAPIEGIO. H. OROLIO – H. ZURASO. H. GUERO + H. ZAPIO. H. KARMIO +++. H. GEIZO. H.MANISO. H. VEROSOE. H. DOGIE. H. KARPODO. H. PARIOZO, H. MONGIEO. H. PIROESO. H. PELVE
Subsol: Nobilul Atotputernic, Consilul de Apărare al Sarmigetuzei

Pentru că în text există și o posibilă menționare a generalului Marcus Terentius Varro Lucullus (Locolo în text), când în 73 î.Hr.-72 î.Hr. sunt cucerite cetățile grecești pontice, aflate sub protecția lui Mitridates al VI-lea Eupator,

se impune și o variantă 2:

Boero Bisto urmărind (purcedo) pe romani ce amenințau (nivioso) Moesia, sub conducerea (maiero) lui Luculus (Locolo) care trec (receto) Dunărea (Istrio) să (so) jefuiască (prado) în două brațe (tri-palele=Delta Dunării n.n.), ucigând (moroeso) în ținutul (acino) nostru (nosetro). Noi legații dăm cetăților getice pentru întărirea Deltei. Romanii să sufere!

Personal nu cred că Locolo este Lucullus.

Comentarii:

Burebista (82 î.Hr. – 44 î.Hr.) Bureo Bisto cum îl avem menționat pe tăblița 129, a fost rege al geților și întregitorul Geției, un Regat puternic care unea foarte multe triburi getice.
Prin acțiunile sale ofensive a reușit îndepărtarea pericolului reprezentat de celții situați în sud și în vest, supunerea bastarnilor în est și cucerirea cetăților grecești de la malul Pontului Euxin, întinzându’și regatul de la Pontul Euxin, în est, până dincolo de Dunăre în Câmpia Panonică, în vest, și de la Munții Haemus, în sud, până la mlaștinile Pripetului, în nord, devenind un potențial adversar de temut al Romei. Detalii mai jos!

Dicționar:

porcedo, purcedu, purcesu, purcedemu=a purcede urmarind, purcezundu/porcezind=adresându’se trecând în revista, urmarind, echiv. cu lat. procedere, forma compusa din pro- arhaicul *per ”peste, prea” și cedo=a merge, a pleca. În getica arhaicul *per > pur, fara meteteza lichidei (r) ca în latina, așa cum este și în româna de azi.

nivioso=în nevoie, în primejdie, în pericol, nevoiaș, incapabil, necapabil, neputincios, lipsit de vlagă, neajutorat, nepriceput, becisnic.

mare, mario=marețul, merituosul, mairo (viro)=Marele Barbat/consul la romani, primar, maieru=consul/guvernator, sânt forme predecesoare adjectivului rom. mare. Nu sunt echivalenți în limba latina sau în limbile romanice, dar sunt în limbile celtice: cf. v. ir mar, v.cymr. maur, breton. meur, cu același sens.

loco=local, de’al locului, loc

lore (lor)=acelor, lorieo (loriu)=lor, regatele lor. Formă din care provine forma de genetiv-dativ plural a articolului hotărât, precum și a altor forme în aceste cazuri.

cetie, cetu=cete, cetatea, garnizoană, este predecesorul rom. ceata și echivalent cu lat. caterva=companie, grup, ceata și umbr. kateramu, caterahamo=ceata, grup.

rapto=pradă, hoție, rapire, prădăciune

deo=doi, două, ambele

tri-palele=Delta Dunării, trei (tri) brațe (palele) ale Dunării

moroeso=moarte, morți, a muri din arhaicul *mer-, echivalent în vechea provensală morir, și latină *morīre, morī, morior. În cazul nostru să cedeze, să fie cucerite sub asaltul dumanilor.

acino, aceno=ținut, meleag, teritoriu

leo, lieo, lieu=legare/unire/alianță/legatură/liant, echivalent cu lat. lego=a lega” din arhaicul *leg’-e/o- ”a culege”, precum și în greaca, albaneză sau celtice.

eqi=echilibra, echilibru, echitate

pato=suferință, patie=îngăduință, este echiv. cu lat. patior, patientia=răbdare, și gr. πάϑος patos=experiență neplăcută, suferință. Este un radical meditereanean, fără alți echiv. în limbi indo-europene. Rom. patimă provine tot de la acest radical fiind considerat că a intrat în română din medio-greacă, deși forma ca atare nu există în greaca veche. Este posibil ca rom. patimă să provină din fondul getic sau traco-ilir de unde l’a împrumutat și medio-greaca.

hilu (chilu)=mii, hili-arh, hili-arhu=hiliarh, general, sunt împrumuturi din limba greaca din gr. hilioi=o mie, hilarh=comandat peste o mie de oameni.

trupeu, trupeo=consiliu, adunare, oaste, sistemul de apărare. Suntem tentați să asociem acest cuvânt getic cu fr. troupe, respectiv troupeau=turmă, care este considerat de origine germanică, echivalent cu germ, dorf=sat sau eng. thorp (arh.)=sat. Ne îndoim de originea ”germanică” a acestor cuvinte franțuzești și cred că sunt de origine celtică și echivalenți cu forrma din limba getică cu care sunt compatibile din punct de vedere semantic.

nobalio, nobalie, nobalisu=nobil, nobilime, nobalitico=nobilissimul, echivalent cu lat. nobilis=faimos, nobil < (g)nobilis < gno- ”a ști, a cunoaște” cu sensul inițial de ”persoană de rang mare, notabilitate”.

sotogero=Sfatului Bătrânilor, Consiliul celor 100 (soto) de înțelepți (gero), Consiliul Suprem de Apărare a Regatului.

Conform spuselor lui Strabon, Boero Bisto (Burebista) a fost un lider politic și militar impresionant, al ținuturilor locuite de geto-daci:

”Ajuns în fruntea neamului său care era istovit de războaie dese, getul Burebista l’a înălțat atât de mult prin exerciții, abținere de la vin și ascultare față de porunci, încât în câțiva ani a făurit un stat puternic și a supus geților cea mai mare parte din populațiile vecine, ajungând să fie temut chiar și de romani.”

Fiind un desăvârșit lider și strateg militar a reușit unirea triburilor getice, iar cu ajutorul sfatului său de tarabostes și cu ajutorul marelui preot, Deceneu, a reușit să introducă o serie de măsuri administrative care au avut un rol important în consolidarea și stabilitatea statului, a recrutat oameni noi pentru administrarea agriculturii, strângerea dărilor, supravegherea muncilor obștești obligatorii, făcând, astfel, posibilă realizarea sistemului de fortificații în Geția, a introdus sistemul de legi belagines, iar pe plan spiritual și’a întărit propriul cult.

Campania lui Burebista din anul 55 î.Hr. împotriva cetăților de la Pontul Euxin nu poate fi înțeleasă decât pe fondul vacuumului de putere cauzat de căderea lui Mitridates al VI-lea Eupator și de retragerea lui Pompei din Orient, precum și ca o consecință a revoltei reușite din anii 62-61 î.Hr. împotriva lui Caius Antonius Hybrida.

În anii 73 î.Hr.-72 î.Hr. cetățile grecești pontice, aflate sub protecția lui Mitridates al VI-lea Eupator, sunt cucerite de generalul roman Marcus Terentius Varro Lucullus, eliminându’l pe Mitridates de pe eșichierul politic vest-pontic.

Un deceniu mai târziu cetățile se răscoală împotriva guvernatorului Macedoniei, Caius Antonius Hybrida, deoarece nu mai puteau suporta abuzurile acestuia. Hybrida a organizat o expediție împotriva răsculaților, dar a fost înfrânt de greci, aliați cu bastarnii, lângă Histria.

În acest context, al creării unui vid de autoritate, Burebista hotărăște să supună cetățile de pe litoralul Pontului Euxin. Considerând că sursele antice se referă, fără echivoc, la faptul că prima cetate cucerită a fost Olbia de la gurile Bugului, se presupune că prima campanie a lui Burebista a pornit din zona extracarpatică a Moldovei, din zona davelor de pe Siret, Zargidava, Tamasidava și Piroboridava. După cucerirea Olbiei, trupele lui Burebista s’au deplasat de’a lungul țărmului Pontului Euxin și a cucerit Tyrasul. Este posibil ca flota olbiopolitană să fi urmat oastea lui Burebista pe un itinerar paralel de’a lungul coastei.

Cea de’a doua etapă a campaniei asupra cetăților pontice a pornit din zona Dobrogei și s’a finalizat prin cucerirea cetăților Histria, Tomis, Mesembria, Dionysopolis, până la Apollonia Pontica, devenind astfel cel dintâi și cel mai mare dintre regii din Tracia, cum îl numește o inscripție greacă dedicată lui Acornion din Dionysios.

Creșterea Regatului Getic până la hotarele stăpânirii suebului Ariovistus a fost privită de Roma cu teamă, deoarece o unire a geților cu suebii putea crea o alianță greu de învins, astfel Cezar făcuse să’i fie atribuite provinciile Galiei Cisalpine și Illyriei, de unde putea ține sub observație și contracara mai ușor eventualele acțiuni ofensive ale suebilor și geților.

Burebista și Ariovistus nu s’au aliat, dar căpetenia suebă a intrat în Galia, unde armata sa a fost zdrobită în anul 58 î.Hr. de către armata lui Cezar. Burebista, însă, și’a îndreptat atenția spre sud-est, unde pericolul roman se contura tot mai clar prin ocuparea cetăților pontice.

După moartea lui Crassus într’o luptă din anul 53 î.Hr. împotriva parților, triumviratul a încetat să mai existe, iar Cezar și Pompei au început să’și dispute tot mai accentuat puterea. Prima luptă dintre cei doi a avut loc la 7 iunie 48 î.Hr. la Dyrrhachium și s’a încheiat cu victoria lui Pompei. Considerând că teatrul confruntării dintre cei doi rivali a fost Peninsula Balcanică, în imediata vecinătate a Dunării de jos, Burebista nu putea rămâne indiferent la ceea ce se întâmplă.

Apoi, după cucerirea orașelor grecești de la Pontul Euxin, Burebista trebuia să obțină de la Roma recunoașterea hotarelor sale. Astfel a fost obligat să ia partea unuia dintre cei doi.

O alianță cu Cezar era de neconceput, deoarece acesta fiind un promotor al politicii de expansiune, nu putea tolera existența unei structuri puternice în apropierea hotarelor Republicii romane, în schimb Pompei dovedise în Orient că prefera o politică de organizare a unui sistem de state aliate sau clientelare.

Astfel, Burebista a decis să’l sprijine pe Pompei împotriva lui Cezar. Condițiile alianței cu Pompei au fost stabilite între 7 iunie și 9 august 48 î.Hr. la Heraclea Lyncesis, în Macedonia, între solii lui Burebista conduși de Acornion și Pompei. Bătălia de la 9 august 48 î.Hr., desfășurată la Pharsalus, care a dus la înfrângerea definitivă a lui Pompei, a făcut ca alianța dintre Pompei și Burebista să nu mai poată fi dusă la îndeplinire.
După înfrângerea lui Pompei, supunerea Geției și a Partiei a devenit un obiectiv principal în politica externă a lui Cezar, iar în acest sens a concentrat în Illyria 16 legiuni și 10.000 de călăreți, dar asasinarea lui Cezar la mijlocul lunii martie 44 î.Hr., cu doar patru zile înainte de plecarea sa peste Marea Adriatică a dus la anularea acestui atac.
Burebista a fost, de asemenea, înlăturat și probabil asasinat, de un grup de complotiști cam în aceeași perioadă.

Această variantă este luată de pe facebook, sursa: ”Limba si scrierea dacilor”:

BUREBISTA ELIBEREAZĂ TRIBALIA

Încă un text cu Burebista – primul după trecerea Dunării.
BOROBISTO PURCEDO ON SONTO RIOMONUSO ‘E CIENY
V(O)IO SO ON M(O)ESIO SUPT ‘OE MAYERO, LOCO LO `RECE TO YSTRIO.
‘SOCI RAPTO ONDIO TRIPALELE LO’ MORO `ESO.
ACI, NO ‘AIO NOSETRO NOBALEO DABO GETO.
TO`E C(EOI) TRIPALE, LE’ RYOMONUSO SOU PATO, TRASO MATO BOEROBYS`EO .
DAPYEGEO + OROLIO + SURASO + GVERO + ZAP’TO + KORMYO + GEYZO + MANYSO + BERISOE + DOGYE + KARPODO + PARIOZO + MONGVERO + GUROESO + PELU’E –

N (osetro). M (ATO). D (Voi). Z (abelio). B (orobisto) –

* Textul în limba româna modernă:

– Burebista, plecă in urmarirea ‘romanului’, ce ‘ţine’ în voia sa, în Moesia, sub a lui stăpânire, locul (terit) din dreapta Dunării.
Insoţi ‘îndărăpt’ (refugiaţii, acolo) unde (ei) ale lor locuințe părăsiră.
Aici, no ! dete a noastră înnobilare cetăților gete. (din Tribalia)
Toţi acei tribali, ce romanilor au fost supuși, ‘s-au tras spre’ * comandantul Burebista.

[ Conducători de ‘divizii’: ]

Dapygeo, Orolio, Suras, Gvero, Zap’to, Kormyo, Geyzo, Manys, Berysoe, Dogye, Karpodo, Pariozo, Mongvero, Gureoso, Pella e.

* ‘S-au tras spre..’ – au trecut de partea sa.

Ceea ce este… foarte interesant !

Comandanții de unități enumeraţi aici, sunt ACEIAȘI cu cei indicați pe Tăblița 56 ! ( mobilizați de Burebista pentru campania împotriva celților). Așadar acțiunile au loc în cadrul aceleiași campanii; evenimentele de pe tăblițele 56, 26 si 36 se succed, se ‘leaga’ între ele !….

Pentru conformitate citiți și:

TĂBLIȚA 26: https://thraxusares.wordpress.com/2015/01/24/citirea-tablitelor-de-la-sinaia/

TĂBLIȚA 56: https://thraxusares.wordpress.com/2015/01/31/citirea-tablitelor-de-la-sinaia-t-56/
CITEȘTE ȘI DISTRIBUIE MAI DEPARTE !   Aviz istoricilor și lingviștilor.

#Geția #VATRA #ROMANIA #ThraxusAres

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

CRONOLOGIA ISTORICĂ A GETO-RUMÎNILOR ULTIMILOR 2000 DE ANI

Istoria Religiilor,  Ion Pachia Tatomirescu,

5 e.n. – 65 e.n. : (8180 – 8240 E. V.), aprox.: Comoesicu / Comoşicu (< Co- “cap” + Moesia + suf. -icu – “capul / domnul Moesilor- Daci”; in documentele latine: «Comosicus»), ”rege-zeu-medic” al Daciei.∗ 6 e.n. – 15 e.n. : (8181 – 8190 E. V.), aprox.: Cotison al II-lea, ”rege de arme” al Gaetiei / Geţiei şi vestit poet al Daciei, elogiat de Publius Ovidius Naso (Roma-Italia, 43 i.e.n. – 18 e.n. / 8132 – 8193 E. V., Tomis-Romania) în Epistolae ex Ponto.

6 e.n. : / 8181 E. V.: fosta provincie a Daciei de Vest, Pannonia, anexată Imperiului Roman, se răscoală sub conducerea Daco-romвnului Batu / Băţu (Bato).

6 e.n. – 12 e.n. : (8181 – 8187 E. V.): comandantul imperial-roman, Sextus Aelius Catus distruge / incendiază dacicele oraşele-cetăţi de la Zimnicea, de la Argedava etc. (cf. MKP, 41 / 45).

10 e.n. : / 8185 E. V.: fosta provincie a Daciei de Vest, Sighinia / Dalmatia (cucerită de Mettelus, in 118 e.n., pană la Sava), este declarată de Augustus provincie imperialromană.

10 e.n. – 258 e.n. : (8185 – 8433 E. V.): Sighinia, sau Dalmatia / Illyria – provincie imperial-romană, pană la independenţa / re-Unirea de sub Regalian.

15 e.n. : / 8190 E. V.: fosta provincie, sau “ţară de rauri / munţi” din Dacia Sud-Dunăreană, Moesia, alipită Imperiului Roman incă din vremea regelui Rolă, capătă rangul de provincie imperial-romană.

15 e.n. – 258 e.n. : (8190 – 8433 E. V.): Moesia (Superior / Inferior) – pro-vincie imperial-romană, pană la independenţa / re-Unirea de sub Regalian.

17 e.n. : / 8192 E. V.: fosta provincie a Daciei Cogaionice / Zalmoxiene, Cappadochia (“capul” / “capătul” extremsudic al Dachiei / Daciei), devine provincie imperial-romană.

29 e.n. – 69 e.n. : (8204 – 8224 E. V.): Scorilă / Corilă («Coryllus»), rege al Daciei, la Sarmizegetusa, tatăl lui Decebal; permite propovăduirea Creştinismului de către Sfantul Apostol Andrei in Dacia (unde a convertit peste 500.000 de Pelasgo-Daco-Thraci / Valahi, sau Daco-romani / Romani).

30 e.n. : / 8205 E. V.: a) la 28 mai: Înălţarea Domnului Iisus Hristos la Cer, in cea de’a 40-a zi de la Invierea-I; «La inălţarea Mantuitorului la ceruri, credincioşii Lui formau două grupuri: unul la Ierusalim, in număr de 120 (Fapte 1, 15), şi altul in Galileea, peste 500 (I, Cor. 15), cu toţii aşteptand “să fie botezaţi cu Duhul Sfant” (Fapte 1, 5)» (RIB, 23); b) la 7 iunie: pogorarea Sfantului Duh („Rusaliile”) asupra Apostolilor – Simon Petru Iona de Betsaida, Iacov Zevedeu, Ioan, Andrei Iona de Betsaida, Filip, Vartolomeu, Matei, Toma, Iacov Alfeu, Tadeu, Simon Zelotul şi Matia (inlocuitorul lui Iuda Iacov – trădătorul lui Iisus Hristos), la cincizeci de zile de la Inviere, hărăzindu’i intru propovăduirea Evangheliei in toate limbile pămantului, “necunoscute lor pană atunci”, spre a putea propaga in intreaga lume Cuvântul lui Dumnezeu;

Traseul Sfantului Apostol Andrei n Dacia / Dacoromвnia, între anii 30 şi 47 (8205 – 8222 E. V.). tolul Andrei a fost hărăzit de Sfantul Duh intru a grăi şi in limba celui mai mare / vechi popor din Europa, in limba pelasgo-daco-thracă, sau valahă / daco-romană, începându’şi misiunea evanghelizatoare în Pelasgo-Dacia / Daco-romania (în documente: ”Sciţia” / ”Scythia”), în provinciile: Thracia şi Sciţia / Scythia (= Moesia Inferior, Scythia Minor, Scythia Major / Moldadava + Gaetia), Macedonia, Epir, Tessalia, Sighinia (Dalmatia / Iliricum), Dardania, Pannonia.

31 e.n. : / 8206 E. V., 15 septembrie: «Sfantul Andrei a mers in Dacia Sudică, la Dacibuze / Buzănţoane («Byzantion» – azi, Istambul, în Turcia), unde a pus Episcop pe Sitache («Stachys» – RIB, 30); în acelaşi an, la 31 octombrie, Sfantul Apostol Andrei mai hirotoniseşte ca Episcopi in Dacia / Daco-romania de Est: la Oadză-Sus (grecizat in documente: «Odyssos» / «Odessos»; azi, Varna-Bulgaria), pe ucenicul său, Ampliat, pomenit şi de Sf. Apostol Pavel, in Epistola către Romani (XVI, 8); pe Apion – la Tomis (Constanţa-Romania – cf. PIB, 64) ş. a.; de aici şi’a continuat misiunea creştinării poporului Pelasgo-Dacilor / Valahilor (Daco-romanilor), pe litoralul nord-ves-tic al Mării Negre şi pe Valea Dunării de Jos / Mijloc, apoi de la Adriatică pană la Patras (Grecia), unde a fost arestat (de Greci) şi răstignit pe o cruce in formă de X (“crucea Sfantului Andrei”), in orizontul anului 47 (după alte surse: 63) e.n., după un deceniu şi jumătate de apostolat rodnic.

46 e.n. / 8221 E. V.: provincia dacic-zalmoxiană, Thracia, i se atribuie ”rangul” de provincie imperial-romană.

46 e.n. – 258 e.n. : (8221 – 8433 E. V.): Thracia – provincie imperial-romană, pană la independenţa / re-Unirea de sub Regalian.

47 e.n. : / 8225, 30 noiembrie: Sfantul Apostol Andrei, cel ce reuşeşte să creştineze sute de mii de Pelasgo-Daci / Valahi (Dacoromвni), este asasinat / răstignit la Patras-Grecia.

65 e.n. / 8240 E. V. – 106 e.n. / 8281 E. V.:, aprox.: Văzană («Vezina») deţine in Cogaion / Sarmizegetusa funcţia de pontifex maximus şi de “vice-rege” al Daciei (cf. PGet, 66; GLSG, 62 sq.).

65 e.n. : / 8240, noiembrie şi decembrie: Sfantul Apostol Pavel se află intre Daco-romanii / Valahii din Epir: «Cand voi trimite pe Artemă la tine, sau pe Tihic, sarguieşte’te să vii la mine, la Nicopole, căci acolo m’am hotărвt să iernez; pe Zenă, cunoscătorul de lege, şi pe Apolos, trimite-i mai inainte, cu bună grijă, ca nimic să nu le lipsească; să inveţe şi ai noştri să poarte grijă de lucrurile bune, spre treburile cele de neapărată nevoie, ca să nu fie fără roadă.» (Tit, III, 12 – 14; Bibl, 1340); Zenă (> zan, “оnger” – cuvant pelasgodaco- thracic / daco-romanesc-arhaic) era un Valah / Daco-roman profund cunoscător al Legii sacre şi, deopotrivă, al legilor neamului său, legile belagine / daco-romane, prezenţa lui langă Sfantul Apostol Pavel fiind imperioasă.

66 e.n. : / 8241 E. V., ianuarie, februarie, martie: Sfantul Apostol Pavel se află incă printre Daco-romanii / Valahii din Epir, la Nicopol, «unde-l chema şi pe ucenicul său Tit, episcopul Cretei», Creta pe-atunci fiind incă destul de “pelasgo-daco-thracică / valahică” (PIB, 63 / Bibl, 1340).(?)

66 e.n. : / 8241 E. V., martie – octombrie: Episcopul Tit al Cretei, care ştia pelasgo-daco-thraca, adică valaha / daco-romana, primeşte de la Sfantul Apostol Pavel misiunea de a propovădui Evanghelia lui Hristos in Pelasgo-Dacia / Daco-romania de Sud-Vest, in provinciile Sighinia (Illyricum / Dalmația) şi Pannonia; in Epistola a doua – către Timotei – a Sfantului Apostol Pavel, este subliniat acest adevăr: «De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul imi va da-o in ziua aceea, El, Dreptul Judecător, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea Lui; sileşte-te să vii curand la mine; că Dima, iubind veacul de acum, m-a lăsat şi s-a dus la Tesalonic; Crescent – in Galatia, Tit in Dalmatia; numai Luca este cu mine; ia pe Marcu şi adul cu tine, căci imi este de folos in serviciu…» (II, Tim, IV, 8 – 11; Bibl, 1338); prin august-septembrie 66, Tit – ce, parese, fusese insoţit de Iunia, de Andronic («rudele» Sfantului Apostol Pavel, «impreună inchişi cu mine») şi de Epenet, «parga Asiei» (cei pomeniţi de Sfantul Apostol Pavel in Epistola către Romani, XVI, 5 / 7) – asistă la ridicarea temeliilor Bisericii din Sirmia / Sirmium (azi, Mitroviţa), biserica primă a Creştinismului din Dacia / Daco-Romania de Vest (cf. PIB, 63).

69 e.n. – 87 e.n. : (8244 – 8262 E. V.), aprox.: Dură («Duras») – fratele lui Scorilă, unchiul lui Decebal, este rege al Daciei, la Sarmizegetusa (Dură a fost “rege de arme” / “diurpan” > “djurpan” / “jupan” al “ţării de rauri / munţi” dintre Ordessua / Argeş şi Năpăria – «Naparis» / Ialomiţa, cat şi al ţinutului “simetric”, sud-dunărean, dintre Axiopa şi Appiaria, avandu-şi “curtea mare” / “storuma”2 in oraşul ce i-a purtat numele pană in secolul al XIX-lea: Durăstoruma / Durostor – cf. NPIst, 253; azi, Silistra-Bulgaria). ∗ 69 e.n. – 70 e.n. (8244 – 8245 E. V.), iarna: Dură, regele Daciei, declară război Imperiului Roman şi eliberează Moesia; după această victorie, Dură, regele Daciei, obligă «la subsidii» pe Titus Flavius Vespasianus, impăratul Romei.

81 e.n. – 96 e.n. : (8256 – 8271 E. V.): la Roma, impărăţeşte Domiţian.

81 e.n. – 85 e.n. : (8256 – 8260 E. V.): impăratul Romei refuză să mai plătească “tribut” Sarmizegetusei, regelui Dură, nemairespectand tratatul incheiat in anul 70 e.n. (8245 E. V.).

85 e.n. – 86 e.n. : (8260 – 8261 E. V.), iarna: regele Sarmizegetusei, Dură, declară război impăratului Romei, Domiţian; cu acest prilej, Decebal, nepotul regelui, dovedeşte că «este foarte priceput la războaie»; Dacii ies biruitori; «dandu-se lupta, Romanii au fost invinşi, lui Oppius Sabinus (guvernatorul Moesiei) i s-a tăiat capul, şi Dacii, năvălind asupra multor castre şi oraşe, au prădat ţinuturile ce atarnau de Imperiu»
(Iordanes, Getica, 76).

86 e.n. : / 8261 E. V., vara: o puternică armată imperial-romană pătrunde in Sighinia şi in Moesia, in frunte cu impăratul Domiţian; comandantul operaţiunilor militare dunărene este Cornelius Fuscus; Domiţian imparte Moesia in două provincii independente: „Moesia Superioară” şi „Moesia Inferioară”.

86 – 106, iulie, e.n. : (8261 – 8281 E. V.): Decebal este rege al Daciei.

86 – 87 e.n. : (8261 – 8262 E. V.), iarna: Sarmizegetusa declară război Romei; la inceputul iernii, pe la 1 decembrie 86 d. H. (8261 E. V.), in vreme ce impăratul Domiţian şi iubitul său comandant de legiuni, Fuscus, sărbătoreau “triumful sud-dunărean” la Naissus (Niş), Decebal le trimite o solie cu o interesantă «declaraţie de război»; solia comunică impăratului Domiţian că regele Daciei, Decebal, nu mai doreşte respectarea vechilor acorduri incheiate intre Vespasian şi Dură, privitoare la subsidii, şi că Decebal «va face pace dacă ar vrea (el, Domiţian) ca fiecare Roman (din Imperiu) să-i trimită anual doi oboli, iar de nu, el (Decebal) ii va declara război şi-i va aduce mari neajunsuri» (DDB, 280).

87 e.n. : / 8262 E. V., ianuarie – februarie: armata condusă de comandantul Cornelius Fuscus primeşte ordin să treacă Dunărea, să inainteze pe Valea Oltului, indreptandu-se spre Sarmizegetusa, capitala Daciei; stratagema lui Decebal reuşeşte; «chiar din prima ciocnire inving pe Romani, il omoară pe generalul lor Fuscus şi jefuiesc bogăţiile din tabăra soldaţilor»
(iordanes).

88 e.n. : / 8263 E. V.: după mai bine de un an de la «uluitoarea dispariţie a armatei romane de sub comanda lui Fuscus», noul comandant al armatelor imperial-romane, Tetius Iulianus, incearcă să atace Dacia lui Decebal dinspre Pannonia; cum Decebal prevăzuse şi această acţiune războinică a Imperiului Roman, l-a lăsat pe Tettius Iulianus să inainteze prin Banat, pană la Tapia / Tapae (la “Porţile de Fier” ale Ardealului / Transilvaniei), unde are loc marea bătălie; invins, Tettius Iulianus se retrage in Imperiu, la sud de Dunărea de Mijloc; se incheie tratatul dintre Decebal şi Domiţian, prin care Roma se obligă să plătească tribut Sarmizegetusei “in bani şi in meşteri de tot felul”. (?)
Fig. 14. Dacia lui Decebal (87 – 106 / 8262 – 8281 E. V.) şi Imperiul Roman al lui Traian.

98 e.n. – 117 e.n. : (8273 – 8292 E. V.): la Roma, impărăţeşte Traian.

98 e.n. – 100 e.n. : (8273 – 8275 E. V.): Roma / impăratul Traian incă plăteşte “tribut” Sarmizegetusei lui Decebal.

101 – 102 e.n. : (8276 – 8277 E. V.): Primul Război dintre Traian şi Decebal, “incheiat la egalitate”.∗ 105 e.n. : (8280 E. V.), martie – aprilie: ultimele finisări la Podul Decebalo-Traianic, legand malurile Dunării, in dreptul oraşului Drobeta. Podul este construit in baza tratatului dintre Dacia şi Imperiul Roman din anul 102, conform căruia Roma a trimis proiectantul – Apolodor din Damasc – şi caţiva “ingineri-constructori”, Sarmizegetusa dand materialele şi “mana de lucru”; lungimea podului:
1.135 m; lăţime: 18 m; lăţimea carosabilă: 14 m; liantul folosit in zidăria de piatră / cărămidă («20 pile şi două culee» – BMIst, 23) s-a făcut după o “reţetă dacică”, incă “secretă” (pare-se că in mortar era pusă şi cenuşa unui arbore autohton, rarisim; ar putea fi vorba de Sorbastru / Sorothamnus scoparius, din zona Herculane – cf. TZpl, II, 301 sq.).
105 – 106 e.n. : (8280 – 8281 E. V.): al II-lea Război dintre Traian şi Decebal; la 4 iunie 105 (8280 E. V.), Traian declară din nou război lui Decebal.
106 e.n. : (8281 E. V.), iulie: după lunile de “inepuizabil” asediu imperial-roman al capitalei, văzand că “aliaţii” intarzie şi nu ii vin cu ajutoarele promise, constatand că trădarea işi face loc printre nobilii săi, Decebal se hotărăşte să dea unui general de incredere comanda armatelor de rezistenţă din Sarmizegetusa şi părăseşte capitala, printr-o o galerie subterană secretă, ieşind in afara zidurilor, spre a se duce in nord-estul liber al Daciei ca să recruteze noi războinici pentru o armată eliberatoare; in absenţa regeluicomandant, lucrarea trădării işi face iute loc printre generali, Sarmizegetusa se predă impăratului Traian ce, imediat, dă ordin trupelor speciale de sub comanda lui T. C. Maximus de a porni-o pe urmele lui Decebal şi de a-l captura; văzand că nu mai are vreo posibilitate de a scăpa de urmăritori, cu cateva clipe inainte de a fi prins de T. C. Maximus, Decebal, desigur, in spiritul doctrinei Zalmoxianismului, ce conferea raiul nemuririi, adică Tara- Tinereţii-fără-Bătraneţe-şi-Vie-ţii-fără-Moarte, doar eroilor, celor căzuţi in luptă pană la ultima picătură de sange impotriva duşmanilor Cogaionului / Patriei, nu şi sclavilor, işi ia zilele – parese, in 30 iulie 106 – cu cateva clipe inainte de a deveni inlănţuitul Romei.
106 e.n. : (8281 E. V.), august: căderea Sarmizegetusei, după cel mai cumplit, după cel mai sangeros asediu cunoscut de armatele imperial-romane, in ajutorul cărora a venit “trădarea generalilor lui Decebal”. Atat de mare a fost acumularea de furie, de ură a Romanilor impotriva Dacilor, eroi-ai-nemuririi, оncat impăratul Traian supraveghează personal executarea ordinului de a rade de pe faţa pămantului, Sarmizegetusa, capitala Daciei, mobilizand imense forţe distructiv-militare, căutătoare totodată şi de “fabuloase comori” ascunse de regele Decebal; după ce trece pe sub fierul tarnăcoapelor construcţiile de pe cele zece terase ale muntelui sacru, Cogaion (dintre care unele sanctuare оşi aveau temeliile in orizontul anului 5900 i.e.n. / 2275 E. V.), cu ziduri – murus dacicus – groase de trei metri, cu fasonate blocuri de piatră, cu temple-calendar avand coloane inalte de peste 5 m şi «grosimea de 1,80 m» (cf. MKP, 81), impăratul Traian hotărăşte (in septembrie 106) să se ridice «un castru situat intrun nod rutier strategic, la 8 km est de Porţile de Fier ale Transilvaniei», devenind noua capitală, Ulpia Traiana Sarmizegetusa.

106 – 258 e.n. : (8281 – 8433 E. V.): din august 106, imediat după moartea eroică a lui Decebal, sceptrul regalităţii sarmizegetusane este preluat de “regele de arme”, Pieporu, din provincia nord-estică a Daciei, Costobocia; Dacia liberă – dintre Dunărea Superioară (Gerulata) şi Clepidava (Chiev) / Nipru, dintre Porolissum şi Selidava –, prin regii daci-costoboceni din Dinastia Pie-poreană, organizează nenumărate campanii de eliberare a fraţilor aflaţi in lanţurile Imperiului Roman.Fig. 15. Dacia (Thraco-Dacia) intre 106 e.n. şi 258 e.n. (8281 – 8433 E. V.), care nu a putut fi cucerită de Imperiul Roman.

107 e.n. : (8282 E. V.): Traian divizează Pannonia dacică in provinciile imperial-romane, „Pannonia Superior” şi „Pannonia Inferior”.

108 – 110 e.n. : (8283 – 8285 E. V.): la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, «pe vatra castrului, s-a dezvoltat o colonie de cetăţeni romani, mai ales veterani, căreia i s-a făcut onoarea de a fi inregistrată in “tribul” Papiria, districtul electoral al lui Traian; colonia, de formă dreptunghiulară, avand colţurile rotunjite prevăzute cu turnuri, era inconjurată, ca un castru, de ziduri care inchideau o suprafaţă de 81 de acri; era adică indeajuns de mare pentru a cuprinde o populaţie de 15.000 – 20.000 de locuitori» (MKP, 81); deacum, “noua capitală” a Sarmizegetusei se distinge printrun adaos: Ulpia Traiana, pentru “amintirea generaţiilor”; dar… “la 70 de km” de la noua capitală, la Sarmizegetusa lui Decebal, au rămas in pămant zidurile, plintele coloanelor din templele / sancIon tuarele-calendar, urme ale unei civilizaţii superioare celei romane, civilizaţia dacică, a inzestraţilor cu ştiinţa de a se face nemuritori, anihilată “la supra-faţă” de vandalismul armatelor imperiale ale lui Traian; profunzimea civilizaţiei dacice se relevă şi astăzi tocmai in ceea ce individualizează poporul Daco-romanilor / Valahilor intre celelalte popoare ale lumii, chiar dacă la Dunăre / Carpaţi sau imbinat roţile dinţate ale imperiilor pană in secolul al XXlea.

109 e.n. : (8284 E. V.): Traian dă ordin de ridicare a „Tropaeumului Traiani” (azi, „Adamclisi”-Romania), monument prin care comemorează ostaşii romani căzuţi in războaiele cu Dacii; altarul, aflat la cateva sute de metri de trofeu, este dedicat «eroilor care, jertfindu-se pentru Patrie, au căzut in timpul războiului dacic» şi «consemnează 3800 de nume» (MKP, 75); «după inscripţii, monu-mentul datează din 109 d. H.» (MKP, 76).

113 e.n. : (8288 E. V.), 12 mai: «după mai bine de şapte ani de lucru», este inaugurată la Roma Columna Decebalo- Traiană: 39,83 m inălţime, 17 tam-buri de marmură suprapuşi, cu diametrul de 3,7 m; «pe fusul Columnei a fost sculptată o bandă spiralică de marmoră cu o lungime de 200 m, care conţine 155 de scene separate şi peste 2500 de figuri»; urna de aur cu cenu-şa lui Traian este in incăperea din baza Columnei; statuia de bronz aurit a lui Traian, din varf, a fost inlocuită in 1588 cu statuia Sf. Petru; «cu o aprobare specială poţi urca 185 de trepte ale scării in spirală ce duce in varful monumentului» (MKP, 65).

114 e.n. : (8289 E. V.): cucerirea Armeniei de către Traian (Armenia a fost, după cum certifică Herodot, “colonie” a Daciei Cogaionice / Zalmoxiene). (?)

117 – 138 e.n. : (8292 – 8313 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impărăţirea lui Hadrian.

124 e.n. : (8299 E. V.): Ulpia Traiana Sarmizegetusa este «centrul financiar, religios şi legislativ al Daciei»; Dacia Traiana este impărţită in trei:
„Dacia Porolissensis”, administrată de la Napoca;
„Dacia Superior” – mai tarziu „Apulensis” – administrată din Apulia / Apulum (Alba Iulia), unde-şi avea reşedinţa guvernatorul militar al celor trei subdiviziuni; şi „Dacia Inferior” – mai tarziu „Malvensis” – nu se ştie sigur unde era centrul ei administrativ; poate că a fost Romula; Ulpia Traiana era reşedinţa procuratorului imperial (ofiţer de administraţie) pentru toate trei subdiviziunile;
Aedes Augustalium simbolizează importanţa oraşului ca sediu al cultului imperial; Ulpia Traiana era o aşezare cosmopolită; o mărturisesc numeroasele temple şi inscripţiile» (MKP, 86).

138 – 161 e.n. : (8313 – 8336 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impără-ţirea lui Antonius Pius.

161 – 169 e.n. : / 180 (8336 – 8344 / 8355 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impărăţirea lui Lucius Verus şi a lui Marcus Aurelius.

162 – 172 e.n. : (8337 – 8347 E. V.): Dacii liberi se războiesc cu Marcus Aure-lius, ajungand pană in Ulpia Traiana Sarmizegetusa, unde incendiază superbele vile de langă Amfiteatru (cf. MKP, 84).

170 e.n. : (8345 E. V.): Dacii-costoboci invadează Imperiul Roman, inaintand şi in ţinuturile sud-dunărene, pană in Grecia.

177 – 178 e.n. : (8352 – 8353 E. V.): noi bătălii intre Dacii liberi şi trupele lui Marcus Aurelius.

180 – 192 e.n. : (8355 – 8367 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impărăţirea lui Commodus.

193 e.n. : (8368 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impărăţirea lui Pertinax (ianuarie – martie) şi a lui Didius Iulianus (aprilie-iunie).

193 – 211 e.n. : (8368 – 8386 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impărăţirea lui Septimiu Sever.

211 – 212 e.n. : / 217 (8386 – 8387 / 8392 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impărăţirea lui Geta şi a lui Caracalla.∗ 217 – 218 e.n. : (8392 – 8393 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impără-ţirea lui Macrinus.

218 – 222 e.n. : (8393 – 8397 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impărăţirea lui Elagabalus.

222 – 235 e.n. : (8397 – 8410 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impărăţirea lui Alexander Severus; «din vremea acestui impărat, dacă nu şi mai inainte, Consiliul celor trei Dacii, prezidat de preotul şef al Augustalilor, se intrunea la Ulpia Traiana» (MKP, 86).

235 – 238 e.n. : (8410 – 8413 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impără-ţirea de Roma a Daco-romanului Maximin Tracu («Maximinus Thrax»), «din ţinuturile Dunării de Jos», care duce «lupte impotriva (…) Sarmaţilor» (OTr, 238);
«originar din Moesia, era un munte de om, cu o inălţime de aproape 2,40 m, care consuma 18 kg de carne şi 27 l de vin pe zi; el işi colecta zilnic sudoarea, care ajungea la 3,21 litri» (MKP, 125).

235 e.n. : (8410 E. V.): împăratul daco-roman, Maximin Thracu, dă ordinul de incepere a reparaţiilor magistralei militare din Dynogaetia / Dobrogea centrală; «un militar de la Ibida (…), la jumătatea drumului dintre Histria şi Troesmis, arată că sub domnia sa a fost reparată magistrala militară din Dobrogea centrală; tot de la Ibida, dar dintr-o epocă anterioară, provine piatra funerară cu un relief care reprezintă lupoaica alăptandu-i pe Romulus şi Remus…» (MKP, 125).

238 e.n. : (8413 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impărăţirea lui Gordian I, a lui Gordian al II-lea şi a lui Decimus Balbinus. ∗ 238 (8413 E. V.): invazie a Dacilor-Carpi in Moesia Inferior.

238 – 244 e.n. : (8143 – 8419 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impărăţirea lui Gordian al III-lea.

244 – 249 e.n. : (8419 – 8424 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impără-ţirea lui Filip Arabu.

245 e.n. : (8420 E. V.): Dacii / Daco-romanii Carpi “controlează” Daco-romania Nord-Dunăreană.

249 – 251 e.n. : (8424 – 8426 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impărăţirea de Roma a Daco-romanului Deciu.

249 e.n. : (8424 E. V.), 25 mai: la Noviodunum (Isaccea- Romвnia), a fost martirizat creştinul daco-roman Flavian; moaştele i-au fost descoperite in 1971, in bazilica zalmoxian-creştină («cu trei nave şi o absidă circulară» – PIB, 88 / cf. DDist, 20 sq.) de la Niculiţel-Tulcea, sub nivelul criptei Celor patru martiri daco-romani: Zotică, Aţală, Cămaşă şi Filip.

251 – 253 e.n. : (8426 – 8428 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impără-ţirea lui Trebonianus; tot in scaunul imperial de Roma, din iulie pană in septembrie 253, se află şi Emilianus.

253 – 268 e.n. : (8428 – 8443 E. V.): in tronul Romei se află impăratul Gallienus .

UNIREA PELASGO-DACO-THRACILOR (VALAHILOR / DACO-ROMANILOR) SUB SCEPTRUL IMPĂRATULUI REGALIAN, LA ANUL 258 (8433 E. V.)

258 e.n. – 270 e.n. : (8433 – 8445 E. V.): Statul Independent al Daciei / Daco-romaniei.

258 (8433 E. V.), 21 iunie: declararea independenţei Daciei / Daco-romaniei (prin Unirea povinciilor / ţărilor daco-romaneşti de rauri şi munţi din Imperiul Roman şi din Dacia Liberă: Thracia, Macedonia, Moesia, Sigynia / Illy-ria, Pannonia, Dacia Traiană, Maramarisia, Moldadava, Gaetia / Geţia, Tirasgeţia, Costobocia, Selidava etc.), sub conducerea impăratului Regalian, strănepotul regelui-erou de la Sarmizegetusa, Decebal (Deceballa / Deceballus). Dacia / Daco-romania «amissa est». (?)
Regalian bate monedă proprie, cu chipui, “regalianul de argint”. In anul 258 (8433 E. V.), Regalian işi eliberează pămanturile strămoşeşti, işi dezrobeşte poporul Valah / Daco-roman, din jugul Imperiului Roman. Statul Independent al Daciei / Daco-romaniei, sub Regalian (258 – 268 / 270 e.n.), cu capitala la Sarmizegetusa Traiană / Ulpia Traiana Sarmizegetusa, are, aşadar, monedă proprie, regalianul de argint – prima monedă naţională a Dacoromвnilor / Vlahilor, uniţi şi liberi, de după cuceririle Romei, monedă cu numele conducătorului lor prim: «IMP. C. P. C. RE-GALIANU…» / «REGALIAN…» (cf. CDH, V, 9 / RDGIR, 57) –, o limbă bine cristalizată, pelaso-daco-thraca, sau valaha / daco-romana-arhaică, şi o religie monoteistă, aproape bimilenară, Zalmoxianismul (cf. TDR, 5 sqq. / ITNM, 119), alături de care inflorea (fără a atinge sfera armatei, a războinicilor zalmoxieni) – incă din secolul I e.n. – şi spiritul “mai realist” de nou monoteism, Creştinismul (deoarece tot mai mulţi Valahi / Daco-romani nu mai credeau in “revenirea Solului din cer”, in “omul Soarelui-Moş / Tatălui-Cer”, Salmoş-Zalmas-Zalmoxis), indeosebi, după propovăduirea sfinţilor apostoli Andrei şi Pavel, in Pelasgo-Dacia / Daco-romania (cf. Fontes, I, 713 / 717).

258 e.n. : (8433 E. V.): ultimele monede romane găsite la Ulpia Traiana Sarmi-zegetusa «poartă efigia lui Gallienus» (MKP, 87); toate incercările militare / diplomatice ale impăratului Gallienus de a readuce sub sceptrul Romei Dacia / Daco-romania dau greş, Regalian dovedindu-se un mare strateg şi un neasemuit diplomat.
Fig. 16. Dacia / Daco-romania in vremea impăratului daco-roman (pelasgo-daco-thrac / valah), Regalian (< “răgălie” / “rădăcină descoperită de ape…”), strănepotul lui Decebal.

268 e.n. : (8443 E. V.): asasini plătiţi de la Roma, de impăratul Gallienus, ucid pe Regalian; la cateva săptămani, cavalerii (generalii) zalmoxieni fideli lui Regalian, răzbună Sarmizegetusa, dand morţii pe impăratul Romei, Gallienus; se declanşează “războaiele pentru tronul Romei”.

268 – 270 e.n. : (8443 – 8445 E. V.): conducerea statului Daciei / Daco-romaniei este preluată de soţia lui Regalian, Sulpicia Dryantilla / Druanţilă, care ştie să păstreze independenţa faţă de Roma; bate – la Carnuntum – nouă monedă de argint.

270 e.n. : (8445 E. V.): Daco-romania / Dacia «…restituta…». La doi ani după moar-tea lui Regalian, in anul 270, Aurelian a devenit impăratul Daciei / Daco-romaniei. In acelaşi an – pe fondul războaielor civile din Imperiul Roman – ajunge şi in multvisatui tron impărătesc de la Roma. Dacia / Dacoromвnia se reintegrează Imperiului Roman, in baza Legămantului de la Aurelian (legămant făcut langă Aquileia – cf. TDR, 40) – respectat in mai mică ori in mai mare măsură chiar şi după “ultimul” impărat daco-roman de Constantinopol, Focea (602 – 610).
Fig. 17.
Regalianul de argint – prima monedă a Vlahilor / Daco-romanilor, bătută in statul independent al Daciei / Daco-romaniei, la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, in 258 (8433 E. V.).
Sulpicia Dryantilla / Druănţilă (268 – 270), impărăteasa Daco-romaniei – monedă de argint bătută in Dacia / Daco-romania, la Carnuntum, in anul 268.

270 – 275 e.n. : (8445 – 8450 E. V.): in tronul imperial de Roma se află Pelasgo-Daco-Thracul / Valahul (Daco-romanul / Romanul) – Aurelian.

271 e.n. : (8446 E. V.): conducătorii provinciilor / “ţărilor de rauri / munţi” din Daco-romania Nord-Dunăreană “conving” pe Aurelian – in baza Legămantului de la Aquileea (270 / 8445 E. V.) – să retragă impovărătoarea administraţie imperial-romană de la nordul Dunării, in sudul fluviului (cf. TDR, 40); оşi recapătă statutul de “provincii imperial-romane” (“reintegrate”): Thracia, Macedonia, Moesia, Sigynia / Illyria, Pannonia; trec in alcătuirea “scutului Imperiului Roman la Dunăre”, in baza «legămantului aurelianic»: Dacia Traiană, Maramarisia, Moldadava / Moldova, Gaetia / Geţia, Tirasgeţia, Costobocia, Selidava etc.

271 – 2000 e.n. : (8446 – 10.175 E. V.): Thracia – provincie a Imperiului Roman / Bizantin, exceptand perioada re-Unirii intre hotarele Valahiei Mari, redevine provincie imperial-bizantină, apoi, din 1371, provincie a Imperiului Otoman; după destrămarea Imperiului Otoman este impărţită intre Bulgaria, Grecia şi Turcia.

271 – 2000 e.n. : (8446 – 10.175 E. V.): Macedonia – provincie a Imperiului Roman / Bizantin, exceptand perioada re-Unirii intre hotarele Valahiei Mari, redevine provincie imperial-bizantină, apoi, din 1371, provincie a Imperiului Otoman; după destrămarea Imperiului Otoman este impărţită intre Bulgaria, Grecia, Albania şi Serbia / Iugoslavia; in 1991, partea Macedoniei incorporată R. S. F. Iugoslavia devine stat independent, sub numele de Macedonia (nume impotriva căruia a vociferat Grecia, la gandul că işi va revendica teritoriile pe care i le’a acaparat).

271 – 2000 e.n. : (8446 – 10.175 E. V.): Moesia – provincie a Imperiului Roman / Bizantin, exceptand perioada re-Unirii intre hotarele Valahiei Mari, redevine provincie imperial-bizantină, apoi, din 1393, provincie a Imperiului Otoman (infra); după destrămarea Imperiului Otoman, cea mai mare parte se constituie – sub presiunea / “ocrotirea” armatelor imperial-ruseşti – in statul Bulgariei; Moesia Superioară (Valea Timocului) este impărţită intre Sarbia / Iugoslavia şi Bulgaria.

271 – 2000 e.n. : (8446 – 10.175 E. V.): Sighinia (Daco-romania de Sud-Vest), transformată in provinciile imperial-romane „Dalmatia”, „Illyricum” / Illyria etc., este disputată intre Imperiul Roman de Apus şi de Răsărit, este stăpanită / restăpanită o vreme de Imperiul Bizantin, apoi, parţial, de Imperiul Romano-German, cand se divide in Slovenia, Croaţia, Bosnia-Herţegovina, Muntenegru, Voievodina, Serbia etc. (in funcţie de “culorile demografice” pe care i le’au dat triburile din creuzetul pannonic – avare, slave, croate etc. –, aruncate şi fixate peste Sava şi Drava); sub patronajul Bisericii Romei, Croaţia formează in anul 1102 o “dinastică uniune” cu Ungaria; Slovenia, Croaţia etc. sunt apoi supu-se Imperiului Otoman, Imperiului Austriac / Habsburgic, Austro-Ungar (Cro-aţia şi Ungaria “se unesc”, in vremea dualismului austro-unguresc); Dalma-ţia, intre 1420 şi 1796, este Vasală Veneţiei, iar din 1797, este anexată Austri-ei; după primul război mondial, la 1 decembrie 1918, ia fiinţă – din unirea Serbiei, Muntenegrului, Bosniei, Herţegovinei, Croaţiei, Sloveniei şi partea nord-vestică a Macedoniei – Regatul Sвrbilor, Croaţilor şi Slovenilor (milioa-nele de Vlahi / Daco-romani nu figurează in titulatură), denumit din 1929, Iugoslavia, şi după al II-lea război mondial: Republica Socialistă Federativă Iugoslavia; după războiul civil din 1991, statele componente ale R. S. F. Iugoslavia, exceptand Serbia şi Muntenegru (ce formează şi in prezent Iugo-slavia), se declară republici independente.

271 – 2000 e.n. : (8446 – 10.175 E. V.): Pannonia (Superioară / Inferioară), Nori-cum, ţări de rauri / munţi ale Daciei / Daco-romaniei de Vest – redevin provincii ale Imperiului Roman / Bizantin, la care, in vremea invaziilor hunice, avaro-slave etc., se adaugă şi “zona-tampon” / “creuzet”, Pathissia / Pathissus (ţinutul dintre Dunărea de Mijloc şi Tisa / “Partia”, “Partium”). De regulă, Roma / Constantinopolul admite, “dirijează”, in aceste provincii, cu statut de “foede-rati”, noile triburi migratoare; ultimele, cele şapte triburi al Ungurilor / Ma-ghiarilor conduse de Arpad, sunt admise in Pannonia, ca “federati” ai Im-periului Bizantin, in anul 896 (infra), avand misiunea de a ataca spre vest şi nord-vest (ceea ce au şi făcut: in 915, jefuiesc Bremenul; in 924, prădează Mende; in 937, se năpustesc asupra Orleansului; in 947, jefuiesc Otranto; in 955, işi indreaptă obiectivul prădăciunii spre Augsburg, dar sunt zdrobiţi in apropiere, pe raul Lech, de regele Otto cel Mare, devenit impărat al Sfantului Imperiu Roman de Naţiune Germană); aşa-zisele “cuceriri ungureşti / maghiare-armate” in ţările de rauri / munţi ale Daciei / Daco-romaniei Nord-Dunărene sub Arpad sunt numai plăsmuiri / “falsuri” tardive ale “regilor apostolici” şi ale scribilor din cancelaria Ungariei de dincoace de secolul al XII-lea:
1) pentru că Ungurii / Maghiarii (in afara “cetelor de războinici de pradă”) nu aveau potenţial militar superior potenţialului militar al Daco-romanilor – cum nici in anul “de apogeu”, 1330, cand armata Unagriei, condusă de Carol Robert, este zdrobită la Posada de armata domnului / “regelui” Daco-romanilor, Basarab I;
2) nu există vreun document, vreo cronică “din epocă”, ori mai tardivă, din afara cancelariei Ungariei, care să certifice vreo biruinţă armată a Ungurilor in faţa Valahilor / Daco-romanilor (Romanilor);
3) infiltrarea Ungurilor / Maghiarilor in Transilvania se face pe bază de incuscriri cu impăraţii / regii ce decid soarta Daco-romaniei Nord- Dunărene de la Constantinopol, ori de la Turrinova / Tanovo etc. (astfel, poate fi vorba de “cuceriri-prin-incuscriri”, ceea ce este cu totul altceva decat cuceririle- armate).
Sub “oblăduirea” Sfantului Imperiu Roman de Naţiune Germană şi cu aprobarea Papei de la Roma, Pannonia se constituie intr-un nucleu statal al Ungurilor, sub conducerea lui Vaik / Ştefan I (997 – 1038); in anul 1001, Ştefan I este incoronat ca rege de către Papa de la Roma, după ce adoptă Creştinism-Catolicismul; misiunile creştin-catolice pe care i le dă Biserica de Roma impotriva Daco-romanităţii creştin-ortdoxe din Pannonia, din Noricum, din Pathissia, Moravia etc. se relevă dincoace de orizontul anului 1002, cand incă nu se pune problema unui real “pericol unguresc / maghiar” la Tisa, pană in orizontul anului 1103, cand ţările de rauri / munţi ale Daco-romaniei Nord-Dunărene, dintre Dunărea de Mijloc, Tisa şi arcul Carpaţilor, se reunesc in statul medieval daco-romanesc al Transilvaniei, sub conducerea “principelului” Mercuriu. Puţin mai tarziu, ca reacţie la “pericolul polon”, din nord, la “pericolul rus” din est, şi la “pericolul otoman”, din sud, celelalte ţări de rauri / munţi ale Daciei / Daco-romaniei Nord-Dunărene se reunesc şi formează statele medievale daco-romaneşti, Moldova şi Tara Romвnească. Ieşirea ţărilor de rauri / munţi ale Da-ciei / Daco-romaniei Nord-Dunărene dintre roţile dinţate ale imperiilor evmezice şi din secolele al XIX-lea şi al XX-lea se relevă:
a) în statul Romaniei, alcătuit din re- Unirea Daciei Traiane, a Moldadavei / Moldovei dintre Carpaţii Răsăriteni şi Prut, a Gaetiei / Geţiei (Munteniei), Alutuaniei / Olteniei şi Du-nogaetiei / Dobrogei (mai puţin judeţele Durostor şi Caliacra, anexate Bulga-riei);
b) in Republica Moldova (fosta Republică Socialistă Sovietică Moldovenească), alcătuită din Moldadava / Moldova dintre Prut şi Nistru (mai puţin judeţele sudice, anexate Ucrainei), din Transnistria (parte infimă din Tirasgaetia, anexată Ucrainei);
c) Tirasgeţia, sudul Moldovei / Basarabiei, Bucovina şi Maramarisia / Maramureşul de Nord-Est sunt anexate Ucrainei;
d) Marama-risia / Maramureşul de Vest este anexat Cehiei şi Slovaciei;
e) Susudava, Se-lidava, Costobocia etc. sunt azi regiuni din Polonia, din Bielorusia / Belarus, Lituania etc.;
f) Pannonia şi Pathissia sunt azi regiuni ale Ungariei, căreia i-au fost anexate şi părţi din Maramureşul sud-vestic, din Crişana de Vest etc.;
g) Noricum şi alte regiuni din Dacia lui Burebista sunt azi regiuni ale Austriei, Elveţiei şi Germaniei; h) Banatul de Vest este anexat Iugoslaviei.

274 e.n. : (8449 E. V.), 27 februarie: se naşte, in Daco-romania Sud-Dunăreană, la Naissus (Niş), Constantin (cunoscut in istorii cu atributul «cel Mare»), fiul comandantului legiunilor imperial-romane de la Rin şi Dunăre, Constanţiu Auriul (impărat: 305 – 306) şi al «frumoasei Daco-romance-creştine Elena».

276 – 282 e.n. : (8451 – 8457 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impărăţirea de Roma a Daco-romanului Probu.

277 e.n. : (8452 E. V.): impăratul daco-roman Probu zdrobeşte Goţii ce pătrun-seseră la Dunăre, ceea ce ii atrage titlul de «Goticus»; ca Daco-roman / Valah-zalmoxian, Probu bate pe monedele sale Soarele intr-o cvadrigă trasă de patru cai.

282 – 283 e.n. : (8457 – 8458 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impără-ţirea de Roma a Daco-romanului Caru; in anul ultim al impărăţirii sale respinge năvălirea Sarmaţilor şi a Quazilor in Dacia / Daco-romania.

283 – 284 e.n. : (8458 – 8459 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impără-ţirea de Roma a Daco-romanului Numerian; este primul impărat daco-roman, vestit şi ca poet, şi ca orator.

283 – 285 e.n. : (8458 – 8460 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impără-ţirea de Roma a Daco-romanului Carinu / Crinu; conduce la victorie două campanii impotriva neamurilor germanice.

284 – 305 e.n. : (8459 – 8480 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impărăţirea de Roma a Daco-romanului Diocleţian; in spiritul Zalmoxianismului, antrenează in fruntea imperiului monarhia de drept divin.

285 – 360 e.n. : (8460 – 8535 E. V.), aprox.: trăieşte Episcopul Teofil al Daco-romaniei Nord-Dunărene, primul mare Episcop al Daco-romanilor / Valahilor nord-dunăreni – potrivit documentelor transmise pană azi; a reprezentat Daco-romania Nord-Dunăreană la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, din anul 325 (8500 E. V.).

286 – 305 e.n. : (8461 – 8480 E. V.): impărăţeşte Maximian Herculu (Valerius Maximianus Herculis); este “coleg de domnie cu Diocleţian, născut din mamă dacă”, după cum consemnează mai toţi istoricii, adică din mamă valahă / daco-romancă nord dunăreană.

295 e.n. : (8470 E. V.) aprox. – 300 (8475 E. V.), 7 martie: Efrim este Episcop de Tomis.

304 e.n. : (8479 E. V.), martie: Diocleţian şi Galeriu emit „Edictul anticreştin”, potrivit căruia erau ucişi toţi Creştinii – preoţi şi laici – care nu sacrificau zeilor romani.∗ 304 e.n. : (8479 E. V.), 20 noiembrie: este martirizat – la Axiopa (Cernavodă-Hinogu, Romania) – sfantul daco-roman Dassiu / Dacian, ale cărui moaşte au fost duse mai intai, in oraşul natal, Durostor (cf. SSR, 9 / AMar, 246), unde au stat 275 de ani; in anul 579 (8754 E. V.), sarcofagul cu moaştele sfantului daco-roman Dassiu / Dacian au fost transportate in Italia, la Ancona; in catedrala din Ancona, pe sarcofagul de marmură al sfantului daco-roman, se află inscripţia: «Aici odihneşte sfantul martir Dassius, adus de la Durostorum» (SSR, 9).

305 e.n. : (8480 E. V.), mai, impăratul daco-roman Diocleţian s-a retras din tronul imperial, la 1 mai 305 (8480 E. V.), intro impresionantă solemnitate, desfăşurată la templul lui Jupiter din Nicomedia, petrecandu-şi apoi bătrane-ţea cu inţelepciune valahică / daco-romanească, “pe pămantul naşterii, la obarşii”, in Daco-romania de Vest, pe coasta Dalmaţiei, in opulentul său palat din oraşul antic, Salona (Spalato > Split, azi, in Croaţia), capodoperă arhitecturală a secolului al IV-lea.

305 e.n.(8480 E. V.) – 306 (8481 E. V.)e.n. : Impărăţirea Daco-romanului Constanţiu Auriul («Constantius Chlorus»).

305 e.n. : (8480 E. V.) – 311 (8486 E. V.): impărăţirea Daco-romanului Galeriu; la preluarea carmuirii părţii orientale a Imperiului Roman, Galeriu, bazandu-se pe faptul că Daco-romania / Daco-romanitatea era “placa turnantă” a intregului imperiu, că de la Aurelian, din anul 270, şi pană in anul 305, in tronul de Roma s-au perindat numai conaţionali, adică impăraţi daci / daco-romani, a declarat că este mai potrivit ca numele de Imperiu Roman să fie schimbat in cel de Imperiu Dacic (cf. Fontes II, 7). Impăratul daco-roman, Galeriu conduce triumfător războiul din anul 305, impotriva Sarmaţilor, invadatori ai teritoriilor Daco-romaniei Răsăritene. In acest război, Constantin (viitorul impărat, Constantin cel Mare) dirijează un corp de cavalerie, căruia i se datorează o serie de fapte pline de eroism. După Anonymus Valesii, Constantin, pe cand «se lupta călare impotriva Sarmaţilor, a apucat de păr pe un barbar fioros, l-a tarat după sine şi l-a depus la picioarele impăratului (Galeriu). Apoi, din ordinul lui Galeriu, a intrat cu calul său in mlaştină (probabil, la Nistru) şi drum a deschis celorlalţi oşteni care se indreptau impotriva Sarmaţilor; după ce mulţi dintre aceştia au fost ucişi, el s-a intors, aducand lui Galeriu izbanda» (Fon-tes, II, 47). Pentru eroismul dovedit şi in acest război, Galeriu a incredinţat lui Constantin paza provinciilor Daco-romaniei Răsăritene: Bitinia, Thracia, Scythia (Minor / Major) şi Illyria.

305 e.n. : (8480 E. V.)– 313 (8488 E. V.): impărăţirea daco-romanului Maximin Daia.

305 (8480 E. V.)– 307 (8482 E. V.)e.n. : impărăţirea Daco-romanului Sever.

306 (8481 E. V.) – 312 (8487 E. V.)e.n. : impărăţirea Daco-romanului Maxenţiu.

306 (8481 E. V.) – 337 (8512 E. V.)e.n. : impărăţirea Daco-romanului Constantin cel Mare.

308 (8483 E. V.) – 324 (8499 E. V.)e.n. : impărăţeşte Daco-romanul Liciniu (Valerius Licinianus Licinius).

308 (8483 E. V.) – 328 (8503 E. V.)e.n. : impărăţeşte Daco-romanul Domiţiu Alexandru.

311 e.n. : (8486 E. V.): după moartea impăratului Galeriu, survenită in anul 311 (la 5 mai), cand centrul puterii se afla in Daco-romania, la Sirmium (astăzi, Sremska Mitrovica), unde-şi avea tabăra, Imperiul Roman se imparte intre Constantin, Maxenţiu, Liciniu (“cumnatul lui Constantin”) şi Maximin.

∗ aprox. 311 (8486 E. V.) – 383 (8558 E. V.)e.n. : trăieşte Lupilă – Episcopul ce incearcă fără succes, din dispoziţia Constantinopolului, să creştineze pe Goţii aflaţi printre Daco-romanii-moldoveni, in zona nipro-crimeică, traducandule Biblia in gotică; traducerea şi-o semnează şi cu numele-i tălmăcit “pe inţelesul” Goţilor: «Ulfila».

313 e.n. : (8488 E. V.), ianuarie: „Edictul de la Mediolanum” (Milano), promulgat de impăratul daco-roman Constantin cel Mare şi de coоmpăratul Liciniu, proclamă dreptul tuturor cetăţenilor Imperiului Roman la libertatea credinţei / cultului, deci şi dreptul Creştinilor; au fost oprite persecuţiile anticreştineşti şi s-a acordat Bisericii Creştinismului «libertatea de inchinăciune». „Edictul de la Mediolanum” / Milano este considerat rodul politicii lui Constantin cel Mare ce vedea in Creştinism, in Biserică (desigur, dinspre <b<monoteismul religiei sale strămoşeşti, Zalmoxianismul), religialiant, unificator-salvatoare a intregului Imperiu Roman. In următorii ani, Constantin cel Mare a dat edicte de restituire a proprietăţilor confiscate Bisericii Creştinismului, ori edicte prin care se prevedea subvenţionarea Bisericii de către stat, prin care clerul era scutit de serviciul public, prin care se interzicea “ghicirea” / “ghicitul”, ori prin care, in spirit zalmoxian (Constantin cel Mare, membru al elitei confreri-lor războinic-religioase ale Cavalerilor lui So-Ares, ale Cavalerilor Soarelui, ori Danubieni / Dunăreni, Cogaionici etc. – cel projetaseră in varful pirami-dei sociale a Imperiului Roman, aşa cum făcuse şi cu ceilalţi impăraţi daco-romani, de la Aurelian incoace –, a rămas fidel Zalmoxianismului, pană in 337, cu trei zile inainte de moarte, cand a primit botezul Creştinismului), a declarat Ziua Soarelui / So-Ares, a şaptea, aflată sub sijiliul semantic-sincretică a jurămantului grupei de epopţi ai Zalmoxianismului (6 + 1, ca in sanctuarul / templul lui So-Ares de la Sarmizegetusa), adică duminica – “a Domnului-Soare” –, drept zi de odihnă şi inchinare divinităţii supreme / unice, lui Dum-nezeu (Samasua, adică Tatăl-Cer / Soarele-Moş, Dumnezeul Cogaionului) şi Fiului…

316 e.n. : (8491 E. V.): Constantin cel Mare dă ordin pentru reconstrucţia oraşului Tropaeum Traiani din Daco-romania Ponto-Dunăreană.

317 – 328 e.n. : (8492 – 8503 E. V.): impărăţeşte Daco-romanul Crispu (Flavius Iulius Crispus).

317 e.n. : (8492 E. V.): impăratul daco-roman Constantin cel Mare bate monedă cu monograma Creştinismului.

319 – 324 e.n. : (8494 – 8499 E. V.): se declanşează – in 319 – ultimul mare “război impărătesc” dintre Zalmoxianism, avand in frunte pe impăratul daco-roman Licinius, şi Creştinism – avand in frunte pe impăratul daco-roman Constantin, dintre Daco-romania Creştinismului şi Daco-romania Zalmoxianismului; după victoria-i din 324, impăratul glorios intră in istorii cu numele de Constantin cel Mare.

∗ aprow.320 (8495 E. V.) – 381 (8556 E. V.), 25 ianuarie,e.n. : a trăit sfantul daco-roman Betranion, Episcop de Tomis / Constanţa (cf. AMar, 329).

324 – 332 e.n. : (8499 – 8507 E. V.): impăratul Constantin cel Mare intemeiază “noua Romă” pe Cornul de Aur, atunci al Daciei / Daco-romaniei, oraşul ce-i va purta numele, Constantinusa / Constantinopol.

328 e.n. : (8503 E. V.): impăratul daco-roman Constantin cel Mare inaugurează podul de peste Dunăre, dintre Oescus şi Sucidava (Celei-Romania).

330 e.n. : (8505 E. V.), 11 mai: Constantin cel Mare inaugurează reşedinţa sa imperial-daco-romanească / valahică, sau capitala Creştinismului – numită mai tarziu de cronicarii greci “Creştinopol”, noua capitală a Imperiului Roman.

330 e.n. : (8505 E. V.), aprox.: Inscripţia de la Biertan-Sibiu. In centrul provinciei Ardeal / Transilvania a Daco-romaniei anului 330, la Biertan (judeţul Si-biu), existau o biserică daco-romanească ortodox-creştină şi, desigur, o şcoa-lă daco-romanească elementară / de ucenici orfevrieri; “protagonistul” inscripţiei, Zenovie, a invăţat şi latina; cu privire la acestă inscripţie creştin-daco-romanească descoperită in inima Daco-romaniei, istoricul Const. C. Giurescu certifică: «Inscripţia de la Biertan, găsită in 1775 şi aflătoare azi in Muzeul Bruckentahal din Sibiu, se compune din trei randuri de litere săpate intrun dreptunghi de bronz şi are următorul cuprins: “Ego Zenovius votum posui” / “Eu, Zenovie, am pus ofranda”; ea оnsoţeşte un monogram creştin de bronz şi indică numele locuitorului care a făcut ofranda – un candelabru – bisericii locale» (IIR, 22).

333 – 350 d.Hr : (8508 – 8525 E. V.): Împărăţeşte Daco-romanul Constans.

337 – 340 d.Hr. : (8512 – 8515 E. V.): Împărăţeşte Daco-romanul Constantin al II-lea (Constantinus II).

337 e.n. : (8512 E. V.), 22 mai: moare impăratul daco-roman, Constantin cel Mare.

337 e.n. : (8512 E. V.), iunie: Imperiul Roman este impărţit intre cei trei fii ai lui Constantin cel Mare: Constantin II, Constanţiu şi Constans.

337 – 340 e.n. : (8512 – 8515 E. V.): impărăţirea Daco-romanului Constantin al II-lea.

337– 350 e.n. : (8512 – 8525 E. V.): impărăţirea Daco-romanului Constans peste provinciile Italia, Africa, Pannonia, Illyricum şi Thracia.

337– 361 e.n. : (8512 – 8536 E. V.): impărăţirea Daco-romanului Constanţiu al II-lea, peste provinciile Egipt, Orient, Asia şi Pont, avвndu-şi reşedinţa la Constantinusa / Constantinopol. Rămane, in anul 350, “singurul august” din-tre cei desemnaţi de impăratul daco-roman Constantin cel Mare. Daco-romania – ca parte integrantă a Imperiului Roman (Daco-romania Sud- Dunăreană), ori ca parte ”aliată” a Imperiului Roman (Daco-romania Nord-Dunăreană) – ”a contribuit” la refacerea “unităţii” Imperiului Roman, seismat şi de războaiele fratricide, şi de “uzurpatorii” Magnenţiu, Nepotian şi Vetranio, şi de tulburările religioase etc. Numele impăratului daco-roman, Constanţiu al II-lea, se leagă in primul rand de vestitul oraş-cetate, Tomis, care a devenit cel mai important port maritim al Daco-romaniei. Impăratul a continuat, a desăvarşit opera de reconstrucţie incepută de tatăl său, Constantin cel Mare, la Tomis, oraşul numindu-se din această perioadă ca şi astăzi, Constantia / Constanţa (cf. MKP, 144). Potrivit unei Notitia Dignitatum (redactată la sfarşitul secolului al IV-lea şi “completată” / “indreptată” in primul sfert al secolului urmă-tor), Daco-romania s-a bucurat de o deosebită atenţie acordată de impăratul Constanţiu al II-lea, avand un impresionant număr de comandanţi ai Dunării, ridicaţi din importantele şcoli militare daco-romaneşti-zalmoxiene de la Tomis / Constanţa, Calatiani / Callatis (Mangalia), Tropaeum Traiani, Drobeta etc.

339 – 418 e.n. : (8514 – 8593 E. V.), aprox.: trăieşte Episcopul daco-roman Laurenţiu de Novae.

340 – 416 e.n. : (8515 – 8591 E. V.), aprox.: trăieşte primul mare poet imnic daco-roman, Niceta Remesianu, autorul imnului intregii Creştinătăţi, „Te Deum laudamus…” / „Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm…”, scris pe la anul 370 (8545 E. V.), cand a fost desemnat Episcop pe pămantul naşterii, la Remesiana / Romoesiana.

343 e.n. : (8518 E. V.), octombrie: Intaiul Sinod Ecumenic de la Sardica-Daco-romania.

345 e.n. : (8520 E. V.): se naşte Daco-romanul Ieronim (Hieronymus), in localitatea Stridonia-Daco-romania de Vest, la graniţa dintre Dalmaţia şi Pannonia (azi, langă Grahovo – Bosnia), unul dintre erudiţii şi cei mai activi părinţi ai Bisericii Creştine, traducătorul Bibliei in limba latină (Vulgata).

346 – 381 d.Hr. : (8521 – 8556 E. V.), 25 ianuarie, aprox.: Betranion este Episcop de Tomis / Constantia (Daco-romania – cf. AMar, 329 / PIB, 144).

348 d.Hr.: (8523 E.V.): Intвiul Sinod de la Sirmia-Daco-romania.

348 – 420 d.Hr. : (8523 – 8595 E. V.), aprox.: trăieşte Auxenţiu Durostoreanu, autorul „micro-monografiei”, Scrisoare despre credinţa, viaţa şi moartea lui Ulfila / Epistula de fide, vita et obitu Ulfilae (cf. ADEp, 75), într’o limpidă latină dunăreană.

350 d.Hr.: (8525 E. V.): intre “uzurpatori” se află şi Daco-romanul moesian Vetraniu, proclamat de armată, la 1 martie, in Mursa-Pannonia, impărat; Constanţiu al II-lea il acceptă in calitatea de coampărat.

350 d.Hr.: (8525 E. V.), 3 – 30 iunie: impărăţeşte şi Daco-romanul Nepotian.
In stepa Donului de Jos, Gotii denumesc cu numele de „valahi” pe toti daco-romanii Europei de Rasarit si de S-E.

350 – 430 d.Hr: (8525 – 8605 E. V.), aprox.: este perioada in care şi-a derulat firul existenţial episcopul Maximin de Daco-romania, adept al arianismului. Opera sa cuprinde: Dizertaţia lui Maximin impotriva lui Ambrozie / Disertatio Maximini contra Ambrosium – lucrare abordand in prima parte actele sinodului de la Aquileea, din 381.

350 – 351 d.Hr: (8525 – 8526 E. V.), iarna: împăratul Constanţiu al II-lea işi stabileşte reşedinţa in Daco-romania de Vest, la Sirmia / Sirmium, «metropola Illyricului, care a devenit pentru mai mulţi ani centrul politic al Imperiului Roman şi, totodată, centrul bisericesc al lumii creştine; mutandu’şi reşedinţa aici, impăratul a fost urmat de o seamă de Episcopi arieni şi semiarieni; sprijiniţi de impărat, aceştia au devenit iniţiatorii şi conducătorii unor sinoade care căutau să dea o formulă de credinţă pentru întreaga Biserică şi să restabilească pacea.» (PIB, 122).

351 – 354 d.Hr: (8526 – 8529 E. V.): impărăţirea Daco-romanului Constanţiu Gallu.

351 d.Hr: (8526 E. V.): Al II-lea Sinod de la Sirmia- Daco-romania.

353  d.Hr: (8528 E. V.): Constanţiu dă Legea pentru inchiderea templelor păgane.

360 – 435 d.Hr: (8535 – 8610 E. V.), aprox.: Sfantul Daco-roman Ioan Cassian.

361 – 363 d.Hr: (8536 – 8538 E. V.): impărăţirea Daco-romanului Iulian, autorul celebrei lucrări «Contra Creştinilor».

363 – 364 d.Hr: (8538 – 8539 E. V.): impărăţirea Daco-romanului Iovian.

364 – 375 d.Hr: (8539 – 8550 E. V.): impărăţirea daco-romanului Valentinian I; s-a născut in Daco-romania, pe la anul 321, in localitatea Cibalae (Pannonia Inferior – azi, Vinkovci-Croaţia). “Locuit” de geniul nemuritorilor-războinici aidoma strămoşilor săi direcţi, a imbrăţişat cariera armelor cu mare strălucire, ajungand la 43 de ani impărat. In fruntea Imperiului Roman, incă din primul an, 364, şi-a asociat la impărăţire pe fratele său, Valensiu / Valenţiu (Valens), incredinţandu-i partea răsăriteană; a murit apărandu-şi Patria, in Brigetia (azi, O-Szцny-Ungaria), la 7 noiembrie 375 (8550 E. V.), intro campanie impotriva Sarmaţilor, alungaţi din nord-vestul Daco-romaniei.
Fig. 19.
Dacia / Daco-romania Creştinismului şi Dacia / Daco-romania Zalmoxianismului in anul 355 (8530 E. V.).

364 – 378 d.Hr: (8539 – 8553 E. V.): impărăţirea Daco-romanului Valensiu / Valenţiu (Valens). Acest impărat daco-roman a obţinut cateva victorii insemnate asupra năvălitorilor, indeosebi, Vizigoţi / Huni, respinşi de la Dunărea de Jos, in stepele nord-pontice. Desigur, cea mai ingrozitoare imagine despre migraţii / invazii, reţinută de istoriile lumii europene, este cea despre Huni.
Originari din Altai (Mongolia), Hunii au migrat – din secolul I î.Hr. – in două direcţii: in nordul Chinei, Hunii din “ramura de sus”, şi in Europa – Hunii din “ramura de nord” – după ce au trecut prin Asia Centrală şi de Nord-Vest. La inceputul secolului al IV-lea e.n., Hunii ajunseseră in Europa Răsăriteană pană la r.Don. Către sfarşitul domniei impăratului daco-roman Valenţiu (Valens), prin anul 375 e.n., Hunii au năvălit in stepele nord-pontice, dintre r.Nipru şi Marea Masageţilor / Azov, aflate in stăpanirea Goţilor (aria Masagaetiei / Masageţiei, avand incă preponderenţă demografică de “Daco-romano-sciţi / moldoveni”, numiţi in Crimeea şi “Goţi-mici” – “creştinaţi de Lupilă / Ulfila” –, dar şi Ostrogoţi, Vizigoţi, Gepizi, Greutungi, Tervingi, Alani ş. a.).

367 / 378 – 383 d.Hr: (8542 / 8553 – 8558 E. V.): impărăţirea Daco-romanului Graţian.

368 : (8543 E. V.) aprox.: din orizontul anului 368 (8543 E. V.) se datează daco-romanescul tezaur celebru, „Cloţa cu Puii Aur” (descoperit la Pietroasele-Buzău, in 1837), tezaur din care se mai păstrează 12 piese, cantărind 19 kg, tezaur prin care preoţii Zalmoxianismului din Moldadava şi Masageţia au angajat pe căpetenia Goţilor, Athanarich, pe frontul impotriva Creştinismului; intrucat Athanarich, in anul următor, le-a trădat “cauza”, preoţii Zalmoxianismului nu i lau mai incredinţat. Tezaurul atestă o rafinat-zalmoxiană Şcoală Daco-romanească de Aurari din „Tara Barsei” (centrul metalurgic al Braşovului).

369 d.Hr: (8544 E. V.): impăratul daco-roman Valenţiu / Valens şi căpetenia Goţilor / Vizigoţilor, Athanarich incheie «tratatul de pace» de la Noviodunum (azi, Isaccea-Tulcea / Romania – v. CDCD, 132 sq.).

370 – 435 d.Hr: (8545 – 8610 E. V.), aprox.: este perioada in care a trăit filosoful daco-roman Aethicus Dunăreanu (d’Ister / Histricus), autorul „Cosmografiei„.

372 d.Hr: (8547 E. V.), 12 aprilie: moartea prin inecare in apa Buzăului a Sfantului Daco-roman Sava.

375 / 378 – 383 d.Hr: (8550 / 8553 – 8558 E. V.): impărăţeşte Daco-romanul Graţian.

375 / 383 – 392 : (8550 / 8558 – 8567 E. V.): impărăţirea Daco-romanului Valentinian al II-lea, fiul lui Valenţiu (Valens).

377 – 378 d.Hr: (8552 – 8553 E. V.): războiul dintre Zalmoxianism şi Creştinism, dintre Daco-romania Zalmoxianismului şi Daco-romania Creştinismului, atinge apogeul, mutandu-şi frontul in sudul Dunării, in provinciile imperial-romane Scythia Minor, Moesia şi Thracia.

378 d.Hr: (8553 E. V.), 9 august: Valenţiu (Valens) cade in bătălia de la Adria-nopol impotriva Goţilor.

383 d.Hr: (8558 E. V.): impăratul daco-roman Graţian este ucis de generalul trupelor france, Arbogast; deacum, Flavius Theodosius I (379 – 395) conduce singur Imperiul Roman.

383 – 392 d.Hr: (8558 – 8567 E. V.): impărăţeşte Daco-romanul Valentinian al II-lea.

390 – 425 d.Hr: (8565 – 8600 E. V.), 20 aprilie, aprox.: in această perioadă este Episcop de Tomis / Constantiana (Constanţa-Romania) sfantul daco-roman Teotim I.

391 d.Hr: (8566 E. V.): Ieronim termină traducerea „Noului Testament” in latină, direct din ebraică.

391 d.Hr: (8566 E. V.): in Daco-romania – provinciile Dacia Malvensis / Alutu-ania (> Oltenia), Dacia Mediterranea (intre Sardica şi Singidunum – Valea Timocului) –, se propagă erezia bonosiană (de la numele preotului daco-roman, Bonosu, din oraşul natal al impăratului Constantin cel Mare, Naissus / Niş), derivată din erezia lui Fotin, «negand, printre altele, şi pururea-fecioria Maicii Domnului» (PIB, 125).
Sinodul general de la Capua-Italia, din 391, a avut in obiectiv erezia lui Bonosu din Naissus, incredinţand cauza spre cercetare episcopilor din Illyricum şi Macedonia. Bonosu a continuat să mai rămвnă o vreme in scaunul episcopal, in ciuda sentinţei “de depunere” a episcopilor din Illyricum. După caţiva ani a fost inlocuit cu un episcop ortodox, Marcian. Din acest an datează lucrarea compatriotului Paul de Pannonia, Contra lui Bonosu, unde erezia bonosiană a fost combătută intr-un inalt spirit ortodox. Bonosianismul a fost imbrăţişat de Goţi şi dus in Europa de Apus.

392 d.Hr: (8567 E. V.): Sfantul daco-roman Ieronim scrie / publică De viris illustribus, unde trece in revistă pe toţi scriitorii creştini de pană la el, astfel incat “le acordă locul pe care-l merită faţă de scriitorii păgani”.

PELASGIA / VALAHIA, SAU DACIA / DACO-ROMANIA, INTRE IMPERIUL ROMAN DE RĂSĂRIT ŞI IMPERIUL ROMAN DE APUS

395 d.Hr: (8570 E. V.), 17 ianuarie: impăratul Teodosie, «pe patul de moarte», dispune “testamentar” ca Imperiul Roman să fie divizat in Imperiul Roman de Răsărit, repartizat spre impărăţire fiului său, Arcadiu (395 – 408), şi Imperiul Roman de Apus, repartizat spre stăpanire fiului său, Honoriu (395 – 423); aşadar, la 17 ianuarie 395, in “baza Hotărarii de la Milano”, au luat fiinţă Imperiul Roman de Apus şi Imperiul Roman de Răsărit.

395 d.Hr. (8570 E. V.) – 476 d.Hr. (8651 E. V.): Imperiul Roman de Apus durează de la impăratul Honorius Flavius (fiul cel mic al impăratului grec, Theodosius), pană la impăratul Augustulus, detronat in anul 476 (8651 E. V.) de Odoacru, un “general” recrutat / promovat din neamul “federatilor” Heruli.

395 d.Hr. (8570 E. V.) – 610 d.Hr. (8785 E. V.): Imperiul Roman de Răsărit. Se consideră că imperiul işi mai merită această “titulatură”, deoarece “romanitatea” / “daco-romanitatea” este incă “preponderentă” şi de la impăratul grec, Arcadius Flavius (fiul cel mare al impăratului grec, Theodosius), pană la anul 610, an al morţii ultimului impărat valah, Foca, după care “grecizarea” s-a dovedit “copleşitoare”, statul devenind intradevăr Imperiu Bizantin.

403 d.Hr: (8578 E. V.): Patriarhul Ioan Gură de Aur, acordă diaconului daco-roman, Ioan Cassian, titlul / calitatea de preot – ceea ce ii permite ca, alături de prietenul său de nedespărţit, preotul Gherman, să facă parte din delegaţia Bisericii de Constantinusa / Constantinopol la Sinodul din anul 403 de la Stejar-Calcedon.∗ 415 – 418 : (8590 – 8593 E. V.): la Massalia / Marsilia, Sfantul Ioan Cassian intemeiază mănăstirile „Saint Victor” (pentru călugări) şi „Saint Sauveur” (pentru călugăriţe).

417 – 421 d.Hr: (8592 – 8596 E. V.): impărăţirea Daco-romanului Constanţiu al III-lea, originar din Dacia Ripensis, de langă Naissus.

418 d.Hr: (8593 E. V.): Sfantul daco-roman Ioan Cassian publică o lucrare fundamentală pentru Creştinism: Despre aşezămintele manăstireşti cu viaţă de obşte şi despre tămăduirile celor opt păcate principale / „De institutis coenobiorum et de octo principalium vitiorum remediis”.

420 d.Hr: (8595 E. V.): Sfantul Ioan Cassian publică prima serie de zece Convorbiri spirituale / Conlationes Sanctorum Patrum (I – X); este anul morţii sfantului daco-roman Ieronim, traducătorul Bibliei in limba latină.

423 – 455 d.Hr: (8598 – 8630 E. V.): impărăţirea Daco-romanului Valentinian al III-lea. După moartea impăratului-unchi, Honorius (ce nu avusese urmaşi), in anul 423, a devenit impărat (al Imperiului Roman de Apus) fiul lui Constanţiu al III-lea şi al prinţesei Placidia, Valentinian al III-lea. A fost asasinat la 16 martie 455.

425 d.Hr. (aprilie) – 435 d.Hr.: (8600 – 8610 E. V.), aprox.: Timotei este Episcop de Tomis / Constantia (Constanţa-Daco-romania). Timotei de Tomis a participat la al III-lea Sinod Ecumenic de la Efes, din anul 431 d.Hr. (8606 E. V.), evidenţiinduse intre cei mai străluciţi combatanţi ai nestorianismului.

426 d.Hr.: (8601 E. V.): Sfantul daco-roman Ioan Cassian publică a doua serie de şapte Convorbiri spirituale / „Conlationes Sanctorum Patrum” (XI – XVII); in Convorbirea a XIII-a, «expune raportul dintre har şi libertate, combătand indirect predestinaţianismul Fericitului Augustin, fără a-l numi, şi reliefand sfintele nevoinţe ale pelerinilor pustiei» (Cas, 48).

429 d.Hr.: (8604 E. V.): sfantul daco-roman Ioan Cassian publică a treia serie de şapte Convorbiri duhovniceşti / Conlationes Sanctorum Patrum (XVIII – XXIV). Unicitatea creştin-valorică «le-a generalizat in toată Biserica după moartea sa» (Cas, 48).

450 – 457 d.Hr.: (8625 – 8632 E. V.): impărăţeşte Daco-romanul Marcian (Marcianus). In Imperiul Roman de Răsărit, lui Teodosie al II-lea ii urmează in tronul impărătesc generalul Marcian (450 – 547), «soţul Pulcheriei», «sora lui Teodosie al II-lea»;
Marcian este «primul impărat care a primit coroana din mana patriarhului de Constantinopol, practică menţinută pană la căderea Constantinopolului sub Turci, la 29 mai 1453» (RIB, 107).

451 : (8626 E. V.): generalul daco-roman Aeţiu (Aetius) infrange pe Attila, căpetenia barbariei hunice, in bătălia de pe Campiile Catalaunice.

457 – 474 d.Hr.: (8632 – 8649 E. V.): impărăţeşte Daco-romanul-bessian, Leon I Tracu («Leon I Thrax»).

474 d.Hr.: (8649 E. V.): impărăţeşte Daco-romanul Leon al IIlea.

491 – 518 : (8666 – 8693 E. V.): Daco-romanul Anastasiu impărăţeşte la Constantinusa / Constantinopol.

513 d.Hr. (8688 E. V.) – 515 d.Hr. (8690 E. V.): impărăţeşte Daco-romanul Vitalian.∗ 518 (8693 E. V.) – 527 (8702 E. V.): Daco-romanul Justin I impărăţeşte la Constantinusa / Constantinopol.

519 d.Hr.: (8694 E. V.), mai: Ioan, Leontie / Leonţiu (rudă cu generalul Vitalian), Ahile, Petru şi Mauriciu, călugării daco-romani / valahi din Episcopia Tomisului – Dunogaetia / Scythia Minor (Dobrogea-Romвnia), care elaboraseră formula Unul din Treime a suferit cu trupul, in cel mai inalt spirit al Ortodoxiei, şi pe care o argumentaseră şi in faţa impăratului Iustin I, pleacă la Roma spre a susţine’o şi în faţa Papei Hormisdas, desigur, spre a anihila “efectele” Schismei Mici (cf. VSP, 64 sqq.).

519 d.Hr.: (8694 E. V.), septembrie: Papa Hormisdas scrie la Constantinopol despre sosirea călugărilor daco-romani / valahi din Dunogaetia / Sythia Minor (Dobrogea-Romania); stau la Roma 14 luni (cf. VSP, 67).

527 d.Hr. (8702 E. V.) – 565 d.Hr. (8740 E. V.): Daco-romanul Iustinian I impărăţeşte la Constantinusa / Constantinopol. In Daco-romania, după cum remarca Procopius din Caesareea, impăratul a organizat «cea mai puternică apărare a noastră şi a intregii Europe», impanzind ţărmurile Dunării (aidoma lui Aure-lian, Constantin cel Mare ş. a.) «cu intărituri dese» şi aşezand «pretutindeni pe ţărm străji de oşteni, pentru a opri cu străşnicie trecerea barbarilor» (Fontes, II, 461); a rezidit vechile cetăţi, oraşele-cetăţi de importanţă strate-gică şi economică din Daco-romania.

540 : (8715 E. V.): moare Dionisie Valahul / Daco-romanul (Dionisie cel Mic / Exiguul), cel ce pune bazele de calcul ale erei creştine.

565 (8740 E. V.) – 578 (8753 E. V.): Daco-romanul Iustin al II-lea (Flavius Justinus II) impărăţeşte la Constantinusa / Constantinopol.

578 (8753 E. V.) – 582 (8757 E. V.): Daco-romanul Tiberiu impărăţeşte la Constantinusa / Constantinopol.

602 (8777 E. V.) – 610 (8785 E. V.): Daco-romanul Focea impărăţeşte la Constantinusa / Constantinopol (in documentele greceşti: «Focas»). DACIA (VALAHIA / DACO-ROMANIA) ŞI IMPERIUL BIZANTIN, INTRE ANII 610 (8785 E. V.) ŞI 1453 (9628 E. V.), DE LA ULTIMUL IMPĂRAT DACO-ROMAN, FOCA, PANĂ LA CĂDEREA CONSTANTINOPOLULUI

610 – 700 : (8785 – 8875 E. V.): soarta Daco-romaniei, indeosebi, a Daco-romaniei Sud-Dunărene (căci “soarta” Daco-romaniei Nord-Dunărene este în funcţie de “amintirea” Legămantului de la Aurelian, mai mult ori mai puţin respectat de Constantinopol / Roma), se află in mana următorilor impăraţi greco-bizantini: Heraclius (610 – 641), Constantin al III-lea şi Heracleo-nas (641), Constans al IIlea (641 – 668), Constantin al IV-lea Pogonatul (668 – 685), Iustinian al II-lea Ritnotmetul (685 – 695), Leontie (695 – 698) şi Tiberiu al III-lea Apsimar (698 – 705).

Unirea vlahilor sub sceptrul lui Samos
 * 623-658 (8798-8833 E. V.): Statul Nord-Dunărean al Dacoromânilor lui Samos.
Imparatul de Constantinopol, Heraclius, nemairaspunzând solicitărilor Dacoromânilor / Valahilor (în baza ”legamântului aurelianic”) din țările de râuri / munți ai Dacoromâniei Nord-Dunărene, aflate sub teroarea avaro-slavilor, reunirea fortelor autohtone, carpato-dunărene se arată stringentă; în anul 623 (8798 E. V.) se creeaza Statul Dacoromânilor lui Samos (numele conducatorului este legat, deopotriva, de numele Dumnezeului Cogaionului / Sarmizegetusei, Samasua / Samos, dar si de ”țara de râuri / munți” de la râul Samos / Somes).
* 625 (8800 E. V.): Samos alunga Slavii-Sârbi / Serbi din provinciile nord-dunărene, Alutuania / Oltenia și Banatua / Banat, peste Dunărea Clisurii Cazanelor (Porților de Fier), în Imperiul Bizantin; Sârbii (dupa cum relateaza si Constantin Porfirogenetul, în lucrarea Administratia / Conducerea împaratiei cf. Fontes, II, 657 sqq.), ”prin mijlocirea comandantului de oști, care conducea atunci orasul Singidunum / Belgrad”, au cerut sa li se dea ”alt pamânt de locuit”;
Heraclius a colonizat în zona Singidunum / Belgrad pe Sârbi ca supusi ai împaratului roman; împaratul a adus misionari din Roma, i’a botezat, i’a învățat sa îndeplineasca în cinste legile bunelor purtări și le’a impus credința crestina” (Fontes, II, 665).

* 626 (8801 E. V.), iulie-august: spre deosebire de Slavii – Sârbi, Avaro – Slavii alungati de Samos din Dacoromânia Nord-Dunăreana, la sudul sacrului fluviu getic, devastează Peninsula Balcanică și asediază chiar Constantinopolul, dar sunt zdrobiți de armata imperiala a lui Heraclius, la 10 august.

* 630 (8805 E. V.): Samos alipeste statului său valah / dacoromânesc nord-dunarean ”ținuturile carintiene” de sub stapânirea ”cneazului” Valuk, ținuturi aparținând astazi Sloveniei.
* 631 (8806 E. V.): Samos înfrânge Francii la Wogastisburg.
* 634 (8809 E. V.): împaratul Heraclius încheie ”un tratat” cu Kubrat, hanul uniunii triburilor proto-bulgare din stepele nord-ponto-caucaziene, din așa-zisa ”Bulgaria Mare, pe care’l ”cinstește” «cu demnitatea de patricius», să intre cu Bulgarii ca ”foederați” în Valea Dunării și să hărțuiască pe Dacoromânii / Valahii din Statul lui Samos, spre a’i slabi puterea.
De fapt, Bulgarii lui Kubrat ”prin jafurile întreprinse” declanșează intrarea în ”marele declin” a majorității orașelor-cetăți dacoromânesti din Valea Dunarii si chiar din Dunogaetia / Dobrogea (aparținând imperiului).
* 636-675 (8811-8850 E. V.), aprox.: Uniunea Dacoromânilor / Valahilor din cele Sapte tari de Râuri / Munti din Valea Dunarii de Jos (”statul / uniunea celor sapte triburi”), dupa modelul Statului lui Samos, de la Porțile de Fier pâna la Nistru, spre a face fata noilor valuri de populatii / triburi migratoare, avaro-slave, germanice, protobulgare / bulgare etc.

673 – 674 : (8848 E. V.): impăratul bizantin, Constantin al IV-lea Pogona-tul, reamintinduşi de «Legămantul de la Aurelian» şi de Daco-romanii / Valahii de la Dunărea de Jos, terorizaţi de triburile avaro-slabe, bulgaro-slave, germanice ş. a., dar mai degrabă determinat de Uniunea Daco-romanilor / Va-lahilor din cele Şapte Tări de Rauri / Munţi din Valea Dunării de Jos, declanşează o campanie anti-bulgaro-slavă la nordul Dunării şi al Mării Getice / Negre, soldandu-se cu biruinţa imperialilor atat pe uscat cat şi pe apă; totuşi, nu a reuşit să distrugă Oglu, adăpostul din mlaştinile nord-pontice, dintre Nistru şi Nipru, al hanului bulgar Asparuh.

681 : (8856 E. V.): tratat intre impăratul Constantin al IVlea Pogonatul şi hanul bulgar Asparuh, prin care se permite Bulgarilor să se aşeze in Imperiul Bizantin – Daco-romania / Dacia Pontic-Moesică, in calitatea de “federati”, in regiunea Varnei / Odessos şi la est de Hemus / Stara Planina, recunoscandui ca “ţarat” cu capitala la Aboba-Pliska, apoi la Preslav, desigur, “in coasta” daco-romanescului Stat al Celor Şapte Tări de Rauri / Munţi de la Dunărea de Jos.

* 701-800 (8876 – 8975 E. V.): un secol de ”oarecare prosperitate” pentru Dacoromânia, dupa cum se atesta mai ales arheologic; soarta Dacoromâniei (”încrezatoare înca în ”Legamântul de la Aurelian”, dar si în Ortodoxie / Crestinism) este înrâurita (malefic / benefic) de urmatoarea serie de împarati greco-bizantini: Iustinian al II-lea (705-711, œa doua împarațire, gratie ajutorului pe care i’l da hanul bulgar, Tervel, rasplatit în anul 716 cu titlul de cezar), Filippikos Bardanes (711-713), Anastase al II-lea Artemius (713-715), Teodosie al III-lea (715-717), Leon al III-lea (717-741), Constantin al V-lea Copronimul (741-775), Leon al IV-lea Chazarul (775-780), Constantin al VI-lea (780-797), Irina (797-802).
* 730 (8905 E. V.), ianuarie: maleficul Edict împaratesc al lui Leon al III-lea de interzicere a ”cultului icoanelor…” se rasfrânge și asupra vietii creștine din Dacoromânia.
* 733 (8908 E. V.): între provinciile imperiale retrase de sub jurisdictia Papei Grigore al III-lea de catre Leon al III-lea se afla si cele din Dacoromânia de Vest; și Illyria trece sub autoritatea Patriarhului constantinopolitan.
* 787 (8962 E. V.): vestitul centru religios-crestin-ortodox dacoromânesc de la Morisena / Morissenadunum (Cenad-România), de pe Muresul Inferior, este condus cu multa diplomatie de episcopul valah / dacoromân, Ursu (”Ursus”), în ciuda presiunilor / amenintarilor ”ringului avar” din Pannonia.
* 788 (8963 E. V.): Dacoromânii din Carintia (Slovenia) trec sub stapânire carolingiana.
* 791-796 (8966-8971 E. V.): ”ringul pannonic al Avarilor” este anihilat de Carol cel Mare; Dacoromânia de Vest trece sub autoritatea Bisericii de Roma si ”sub sceptrul” conducatorului Francilor, Carol cel Mare, încoronat ca împarat de catre Papa Leon al III-lea (la 25 decembrie 800).
* 796-805 (8971-8980 E. V.): dupa raidurile / incursiunile lui Pepin, fiul lui Carol cel Mare, din 796-797 (8971-8972 E. V.), pentru anihilarea ”ultimelor cuiburi avare” de la Dunarea de Mijloc, episcopul de Salzburg si horepiscopul Teodoric pornesc o campanie de creștinare a Slavilor si a Avarilor (câti se mai aflau ”în afara ringului” distrus de Carol si Pepin), desigur, risipiți printre satele dacoromânesti / valahice si crestin-ortodoxe din Pannonia; în anul 803, horepiscopul, dupa cum spun cronicile,  prinde un Zodan (șef) avar Și îl crestin-boteaza cu numele sau, Teodor (cf. NPIst, 256).
* 801-900 (8976-9075 E. V.): soarta Dacoromâniei în secolul al IX-lea este înca în mâna împaratilor greco-biznatini: Nikefor I Logothetul (802-811), Staurakios (811), Mihail I Rhangabe (811-813), Leon al V-lea Armeanul (813-820), Mihail al II-lea Gângavul (820-829), Teofil (829-842), Mihail al III-lea Bețivul (842-867), Vasile I Macedoneanul (867-886), Leon al VI-lea înteleptul (886-912);

Grecimea constantinopolitana, Patriarhia de Constantinopol duc o politica de distrugere, de ”scindare” a Dacoromânității, pe de o parte, prin încurajarea / susținerea unei formațiuni statale-tampon, a unui ”țarat bulgar” între Dunare si Hemus, și, pe de alta parte, prin inventarea unei ”limbi sacre”, slavona, de propagare a Crestinismului-ortodox, ”în opoziție” cu latina Bisericii de Roma, aruncând astfel în obscurantism spiritualitatea Dacoromâniei / Valahiei, a Dacoromânitatii Crestine.
* 812 (8987 E. V.): tratat între împaratul de Constantinopol, Mihai I, si împăratul Carol cel Mare, prin care Dacoromânia de Vest si Veneția sunt retrocedate Imperiului Bizantin.
* 836 (9011 E. V.): oastea dacoromâneasca nord-dunărean-muntenească, de sub comanda lui Cordilă (în Cronografia lui Leon Grammaticus: ”Cordyles”) se constituie într’un zid de netrecut în fata expansiunii ”țaratului” Bulgarilor;

Dacoromânii si Bulgarii ”s’au lovit cu razboi” și ”Bulgarii n’au putut trece dincolo (de Dunare) și au recurs la Unguri”; ”pe neașteptate s’au ivit Hunii cu mulțimi nenumarate”; Dacoromânii / Valahii ”s’au rânduit pentru luptă și au rezistat’; și’au pus pe fugă.  ”Dintre șefii mai marunti” ai Valahilor / Dacoromânilor de la comanda corpurilor de oaste, s’a remarcat ”Leon, din neamul gemostilot / grămoștean-aromân, ajuns conducător de stol” (Fontes, II, 653).
* 850 (9025 E. V.), aprox.: Chiril (827-869, aprox.) și Metodiu (815-885, aprox.), doi frați-carturari macedoromâni / aromâni din Tessalonic, sunt angajați de Patriarhia din Constantinopol să inventeze un alfabet pentru limbile slave și să traducă din greaca într’o limba pe întelesul tuturor neamurilor slave, slavonă, cărțile bisericești; Chiril preia o serie de litere din alfabetul dacic / valahic (dacoromânesc-arhaic), cunoscut si din Cosmografia lui Aethicus Dunăreanu / Ister, din alfabetul grecesc, latin etc., alcatuind alfabetul slavon ce’i poartă numele, adică alfabetul chirilic.
* 836 – 852 : (9011 – 9027 E. V.):
Constantinopolul accepta alipirea la „Taratul Bulgar” de sub conducerea lui Boris- Mihail – cu conditia de a crestina Bulgaro-Slavii – a Macedoniei Centrale si a sudului Albaniei.(?)

* 862 – 863 (9037 – 9038 E. V.):
Chiril si Metodiu sunt trimisi de Patriarhia din Constantinopol sa propage Crestinismul printre Slavii ce patrunsesera in Valahia de Vest, in Moravia si in Pannonia; istoricul A. D. Xenopol a subliniat faptul ca «poporasia romaneasca din Moravia» a fost slavizata (datorita si campaniei fratilor Metodiu si Chiril, ori a urmasilor acestora), «dar ea a pastrat numele ei poporan; capitala regiunei se numeste – Valah-Mezerici…»
(XIRD, II, 191).

870 (9045 E. V.):
Metodiu, Arhiepiscop in nord-vestul Valahiei, in Moravia de Sus si in Boemia, cade prizonier ostilor france, fiind scos din inchisoare peste zece ani, la interventia Papei (cand e recunoscut ca Episcop moravo-boemian).

875 – 895  (9050 – 9070 E. V.):  aprox.: Voilă – este „rege-general-jude” („dux”, „jupan”) al „Tarii Banatului”, despre a carui bogatie graieste peste secole tezaurul valah cu inscriptii de la „Sannicolaul Mare”.

879  (9054 E. V.):  În fruntea Episcopiei Valahe din Moravia, cu sediul in orasul Margu, este numit de Patriarhia din Constantinopol un episcop grec – Agaton, cunoscut in documente drept «Agaton al Moravelor», pentru ca avea „în păstorire” si „o Episcopie a Slavilor” patrunși in zonă și „crestinati cu vreo zece ani mai inainte” de frașii Metodiu si Chiril.

885 – 915  (9060 – 9090 E. V.), aprox.: Monu Măruţ (in documente: «Menumorut»), este „rege-general-jude” („dux” / „jupan”) in Pathissia de Sus (Valea Tisei Superioare) si Crissiana, Valahiei, fidel Constantinopolului, aidoma celorlati „regi-valahi” carpato-dunareni, in baza «legamantului de la Aurelian».

880 – 910 : (9055 – 9085 E. V.),
aprox.: „rege-general-jude-duce” al Pathissiei de Jos / Sud (tinutul dintre Tisa / Seghedunum si Dunarea de Mijloc) este valahul Săleanuş («Salanus»), cel ce controla „drumurile sării” spre Europa de Centru si de Vest.

893 (9068 E. V.): „Taratul Valaho-Bulgar”, sub conducerea lui Simeon, cunoaste maxima expansiune.

894 : (9069 E. V.):
Imparatul Leon al VI-lea declara razboi tarului Simeon, fostilor „aliati valaho-bulgari”.

895 – 930 : (9070 – 9105 E. V.):
aprox.: Glad (Vlad) este „rege-general-jude-duce” al „ţării Banatului”.

895 : (9070 E. V.):
Leon al IV-lea, neputand birui pe Simeon, tarul valaho-bulgarilor, (al „slavilor” si al daco-romanilor sud-dunareni), angajeaza comunitatile maghiare / ungare ale lui Arpad de la Atelkuz (azi, „tinutul Lebedia-Ucraina”) si alte triburi turcice nord-pontice, «dandule daruri imperial-bizantine substanţiale», ca să treacă Dunărea şi să atace dinspre nord ţaratul „duşman”; negociatorul cu Arpad este Nichita Scleros, comandantul flotei bizantine rapide de la Gurile Dunării – după cum ne informează „Cronografia” lui Leo Grammaticus. Pierdut fiind războiul cu ţarul Simeon, Leon al VI-lea este obligat să incheie «un tratat de pace» cu «un tribut anual».

896 : (9071 E. V.): ţarul bulgar Simeon nu iartă pe “aliaţii unguri / maghiari” ai impăratului Leon al VI-lea şi mobilizează impotriva lui Arpad, impotriva Atelkuzului, “neamurile bulgare nord-cauzaziene” (cate mai erau in “Bulgaria Mare”), cu “triburile aliate acestora”, şi triburile Pecenegilor; triburile ungureşti / maghiare, ce se ospătau din bogata pradă din Daco-romania Dunăreană, sunt prinse ca intr’o menghină: din sud-est, sud şi sud-vest, atacă Bulgarii; din răsărit atacă Pecenegii; în vest, la Nistru, se ridică scutul daco-romanesc-moldovenesc, tăinduli’se orice legătură cu Imperiul Bizantin “aliat”; Ungurii / Maghiarii sunt măcelăriţi, salvandu’se prin nord, în frunte cu Arpad, doar şapte triburi; Atelkuzul (“Ungaria Mare”, după modelul caucazian- doneţian al “Bulgariei Mari”) este ocupat de Pecenegi.

896 – 897  (9071 – 9072 E. V.): prin “inţelegerea” dintre Arpad şi Leon al VI-lea de Constantinopol (care trimisese un sol la “regele de arme” al Pathissiei de Nord şi al Crissianei, Monu Măruţ), cele şapte triburi ungare / maghiare trec prin pasul Dukla, pătrund in Valea Tisei, o străbat, “sub călăuzi-rea” războinicilor daco-romani / valahi, trecand Dunărea şi aşezandu-se in Pannonia imperial-bizantină, ca “federati”, tot intre autohtoni Daco-romani / Valahi, dar şi langă mai vechii “federati”, unii “federaţi” deja “creştinaţi”, Slavii vestici, ori langă Bulgari şi Avari “in curs de creştinare”: «… terram – Pannoniae – habitarent Slavi (Avarorum) – Bulgari et Blachi ac pastores Romanorum» (apud. NPIst, 265).

896 – 927 (9071 – 9102 E. V.): ţarul Simeon sprijină pe discipolii lui Chiril şi Metodiu, intre care se evidenţiază Clement, Naum ş. a. (din “şcoala de slavizare” şi de distrugere a Daco-romanităţii, pregătită de grecimea din Patriarhia de Constantinopol), să intemeieze şcoli intre Dunărea de Jos şi Hemus / Balcani, avand ca “sacră limbă de predare” slavona.

901 – 1000 : (9076 – 9175 E. V.): soarta Daco-romaniei in secolul al X-lea d. H. este pecetluită de Patriarhia Constantinopolului, de Biserica Romei (Papalitate) şi de seria următorilor impăraţi greco-bizantini: Alexandru (912 – 913), Constantin al VII-lea Porfirogenetul (913 – 920), Romanos I Lecapenos (920 – 944), Constantin al VII-lea Porfirogenetul (945 – 959), Romanos al II-lea (959 – 963), Nikefor al II-lea Focas (963 – 969), Ioan I Tzimiskes (969 – 976) şi Vasile al II-lea Bulgaroctonul (976 – 1025).

906 : (9081 E. V.), aprox.: cronica anonimului notar al regelui maghiar Bela (al II-lea / al III-lea ?), «Gesta Hungarorum» (XIX – XX), confirmă indirect prin răspunsul categoric dat de “regele de arme” al Crissianei, Monu Măruţ, “regelui maghiar Arpad” – faptul că, in orizontul anului 906 (ca şi in secolul contemporan “Anonimului Notar”), incă mai era valabil, mai “func-ţiona benefic”, dinspre Constantinopol, după 636 de ani, Legămantul de la impăratul Aurelian: «Iar ducele Arpad (…) a trimis soli (…) la ducele Monu Măruţ (“Menumorut”), cerandui ca din drepturile strămoşului său, regele Attila, să ii cedeze pămвntul de la fluviul Someş pвnă la hotarul Nirului şi pană la poarta Mezeşului. In adevăr, trimişii lui Arpad, Usubuu şi Veluc, au trecut peste raul Tisa in vadul Lucy şi după ce au plecat de aici, ajungand in fortăreaţa Bihor, au salutat pe ducele Monu Măruţ şi iau prezentat darurile pe care ducele lor i le trimisese. La urmă insă, comunicandui ce aveau de zis din partea ducelui Arpad, au pretins teritoriul numit mai sus. Ducele Monu Măruţ i’a primit insă cu bunăvoinţă şi, incărcandui cu diverse daruri, a treia zi le’a cerut să se intoarcă. Şi le’a dat răspuns, zicandu’le:

“Spuneţi lui Arpad, ducele Hungariei, domnul vostru: datori ii suntem ca un amic, cu toate ce’i sunt necesare fiindcă e om străin şi duce lipsă de multe. Teritoriul insă ce l-a cerut bunăvoinţei noastre nu il vom ceda niciodată, cată vreme vom fi in viaţă. Şi ne’a părut rău că ducele Săleanuş (“Salanus”) i’a cedat un foarte mare teritoriu, fie din dragoste, cum se spune, fie de frică, dar ceea ce se tăgăduieşte. Noi insă, nici din dragoste, nici din frică, nu’i cedăm din pămant nici un deget, deşi a spus că are un drept asupra lui. Şi vorbele lui nu ne tulbură inima că ne’a arătat că descinde din neamul lui Attila, care se numea biciul lui Dumnezeu. Şi chiar dacă a răpit acela prin violenţă această ţară de la strămoşul meu, acum insă, graţie stăpanului meu, impăratul din Constantinopol, nimeni nu poate să mi’o smulgă din mainile mele”. Şi spunandu-le aceasta, le’a dat drumul să plece.».

910 – 940 : (9085 – 9115 E. V.),
aprox.: Gelu – este „rege-general-jude-duce” („dux„) in „Tara Someşului”.

915 – 920 : (9090 – 9095 E. V.),
aprox.: Se ridica Biserica crestina de la Garvăn-Tulcea, «peste ruinele cetatii antice Dinogeţia»; «descoperirile facute pe popina Bisericuta (Garvăn, jud. Tulcea) atesta folosirea si prelucrarea fierului, a bronzului, a plumbului si chiar a mercurului»
(BMIst, 31).

943 : (9118 E. V.):
Inscriptia comemorativa a „regelui-principelui-ducelui-judelui” („dux” / „jupan”) valah al Dunogaetiei / Dobrogei de Nord, Dimitrie, descoperita in localitatea Mircea Voda (jud. Tulcea / Romania); Const. C. Giurescu notează: «Inscripţia, in limba slava, de la Mircea Voda, este o inscriptie comemorativa, gasita in anul 1950, cu prilejul unor sapaturi; in ea este numele unui „jupan”, adica al unui stapanitor feudal, Dimitrie, si data 6451, dupa cronologia bizantina, adica 943 era noastra. Inscriptia nu este intreaga, deoarece inceputul lipseste.» (IIR, 25).(?)

945 – 1317 : (9120 – 9492 E. V.): braţul fluvial şi oraşul Sulina (Selinas) «schelă bizantină»; din 1318, «schelă genoveză» (BMIst, 31).

969 – 976 : (9144 – 9151 E. V.): in vremea impăratului Ioan Tzimiskes, Imperiul Bizantin işi intinde graniţele la Carpaţii Meridionali şi la nordul Deltei Dunării, peste toate ţările de rauri / munţi, adică peste diurpanatele / jupa-natele daco-romaneşti-nord-dunărene, dintre Olt şi Nistru (cf. NPIst, 254).

972 : (9147 E. V.), martie – mai: Daco-romanii-moesieni, sprijiniţi de armatele imperial-bizantine de sub comanda impăratului Ioan Tzimiskes, luptă cu impresionant eroism pentru eliberarea de sub invadatorii ruşi, conduşi de Sviatoslav, bineоnţeles, aduşi “ca aliaţi” de Bulgari; se dau bătălii la Pulpudava, la Preslav (e capturat “basileul Bogor / Boris”), la Drista / Durostor (Silis-tra) etc.; dintre războinicii daco-romani, se distinge tanărul comandant Teodor Miazănoapte; «impăratul Ioan, zdrobind domnia Ruşilor şi gandurile lor indrăzneţe prin incercările războiului», in 972, a desfiinţat sud-dunăreanul «Tarat Bulgar» şi a repus «Moesia sub stăpanirea Romanilor, sa оntors in Bizanţ şi a iernat acolo, oferind supuşilor daruri, ca de obicei, şi ospteţe abundente» (Fontes, II, 697), după cum notează cronicarul Leon Diaconul. (?)

972 : (9147 E. V.): daco-romanescul oraş-cetate, Durostoruma / Durostorum devine “capitala” themei bizantine Paristrion / Paradunavon.

982 – 992 : (9157 – 9167 E. V.): Bisericile Creştin- Ortodoxe din peşterile Dealului Tibişir-Basarabi (jud. Constanţa); «pe peretele din cretă (…) sunt zgrafiate datele 982 şi 992, alături de alte inscripţii (…), ornamente etc.»; in baza Dealului Tibişir «a fost descoperită o carieră de cretă, din care se extrăgeau prin cioplire blocuri pentru construirea “valului de piatră” aflat la 1 – 2 km distanţă la nord de Murfatlar» (BMIst, 31).

990 – 1000 : (9165 – 9175 E. V.), aprox.: «in faţa Dealului Dervent, la 9 km in aval de com. Ostrov (jud. Constanţa), este construită Cetatea de pe ostrovul Păcuiul lui Soare, fortăreaţă (…) a Imperiului Bizantin…» (BMIst, 32).

1001 – 1100 : (9176 – 9275 E. V.): soarta Daco-romaniei in secolul al XI-lea d. H. este marcată benefic de două mari personalităţi din Constantinopol, impăraţii Vasile al II-lea, Bulgaroctonul (976 – 1025), şi Alexios I Comnen (1081 – 1118), intre cei doi impăraţi defăşuranduse cincisprezece “impărăţiri efemeride” (Constantin al VIII-lea, Romanos al III-lea, Mihail al IV-lea, Mihail al V-lea, Teodora, Constantin al IX-lea, Mihail al VI-lea, Isac I, Constantin al X-lea, Evdochia, Romanos al VI-lea, Mihai al VII-lea Ducas, Nikefor al III-lea ş. a.), reflectand marea instabilitate economico-socială / politică, la care se adaugă şi Marea Schismă (<i), cu malefice consecinţe şi in intregul spaţiu al Daco-romanimii.

1002 – 1003 : (9177 – 9178 E. V.): «Gesta Hungarorum» menţionează in orizontul anului 1002 (9177 E. V.) «Regatul Ultrasilvaniei / Transilvaniei», sub conducerea “regelui de arme daco-roman”, Iulea («Gyla / Gyula»), opunandu-se misiunii catolic-apostolice a regelui Ungariei, Ştefan I.

1018 : (9193 E. V.): după anihilarea “aratului Bulgar al lui Samuil», Vasile al II-lea Bulgaroctonul readministrează ţinuturile respective in temele imperial-bizantine: Bulgaria, Sirmium şi Dalmaţia; cronicarii consemnează: «Imperiul Bizantin ajungea pană la Adriatica şi stăpanea Dunărea, iar Balcanica Peninsulă nu cunoştea alt stăpan» (IIvb, 335).

1030 – 1241 : (9205 – 9416 E. V.): la Morisena / Morisenadunum (> Cenad-Romania) funcţionează o şcoală daco-romanească frecventată de 30 de elevi; de asemenea, funcţionează şi o Şcoală de Teologie (creştin-ortodoxă), atat pentru Daco-romania Nord-Dunăreană, cat şi pentru Boemia, Polonia, Tările Germane etc.; a fost distrusă de marea invazie tătaro-mongolă. (?)

1040 – 1041 : (9215 – 9216 E. V.): in Daco-romania Sud- Dunăreană, are loc răscoala antibizantină a Valahilor condusă de Petru Delian.

1050 : (9225 E. V.): cronicarul persan Gardazi notează, in „Podoaba istoriilor”, că in Dacia / Daco-romania Nord- Dunăreană, de la Tisa pană la Nistru, locuieşte «un popor din Imperiul Roman (az Rum)», Poporul Valahilor, «un popor de creştini».

1054 : (9229 E. V.), iulie 16: Schisma cea Mare «marchează inceputul declinului Bizanţului ce va sfarşi prin cucerirea otomană (1453)», dar şi o anume “prosperitate economică” a Daco-romaniei secolelor XI – XIII.

1068 : (9243 E. V.):
Invazie a Pecenegilor in „Tara Crissianei”, indreptandu-si atacul spre cetatea-resedinta a „regelui” valah. Pecenegii sunt infranti langa Dăbaca.

1094 : (9269 E. V.):
La solicitarea lui Pudilă, „rege-duce” al Dynogaetiei / Dobrogei, desigur, in baza «legamantului de la Aurelian», imparatul bizantin, Alexios I Comnen, porneste campania impotriva invadatorilor cumani (?) (cf. NPIst, 275).

1101 – 1200 : (9276 – 9375 E. V.):
Valahia isi urmeaza destinul istoric, tot sub inraurirea Constantinopolului si a Romei.(?) Din Constantinopol, „decid” soarta Valahiei, imparatii:
Alexios I Comnen (1081 – 1118),
Ioan al II-lea Comnen (1118 – 1143),
Manuil I Comnen (1143 – 1180),
Alexios al II-lea Comnen (1180 – 1183),
Andronic I Comnen (1183 – 1185),
Isac al II-lea Anghelos (1185 – 1195) si
Alexios al III-lea Anghelos (1195 – 1203);
In fata invaziilor / amenintarilor fiintei nationale valahe, atunci cand imparatii din Constantinopol nu mai respecta spiritul «legamantului de la Aurelian», Valahia Nord-Dunareana reactioneaza firesc, „in spiritul veacului”, reunindu-si puterile / fortele in formatiuni statale, de data aceasta, de tip evmezic. (?)

A TREIA RE-UNIRE PARTIALĂ A VALAHILOR / DACOROMANILOR, SUB SCEPTRUL LUI MERCURIU, LA ANUL 1103 (9278 E. V.), IN STATUL MEDIEVAL AL TRANSILVANIEI

1103 – 1113 : – Mercuriu, principe al Ardealului / Transilvaniei.
Dupa Schisma cea Mare, in fata pericolului vestic, reprezentat de asa zisii „regi apostolici ungari”, incoronati si sustinuti de Biserica Romei, pentru a inregistra o „ofensiva a Catolicismului” in fata Ortodoxismului Daco-romanităţii, ţările de rauri / munţi ale Daco-romaniei Nord-Dunărene, dintre Tisa şi Carpaţii Răsăriteni, dintre Carpaţii Nordici şi Dunărea Porţilor de Fier, s-au reunit – in anul 1103, sub sceptrul principelui Mercuriu – in statul daco-romanesc medieval al Ardealului / Transilvaniei.

1122 : (9297 E. V.): impăratul Ioan al II-lea Comnen, in baza «legămantului de la Aurelian», vine cu oaste la nordul Dunării, in ajutorul Daco-romanilor carpatici, luptand impotriva triburilor invadatoare ale Pecenegilor.

1161 : (9336 E. V.): sub pretextul că luptă impotriva Cumanilor ce “invada-seră” ţările daco-romaneşti / valahe de la Dunăre, Manuil I Comnenul anga-jează o mare campanie in Daco-romania Nord-Dunăreană, avand scopul de a instaura in statul daco-romanesc-medieval al Transilvaniei “puterea” / “stăpanirea” lui Geza al II-lea, “ruda ungară / maghiară” a acestui impărat bizantin; armatele Comnenului pătrund in Transilvania dinspre Moldova, prin trecătoarea Oituz (cf. NPIst, 277).

1176 : Leuştache este principe de Arudela (Arutela / Terra Aruteliensis) / Ardeal / Transilvania); totodata era «comandantul ostilor comitatelor si nobililor, avand drept de judecata».

1180 : Bela al III-lea, rege impus de Manuil I Comnen in luptele „urmasi-lor” lui Geza al II-lea pentru „tronul pannonic”, implineste visul „Sfantului Ştefan”, anexand la Ungaria provinciile din aria Valahiei Sud-Vestice: Srem, Croatia si Dalmatia, spre a fi „mana dreapta a Papei de la Roma”.(?)

A PATRA REUNIRE PARTIALĂ A VALAHILOR / DACO-ROMANILOR, SUB SCEPTRUL FRATILOR PETRU ŞI ASAN, LA ANUL 1185 (9360 E. V.), IN STATUL VALAHIEI MARI

1185 : septembrie – noiembrie, rascoala armata a Valahilor din Moezia sub conducerea lui Petru si Asan, contra regimului bizantin a lui Isac al II-lea Anghelos, chiar in ajunul nuntii acestuia cu fiica lui Bela al III-lea, regele Ungariei.

1186 – 1187 : In luptele angajate cu armatele represive ale imparatului Isac al II-lea Anghelos, valahii Moeziei condusi de Petru si Asan ies biruitori. Petru si Asan declara independenta fata de Constantinopol a Valahiei sud-dunarene.

1189 : Cu ajutorul militar primit din Valahia de la nord de Dunare (Cumania), ostirile lui Petru si Asan anihileaza «numai intr-o noapte» armata represiva imperial-bizantina condusa de generalul, valahul Cantacuzino.

1190 : Marea batalie de la Berrhoe / Verria (Macedonia) in care armata valahilor condusa de Petru si Asan, zdrobeste armata condusa de imparatul Isac al II-lea Anghelos. Sunt spulberate de catre armata valaha a lui Petru si Asan si ostirile aliate, chemate in ajutor de imparat, mai intai, sunt distruse contingentele ungare de pe drumul Vidinului, trimise de Bela, regele Ungariei, socrul imparatului Isac, apoi in nord-est, de la gurile Dunarii, sunt respinse cetele rusesti ale confederatiei Kievlene a marelui cneaz de Vladimir. (?)

1190 – 1196 : primul domnitor al Valahiei sud-dunarene (Moeziei) este Asan, intemeietorul Dinastiei Asăneştilor. Capitala statului se stabileste a se ridica pe ruinele vechilor fortificatii de la Turule („turnuri” – cf. Fontes, II, 472), datand din timpul imparatului Iustinian; orasul-capitala se rezideste sub numele valah de – Turrinova (< Turris Nova / “Turnul Nou”) / Turnova (in documentele slave: «Tarnova» / «Tarnovo»).

1196 – 1197 : Domn al Valahiei sud-dunarene este Petru.

1197 – 1207 : Domn al Valahiei sud-dunarene este Ioan (Ionita)

1201 : este recunoscuta independenta Valahiei sud-dunarene de catre imparatul de Constantinopol, Alexios al III-lea Anghelos.

1204 – 1261 : Imperiul Latin – stat creat in inima Imperiului Bizantin de feudalii participanti la Cruciada a IV-a, sub conducerea contelui de Flandra, Balduin I (1204 – 1205); existenta Imperiului Latin indica un alarmant grad de slabire / decadere a Imperiului Bizantin ce, in aceasta perioada, isi avea capitala la Niceea.

1205 : 14 – 15 aprilie: Razboi intre Imperiul Latin si Valahia sud-dunareana. Imparatul Balduin I de Flandra, pornind razboi impotriva Valahiei sud-dunarene, este infrant la Adrianopol; isi afla moartea ca prizonier la curtea domnitorului valah Ionita

1206 – 1208 : Smaragd este principe al Transilvaniei.

1207 – 1218 : Domnitor al Valahiei sud-dunarene este Borilă („Asan Burul” / „Bourilă”).

1209 – 1212 : Mihai este principe al Transilvaniei.

1218 – 1241 : Ioan al II-lea Asan este domn al Valahiei sud-dunarene.

1219 – 1221 : Leucă este principe al Transilvaniei.

1221 – 1222 : Paul este principe al Transilvaniei.

1223 : Armatele mongolo-tatare conduse de Genghis-Han, dupa ce zdrobesc armatele rusilor si „Cumanilor”, la Calca («Kalka, sau Kal-ga»), ocolesc Valahia Mare, temandu-se de armata valaha a lui Ioan al II-lea Asan, invadand Polonia, Germania etc. (imediat după moartea lui Ioan Asan al II-lea, Valahia este invadată de urmaşul lui Genghis-Han). (????)

1227 – 1240 : Pouşa este principe al Transilvaniei (mai puţin “intervalul” 1232 – 1234).

1231 : Batalia dintre valahii nord-dunareni (cumanii) si „ostile” principatului „Halici-Volan” (Volhynia)”. „Valahia Mare” se invecineaza la nord, nord-est si est, cu principatele de Halici-Volhynia si principatul Kievului. Calcand cu oaste pamanturile Valahiei, principele(cneazul) Daniil de Halici-Volhynia, angajeaza lupta cu valahii Tarii de Sus. Cum oastea lui Daniil de Halici era superioara numericeste ostirii valahe, domnul Valahiei sud-dunarene, Ioan al II-lea, trimite in ajutor oastea socrului sau, regelui, Andrei al II-lea al Ungariei, biruind, respingand astfel inamicul, pe Danil al Galiciei de la hotarele de nord.

1241 – 1246 : Caliman I Asan, domneste in Valahia sud-dunareana. In 1244, Kaganatul Mongol si Imperiul Bizantin reusesc sa rupa Valahia Mare la Dunare; Valahia Nord-Dunareana este trecuta in seama Kaganatului Mongol, Valahia sud- dunareana, este inghitita treptat de Imperiul Bizantin, cu subtilităţi politic-grecesti, profitandu-se de naivitatea epigonilor lui Ioan al II-lea Asan. (???)

1241 : „Marea Invazie Tataro-Mongola”, distruge si resedinta Episcopal-Catolica, si scoala romanească din localitatea Milcovia, din provincia Moldova a Valahiei nord-dunarene, aflate pe „locul centrului actual de povarnisilor Odobeşti, pe Valea Milcovului”. (???)

1242 – 1252 : Laurenţiu este principe al Transilvaniei.

1242 : Cronica stihuita a lui Filip Mousket ne informeaza ca «Regele Valahilor i-a invins, la trecatori, pe tatari».

1244 – 1272 : Valahia nord-dunarena, sub conducerea domnitorului Olaha, este „legata” / „dependenta” de „Hoarda de Aur”. (???) conducătorii ţărilor de rauri / munţi din Daco-romania Nord-Dunăreană pierd orice speranţă in Constantinopol, “legămantul de la Aurelian” spulberanduse in noul context politic; in funcţie de noile pericole, şi extracarpaticele ţări de rauri / munţi ale Daco-romaniei Nord-Dunărene se reorganizează in state daco-romaneşti medievale (după modelul statului medieval daco-romanesc al Transilvaniei creat in faţa pericolului maghiaro-catolic ivit la Tisa, in orizontul anului 1103). (?)

1246 – 1256 : Mihai I Asan domneste in Valahia sud-dunareana.

1247 : Misionarul franciscan, Giovani da Pian del Carpini, mentioneaza in notele sale de calatorie ca a intalnit pe drumul nord-pontic si pe „regele” valahilor extracarpatici – Olaha, ce se intorcea de la curtea marelui han al Hoardei de Aur. (?)

1247 : Diploma Cavalerilor Ioaniti consemneaza la granita intereselor medieval-politice ale acestora patru formatiuni politic-administrativ-culturale din Valahia Nord-Dunareana, dupa numele conducatorilor lor:
Tara lui Alutuon” (domnul
Tarii de Olt” / Alutua, «Alutus») / Alutua, sau Alutuania, adica „Oltenia”, in documente, cu tendinta slavizante de cancelarie.
«Lytuon» – «Litovoi», ori «Lytua – Litua», incluzand si
Tara Haţegului„,
Tara lui Seneslau„, in stanga Oltului, in zonele de munte / deal de la Arges, Muscel si Damboviţa, intinzandu-se si peste ses, pana la Dunare.
Tara lui Ioan„, circumscriind “aria judeţului Romanaţi”,
Tara lui Lupu” (inomastic tradus in Farcaş de documentul unguresc), circumscriind „aria de azi a judetului Valcea”.

1256 : Căliman al II-lea Asan domneste in Valahia sud-du-nareana.

1257 – 1277 : Constantin domneste in Valahia sud-dunareana.

1261 : Irneriu este principe al Transilvaniei.

1261 : Imparatul bizantin, Mihai Paleolog, recucereste Constantinopolul si restaureaza Imperiul Bizantin.

1263 – 1264 : Borşa I este principe al Transilvaniei.

1267 – 1274 : Nicolae Gheorghe e principe al Transilvaniei (cu intrerupere in 1271).

1270 – 1277 : 13 octombrie: Matei Geac este principe al Transilvaniei (minus intreruperea: 1273 – 1275). (in documente, numele-i maghiarizat – «Csak»).

1272 : Tratat intre imparatul bizantin, Mihail al VIII-lea Paleologul, si hanul, noionul tataro-mongol din „dinastia Batuizilor” – Nogai (ginerele imparatului bizantin), prin care delimiteaza sferele in spatiul Valahiei Mari: partea nord-dunareana ramane Nogaiului, partea sud-dunareana – Paleologului. Valahia sud-dunareana devine un stat aservit Imperiului Bizantin, sub regi „hibrizi” greco-bizantino-valahi, acceptand „jocurile politice” de la Constantinopol, pana la cucerirea otomana. (???)

1272 : Imediat dupa tratatul „Nogaio-Paleologic”, domnitorul valah din Valahia nord-dunareana – Alutuon, declara independenta „Tarii” sale (Muntenia), Transilvania si Moldova raman inca „datatoare de tribut” lui „Nogai”. (???)

1273 – 1804 : Perioada Imperiului Romano- German – Habsburgic.

1275 : Borşa al II-lea este principe al Transilvaniei.

A CINCEA RE-UNIRE PARTIALĂ A VALAHILOR / DACO-ROMANILOR, SUB SCEPTRUL LUI ALUTUON, LA ANUL 1277 (9452 E. V.), IN STATUL MEDIEVAL AL [ĂRII ROMANEŞTI

1277 : Principele Munteniei – Alutuon (Lytuon), spre a face fata pericolelor tataro-mongole, bizantine, unguresti etc., reuneste in statul medieval al „Tarii Romanesti”, alaturi de Oltenia, si Muntenia, inca Basarabia etc., devenind stapan si peste tinuturile cu „Episcopatul Cumanilor” si cu „cavaleri teutoni”, „cumani” etc. In aceasta calitate, de domn al Tarii Romanesti, se razboieste cu armata regelui Ungariei, „cumanul” Ladislau al IV-lea, ce „isi revendica “papalocumano – unguresti” pamanturi «de dincolo de Alpi / Carpaţi»; “expediţia cruciată” a lui Ladislau al IV-lea nu s-a soldat decat cu «capturarea lui Barbat», fratele principelui valah, rascumparat „cu o suma insemnata” (???)

1277 : Murind Alutuon (Lytuon), fratele sau, Barbat, urca in tronul domnesc al „Tarii Romanesti”.

1277 – 1279 : Ionilă (Ivăilă / Lacană / “Lacanas”, sau Bărdacă / “Brdokba”) domnestete in Valahia sud-dunareana.

1277 : octombrie – decembrie: Nicolae Mauriciu este principe al Transilvaniei.

1278 – 1279 : Finta este principe al Transilvaniei.

1279 – 1280 : Ioan al III-lea Asan domneste in Valahia sud-dunareana.

1279 – 1600 : Principatul medieval valah al Transilvaniei are – de la Finta pana la Mihai Viteazul – urmatorii conducatori (“principi”):
Roland Borşa (1282; 1285; 1293),
Nicolae Mauriciu,
Toma (1322 – 1354),
Nicolae Aba,
Toma Cioară (cu numele maghiarizat in “can-celarie”, in documente-«Csor»),
Egidiu, Nicolae Conci («Konth»),
Andrei Lache («Lackfi»),
Dominic Măciucă
(«Machka»),
Petru de Oarda,
Nicolae Lache (1367 – 1369),
Ştefan Lache (1373 – 1376),
Ioan Timiş («Temeş»),
Petru (1394 – 1395),
Ioan Petru de Oarda,
Laurenţiu,
Ştefan de Nădab (1402 – 1403),
Petru de Striga («Strigh»),
Ioan de Dăbaca,
Dumitru de Pan (1437),
Desideriu (1438 – 1440),
Nicolae de Ocna Sibiului (1439 – 1440),
Petru Sărăcin («Szerecsen», 1441),
Iancu de Hunedoara (1441; 1448; si „comite de Timiş”, „loctiitor si capitan general al regatului Ungariei”: 1445; „ban de Severin si capitan al Belgradului”: 1446; „guvernator al Ungariei”: din 1446),
Gheorghe Ciopor («Csupor de Monoszlo», 1443),
Marcu de Herepea (1446),
Gheorghe de Bala (1447),
Nicolae Ardeal (fraca: toponim Arutela / Arudela; maghiarizat – «Erdelyi»),
Ioan Lupu de Miercurea («Farcaş», 1459),
Blasiu / Vlasu ( = “Valahul” / “Daco-romanul”; dar cancelaria maghiarizarii / ungurizarii il boteaza: «Blasiu Magyar», 1473 – 1475),
Petru Micu (vicele” lui Blasiu are si el numele ungurizat / maghiara: «Kis» = mic),
Petru Jurebie («Gereb», 1478 – 1479),
Bartolomeu Dragoş («Dragfi»),
Petru de Bozin (< “boz” / “boj”, nume dacic de plantă – Sambu-culus ebulus, + suf. -in),
Nicolae Macedoniu (1527),
Ştefan Măilat (1534 – 1539) ş.
Mercuriu (1103 – 1113);
Ştefan Bathory (1575 – 1583, intre 1575 şi 1586 fiind şi rege al Poloniei),
Cristofor Bathory (1576 – 1581),
Sigismund Bathory (1581 – 1597; 22 august 1598 – martie 1599),
Maria Cristierna Bathory (1598),
Andrei Bathory (martie-octombrie 1599).

1281 : 1 iulie – 16 august: activitatea comerciala extraordinara a portului dunarean romanesc Vicina (Isaccea-Romania) monopolizeaza 20,2О din contractele comerciale ale Constantinopolului / Perei: «Spre a vedea cat de activ era importul si exportul la Dunarea de Jos in a doua jumatate a secolului al XIII-lea, dam cateva date privind viata comerciala a orasului si portului Vicina, pe locul Isaccei de astazi. Numai intr-o luna si jumatate, de la 1 iulie la 16 august 1281, se incheie la Pera (Constantinopol) de catre un singur notar genovez – si erau 20 asemenea notari in capitala Imperiului Bizantin – nu mai putin de 27 de contracte de comandita pentru Vicina, in valoare de 4100 de hiperperi. Aceasta cifra apare in adevarata ei lumina cand constatam ca ea reprezinta 20,2О din totalul tranzactiilor incheiate la Pera cu toate posesiunile genoveze si depaseste comertul Persi cu Genova insasi, orasul metropola, care nu reprezinta decat 18О. Asadar, Vicina era un centru comercial de prim rang. Fara sa ajunga la insemnatatea Vicinei, dar un comert activ, important, avea loc si la Chilia, portul din Delta, de pe malul drept al bratului cu acelasi nume al Dunarii, la Brăila, care va deveni, in secolul al XIV-lea, principalul port al [ării Romaneşti, la Orasul de Floci, de la gura Ialomitei, existent inainte de 1300 si specializat in comertul cu lana si branza, la Giurgiu, avand in fata, pe malul drept, stravechea asezare de la Russe – turceste Rusciuk – iar in epoca Imperiului Roman, Sexanta Prista, la Zimnicea, in fata Şiştovului, la Calafat, cu nume specific portuar, in fata Vidinului, in sfarsit, la Severin, in extremitatea de apus a Tarii Romaneşti» (IIR, 27 sq.). In aceste localitati prospere ale Daco-romaniei, ca si in cele de pe tarmul Marii Negre: Constanta / Tomis, Mangalia / Calatiani (Callatis) etc. – existau si scoli bisericesti romaneşti ai caror absolventi sustineau «o asemena viata de negot, de-a lungul Dunarii», fiind cu deosebita «stiinta de carte, socotitori buni, cunoscatori ai monedelor, apoi vamesi pentru autoritatea politica» (ibid.).

1280 – 1292 : Gheorghe I domneste in Valahia sud-dunareana. Stralucita putere a statului independent al Valahiei moeziene din timpul lui Ioan al II-lea Asan a fost macinata, distrusa sub epigonii de dincoace de 1241, intre Kaganatul Mongol si Imperiul Bizantin, ce si-au intins tentaculele peste Carpati, Dunare si Balcani, incepand din a doua jumatate a secolului al XIII-lea e.n., indeosebi, dupa inregistrarea apusului Imperiului Latin de Rasarit (la 25 iulie 1261) si dupa reanvigorarea Imperiului Bizantin sub imparatii Mihail Paleolog al VIII-lea (1259 – 1282) si Andronic al II-lea Paleolog (1282 – 1328).(???)

1301 : aprox.: orasul Baia, din Daco-romania de Est – provincia „Moldova”, «cu mine de argint şi de aur», «potrivit inscripţiei de pe pecetea sa» (IIR, 29), din orizontul anului 1301, se considera drept “capitala provinciei Moldova”.

1310 – 1352 : (9485 – 9527 E. V.): Ioan Basarab / Basarab I este voievod / domn (“rege”) al Tarii Romanesti.

1330, aprox. – 1358 : ( 9505 – 9533 E. V.): Bogdan este voievod al Maramureşului.

1330 : (9505 E. V.): războiul de la Posada, dintre Carol Robert de Anjou, regele Ungariei, şi Basarab I, domnul / “regele” [ării Romaneşti; armata Ungariei este distrusă in intregime la Posada / Arutela-Cozia, pe Olt, Basarab I reuşind să păstreze astfel independenţa statului.

1346 : (9521 E. V.): Balica este “rege de arme” in “ţara de rauri / munţi” a Daco-romaniei / Valahiei Sud-Dunărene, Dunogaetia / Dobrogea.

1352 – 1364 : (9527 – 9539 E. V.): Nicolae Alexandru este domn al Tării Romaneşti.

A ŞASEA RE-UNIRE PARTIALĂ A VALAHILOR / DACO-ROMANILOR, SUB SCEPTRUL LUI DRAGOŞ, LA ANUL 1352 (9527 E. V.), IN STATUL MEDIEVAL AL MOLDOVEI

1352 – 1353 : (9527 – 9528 E. V.): Dragoş este domn al Moldovei, reunind ţările de rauri / munţi ale Daciei / Daco-romaniei de Est, Moldadava / Moldova, Buvovina, Basarabia, Tirasgeţia etc. (?)

1354 – 1358 : (9529 – 9533 E. V.): Dragoş-Sas este domn al Moldovei.

1359 : (9534 E. V.): Balc este domn al Moldovei.

1359 : (9534 E. V.): Mitropolia [ării Romaneşti are sediul la Curtea de Argeş.

1359 – 1365 : (9534 – 9540 E. V.): Bogdan este domn al Moldovei.

1359 : (9534 E. V.): este atestată documentar Manăstirea Argeşului, capodopera evmezic-arhitecturală de la Curtea de Argeş, “conectată” la mitul jertfei zidirii.

1364 : (9539 E. V.): se zideşte in provincia Maramureş a Daco-romaniei Nord-Dunărene, Manăstirea Ieud, vestită şi prin şcoala-i de copişti de texte religioase.

1364 – 1377 : (9539 – 9552 E. V.): Vlaicu este domn al Tării Romaneşti; bate monedă chiar din primul an de domnie.

1369 : (9544 E. V.): Vlaicu, domnul Tării Romaneşti, obţine prima victorie dunăreană asupra armatelor de pradă otomane / turceşti.

1370 : (9545 E. V.): călugărul Nicodim de Oltenia intemeiază Manăstirea Vodiţa.

1373 : (9548 E, V.): Bogdan-Laţcu este domn al Moldovei.

1374 – 1375 : (9549 – 9550 E. V.): Costea Muşat este domn al Moldovei.

1375 : (9550 E. V.): călugărul Nicodim de Oltenia intemeiază Manăstirea Tismana.

1375 – 1391 : (9550 – 9566 E. V.): Petru I Muşat este domn al Moldovei; in al doilea an al domniei sale bate monedă.

1377 – 1383 : (9552 – 9558 E. V.): Radu Basarab este domn al Tării Romaneşti.

1383 – 1386 : (9558 – 9561 E. V.):Dan I Basarab este domn al Tării Romaneşti.

1386, 23 septembrie – 1418, 31 ianuarie : (9561 – 9593 E. V.): Mircea cel Bătran este domn / “rege” in statul medieval daco-romanesc al Tării Romaneşti.

∗ <b (9561 E. V.): Mircea cel Bătran incepe zidirea Manăstirii Cozia.

1393 – 1878 : (9568 – 10.053 E. V.): Turrnova / Tarnova, fosta strălucită capitală a Valahiei Mari din vremea Dinastiei Daco-romane a Asăneştilor, “capitală” a Valahiei Sud- Dunărene aservită Imperiului Greco-Bizantin, se prăbuşeşte sub asediul armatelor imperial-otomane conduse de sultanul Baiazid I Fulgerul; şi minunata ţară de rauri / munţi a Moesiei din fosta Valahia Mare, din “fosta” Dacia / Daco-romania lui Regalian, intră in jugul Imperiului Turc / Otoman, pentru cateva secole, pană in 1878, cand este eliberată de armatele Romaniei şi ale Imperiului Tarist / Rus (şi cand armatele Imperiului Rus / Tarist impun apariţia nu a unui stat al Valahiei, ci a unui stat slav, Bulgaria).

1394 : (9569 E. V.): bătălia de la Rovine; armata lui Mircea cel Bătran zdrobeşte armatele aliate ale Turcilor şi ale Sarbilor.

1391 : (9566 E. V.): se zideşte in provincia Maramureş a Daco-romaniei Nord-Dunărene, Manăstirea Peri, subordonată direct Patriarhiei din Constantinopol; a avut şi o vestită şcoală de copişti de texte religioase (cf. IIR, 31).

1391 – 1394 : (9566 – 9569 E. V.): Roman I Muşat e domn al Moldovei.

1394 – 1399, 12 august : (9569 – 9574 E. V.): Ştefan I Muşat este domn al Moldovei.

∗ 1394 – 1397 (9569 – 9572 E. V.): Vlad I este “rege de arme” al Dunogae-tiei / Dobrogei.

1395 : (9570 E. V.): Daco-romanii-moldoveni, sub Ştefan I Muşat, zdrobesc pe invadatorii unguri in bătălia de la Targu Neamţ.

1397 : (9572 E. V.): Mircea cel Bătran infrange armata otomană pătrunsă in Tara Romanească.

1399, 13 august – 1400, 10 februarie : (9574 – 9575 E. V.): Iuga Ologu este domn al Moldovei.

∗ 1400, 11 februarie – 1432, 1 ianuarie (9575 – 9607 E. V.): Alexandru cel Bun este domn al Moldovei.

1409 : (9584 E. V.): “cneazul” daco-roman / valah, Ioan Voicu, din Transilvania, primeşte rangul de nobil de la regele Sigismund de Luxemburg al Ungariei, «pentru faptele sale de arme» (CRom, 274); Ioan Voicu este tatăl lui Iancu de Hunedoara şi bunicul lui Matei Corvin (“cel mai strălucit rege al Ungariei tuturor timpurilor”).

1418, 1 februarie – 1600 : (9593 – 9775 E. V.): statul medieval-daco-romanesc al Tării Romaneşti (sau al Munteniei) are următorii domni (la Pelasgo-Daco-Thraci, sau Daco-romani / Valahi: Domnia ca instituţie statală este superioară Regalităţii; in spiritul Zalmoxianismului: Domnul este reprezentantul lui Dumnezeu in Dacia / Daco-romania; Regele este “alesul” poporului), de la Mircea cel Bătran pană la Mihai Viteazul: Mihail I (1418 – 1420), Dan al II-lea (1420, august – 1431, martie), Radu al II-lea, Alexandru I Aldea (1431 – 1436), Vlad Dracul, Mircea Vlad Dracul, Basarab al II-lea, Iancu de Hunedoara (4 – 16 decembrie 1447), Vladislav al II-lea, Vlad Tepeş (1448; 3 iulie 1456 – 14 august 1462; 7 noiembrie – decembrie 1476), Radu cel Frumos, Basarab cel Bătran (1473 – 1476 / 1477), Basarab cel Tanăr, Mircea Dracu, Vlad Călugăru, Radu cel Mare, Mihnea cel Rău, Vlad cel Tвnăr, Neagoe Basarab (23 ianuarie 1512 – 15 septembrie 1521), Teodosie Basarab (septembrie – decembrie 1521), Vlad Dragomir Călugăru, Radu de la Afumaţi, Vladislav al III-lea, Radu Bădica, Moise Vladislav, Vlad Vintilă, Radu Paisie, Mircea Ciobanul, Radu Ilie, Pătraşcu cel Bun, Petru cel Tвnăr, Alexandru al II-lea, Vintilă Pătraşcu, Mihnea Turcitul, Petru Cercel (iulie 1583 – 6 aprilie 1585), Radu Ciobanul, Ştefan Surdul, Alexandru cel Rău (august 1592 – septembrie 1593).

1423 : (9598 E. V.): Dan al II-lea biruie oştile otomane invadatoare ale Tării Romaneşti.

1432, ianuarie – 1433, noiembrie : (9607 – 9608 E. V.): Iliaş este domn al Moldovei.

1433 – 1447 : (9608 – 9622 E. V.): Ştefan al II-lea este domn al Moldovei (asociat cu Iliaş: 1435 – 1442; asociat cu Petru al II-lea:1444, aprilie – 1445, aprilie).

1437 – 1438 : (9612 – 9613 E. V.): Marea răscoală daco-romanească-ţărănească din Transilvania, declanşată de la Bobalna, impotriva exploatării sangeroase exercitate de nobilimea maghiară / ungurească, secuiască, săsească, dar şi impotriva insignifiantei boierimi autohtone, lipsită de conştiinţă naţională daco-romanească, “innobilată” sub nume maghiarizate.

1437 : (9612 E. V.), septembrie, 16: la Căpalna, marşava nobilime ungară / maghiară, secuiască şi săsească incheie „Pactul Unio Trium Nationum” impotriva naţiunii antohtone, majoritare, a Daco-romanilor / Valahilor din Transil-vania, impotriva răscoalei acestora, declanşată de la Bobalna.

1442 : (9617 E. V.), 2 septembrie: bătălie romano-turcă la raul Ialomiţa (Romania); oştirile Daco-romaniei Nord- Dunărene, conduse de Iancu de Hunedoara, obţin o strălucită victorie asupra uriaşei armate otomane comandată de Sehabeddin, beglerbegul Rumeliei; această biruinţă inaugurează seria victoriilor lui Iancu de Hunedoara in războaiele duse impotriva Imperiului Turc.

1443 : (9618 E. V.): Iancu de Hunedoara, in fruntea oştilor daco-romaneşti-munteneşti, face o incursiune la sudul Dunării, in Imperiul Otoman, obţinand «şase victorii asupra Turcilor» (CRom, 276).

1444 – 1449 : (9619 – 9624 E. V.): Petru al II-lea este domn al Moldovei (asociat cu: Ştefan al II-lea: 1444 – 1445; Roman al II-lea: 1447).

1446 – 1453 : (9621 – 9628 E. V.): Daco-romanul / Valahul Iancu de Hunedoara este guvernator (rege-?) al Ungariei.

1447 – 1448 : (9622 – 9623 E. V.): Roman al II-lea este domn al Moldovei (asociat cu: Petru al II-lea: 1447).

1448 – 1449 : (9623 – 9624 E. V.): Ciubăr este domn al Moldovei.

1449 : (9624 E. V.), 20 februarie – 12 octombrie: Alexăndrel Olehno este domn al Moldovei.

1449 – 1451 : (9624 – 9626 E. V.): Bogdan al II-lea este domn al Moldovei.

1451 – 1457 : (9626 – 9632 E. V.): Petru Aron este domn al Moldovei (cu intreruperile: 1452 – 1454; 1455).

1452 : (9627 E. V.): Daco-romanul / Valahul Iancu de Hunedoara impune Imperiului Otoman pacea de la Adrianopol; «Imperiul Otoman se obligă să nu ridice noi fortificaţii pe Dunăre şi să nu mai atace Tara Romвnească, Transilvania, Ungaria, Serbia şi Ragusa.

1452 – 1455 : (9627 – 9630 E. V.): Alexăndrel este domn al Moldovei.

PELASGIA / VALAHIA – SAU DACIA / DACO-ROMANIA – ŞI ULTIMELE IMPERII ALE EUROPEI: IMPERIUL OTOMAN / TURC, IMPERIUL AUSTRIAC, IMPERIUL RUS / TARIST, IMPERIUL AUSTRO-UNGAR, IMPERIUL RUSO-SOVIETIC

1453 : (9628 E. V.), 29 mai: căderea Constantinusei / Constantinopolului, capitala Imperiului Roman de Răsărit, devenit dincoace de orizontul anului 610 (8785 E. V.) Imperiul Bizantin (după instalarea “permanentă” a Grecilor in tronul impărătesc); la această dată, Imperiul Bizantin este “inghiţit” aproape in intregime de puternicul Imperiu Otoman / Turc; Constantinusa / Constan-tinopolul, sub conducerea incapabilului impărat greco-bizantin, Constantin Dragasses, angajează “rezistenţa antiotomană” cu vreo 9000 de oşteni şi cu 30 de corăbii; armatele otomane comandate de sultanul Mahomed al II-lea (folosindu-se, bineanţeles, şi de tunurile de 70 de tone pe care i le proiectase inginerul roman-ardelean, Orban, căruia Bizantinii / Grecii ii refuzaseră oferta), obţin victoria după un asediu de cateva luni (martie – mai); Constantinusa / Constantinopolul (“Creştinopolul”) este frumosul oraş Istambul, din Turcia “europeană” de azi.

1453 (9628 E. V.) – 1922 (10.097 E. V.): “apogeul” şi “destrămarea” Imperiului Otoman / Turc.

1457, 14 aprilie – 1504, 2 iulie : (9632 – 9679 E. V.): Ştefan cel Mare este domn al Moldovei.

1458 :(9633 E. V.): Fiul Dacoromвnului / Valahului Iancu de Hunedoara, Matei Corvin, este ales rege al Ungariei.

1459 : (9634 E. V.): «Vlad Tepeş refuză să dea haraciul solicitat de Poarta Otomană / Imperiul Turc» (CRom, 276).

1461 :( 9636 E. V.): Vlad Tepeş «il trage in ţeapă pe begul de Nicopole, eliberează Giurgiul de sub Turci şi le zdrobeşte trupele de pe malul drept al Dunării» (CRom, 276).

1488 : (9663 E. V.): se zideşte – in provincia Moldova a Daco-romaniei Nord-Dunărene – Manăstirea Voroneţ.

1495 : (9670 E. V.): sunt rezidite Bicerica Ortodoxă a Daco-romanilor din Şchei-Braşov şi Şcoala Orăşenească Daco-romanească din Şcheii Braşovului.

1504 -1600  (9679 – 9775 E. V.): statul medieval daco-romanesc al Moldovei are – de la Ştefan cel Mare pană la Mihai Viteazul – următorii domni:
Bogdan al III-lea (1504 – 1517), Ştefăniţă, Petru Rareş (1527 – 1538; 1541 – 1546), Ştefan Lăcustă, Alexandru Cornea, Iliaş, Ştefan Rareş, Ioan Joldea, Alexandru Lăpuşneanu (septembrie 1552 – 18 noiembrie 1561; 24 octombrie 1563 / martie 1564 – 1568), Despot Vodă (1561 – 1563), Ştefan Tomşa, Bogdan Lăpuşneanu, Ion Vodă cel Viteaz (1572 – 1574), Petru Şchiopu, Ion Potcoavă, Iancu Sasu Rareş, Aron Lăpuşneanu, Alexandru cel Rău, Petru Lăpuşneanu, Ştefan Răzvan (24 aprilie – august 1595), Ieremia Moghilă (august 1595 – 25 mai 1600).

1541 : (9716 E. V.): Turcii ocupă Budapesta; după instituirea dominaţiei Habsburgilor asupra părţilor de vest şi de nord-vest ale Ungariei şi asupra Croaţiei, transformă in Paşalac Ungaria de Sud şi Ungaria Centrală (pentru 158 de ani: 1541 – 1699); provinciile Daco-romaniei Nord-Dunărene ce fuseseră sub dominaţie habsburgică – Banatul, Crişana şi Ardealul – se constituie in Principatul Autonom al Transilvaniei, sub suzeranitate turcească.

A ŞAPTEA RE-UNIRE PARTIALĂ A VALAHILOR / DACO-ROMANILOR, SUB SCEPTRUL LUI MIHAI VITEAZUL, LA ANUL 1600 (9775 E. V.), IN STATUL MEDIEVAL AL DACIEI

1593 : (9768 E. V.): 10 octombrie: Mihai Viteazul, fiul domnitorului Pătraşcu cel Bun, este inscăunat in tronul Tării Romaneşti.

1594 : (9769 E. V.), 13 noiembrie: Mihai Viteazul declanşează bătăliile cu trupele turceşti staţionate in Bucureşti, Oraşul de Floci, Harşova, Silistra; la Ruse / Rusciuk, pe malul Dunării, spulberă şi oastea otomană ce insoţeşte pe Bogdan, spre a-l instala ca nou domn al Tării Romaneşti; un alt corp de oaste daco-romanească, sub comanda banului Mihalcea, zdrobeşte o altă oaste turcească, insoţitoare a lui Ştefan Surdu, spre a fi instalat in tronul Moldovei, in locul lui Aron Vodă.

1595 : (9770 E. V.), 13 / 23 august: bătălia de la Călugăreni; Mihai Vi-teazul zdrobeşte armata imperial-otomană de sub comanda lui Sinan Paşa.

1596 : (9771 E. V.): armatele lui Mihai Viteazul trec la sudul Dunării, in Imperiul Otoman, distrugand fortificaţiile turceşti din cetăţile-oraşe: Babadag, Vidin, Plevna etc., nutrind intenţia / ideea re-Unirii Valahiei Mari din vremea Dinastiei Asăneştilor.

1597 : (9772 E. V.): sultanul trimite “steag de domnie şi daruri” lui Mihai Viteazul.

1598 : (9773 E. V.), iunie: „Tratatul de la Manăstirea Dealului” intre Mihai Viteazul şi impăratul romano-german / habsburg, Rudolf, privind finanţarea campaniei daco-romane antiotomane; Rudolf se obligă să dea lui Mihai Vitea-zul plata pentru 5000 de soldaţi şi armament («tunuri, praf, gloanţe şi alte unelte de război»), domnului / “regelui” daco-roman revenindu-i obligaţia de a lupta «pentru alungarea Turcilor şi a altor duşmani ai Tării Romaneşti, ai Transilvaniei şi ai Ungariei».

1599 : (9774 E. V.): Mihai Viteazu incepe campania militară pentru re-Unirea Tării Romaneşti cu Transilvania; Mihai Viteazu caştigă bătălia cu trupele lui Andrei Bathory de la Şelimbăr / Şelimberg, din 28 octombrie; trupele lui Bathory se dispersează, cuprinse de panică; Andrei Bathory, «insoţit de caţiva nemeşi sau boieri transilvăneni», fuge, spre a trece in Moldova; peste trei zile, intreaga Transilvanie daco-romanească se inchină lui Mihai Viteazul.

1599 : (9774 E. V.), 1 noiembrie: Mihai Viteazul intră biruitor in Alba Iulia.

1600 : (9775 E. V.), martie-aprilie: Mihai Viteazul porneşte campania pentru re-Unirea Moldovei cu Transilvania şi Tara Romanească, intre hotarele Daciei lui Decebal; armata daco-romană a lui Mihai Viteazul intră in Moldova pe la Oituz şi zdrobeşte armata lui Ieremia Moghilă (ce avea “aliate” destule corpuri de oaste polono-ruseşti) in bătăliile de la Verbia, Bacău, Cetatea Neamţului şi Suceava; Ieremia Moghilă fuge peste Nistru; la 21 aprilie 1600, Mihai Viteazul intră in Iaşi, cetatea de scaun a Moldovei, impliniduise visul re-Unirii principatelor daco-romaneşti / valahe nord-dunărene intre hotarele Daciei lui Decebal, ceea ce il determină să-şi semneze hrisoavele astfel: «Io Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Tării Romaneşti, al Ardealului şi a toată ţara Moldovei».

1600 : (9775 E. V.), septembrie, 18: forţele imperiale romano-germane / habsburgice, poloneze, ungureşti, otomane etc. se mobilizează pentru a distruge Statul Daco-romanilor / Valahilor nord-dunăreni; “trădările” habsburgice incep să işi arate colţii; in bătălia de la Mirăslău (Romania), domnul Daco-romanităţii, Mihai Viteazul, este trădat de generalul imperial George Basta, fiind obligat să se retragă spre Făgăraş.

1601 : (9776 E. V.), 3 august: armata lui Mihai Viteazul, mai mult “ţinută sub observaţie” de armata imperială a lui Rudolf, comandată de ignobilul general Basta, decat “susţinută”, reuşeşte şi de această dată să biruie la Gorăslău armata lui Bathory (pe Valea Someşului, intre Satu Mare şi Cluj).

1601 : (9776 E. V.), 19 august: in drum spre Alba Iulia, la 18 august, armata lui Mihai Viteazul innoptează / campează la Turidava / Turda; in zorii zilei de 19 august, Mihai Viteazul este surprins in cortul său de război, instalat pe Campia Turdei, de un detaşament “aliat”, de trei sute de Germani şi de Valoni, trimis de generalul Basta, desigur, cu aprobarea Curţii de Praga a lui Rudolf şi cu ordinul de a-l “aresta” / “suprima”: pătrunzand in cortul lui Mihai Viteazul, «comandantul detaşamentului ii spuse: “Eşti prins!” Mihai rosti un singur cuvant: “Ba” şi dădu să pună mana pe sabie. In aceeaşi clipă insă, un valon il impuşcă, un al doilea ii străpunse pieptul, alţii il loviră cu halebardele. “Şi căzu trupul lui cel frumos ca un copaciu – ne spune cronica Tării Romaneşti – pentru că nu ştiuse, nici se prilejise sabia lui cea iute in mana lui cea vitează”. Ucigaşii ii tăiară capul…»
(GIrva, 380). Comisul Radu Florescu a eliberat capul Domnitorului Mihai Viteazul din mana criminalilor imperiali ai lui Rudolf şi Basta, ducandu-l la Manăstirea Dealului, «unde şi astăzi odihneşte» (potrivit ritualul celor din ordinul Cavalerilor Zalmoxianismului); trupul «fu ingropat pe Campia Turdei» (ibid.). Dacia lui Mihai Viteazul fu iar ruptă in trei prin voinţa imperiilor evmezice.

1602 – 1858 : (9777 – 10.033 E. V.): pe scaunul domnesc / “regal” al principatul daco-romanesc-medieval al Tării Romaneşti se perindă:
Radu Mihnea, Radu Şerban, Gavril Moghilă, Alexandru Iliaş, Alexandru Coconul, Leon Tomşa, Matei Basarab, Constantin Şerban Basarab, Mihnea al IIIIon lea, Gheorghe Ghica, Grigore Ghica, Radu Leon, Antonie Vodă din Popeşti, Şer-ban Cantacuzino, Constantin Brвncoveanu (28 octombrie 1688 – 24 martie 1714), Ştefan Cantacuzino, Nicolae Mavrocodat, Ioan Mavrocordat, Constan-tin Mavrocordat, Mihai Racoviţă, Grigore al II-lea Ghica, Matei Ghica, Con-stantin Racoviţă, Scarlat Ghica, Ştefan Racoviţă, Alexandru Ghica, Grigore al III-lea Alexandru Ghica, Manole Ruset, Alexandru Ipsilanti, Nicolae Caragea, Mihai Şuţu, Nicolae Mavrogheni, Alexandru Moruzi, Constantin Hangerliu, Constantin Ipsilanti, Ioan Caragea, Scarlat Callimachi, Tudor Vladimirescu (15 martie – 15 mai 1821), Grigore al IV-lea Ghica, Gheorghe Bibescu, Barbu Ştirbei ş. a. (in majoritatea lor, provenind din Fanar şi făcand politica Porţii / Imperiului Otoman).

1602 – 1858 : (9777 – 10.033 E. V.): in scaunul domnesc / “regal” al daco-romanescului principat medieval al Moldovei se perindă, in majoritatea lor (ca şi in Tara Romanească / Muntenia), trimişi de Istambul / Fanar (unii reuşind să cumpere tronul la Poartă de cate trei-patru ori, sau “alternativ”, cand in Muntenia, cand in Moldova): Ieremia Moghilă, Mihail Moghilă, Constantin Moghilă, Ştefan al II-lea Tomşa, Alexandru Moghilă, Radu Mihnea, Gaspar Graţiani, Alexandru Iliaş, Miron Barnowski-Moghilă, Alexandru Coconul, Moise Moghilă, Vasile Lupu, Gheorghe Ştefan, Gheorghe Ghica, Şerban Constantin Basarab, Ştefăniţă Lupu, Eustratie Dabija, Gheorghe Duca, Ştefan Petriceicu, Dumitraşcu Cantacuzino, Antonie Ruset, Constantin Cantemir, Dimitrie Cantemir, Constantin Duca, Antioh Cantemir, Mihai Racoviţă, Nicolae / Constantin Mavrocordat, Grigore al II-lea Ghica, Ioan Mavrocordat, Matei Ghica, Scarlat Ghica, Ioan Teodor Callimachi, Grigore Callimachi, Constantin Moruzi, Alexandru Ipsilanti, Mihai Şuţu, Alexandru Şuţu, Alexan-dru Hangerliu, Ioniţă Sandu Sturza, Grigore Alexandru Ghica ş. a. (cf. GIrva, 968 sqq.).

1602 – 1918 : (9777 – 10.093 E. V.): principatul daco-romanesc-medieval al Transilvaniei are următorii principi (intre 1601 – 1711) / guvernatori (impuşi de Imperiului Habsburgic / Austriac, sau, din 1867, Austro- Ungar):
Sigismund Bathory (in mai multe randuri), Moise Secuiu, Ştefan Bucică («Bocskai»), Sigismund Rakoczi, Gabriel Bathory, Gabriel Bethlen, Caterina de Brandenburg, Ştefan Bethlen, Gheorghe Rakoczi, Francisc Rhedei, Acaţiu Barcsai, Ioan Kemeny, Mihai Apafi, Emeric Tokoly, Francisc Rakoczi al II-lea (1704 – 1711) / Gheorghe Banffy, Ştefan Haller, Ştefan Wesselenyi, Sigis-mund Corniş («Kornis»), Francisc Anton Wallis, Ioan Haller, Fr. V. Wallis, Ladislau Kemeny, Adolf Buccow, Andrei Hadik, Carol O’Donell, Maria-Iosif Auersperg, Samuil Brukenthal, Gheorghe Banffy, Ioan Iosică («Josika»), Fer-dinand d’Este, Ioan Corniş, Iosif Teleki, Emeric Miko, Ludovic Wohlgemuth, Carol Schwarzenberg, Frederic Liechtenstein, Ludovic Folliot de Crenneville ş. a. (cf. GIrva, 720 sq.); din 1867 pană оn 1918, оn Imperiul Austro-Ungar, Transilvania (ca şi Slovacia şi Croaţia) este guvernată de la Budapesta; guvernele Andrassy şi Tisza duc o cumplită politică de deznaţionalizare, de maghiarizare / ungurizare.

1611 : (9786 E. V.): domnitorul Tării Romaneşti, Radu Şerban, «il infrвnge la Braşov pe Gabriel Bathory care invadase cu armate Muntenia, in 1610» (CRom, 278).

1613(9788 E. V.) – 1916 (10.091 E. V.): “apogeul” Imperiului Rus. (?)

1648 : (9823 E. V.): «Transilvania participă ca stat suveran la tratatul de pace din Westfalia» (CRom, 278).

1650 : (9825 E. V.): Invazie a Tătarilor – aliaţi cu Cazacii in Moldova.

1695 : (9870 E. V.): domnitorul daco-roman de Bucureşti, Constantin Brancoveanu, «primeşte de la Curtea din Viena titlul de Principe al Imperiului ca o recunoaştere a serviciilor aduse in războiul cu Turcii» (CRom, 279).

1711 : (9886 E. V.): Dimitrie Cantemir – in baza tratatului de la Luţk, incheiat cu ţarul Rusiei, Petru I – angajează războiul cu Imperiul Otoman, contand pe sprijinul Moscovei;
Bătălia are loc la Stănileşti-Prut; nesosind la timp ajutorul rusesc, armata Daco-romanilor-moldoveni este infrantă de armata imperial-otomană; in urma eşecului militar-politic, D. Cantemir, unul dintre cei mai de seamă enciclopedişti ai Europei acelor timpuri, este nevoit să-şi pă-răsească Patria şi să se stabilească la Curtea lui Petru I.

1712 : (9887 E. V.): Imperiul Otoman instituie regimul fanariot pentru Moldova.

1714 : Constantin Brancoveanu si cei patru feciori ai sai sunt decapitati din ordinul sultanului otoman la Istambul.

1716 : Imperiul Otoman instituie regimul fanariot si pentru Tara Romaneasca, din care se va iesi abia dupa Revolutia lui Tudor Vladimirescu.

1718 – 1739 : Oltenia se afla sub stapanirea Austriecilor.

1758 : Invazie tatara in Principatele Dunarene (?)

1775 : Acord austro-turc in urma caruia Principatul Moldova pierde o parte din „Tara de Sus” (ulterioara – Bucovina).
(CRom, 279).

1784 : Marea Rascoala taraneasca a vlahilor din Transilvania condusi de Horia, Closca si Crisan, contra exploatarii sangeroase a taranimii de catre nobilimea maghiara.

1791 : Supplex libellus Valachorum Transsilvaniae, prin care se cere imparatului Leopold al IIlea de la Viena sa recunoasca romanimea preponderenta din Transilvania ca natiune egala in drepturi cu celelalte natiuni din Imperiul Habsburgic / Austriac.

1804 – 1867 : Apogeul imperiului Austriac.

1812 : Dupa incheierea razboiului ruso-turc dintre anii 1806 si 1812, Imperiul Otoman cedeaza Imperiului Rus Tarist teritoriile romanesti de la est de Prut, partea dintre Prut, Nistru, Dunare si Marea Neagra a fostului stat medieval romanesc al Moldovei etc. teritoriile romanesti respective, sub numele de Basarabia, sunt transformate in gubernie a Imperiului Rusiei.

1821 : Revolutia condusa de Tudor Vladimirescu.

1828 – 1829 : (10.003 – 10.004 E. V.): in vremea acestui război ruso-turc, armatele imperiale ale Rusiei ocupă Moldova şi Tara Romanească.

1829 – 1834 : (10.004 – 10.009 E. V.): in Moldova şi in Tara Romanească se instalează Administraţia Rusească, aflată in seama generalului Kiseleff.

1848 : (10.023 E. V.): Revoluţiile burghezo-democratice cuprind şi Tările Daco-romaneşti.

1848 : (10.023 E. V.), septembrie, 16: işi incheie lucrările cea de-a treia Adunare Naţională Daco-romanească de Blaj, la care participă 60.000 de ţărani (inarmaţi); Adunarea Naţională Daco-romanească de Blaj declară că nu recunoaşte “Uniunea” Transilvaniei cu Ungaria; iobăgimea valahă / romană işi reafirmă revendicările; incep inrolările in oştirea populară a lui Avram Iancu, Axente Sever şi Iovian Brad.

A OPTA RE-UNIRE PAR[IALĂ A VALAHILOR / DACO-ROMANILOR, SUB SCEPTRUL LUI ALEXANDRU IOAN CUZA, LA ANUL 1859 (10.034 E. V.), IN STATUL MODERN AL ROMANIEI

1859 : (10.034 E. V.), 24 ianuarie: ia fiinţă statul naţional al Romaniei prin re-Unirea a două dintre provinciile mari ale Daciei / Daco-romaniei lui Regalian, Tara Romanească (Muntenia) şi Moldova; imperiile admit re-Unirea intrun stat care să nu poarte numele de Dacia (aşa cum doreau: Kogălniceanu, Bălcescu, Alecsandri, Cuza ş. a.), ci de Principatele Unite, apoi de Romania (de fapt, numele din 383 e.n. / 8558 E. V., sub care era cunoscută Gaetia / Muntenia in vremea lui Auxenţiu Durostoreanu – care foloseşte in “micro-monografia” Scrisoare despre credinţa, viaţa şi moartea lui Ulfila / Lupilă, pentru prima oară intr-un document scris, sintagma: “Pămantul Romaniei “ / “…solo Romaniae”– v. CDCD, 120).

1859 (10.034 E. V.), 24 ianuarie – 1866 (10.041 E. V.), 11 februarie: Alexandru Ioan Cuza este domn al Romaniei, “cel mai iubit de popor dintre domnii tuturor anotimpurilor”, care – alături de ceilalţi paşoptişti din Principatele Valahe – reuşeşte să ridice programatic-statal, prin reforme, conştiinţa naţională valahică / daco-romanească intr-un inalt grad, punand in pericol fragilele temelii ale imperiilor secolului al XIX-lea, ale căror roţi dinţate se imbinau la Dunăre / Carpaţi.

1866 : (10.041 E. V.), 12 februarie – 7 aprilie: o “Locotenenţă Domnească” (alcătuită din N. Golescu, Lascăr Catargiu, N. Haralambie, “Locotenenţă” care l-a determinat pe Al. Ioan Cuza să abdice şi să ia calea exilului in Germania, la Heidelberg, unde a murit in 3 mai 1873) conduce Romania, după voinţa imperiilor Austro-Ungar, Rus / Tarist şi Turc, imperii ce au decis să pună popoarelor mai importante de la Dunăre / Balcani domni din case germanice: Daco-romanilor / Romanilor – din casa de Hohenzollern-Sigmaringen; Bulgarilor – din casa de Saxa- Coburg; Grecilor – din casa lui Otto I de Bavaria etc.).

1866 (10.041 E. V.), 8 aprilie – 1881 (10.056 E. V.), 13 martie: Carol I (de Hohenzollern-Sigmaringen) este pus domn al Romaniei (in locul lui Al. Ioan Cuza).

1867 (10.042 E. V.) – 1918 (10.093 E. V.): Imperiul Austro-Ungar, “la apogeu”. Austro-Ungaria se opune re- Unirii Daco-romanilor nord-dunăreni intre hotarele Daciei lui Decebal, cum, de altfel, şi Imperiul Rus / Tarist, sau Imperiul Otoman / Turc.

1877 : (10.052 E. V.), 9 mai: Romania işi declară independenţa faţă de Imperiul Otoman; participă la Războiul de Independenţă a Daco-romanilor / Vlahilor din Moesia, aflaţi in lanţurile Imperiului Otoman; dă nenumărate jertfe pe frontul antiotoman, la Plevna, Smardan, Griviţa etc.; intră in război şi Imperiul Rus, care culege laurii victoriilor daco-romane; prin voinţa aceloraşi imperii, in 1879, Daco-romanii au constatat că au luptat de fapt nu pentru eliberarea Valahiei Sud-Dunărene, ci pentru eliberarea Bulgariei, stat rămas sub suzeranitatea Imperiului Otoman pană in 1908, cand işi proclamă independenţa.

1879 : (10.054 E. V.), 16 aprilie: după eliberarea Moesiei de sub jugul Otoman de către armatele Romaniei şi ale Imperiului Rus, in fosta provincie a Daciei / Daco-romaniei lui Regalian, a Valahiei Mari de sub Dinastia Daco-romană / Valahă a Asăneştilor, se proclamă – prin voinţa Moscovei – statul slav al Bulgariei (prin aşa-zisa «Adunare Constituantă de la Tarnovo», sau «Constituţia de la Tarnovo» – “rămasă in vigoare pană la 4 decembrie 1947, cand a fost proclamată Constituţia R. P. Bulgaria”).

1881 (10.056 E. V.), 14 martie – 1914 (10.089 E. V.) 26 septembrie: Carol I (de Hohenzollern-Sigmaringen) este rege al Romaniei.

1895 : (10.070 E. V.), septembrie, 19: se inaugurează cel mai lung pod (4.088 m) din Europa de la sfarşitul secolului al XIX-lea, in Romania, peste Dunăre, la Cernavodă; proiectul şi conducerea lucrărilor: inginerul daco-roman: Anghel Saligny; prin această monumentală lucrare, ingineria daco-romanească inregistrează o culminaţie europeană (cf. BMIst, 221).

1907 : (10.082 E. V.): Marea Răscoală ţărănească din Romania; la inăbuşirea in sange a acestei răscoale au fost impuşcaţi 11.000 de ţărani.

1912 – 1913 : (10.087 – 10.088 E. V.): Al II-lea Război Balcanic. In 1913, prin voinţa imperiilor Rus, Austro-Ungar şi Otoman, teritoriul Macedoniei este impărţit intre Grecia, Bulgaria, Serbia şi Albania; Thracia este impărţită intre Bulgaria, Grecia şi Turcia; Moesia Superioară este impărţită intre Serbia şi Bulgaria; “reоmpărţiri” nesemnificative după primul şi al II-lea Război Mondial.

1914 (10.089 E. V.) – 1918 (10.093 E. V.): Primul Război Mondial.

1914 (10.089 E. V.), 27 septembrie – 1927 (10.102 E. V.), 19 iulie: Ferdinand I (de Hohenzollern-Sigmaringen) este rege al Romвniei.

1916 : (10.091 E. V.), 4 / 17 august: Romania incheie un tratat secret cu toate puterile Triplei Inţelegeri, asiguranduise, la incheierea păcii, realipirea teritoriilor Transilvaniei, Bucovinei şi Banatului la Patria-Mumă, Romania.

1916 (10.091 E. V.), 14 / 27 august: Romania declară război Austro-Un-gariei, marcand totodată şi intrarea Romaniei in Primul Război Mondial.

1917 (10.092 E. V.) – 2000 (10.175 E. V.): Imperiul Ruso-Sovietic “la apogeu”.

1918 : (10.093 E. V.), 27 martie: provincia istorică daco-romanească a Basarabiei, anexată Imperiului Rus / Tarist in 1812 (9987 E. V.), dar devenită – in vartejul revoluţiilor: burghezo-democratică şi socialistă din Rusia anului 1917 (bineоnţeles, cu “acordul” lui Lenin) – independenta Republică Democratică Moldovenească şi «exprimand voinţa poporului, in virtutea dreptului istoric şi de neam», se reuneşte cu Patria-Mumă, Romania.

1918 : (10.093 E. V.), septembrie, 15: Congresul Romanilor (Daco-romanilor / Valahilor), Cehilor, Slovacilor, Polonilor, Sarbilor, Croaţilor şi Rutenilor, de la New York, votează moţiunea de dezmembrare a Austro-Ungariei şi de eliberare a tuturor popoarelor din lanţurile Imperiului Austro- Ungar.

A NOUA RE-UNIRE PARTIALĂ A VALAHILOR / DACO-ROMANILOR, IN STATUL MODERN AL ROMANIEI MARI, SUB SCEPTRUL REGELUI FERDINAND I, LA ANUL 1918 (10.093 E. V.)

1918 : (10.093 E. V.), 1 Decembrie: re-Unirea parţială intre hotarele Daciei lui Decebal, intre hotarele Daciei / Daco-romaniei lui Regalian, a provinciilor, a “ţărilor de rauri / munţi”, din “destrămatul” Imperiu Austro-Ungar: Banatul, statul daco-romanesc-medieval al Transilvaniei (Crişana, Ardeal, Tara Zarandului, Tara Haţegului, Tara Barsei etc.), partea sudică a Maramureşului şi partea sudică a Bucovinei, cu “statul-mumă” din 1859 al Romaniei, in Statul Naţional Unitar: Romania-1918 (10.093 E. V.). Articolul Intai al Hotărarii Adunării Naţionale de la Alba Iulia: «Adunarea Naţională a tuturor Romanilor din Transilvania, Ba-nat şi Tara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor indreptăţiţi la Alba Iulia, in ziua de 18 noiembrie (1 decembrie) 1918, decretează unirea acestor Romani şi a tuturor teritoriilor locuite de danşii, cu Romania» (apud GIrva, 593).

1927 (10.102 E. V.), 20 iulie – 1930 (10.115 E. V.), 7 iunie: Mihai I (de Hohenzollern-Sigmaringen) este rege al Romaniei (sub regenţa alcătuită din principele Nicolae, Patriarhul Miron Cristea şi Gh. Buzdugan, preşedintele Curţii de Casaţie).

1928 : (10.103 E. V.), august, 27: „Pactul Kellogg – Briand”, interzicand războiul ca instrument al politicii internaţionale, este semnat la Paris de 15 state.

1928 : (10.103 E. V.), septembrie 4: Romania aderă la „Pactul Kellogg – Briand”.

1930 (10.115 E. V.), 8 iunie – 1940 (10.115 E. V.), 5 septembrie: Carol al II-lea (de Hohenzollern-Sigmaringen) este rege al Romaniei.

1931 : (10.116 E. V.), septembrie, 7: a douăsprezecea sesiune ordinară a Adunării Societăţii Naţiunilor este prezidată de reprezentantul Romaniei, Nicolae Titulescu.

1935 : (10.110), septembrie, 17: Romania devine membru permanent al Ligii Naţiunilor (cu 50 de voturi din 52 posibile).

1939 : (10.114 E. V.), 7 martie – 21 septembrie: prim-ministru al Romaniei este Armand Călinescu; pentru a pune capăt politicii sale impotriva expansionismului Germaniei hitleriste, legionarii il asasinează.(?)

1939 (10.114 E. V.) – 1945 (10.120 E. V.): Al Doilea Război Mondial, cu-prinzand 72 de state şi 80О din populaţia planetei.

1940 : (10.115 E. V.), 28 iunie: U. R. S. S. / Imperiul Ruso-Sovietic (in urma inţelegerilor dintre Stalin şi Hitler) ocupă teritoriile daco-romaneşti-moldoveneşti: Basarabia, Bucovina de Nord, Transnistria, Herţa etc., teritorii devenind Republica Socialistă Sovietică Moldovenească, in “imperiul roşu”.) (?)

1940 : (10.115 E. V.), septembrie, 4: Regele Carol al II-lea (de Hohen-zollern-Sigmaringen) al Romaniei numeşte pe generalul Ion Antonescu Preşedinte al Consiliului de Miniştri.

1940 (10.115 E. V.), septembrie 6 – 1947 (10.122 E. V.), 29 decembrie: Mihai I (de Hohenzollern-Sigmaringen) este regele Romaniei (a doua oară).

1940 : (10.115 E. V.), 4 noiembrie: Prezidiul Sovietului Suprem al U. R. S. S. decide ca judeţele daco-romaneşti-moldoveneşti din sudul Basarabiei (Izmail şi Bolgrad), din nordul Bucovinei, inclusiv judeţul Hotin, şi cea mai mare parte a Transnistriei, să intre in componenţa R. S. S. Ucraina.

1940 :(10.115 E. V.), septembrie, 7: sub presiunea stalinistă, se incheie la Craiova „Tratatul de Frontieră” romano-bulgar prin care partea de sud a Dunogaetiei / Dobrogei, parte numită „Cadrilater”, alcătuită din două judeţe: Durostor şi Caliacra, a fost făcută “cadou” Bulgarilor (pentru “fidelitate socialistă”), de către Stalin / Moscova şi de către regalitatea bucureşteană de Hohenzollern- Sigmaringen, judeţe aflвndu-se şi astăzi in componenţa Bulgariei. (?)

1941 : (10.116 E. V.), iunie: mareşalul Ion Antonescu eliberează teritoriile daco-romaneşti ocupate de U. R. S. S. / Imperiul Ruso-Sovietic şi le reintegrează Romaniei (sub numele istoric străvechi de provincia Basarabia). (?)

∗ <b (10.119 E. V.), septembrie, 12: la Moscova, este semnată Convenţia de Armistiţiu dintre Guvernul Romaniei şi Guvernele Naţiunilor Unite, consfinţind ieşirea Romвniei din războiul antisovietic şi intoarcerea armelor impotriva Germaniei lui Hitler.

1944 : (10.119 E. V.): trupele sovietice ocupă Basarabia, cea mai mare parte devenind Republica Socialistă Sovietică Moldovenească, din cadrul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste; restul teritoriilor e atribuit Ucrainei.

1947 : (10.122 E. V.), 30 decembrie: Romania se proclamă Republică.

1947 (10.122 E. V.), 30 decembrie – 1965 (10.140 E. V.), 20 august: Republica Populară Romană.

1948 (10.123 E. V.) – 1952 (10.127 E. V.): Constantin I. Parhon este Preşedinte (al Prezidiului) Republicii Populare Romane.

1952 (10.127 E. V.) – 1958 (10.133 E. V.): Petru Groza este Preşedinte (al Prezidiului Marii Adunări Naţionale) Republicii Populare Romane.

1958 (10.133 E. V.) – 1961 (10.136 E. V.): Ion Gheorghe Maurer este Preşedinte (al Prezidiului Marii Adunări Naţionale) Republicii Populare Romвne.

1961 (10.136 E. V.) – 1965 (10.140 E. V.): Gheorghe Gheorghiu-Dej este Preşedinte (al Consiliului de Stat) Republicii Populare Romвne.

1965 (10.140 E. V.), 21 august – 1989 (10.164 E. V.), 22 decembrie: Republica Socialistă Romania.

1965 (10.140 E. V.) – 1967 (10.142 E. V.): Chivu Stoica este Preşedinte (al Consiliului de Stat) Republicii Socialiste Romania.

1967 :(10.142 E. V.) – 1989 (10.164 E. V.): Nicolae Ceauşescu este Preşedinte (al Consiliului de Stat) Republicii Socialiste Romania.

1969 :( 10.144 E. V.), 20 iulie – şi in prezent / viitor: Era Antropocelestă; era este “deschisă” de primii paşi ai Omului pe Lună, făcuţi de Neil Armstrong.

1989 : (10.164 E. V.), 16 – 22 decembrie: declanşarea Revoluţiei Daco-romane Anticomuniste / Anticeauşiste din Decembrie 1989, prin care se pune capăt “erei socialiste / comuniste” din Romania.

1989 : (10.164 E. V.), 23 decembrie şi in prezent: Romania (Republica Romaniei).

1990 – 2000 : (10.165 – 10.175 E. V.): in spaţiul Daciei / Daco-romaniei lui Regalian fiinţează următoarele state europene:
a) state in care limba pelasgo-daco-thracă / valahă (daco-romană / romană) este limba majorităţii locuito-rilor:
1) Romania (23.000.000 locuitori, dintre care Daco-romani / Romani, adică Pelasgo-Daco-Thraci / Vlahi: 21.137.000; limbă oficială: limba daco-romană / romană, adică valahă);
2) Republica Moldova (5.305.000 locuitori,5 dintre care Daco-romani / Romani-moldoveni, adică Pelasgo-Daco-Thraci / Valahi: 3.467.000; limbă oficială: limba romвnă, sub numele de „limbă moldovenească”, şi limba rusă; admiterea limbii ruse ca “a doua limbă oficială in statul Moldovei” de către Parlamentul “majoritar-comunist” al rep.Moldovei, la 20 iulie 2001, este prelungirea unui aspect al programului stalinist de rusizare, printro “democraţie moldovenească”, evident, sub lideri ruşi / rusofili, inrădăcinaţi in toate structurile societăţii daco-romaneşti-moldoveneşti dirijate de la Chişinău, sub preşedinţii din acest “deceniu de pseudo-independenţă faţă de Moscova”: Mircea Snegur, Petru Lucinski, Vladimir Voronin;
Pelasgo-Daco-Thracii – adică Valahii / Daco-romanii-moldoveni – dintre Prut şi Nistru / Don, dintre Vistula, Pripet, Podişul Podolic şi Marea Getică / Neagră, Marea Azov şi Caucaz, au cunoscut vitrege istorii in creuzetul populaţiilor migratoare din estul nistreanoazovian al Daciei / Daco-romaniei; dar pierderea con ştiinţei naţionale la Daco-romanii-moldoveni se relevă drept rezultat al politicii de deznaţionalizare şi de rusizare din secolele al XIX-lea şi al XX-lea, in lanţurile Imperiului Rus Tarist şi Sovietic-Rus);
b) ţări care s-au ivit in aria Pelasgiei / Valahiei (Daciei / Daco-romaniei lui Regalian) şi in care elementul demografic preponderent pelasgo-daco-thrac / valah (daco-roman / roman) este “asimilat” / “distrus”, prin politicile de deznaţionalizare din secolul al XX-lea, peste 50О:
1) Albania: (3.200.000 locuitori, dintre care Vlahi / Daco-romani – “aromani”, “ţanţari” etc.: 421.000; cf. TTRH, 46 sqq.);
2) Bulgaria: (9.000.000 locuitori, dintre care Vlahi / Daco-romani: 1.730.000, inclusiv “Vlahii / Daco-romaniitimoceni”; cf. TTRH, 16 sq.);
3) Bosnia-Herţegovina: (4.440.000 locuitori, dintre care Vlahi / Daco-romani, sau Romani – “istro-romani”: 289.000; cf. TTRH, 83 sqq.);
4) Croaţia: (4.700.000 locuitori, dintre care Vlahi / Daco-romani: 156.000; cf. TTRH, 80 / 115 sqq.);
5) Grecia: (10.300.000 locuitori, dintre care Vlahi / Daco-romani “cuţovlahi”, “megleno-romani” etc.: 628.000);
6) Macedonia: (2.305.000 locuitori, dintre care Vlahi / Daco-romani – “macedo-romani”, “aromani” etc.: 553.000; cf. TTRH, 56 sqq.);
7) Muntenegru: (471.000 locuitori, dintre care Daco-romani / Vlahi – “istro-romani”: 63.000; cf. TTRH, 118 sqq.);
8) Serbia: (7.630.000 locuitori, dintre care Vlahi / Daco-romani: 2.224.000; cf. TTRH, pp. 7 – 45.);
9) Slovacia: (5.530.000 locuitori, dintre care Vlahi / Daco-romani “vlahomorlaci”: 316.000);
10) Ucraina: (45.600.000 locuitori, dintre care Romani / Daco-romani-moldoveni: 1.651.000 – cf. TTRH, 67 sqq.);
11) Ungaria: (10.160.000 locuitori, dintre care Daco-romani / Vlahi: 573.000 – cf. TTRH, 75 sqq.); <br< <b=””>c) situaţia in alte state care au incorporate arii pelasgo-daco-thracice / valahice (daco-romane):
12) Austria: (7.620.000 locuitori, dintre care Vlahi / Dacoromвni: 73.000 – cf. TTRH, 102 sqq.);
13) Bielorusia / Belarus: (10.200.000 locuitori, dintre care Valahi / Daco-romani: 67.000);
14) Cehia: (10.400.000 locuitori, dintre care Valahi / Daco-romani – “getvanci”: 127.000; cf. TTRH, 100 sq.);
15) Elveţia: (6.500.000 locuitori, dintre care Vlahi / Daco-romani: 102.000);
16) Germania: (81.200.000 locuitori, dintre ca-re Vlahi / Dacoromani: 643.000);
17) Lituania: (3.200.000 locuitori, dintre care Vlahi / Daco-romani: 69.000);
18) Polonia: (37.000.000 locuitori, dintre care Valahi / Daco-romani: 573.000);
19) Rusia: (125.768.000 locuitori, dintre care Daco-romani / Vlahi: 1.530.000; cf. TTRH, 81);
20) Turcia: (31.391.210 locuitori, dintre care Vlahi / Daco-romani: 236.230) etc.

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

SAREA DIN CARPAȚI, UN ”EL DORADO” PENTRU ÎNCĂ 1000 DE ANI

Băile Figa, Beclean.

Sarea din cele mai vechi timpuri, în spațiul locuit de geți a constituit o sursă de venituri. Specialistii Muzeului Carpatilor Rasariteni din Sfântu Gheorghe, în colaborare cu cercetători britanici, au descoperit, în premieră, la Băile Figa, în apropiere de orașul Beclean din județul Bistrița-Năsăud, modul în care a fost exploatată sarea de acum patru milenii. Este prima descoperire din Sud-Estul Europei care prezintă modul de exploatare a sarii în perioada preistorica.
Săpăturile au fost incepute în două locuri la situl Figa, lângă Beclean, judetul Bistrița-Năsăud, dupa ce oamenii de știință au aflat ca acolo se descoperise o troaca de lemn, parte a instrumentarului folosit pentru exploatarea sarii.
La fața locului, în urma săpăturilor au fost găsite si alte asemenea obiecte, lemnul pastrandu’se datorită namolului cu conținut ridicat de sare. Din probele efectuate reiese ca acestea sunt obiecte folosite cu 1000 si chiar 2000 de ani înaintea erei noastre. În valea pârâului de la Băile Figa au fost descoperite fragmente ceramice, garduri de alun si stejar, frânghii de iedera, foarte bine conservate, ciocane, topoare si alte unelte antice de minerit. Această descoperirea dezvaluie metoda ingenioasa pe care o foloseau oamenii în acea perioada în exploatarea sarii.
E
xploatarea din judetul Bistrița Năsăud este cea mai veche din Europa de Sud-Est, în ceea ce privește metodele de obținere a sării desprinse din roca, iar odata cu aceste sapaturi s’au descoperit tehnicile de exploatare a sării.

Cele mai numeroase şi relevante vestigii descoperite la Băile Figa datează din epoca bronzului mijlociu (anii 1600 – 1400 î.Hr.), din prima epocă a fierului (anii 1050 – 950 î.Hr.) şi din cea de-a doua epocă a fierului (anii 400 – 300 î.Hr.). Vestigiile din epoca bronzului mijlociu includ câteva “troace” de lemn utilizate pentru exploatarea sării, precum şi numeroase ciocane de minerit confecţionate din piatră locală. Descoperirile din prima epocă a fierului includ, pe de o parte, numeroase obiecte folosite la exploatarea sării (“troace”, ciocane de minerit, scări de lemn), iar pe de altă parte, amenajări pentru captarea şi amenajarea apei sărate. Astfel, în partea de nord a sitului, în albia pârâului, a fost dezvelită o grupare de garduri şi construcţii de lemn cu suprafaţa de circa 400 metri pătraţi. Se pare că slatina captată era folosită pentru conservarea alimentelor, tăbăcirea pieilor şi, poate, în scopuri medicale. Una dintre cele mai impresionante construcţii descoperite la Băile Figa e reprezentată de puţul de la intrarea în mina de sare, flancat cu bârne masive suprapuse. După toate probabilităţile, acest puţ datează din a doua epocă a fierului.

Formațiunile salifere si salinele din Carpați

Sarea a jucat, și joacă in continuare, un rol deosebit de important în evoluția societății umane. Dincolo de utilitatea practica a acestui mineral trebuie subliniat si faptul ca, in societatile traditionale, atat in cele din trecutul indepartat, cat si in cele din prezent, i se atribuie si o serie de proprietati imaginare, simbolistica sării fiind foarte variată. Cele mai cunoscute valori simbolice ale sării sunt: sarea ca element primordial, sarea ca element purificator, sarea ca simbol al ospitalității și al frăției. România este o țara ale cărei resurse naturale de sare sunt printre cele mai bogate din lume, deținând totodata cele mai vechi marturii arheologice ale valorificarii acestor resurse: zăcăminte de sare gema, izvoare de apa sarata, bălți, fântâni amenajate, lacuri.

Sarea și cum s’au dezvoltat comunitățile ”salifere” din epoca cucuteniană

Clorura de natriu (NaCl), „al cincilea element“ indispensabil vieţii, a conferit sării un rol primordial, care i-a asigurat în toate timpurile o neîntreruptă valorificare. Acest mineral are o foarte mare răspândire în scoarţa Pământului, incluzând atmosfera şi hidrosfera, încât dacă ar fi solidificat ar putea forma un strat gros de 30 metri care să acopere toată suprafaţa de uscat. Dar această bogăţie este inegal răspândită pe glob.

Europa este continentul cel mai bogat în zăcăminte de sare. În fruntea tuturor ţărilor sale se situează România, în care s’au evidenţiat peste 300 masive de sare şi aproximativ tot atâtea izvoare sărate („murători“). Dacă la această cifră mai adăugăm şi calitatea deosebită a sării, precum şi condiţiile uşoare de exploatare, tragem concluzia că suntem ţara cea mai favorizată pe glob din acest punct de vedere. Existenţa acestor enorme bogăţii de sare a determinat, în zona carpato-dunăreană, o serie de evenimente politice: invazii ale marilor imperii; invazii ale migratorilor crescători de animale, deci mari consumatori de sare; intervenţii militare ale imperiilor vecine care au găsit o sursă de venituri în exploatarea sării.

La originea „revoluţiei gastronomice“

Perioada în care a apărut „sarea în bucate“ aparţine neoliticului. Omul primitiv nu avea nici cea mai mică idee despre faptul că organismul său avea nevoie de o cantitate de sare de 7-8 g dacă era o persoană de înălţime şi greutate medie.

Descoperirea focului şi prepararea hranei prin fierbere au provocat o modificare a regimului alimentar prin diminuarea aportului clorurii de sodiu, tulburând astfel echilibrul salin al corpului. De acest fapt omul şi’a dat seama instinctiv, aşa cum o simt animalele.

Prin frigerea cărnii într’o ţepuşă sau prin coacerea ei într’o groapă căptuşită cu pietre fierbinţi nu se pierdea nimic din conţinutul salin. Acesta se diminuează prin fierbere (care presupune perfecţionarea veselei) şi astfel are loc, după aprecierea specialistului american Wanerley Root, a doua „revoluţie gastronomică“, prima fiind determinată de descoperirea focului.

Mina de sare Hallstatt: Gheață de sare naturală

Încă din epoca bronzului sarea devenea o importantă sursă de avuţie. Regiunea Hallstatt din Austria a împrumutat numele său unei înfloritoare culturi preistorice care a apărut şi s’a dezvoltat în cadrul unei mari aşezări umane din apropierea unor mine de sare, după ce primele valuri ale expansiunii geților în Europa se petrecuse. Rămăşiţele lor sunt şi astăzi vizibile în vecinătatea Salzburgului, oraş a cărui denumire înseamnă în traducere „Târgul Sării“.

Urmăriți un scurt filmuleț din mina de sare din localitatea Hallstatt:

De fapt, aşezările umane din epoca veche se aflau în apropierea surselor de sare şi, pe măsură ce mijloacele de transport s’au perfecţionat, zona de răspândire a acestor aşezări a crescut, iar distanţele de sursele de sare au crescut şi ele. Într’o epocă în care zeii erau omniprezenţi nu este de mirare că un produs atât de important şi de necesar avea implicaţii religioase. Vechii arieni (GEȚII n.n.) considerau sarea sfântă, întrucât împiedica descompunerea cadavrelor.

Romanii, care’şi incinerau morţii, au utilizat rădăcina termenului latin al sării, „Salis“, pentru desemnarea lui Salus, zeul sănătăţii. De la el au rămas în multe limbi cuvinte ca: salut (iniţial o urare de sănătate), salutare şi chiar salvare. Şi cuvântul „solar“ vine tot de la sare. În raţia alocată fiecărui soldat din legiunile romane intra şi o anumită cantitate de sare. Uneori, ostaşii primeau în locul săculeţului cu sare o sumă de bani, salarium, cu care să’şi cumpere indispensabilul condiment.

La foarte multe popoare întâmpinarea oaspeţilor se face cu pâine şi sare; la semiţi, cineva care îşi împărţea sarea cu semenul său se unea cu el printr’o legătură sacră; la arabi, gazda care oferea oaspetelui pâine şi sare îi garanta implicit ocrotirea vieţii şi a avutului său. La ruşi, la căsătorie se oferea tinerei perechi un sac cu sare şi o pâine drept garanţie că, dacă le vor mânca împreună, se vor cunoaşte mai bine.

Sarea se găseşte la baza multor superstiţii, printre care cea mai cunoscută este aceea că răspândirea ei pe masă constituie un semn rău. La originea ei stă probabil nevoia imperioasă de economisire, dată fiind raritatea sării în diferite părţi ale lumii. Această superstiţie este ilustrată în celebra „Cina cea de taină“ a lui Leonardo da Vinci, unde îl vedem pe Iuda răspândind sare pe masă.

De la acest mineral derivă şi numeroasele zicale: în limba română, când cineva povesteşte fără haz înseamnă că „n’are sare“; ceva poate fi la fel de important ca „sarea în bucate“; altceva poate fi dezagreabil „ca sarea în ochi“; a spori intenţionat suferinţa cuiva înseamnă „a turna sare pe rană“; despre cel ce face promisiuni fără acoperire se spune „că făgăduieşte marea cu sarea“.

Folosirea sării în descântece şi vrăjitorii este foarte veche. La români este nelipsită din descântecele pentru alungarea diavolului, a răului, a bolilor la om şi animale, descântecul practicându’se deasupra unui bulgăre de sare. Pentru alungarea necazului şi a „durerii din suflet“ se ia sare cu trei degete şi se aruncă peste umăr. Prin tradiţie, fetele nemăritate, dacă mănâncă o turtiţă făcută dintr-un degetar de sare, unul de făină şi unul de apă în noaptea de „Bobotează“ (5 spre 6 ianuarie), după postul negru din ziua precedentă, îşi visează ursitul care îi aduce un vas cu apă.

Sarea a iscat războaie, a împins hotare de imperii, a desenat lumea.

”Consecinţele şi implicaţiile culturale şi socio-economice ale sării devin mult mai pregnante după ce această resurse transformă dintr’un simplu bun de consum şi uz gospodăresc într’un obiect de schimb. Aducător de venituri şi beneficii disproporţionat demari în raport cu costurile de producţie, schimbulcu sare genera mijloace materiale şi structuri sociale care revoluţionau întreaga societate.” Cavrus Valeriu
Roma și’a trimis legiunile aici și pentru sare.
”Nu este însă mai puţin adevărat că penetraţia denarului roman republican în Dacia putea avea tot atât de bine acelaşi motiv ca şi a argintului tracic cu câteva veacuri mai înainte, anume depozitele de sare care acum satisfăceau nevoile Italiei.” Mihai Gramatopol

Deși România are unele dintre cele mai mari zăcăminte de sare din lume, astăzi pierde, pe tăcute, bătălia cu piața. A fost înlocuită de Ucraina, Turcia sau Grecia. Cu o conducere centralizată și interese obscure gravitând în jur, salinele pot ajunge muzee sau depozite pentru deșeuri toxice.

Cel mai mare zăcământ pe care’l are România este cel de sare, și ne poate ajunge o mie de ani. Dar exploatarea lui în prezent este minoră. Prin comparație, dacă într’un an, Germania exploata 55 de milioane de tone de sare, noi, doar două și ceva. În minele de sare din țară, exploatarea abia mai pâlpâie. În iunie, activitatea de extragere a sării din Mina Transilvania, de la Ocna Dej, s’a întrerupt, iar minerii s’au blocat în subteran refuzând să mai iasă din schimb. Când citiți aceste rânduri, va fi închisă, pentru nu se știe cât timp, și exploatarea de la Praid. După iarna cumplită din 2012, România, la fel ca țările din jur, a crezut că și iarna 2013 va fi la fel și și’a comandat cantități uriașe de sare pentru deszăpezire. Banii au intrat în visteriile Societății Centrale Salrom. Iarna a fost blândă, iar sarea a rămas nefolosită în depozitele companiilor de drumuri. În anul 2013, după ce iarna s’a dovedit foarte blândă, companiile de drumuri n’au mai cerut sare, au depozitele pline. Așa că minele n’au mai avut pentru cine să muncească, iar minerii au fost puși să întrețină și să repare utilajele sau să’și ia concedii. Unele saline cu potențial turistic și’au mutat atenția pe ștranduri și amenajări turistice, dar munca în mină presupune altceva. Și asta nu poate fi înlocuită cu nimic.

Când munca era mai grea, minerii oboseau și se culcau transpirați pe sare, se îmbolnăveau, apoi făceau reumatism. Unii au murit în urma exploziilor, se întâmplă, iar pe cei mai de demult, dacă mureau, nu’i mai știa nimeni. Ocnașii erau coborâți în mine cu frânghiile, uneori fără posibilitatea de a mai ieși vreodată și pentru multe găleți cu sare, li se cobora o găleată de mâncare. În Evul Mediu, dar și ulterior, sarea era extrasă aproape numai cu deținuți. Ultimele țări europene care au mai folosit deținuții pentru extragerea sării au fost Germania în timpul războiului și Uniunea Sovietică.

La greci, la evrei, la arabi, ca şi la români, sarea este şi un simbol al ospitalităţii şi al prieteniei, pentru care este împărţită, având valoarea unei legături de frăţie. Sarea este considerată şi element primordial, deoarece lichidul amniotic, în care se scaldă embrionul, este sărat, ca şi marea din care a apărut viaţa pe planetă.

La salina Praid exploatarea sării este legată și de cavalerii teutoni

Celor din Salina Praid le place să creadă că aici n’au fost folosiți niciodată deținuți. Dealtfel, ei pot avea oarecare dreptate, începuturile exploatării sării în Harghita sunt legate de cavalerii teutoni, cărora Imperiul le dă voie să extragă sarea și să o trimită cu plutele pe râuri și, chiar dacă erau vămuiți, ei rămâneau oameni liberi. Apoi, minele au devenit proprietatea Imperiului, dovadă că cea mai importantă galerie poartă numele împăratului în timpul căruia a fost săpată: Mina Iosif. Austriecii au început exploatarea în subteran pentru că aveau tehnologie, dacă așa îi putem spune. Mina are acum plafonul surpat, prin crăpătura lui, hăul întunecat a vrut să vadă lumina și muntele de sare să guste însetat, apa. Spărtura dă undeva printre pajiști, sus, pe Dealul Sării, este împrejmuită ca nu cumva să scape acolo animale sau oameni, dar ochiul acela de lumină, pe unde îți închipui fluturi zburând, te înfioară: el face legătura brutală între viață și moartea hăului scormonit de om. În Mina Iosif, acum complet dezafectată, n’o vezi decât printr’un perete de sticlă pe care sarea s’a agățat ciorchine, disperată,  înțelegi mai bine mina, nu există intermediari ca un autobuz sau un lift. A fost ceva care s’a petrecut doar între om și sare.

Deși galeriile actuale în care se exploatează sarea sunt la 340 de metri sub pământ, pe harta zăcământului, punctul în care au ajuns este la doar un deget mai jos de suprafață. Pereții cenușii sunt departe și aproape, străini și umili, iar gândul omului în mină se strecoară perfid între aici e ca oriunde și aici e ca niciunde.

Din salinele de suprafaţă de la Praid mai trăiesc familiile sărace, care scot bulgări de sare şi vând cu căruţele prin sate

Ambrus Endre are 92 de ani:  ”Era greu atunci, că tăiai cu haveza, mai dădeai și la târnăcop, încărcai cu lopata, șapte vagoneți pe zi era norma, 1800 de kile de sare… Împingeai vagoneții cu mâna, până la moară.”

Dar nu le era urâtă munca, se duceau la mină ca la ei acasă. Unii veneau din minele de cărbune din Valea Jiului și spuneau că aici li se pare ca la sanatoriu! Într’un fel chiar era sanatoriu, căci au început experimentele cu bolnavii. Erau aduși în mină, lăsați să respire aburii de sare și doctorii îi controlau după o vreme, să vadă cum le mai e. Constatau că asmaticii și tuberculoșii se făceau bine. Apoi s’a umplut mina de bolnavi, veneau și sănătoșii, din precauție. Uneori veneau femeile și se puneau la gura galeriei, când tăiau ei cu haveza și inhalau de acolo praful de sare. Sarea intră în om și’l curăță. Îl întărește și’l păstrează așa, intact.

Paradoxal, acum există maşini, dar nu mai există sete de sare

Paradoxal, existența mașinilor nu dezvăluie și setea de sare

Vincențiu Doșa spune: „ Nu putem zice că nu merge treaba, dar mai încet. Totul se hotărăște la București, iar piața sării s’a pierdut din birouri… acolo a fost buba! La bulgari nu le mai dăm noi, că’și iau din Turcia, la sârbi la fel. Peste noi vin ucrainienii, ne’au topit. Numai la unguri le mai dăm, că ei nu au saline, cea mai mare cantitate de sare de la noi se duce în Ungaria. Dar Ungaria e mică, nevoile ei nu sunt prea mari, iar noi dăm sare numai pentru drumuri, că a noastră are impurități, nu e bună de masă. Ar trebui purificată și asta costă…”

Salina Praid a investit însă în turism. A separat intrările în mină: turiștii nu mai pătrund pe același loc cu minerii și s-au redus considerabil riscurile. A amenajat partea turistică la nivel european, cu săli de joacă, restaurante, cramă cu 300 de sorturi de vin, cafenele, cinematograf 3D, internet, telefonie mobilă, curent electric, apă, ventilație.

Directorul Seprodi Zoltan spune: „Acum câțiva ani am avut un vârf de 460 de mii de turiști,de atunci au mai scăzut, anul trecut un pic mai puțini pentru că am vut un incendiu și am închis mina o perioadă, dar anul acesta sperăm la mai mulți. Deschidem noul ștrand, l’am modernizat, am investit un milion și jumătate de euro și avem trei sute de locuri. Pe lângă faptul că în galerii avem tot mai mulți vizitatori, se dezvoltă și comerțul cu souveniruri, cu produse din sare și plante, cu sare de baie, avem un magazin propriu iar de la moară vindem sare localnicilor și și’au lansat și ei mici afaceri cu sarea și amestecurile aromate. Ajută și turismul dar și localitatea. Dar, doar din turism nu putem trăi, nu e destul! Problema este că activitatea sezonieră nu aduce siguranță, nu există stabilitate…Noi suntem socotiți bugetari și intrăm pe legea salarizării bugetare. Minerii nu au salarii mari, între 1200 și 1800, noi nu decidem asupra bugetului chiar dacă avem venituri peste cheltuieli. Ar trebui ca acolo unde sunt venituri să existe posibilitatea de a stabili și conducerea salinei cum se repartizează, că poate vreau să dau compensații salariale sau să investesc în altceva, aici știm mai bine ce trebuie să facem”.

La soare, sarea emană o lumină orbitoare: lumina de sare

Lumina de soare: la soare, sarea emană o lumină orbitoare

Ocna Dej furnizează sare alimentară doar pentru 6-7 județe din jur. Se livrează spre industria pâinii, pentru populație și câteva restaurante. Cea mai mare parte din ce se extrage, cam 70% din producție, merge la export, în Ungaria, la o fabrică de mase plastice dar și pentru drumuri. Sarea din România ocupă cam 60-65% din piață, restul a acaparat Ucraina și Belarus. Mina de la Dej nu a pierdut piețe, dar nici n’a câștigat. O mare slăbiciune recunoscută de directorii locali este că nu au rețea proprie de distribuție, cutiile sunt asemănătoare cu cele din import, nu au o promovare eficientă și deciziile se iau greoi. Strategia se face la București.

Pentru a scoate sare din mină sute de muncitori trudesc din greu. Sarea de drum se vinde cu 180 de lei tona adică, 0,18 bani kilogramul, iar sarea de consum se vinde cu 587 de lei tona, adică 0, 587 bani kilogramul. Dacă în 2009 s’au extras 350 de mii de tone, în 2013 a fost un vârf de 719 tone, pentru deszăpeziri, dar în 2014 producția pe primele cinci luni a scăzut drastic culminând cu sistarea ei în luna iunie.

Directorul minei, Georgel Mihuț spune: „Anul trecut salariile lor au crescut, iar acum nu mai putem susține creșterea. Piața sării este în scădere, până nu intră și Ucraina în Uniunea Europeană, care scoate sare în condiții mai proaste cu costuri mai mici, ne ia clienții. Ungaria nu mai are nevoie de sare pentru drumuri că și’a făcut depozite de anul trecut, iar noi nu avem industrie chimică, doar combinatul de la Vâlcea, unde dau sare cei de acolo.”

Maşina care perforează peretele de sare înainte să fie minat şi să se producă explozia

Mașina care perforează peretele de sare înainte să fie minat și să se producă explozia

La Ocna Dej s’a investit în depozite și utilaje de ambalat. Aici sarea are avantajul de a fi curată, are cea mai bună calitate din România. Nu are nevoie de purificare, ea doar se macină așa cum se aduce din mină și se pune în cutii. Alte tone se depozitează afară, tratate cu substanțe antigranulare, așteptă la soare următoarele comenzi. Albul lor este tăios, ochii încep să lăcrimeze și instinciv îți duci privirea în pământ: sarea te orbește.

…Depozitele din lemn, pe el sarea nu’l roade, îl conservă, dar și calea ferată din care se desprind așchii de fier mâncat de ea. Depozitele sunt moderne, construite cu scânduri orizontale, în stil canadian, iar utilajele de ambalare sunt relativ noi. Dar toate tac încremenite în așteptare. Sarea îi face răbdători pe oameni. În fața clădirilor de birouri de la ambele saline stau parcate mașini de teren, Nissan, albe, ca sarea. Sunt pentru directori.

Acum douăzeci de ani pereții Salinei Dej se găureau cu o mașină de perforat manuală, ca o bormașină și un burghiu imens, ținut de mineri pe umăr, chiar și de câte doi deodată. Picamerul dârdâia în sare, omul se zgâlțăia cu el în mână, iar pulberea de sare îi umplea ochii. Mașina de perforat mecanică, care nu avea nevoie de mâna omului, făcea singură găurile din peretele de sare în care apoi se punea explozibilul. Era așezată pe un cadru metalic, avea mecanisme de autoreglare pentru diferite grade de densitate a rocii și a înlocuit munca grea a 80 de oameni. I s’a spus „Rada Dej”, după numele inventatorului ei. Minerii i’au dat numele creatorului ei, tot ei I’au aplaudat și i’au mulțumit într’o adunare specială. Acum „Rada Dej” este doar piesă de muzeu, ea mai există în fotografii și ca machetă la muzeul orașului. În mină s’au adus perforatoare din import.

Primul doctor în sare din România, inginerul Rada spune cu lacrimi în ochi: „Dacă nu faci nimic pe lumea asta nu e bine, dar și dacă faci, tot poate să nu fie bine… dar asta nu înseamnă să nu încerci să faci.”

O cădere masivă a extracției sării s’a produs o dată cu dispariția industriei chimice care folosea sare, apoi au intrat pe piață ucrainienii, cu costuri mici, apoi au venit interesele mari, directivele europene care nu mai permit, din motive de mediu, extragerea sării care are anumite componente chimice, așa cum este cea din Germania și Austria, dar se poate extrage cea din România.

Pe piața europeană a sării, lupta este dură

Pe piața europeană a sării lupta este dură

Se pare că lupta se duce între Austria și Germania, iar oamenii din industria sării spun că s’ar fi decis: Germania merge spre Ucraina, iar Austria se îndreaptă spre România. Surse din lumea politică spun că industria farmaceutică este cu ochii pe salinele în care nu se mai exploatează: galeriile lor cu mediu uscat sunt excelente pentru depozitarea substanțelor toxice pentru care se caută cu disperare soluții. Ba mai mult, se pare că există un plan de deschidere a unor noi exploatări pe teritoriul țării noastre nu pentru nevoia de sare ci doar pentru astfel de depozite. O altă variantă vehiculată în mediile politice se referă la depozitarea rezervelor de gaze, salinele fiind de asemenea, foarte potrivite pentru așa ceva.

Cei din industria turismului cred însă că amenajarea și modernizarea salinelor pentru recreere ar fi viitorul lor, un exemplu în acest sens fiind Salina Turda (foto 1), recent declarată „Cel mai frumos loc subteran din lume”.

Salina Turda, care la inceputurile ei a fost una dintre cele mai importante saline din Transilvania, incepe să decadă dupa 1840, datorită concurenţei tot mai puternice  a salinei de la Ocna Mureş, ajungând să îndeplinească rolul unei rezerve a acesteia.
După primul război mondial, exploatarea sării devine monopol de stat, dar declinul continuu al activitatii salinei de la Turda, datorat in principal productivitaţii scazute, a dus la inchiderea exploatatii in anul 1932.  După inchidere, salina intră într-o perioadă de uitare, până in timpul celui de’al doilea razboi mondial când este folosită de populaţia oraşului ca adăpost antiaerian. După anul 1950 pâna in anul 1992, când a fost redeschisă pentru public ca obiectiv turistic, primii 500 m ai galeriei de transport Franz Josef au fost utilizaţi ca depozit de brânzeturi. În anul 2008 salina intră într’un amplu proces de modernizare şi amenajare în cadrul programului PHARE 2005 CES infrastructură mare regională/locală, în valoare de 6 mil. euro, fiind redată circuitului turistic incepând cu luna ianuarie 2010. Starea excelentă de consevare a lucrărilor miniere şi a utilajelor utilizate la transportul sării, alături de grija cu care s’au efectuat lucrările de pregătire a salinei pentru a deveni un obiectiv turistic european sau chiar mondial, fac din Salina Turda un loc în care trecutul şi prezentul se intrepatrund armonios.

Profil prin mina de sare de la Turda, după J. Von Fichtel

Oamenii din sare

Încep să treacă anii și ei să se obișnuiască, să spună că e bine. Oricum, ce altceva ar putea să facă? Și, cu fiecare zi, cu fiecare noapte, încep să privescă întunericul altfel, ajung ca între pereții de sare să se simtă mai în siguranță decât afară. Încet, încet au început să’și bage în cap ideea că ce fac ei e simplu, că merită și că fără sare oamenii n’ar putea trăi. Își spun că cei douăzeci de ani trec repede și când or să scape de întuneric o să se şi culce afară, sub cerul liber… Dacă’i întrebi cum e și câtă frică mai are loc în ei îți spun că nu întunericul îi sperie ci apropierea zilnică de locul unde oamenii se duc definitiv. Acolo, tăcând în adâncuri, au sentimentul că s’au îngropat de vii. Își spun că e un loc de muncă la fel ca toate celelalte, dar la intrarea în mină nu uită niciodată să’și facă cruce.

În Salina Praid există o biserică ecumenică, unde se roagă minerii de trei culte

În salina Praid există o biserică ecumenică, unde se roagă minerii de trei culte

Viața de miner însemna mai mult decât muncă. Întunericul, oboseala şi singurătatea îi făceau pe mineri să aibă arătări în stare de trezie, iar când se întâmpla vreo nenorocire în mină, atunci năpădeau din adâncul sufletului îndoieli superstiţioase, credinţe străbune pe care minerii le aduceau cu ei din folclor, din lumea din care proveneau sau temeri că nu au fost respectate datinile străvechi: nu s’au purtat talismane la piept, nu s-au închinat la intrarea în mină, nu şi-au ales un sfânt protector, nu au respectat reguli de magie a muncii. Toate acestea aveau ca scop îndepărtarea Vâlvelor rele care pot aduce nenorociri.

Tocmai de aceea, în timp, aproape fiecare mină a căpătat o capelă, un loc de rugăciune de ei amenjat. La Praid este o biserică ecumenică, unde se roagă minerii de trei culte, la Dej una ortodoxă, iar în Polonia la Wieliczka o adevărată catedrală săpată în sare de ocnașii intelectuali azvârliți acolo de regimul comunist.

Un El Dorado Sarii?

Sarea românească se află în pericolul de a ieşi de sub controlul statului, atrăgea atenția Ionel Blănculescu, secretarul general al Consiliului Consultativ pentru Mediul de Afaceri, într’un fel de ”warning sign” (semnal de alarmă) pentru premierul României.

”Sarea noastră se află într’un mare pericol de a fi pierdută de sub controlul statului. Este aproape o certitudine, pentru că «Salrom» (Compania Naţională a Sării) este deţinută în proporţie de 48,99% de Fondul Proprietatea, care are o prezenţă străină de 52%. În acelaşi timp, există o directivă europeană care prevede că, în unele ţări europene, unde există sare care are o anumită formulă chimică, rezervele de sare nu mai pot fi exploatate decât în proporţie de 30% pe an din cotele stabilite în acest sens, din motive de mediu. Printre aceste state se numără Germania şi Austria. România nu se află sub incidenţa Directivei, întrucât sarea noastră are altă formulă chimică. De aceea, ţara noastră a devenit un «El Dorado al sării». Dacă, printr’o complicitate, FP, care este condus de străini, mai obţine 1% din «Salrom», atunci pierdem controlul asupra sării”, spunea Ionel Blănculescu.

Între timp, lucrurile nu s’au schimbat, controlul asupra Salrom a rămas al statului român, dar problemele s’au înmulțit. În 2014 a scăzut producția de sare, iar minerii au început revoltele.

Thetys, Sarea, și…ardelenii

Transilvania, aproape toată, stă pe o lespede de sare rămasă aici după retragerea apelor Mării Thetys. Sunt puncte, ca în zona Harghitei, unde zăcământul merge până la 2900 de metri adâncime, dar media pământului alb, pe tot cuprinsul lui este de 400 de metri. S’a descoperit că primele exploatări ale sării le’au făcut geții, undeva pe Valea Florilor, lângă Cluj.

Când au venit romanii, ei au ridicat exploatarea la un alt nivel, au făcut comerț cu sare, au făcut drumuri și castre în apropierea zăcămintelor, au făcut inclusiv legi ale sării. Din timpul lor ne’a rămas și cuvântul salariu, pentru că soldații care lucrau la sare își primeau salarium, în bucăți sau droburi de sare. Cu sarea din Transilvania se aprovizionau populațiile de la nord și sud de Dunăre. Pe atunci era mare nevoie de ea, se folosea la prepararea pieilor, la conservarea alimentelor și pentru hrana animalelor. Ea îi și diferenția pe oameni: doar bogații aveau sare pe masă. Era considerată aurul alb al lumii antice.

În Transilvania, este cunoscut un drum străvechi al sării, care cobora, conform monografiei „Timpul, Sarea și Omul”, pe care’l puteți citi aici, parțial:

DRUMUL SĂRII – IMPORTANȚA ÎN TRECUT A BANALEI SĂRI DE AZI

Un drum era pe Mureș de la Uioara spre Alba Iulia și Deva, iar de aici spre Ilva, Lipova și Arad; se desprindeau apoi două drumuri secundare, unul dintre ele paralel cu râul Streiul pătrundea adânc în satele de munte din Țara Hațegului și altul paralel cu apa Cernei care pătrundea în Țara Pădurenilor.

Chiriagiii se diferențiau după modul în care transportau sarea în: spătari sărari, care cărau sarea pe spate în desagi, călăreții sărari, care cărau sarea în coșuri de nuiele, plase din funii împletite sau desagi, pe cai de povară, căruțași sărari care transportau bulgării de sare în care, căruțe mari sau mici și plutașii sărari care transportau sarea cu plutele pe apă.

La Sărăteni, lângă Praid, se mai văd și astăzi zidurile unuia dintre cele patru castre romane construite în zona zăcămintelor de sare. Dovadă că pentru romani sarea era foarte importantă. Iar Drumul Sării trecea prin curtea Casei Sării, acolo unde era și vama de mai târziu, vama imperială. Pentru ea se fac acum proiecte de restaurare și se prevede amenajarea unui muzeu al Sării și un centru cultural.

Sarea este exploatată de pe vremea dacilor în TransilvaniaSarea este exploatată de pe vremea geților din Transilvania

Pentru anul 1759, documentele menţionează 178 ocnaşi, la Ocna Sibiului, dar şi faptul că 21 de ocnaşi bolnavi trebuie înlocuiţi, iar unii dintre ei erau septuagenari sau chiar octogenari şi munceau în salină de 5 sau 6 decenii. De pildă, ocnaşul Oprea Csaki avea 80 de ani şi 60 de ani de serviciu. Alteori, ocnaşii mureau acolo, în mină, precum Mani Droc.

Coborau sub pământ, spărgeau peretele de sare la lumina lumânărilor, cu târnăcopul. În 1888, tăietorii de sare de la Ocna Sibiului lucrează ca şi cu sute de ani în urmă, la lumina lumânărilor. Dovadă este o specificaţie datată din anul 1767, provenită de la Arhivele Administraţiei Generale a Sării din Transilvania, în care se notifică, că, în anul respectiv, în mină au fost arse 5991 de lumânări, după cum descrie Olga Șebănescu, citându’l pe Bakk Endre. Astfel, pe lângă munca grea din mină, ocnaşii erau nevoiţi să presteze diferite munci şi pentru angajaţii cu funcţii din ocnă, dar şi să plătească tribut greu în sare către imperiul habsburgic. Cei care nu se supuneau ordinelor sau care erau prinşi furând erau pedepsiţi.

Preotul romano-catolic Bakk Endre menţionează, de pildă, că punerea pe butuci a fost aplicată pentru prima dată în anul 1758. Apoi, mai spune că pedepsele corporale erau aplicate în public şi nu de către oricine, ci uneori chiar de către colegii celui pedepsit. De pildă, ocnaşul prins că a furat sare era lovit cu târnăcopul folosit la tăierea blocurilor de sare. Nu i se aplicau 10 sau 20 de lovituri, ci mult mai multe, câte două sau trei de fiecare ocnaş, iar cum în mină lucrau în jur de 100 de oameni, şi loviturile veneau cu nemiluita. De pildă, pe 10 aprilie 1815, Gheorghe Haiduc, slujbaş la Ocna Thököly, era condamnat să suporte 18 lovituri şi să plătească o amendă de 7 ori mai mare decât preţul sării pe care o furase. Se făcea vinovat că a furat 70 de quintale de sare. Loviturile i’au fost aplicate în Piaţa Mare, în văzul tuturor. Cea mai aspră pedeapsă, cea cu moartea, a primit’o Grigore Oros: astfel în 3 aprilie 1764, sfatul decidea spânzurarea lui pentru că fiind ocnaş, atâta sare fura, câtă îi ajungea pentru a trăi binişor.

Istoricul cercetărilor de la Beclean

În anul 1977 geologul bistrițean Ioan Chintăuan a descoperit în partea superioară a albiei pârâului o așa-zisă “troacă“ de lemn. În prima publicație, descoperitorul acestei “troace“ a comparat-o cu obiectul similar descoperit la Valea Florilor lângă Turda și atribuit secolelor II î. Hr. – sec. I d. Hr.

În anul 2005, Ioan Chintăuan a scos “troaca“ din fundul Pârâului Sărat, constatându-se cu acel prilej gradul foarte bun de conservare a acesteia. “Troaca“ era scobită într-un trunchi de copac masiv (L= 322 cm , l= 42 cm) și avea fundul aplatizat din exterior prin cioplire. Pe partea mediană a fundului “troacei“ era un rând de orificii (păstrate 16) în care erau introduse “cepuri“ lucrate din lemn, la rândul lor perforate central-longitudinal. Într-un cep a fost descoperită o “sfoară“ de cânepă împletită din două fire.

În vara 2005, pentru prima dată, situl a fost examinat de arheologi profesioniști. Cu acest prilej, toată depresiunea a fost examinată în vederea stabilirii caracterului, întinderii, gradului de conservare precum și a încadrării cronologice a vestigiilor arheologice. Prin grija arheologului britanic Prof. A.F. Harding, în laboratorul din Gröningen a fost efectuată analiza C 14 asupra unor fragmente ale troacei din Băile Figa, fiind stabilită vârsta acesteia la cca. 3000 de ani, adică în jurul anului 1000 î. Hr.

https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/01/1153_fig-10.jpg

În vara anului 2006, A.F. Harding și V. Kavruk au identificat în albia Pârâului Sărat de la Băile Figa cel puțin încă trei piese oarecum similare cu “troaca“ descoperită de Ioan Chintăuan. Dincolo de urmele unor construcții, amenajări și instalații de lemn, în albia cursului principal al Pârâului Sărat au fost descoperite câteva “ciocane de minerit“ și un fragment de topor, lucrate din piatră. Totodată, în albia Pârâului Sărat au fost recoltate o serie de mostre de la urmele unor construcții de lemn.

Unelte de piatră folosite de mineri

Prezentarea descoperirilor arheologice

În paralel cu cercetarea arheologică sistematică au fost efectuate măsurători topografice a tuturor urmelor arheologice vizibile și au fost prelevate mostre de lemn în vederea datării prin metoda C 14. Până în prezent au fost cercetate 20 de secțiuni arheologice. Au fost descoperite numeroase urme de lemn prelucrat, printre care și urmele ale unei părți de construcție de lemn. În interiorul construcției, au fost descoperite două “troace“ de lemn fragmentate. “Troacele“ erau scobite în trunchiuri de copaci. Unul dintre capetele a “troacei“ păstrate pe toată lungime era închis, iar altul deschis. Fundurile ambelor “troace“ aveau pe linia mediană un rând de orificii circulare.

https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/01/1164_fig-8.jpg

În aceste orificii erau introduse cepuri făcute din ramuri de copac având orificii central-longitudinale. Este semnificativ faptul că la capătul închis, “troacele“ aveau pe exteror canale gravate în jurul trunchiului, în mod evident destinate fixării sforilor cu ajutorul cărora ele erau suspendate. De altfel, în jurul ambelor “troace“ au fost descoperite urmele de legătură de iederă, bine păstrate. În apropierea uneia dintre “troace“ au fost descoperiți doi pari ascuțiți prinși între ele tot cu iederă.

În partea estică a S. 1 a fost descoperită o construcție masivă de formă patrulateră (3,8 x 2,8 m), formată din bârne de lemn (unele despicate) care fuseseră așezate unele peste altele. În interiorul acestei construcții erau amplasate două bârne circulare care se aflau intersectate, perpendicular una peste cealaltă. După toate probabilitățile această construcție reprezentă urmele unui “puț“ de intare în mină.

În apropierea construcției din lemn masiv a fost descoperită o scară de lemn, bine conservată.

https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/01/1148_fig-16.jpg

Deoarece cercerarea arheologică nu a fost finalizată, zona a fost conservată cu un strat consistent de pămât. Cercetările viitoare vor aduce informații cu privire la funcționalitatea acestor instalații și construcții din lemn masiv.

Adesea, gardurile de împletituri de nuiele formează “galerii“ acoperite cu traverse masive și nuiele. Una dintre astfel de galerii ”cercetată mai complet” văzută de sus, are forma unui 8. Ea este acoperită cu traverse prinse la capete de parii, pe care se sprijineau pereții de nuiele împletie, prin găuri de formă pătrată. Printre astfel de grinzi au fost uneori descoperite vreascuri de nuiele subțiri care, probabil completau acoperișul galeriei.

În interiorul și alături de aceste construcții au fost descoperite o serie de artefacte de lemn: un mâner de celt, o paletă, o covată, un disc perforat, două cârlige având orificii de formă rectangulară, precum și câteva tuburi de soc de la “troace“. În același sector au fost descoperite numeroase fragmente de vase ceramice caracteristice pentru epoca bronzului. De menționat că în malul drept al pârâului au fost descoperite aglomerări de fragmente ceramice din epoca bronzului.

Destinația acestor construcții nu este încă pe deplin lămurită, atât timp cât săpăturile au dezvelit doar o parte, incompletă a acestora. Nu excludem însă că unul dintre rosturile lor a fost, captarea apei sărate, poate folosită pentru conservarea produselor alimentare.

Troacele de lemn”

Specialiștii care s’au referit în decursul anilor la “troacele“ de tipul celor de la Valea Florilor și Băile Figa, cred că acestea au fost utilizate pentru exploatarea sării. Însă opiniile în ceea ce privește funcționalitatea lor sunt contradictorii. Astfel, I. Al. Maxim, F. Wollman și A. Rustoiu susțin că acestea au fost utilizate pentru dirijarea jeturilor de apă cu care se săpau havajele pentru desprinderea blocurilor de la masivele de sare.

În schimb, I. Chintăuan crede că obiectele de acest tip au fost folosite pentru evaporarea apei sărate. Sforile descoperite în interiorul troacei de la Băile Figa par să fie unul dintre argumentele în acest sens. Însă, soluția definitivă este încă departe de a fi găsită. Sunt necesare date noi privind contextele arheologice ale astfel de piese și efectuarea unor experimente în acest sens.

Ciocanele de minerit”

Pe toate ciocanele se observă canale gravate în piatră care au fost necesare legării acestora de cozi. La ce în mod concret au fost folosite aceste ciocane? La spargerea blocurilor de sare? La înfigerea parilor în pământ? Sau poate pentru alte scopuri? Răspunsul la aceste întrebări poate fi dat doar după ce prin cercetările sistematice se va clarifica contextul arheologic și geologic mai precis din care provin aceste obiecte. Încă nu se știe dacă aceste obiecte sunt sau nu contemporane cu construcțiile și amenajările de lemn. Deocamdată, referitor la destinația și încadrarea cronologică a acestor ciocane nu avem alte date decât cele pe care ni le oferă analogiile existente în alte locuri. Acestea sugerează că ciocanele de la Băile Figa datează din epoca bronzului (aproximativ între cca. 2.500 și 800 ani î.Hr.) și că ele au fost destinate exploatării miniere. În aceste condiții, este posibil ca ciocanele să fi fost contemporane cu “troaca“.

Importanța descoperirilor

Situl arheologic de la Băile Figa, în lumina constatărilor de până acum, pare a fi în prezent cel mai relevant din Transilvania și unul dintre cele mai importante din întreaga România în ceea ce privește cercetarea exploatării preistorice a sării.

În urma cercetărilor efectuate în perioada 2005-2009 s’a costatat că situl reprezintă un ansamblu de vestigii ale exploatării sării începând din perioada preistorică, până în zilele noastre. Datarea a cca. 40 de mostre de lemn prin metoda C14, efectuată în laboratoarele prestigioase din Gröningen, Heidelberg și Oxford, precum și cercetarea dendrocronologică asupra a cca. 80 de trunchiuri de copaci efectuată la Universitatea Cornell (SUA), au scos în evidență următoarele secvențe arheologice:

finalul bronzului timpuriu (cca. 2200 BC.);

epoca bronzului mijlociu (cca. 1800 BC.);

prima epocă a fierului (cca. 400-250 î.Hr.),

perioada romană târzie și postromană; secolul XIX.

Evident în viitor vor fi selectate și analizate și alte mostre de lemn în vederea precizării încadrării cronologice a vestigiilor arheologice de la Băile Figa. Pe parcursul săpăturilor au fost descoperite și fragmente ceramice izolate, de fatură neo-eneolitică (mil. V – IV î.Hr.) ceea ce sugerează că exploatarea sării în acest loc a început chiar din această perioadă.

Dincolo de valoarea științifică a sitului de la Băile Figa, acesta are un potențial turistic deosebit, cu atât mai mult cu cât, în vecinătatea lui se amenajează o stațiune balneară. Pe de o parte, amenajarea acestei stațiuni poate constitui un pericol pentru prezervarea sitului, iar pe de altă parte, deschide perspective promițătoare de integrare a vestigiilor arheologice de la Băile Figa în sfera serviciilor turistice. Această perspectivă conferă cercetărilor efectuate la Băile Figa, dincolo de aspectele strict științifice, o dimensiune social – economică.

Sursa: salinaturda.eu, descoperă.ro, revistasinteza.ro, arhiva.lumeasatului.ro, mncr.ro

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

BISERICA DE GHEAȚĂ DE LA BÂLEA LAC

Singura biserică de gheață din România, situată la 2.000 de metri altitudine în Munții Făgăraș, în zona turistică Bâlea Lac, este gata pentru a fi vizitată și va fi sfințită, în ianuarie 2015, au anunțat proprietarii complexului de gheață .

Biserica de gheață va fi deschisă tuturor credincioșilor imediat după slujba de binecuvântare.

Biserica va fi construită în fiecare an la Bâlea Lac pentru toți credincioșii care urmăresc, având un loc rugăciune sus pe munte.

În imediata apropiere a bisericii de gheață există mai multe igluuri și un hotel de gheață, singurul de acest fel din țara noastră. Cele trei igluuri de la Bâlea Lac sunt aproape rezervate în totalitate pentru acest week-end.

Români şi străini deopotrivă, mai ales britanici, vin în special în week-end-uri la Bâlea Lac, pentru o experienţă unică de cazare, în construcţii de gheaţă. Ceea ce îi atrage cel mai mult pe turişti la sejurul în igluuri este “intimitatea”.

Sursa: agerpres.ro

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

GEȚII SCLAVINI

GEȚIA RUSĂ (Ved-Rus), RUSIA
Denumirile din istorie ale neamurilor au creat întotdeauna confuzie, unele dintre ele necunoscându’și adevărata lor obârșie. Din această categorie nici neamul rușilor nu face excepție. Toate popoarele au dreptul să’și aleagă un endonim, toți indivizii au dreptul să se identifice cu unul din neamurile vechi. Schimbarea numelor de țări și popoare s’a petrecut destul de des.

De ce Rusia a luat un nume străin? Acesta nu este un paradox rar întâlnit. Ciudat ar fi dacă germanii ar începe brusc să se numească nu ”Deutsche”, ci își vor lua numele de ”Allemand”, de exemplu, așa cum îi numesc vecinii francezi.

După cum știm românilor nu li s’a părut deloc nepotrivit ca să preia brandul ocupanților acestor teritorii de acum 1900 de ani, elita lor procedând asemeni altor popoare care și’au renegat adevărata obârșie, preluând ilicit denumiri târzii care nici în spațiul de unde s’a împumutat nu au rezistat, considerându’ne mai catolici decât Papa.

De imperiul desființat tocmai de geto-goți, doar capitala Italiei Roma ne mai amintește și bineînțeles, numele țării noastre care cuprinde teritorii, niciodată supuse de romani. Aici zace paradoxul lumii noastre.

În cazul Rusiei aceasta este considerat normal. Ar fi de înțeles dacă, să zicem, grecii, într’o anumită perioadă îi numeau ”ruși” o prezentau în scrierile lor astfel pentru posteritate, atunci toți ceilalți îi cunoșteam pe ruși astfel, de la greci, așa cum pe geți lumea îi știe de geți.

Făcând o paranteză aici, de exemplu românii nu și’ar fi putut numi țara lor Geția după etnonimul lor, niciodată, pentru că geții în istorie au migrat în toată Europa și Asia și atunci foarte mulți și’ar fi revendicat paternitatea și originea din geți.

Dacia nici atât nu se putea, deoarece Dacia romană nu i’a cuprins niciodată pe toți geții. Cei robiți la 106 d.Hr. de către Traian împăratul roman care își căuta gloria la nord de Dunăre, dar mai ales bogățiile geților. Astfel că românii își adoptă originea de la acești ocupanți, cu intenția vădită pe care au considerat’o elitele noastre la vremea aceea de a duce mai departe faima imperiului roman, oarecum fraudulos.

Nici țarul Petru în secolul al XVIII-lea nu se lasă mai prejos pentru Moscovia. El preia numele de Rusia, care nu fusese folosit sute de ani, susțin ei, deși pământurile Moscoviei nu au fost niciodată numite cu denumirea preluată pentru țara lor.

De ce? Răspunsul pare a fi simplu. Pentru ca Moscovia să fie considerată Rusia, pentru a’i conferi vechime împărăției Moscoviei, și ce este mult mai important, ca să se creeze un cadru de politici pentru ”colectarea terenurilor Rusiei mitice”, politică pe care oricine o poate constata și în prezent, vezi cazul Crimeei.

De aceea, pământul lui Petru l’a numit marea Rusie după 400 de ani, iar Kiev a rămas să se numească mica Rusie.

Ruric Sigurdson Lodbrock (c.782 – c.850) din Danemarca este tatăl lui Rurik av Svealand, Prinț de Novgorod (c.815 – 879) fondatorul dinastiei Rurikovici.

Genealogia lui aici: genealogics.org

Rurik era copilul unei ”țiitoare” și n’avea niciun drept la tron. Nu’i ramânea decat să’și câștige o țară și profitând de faptul că sclavii le plăteau deja bir și de faptul că sclavii erau mereu jefuiți de khazari și nu le mai rămânea nimic de dat danezilor, vine în teritoriile slavilor și le promite că’i scapă de khazari dacă sunt de acord să’i organizeze conform vremurilor, adică să le facă armată și organizații statale cum aveau vikingii.

https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/01/kievan_rus_en.jpg

Așa s’a constituit Statul Kievean, care la început cuprindea doar câteva principate la nord, de fapt a fost inițial Principatul de Novgorod. Rurik mai avea doi frați mai mici care au murit într’o luptă în 870 d.Hr. fiind foarte tineri și fără urmași.

Aici povestea țesută de ruși începe să ”scârțâie”.

”Dinastia Riurikovici … a încercat să impună conceptul de integrare a ”zemlia russkaia”, precum și noțiunea unificatoare a unui ”neam rus”.

Acest sentiment de proto-naționalism este în mare parte inventat de istorici în epoca modernă:

”Rusia Kieveana nu a fost niciodată într’adevar o formă de guvernare unificată. A fost un conglomerat slab legat, prost definit, și eterogen de terenuri și orașe locuite de triburi și grupuri ale căror legături au fost în principal teritoriale”.

Aceasta a cauzat dizolvarea dinastiei Rurik în mod eficient în mai multe sub-dinastii mai mici, în secolele X si XI.
Aici ”s’a operat” în încercarea de a susține continuitatea varegă. De fapt fie prin cuceriri, dar mai ales prin căsătorii s’a schimbat casa domnitoare cu cea din provinciile centrale și de sud. Acest Rurik, căsătorit cu Efanda din Norvegia (c.850 – 881) a avut un fiu Igor și abia acesta s’a casatorit cu frumoasa Olga din Pskov, pe care rușii au beatificat’o.

Igor este primul ”rus”.

Oricât ar părea de ciudat, Rusia secolului X a avut, pentru trei ani, capitala în Dobrogea. Acest lucru s’a întâmplat în vremea lui Sviatoslav. Descoperirile arheologice recente de la Nufăru au confirmat că acolo a fost o cetate a lui Sviatoslav, despre care vorbesc cronicile vremii.

Conform primei cronici a sclavilor răsăriteni – Cronica lui Nestor – dinastia rusă a fost fondată în anul 862 de Rurik, un domnitor ce aparținea tribului varegilor (așa cum le spuneau grecii scandinavilor).

Vikingul si frații lui au fondat un stat cu capitala la Novgorod.

Igor, fiul lui Rurik, și Sviatoslav, nepotul legendarului conducător, au acaparat și cetatea Kievului, creând ceea ce istoricii au numit Rusia Kieveană.

Privind harta Rusiei Kievene ne este clar că varegul Rurik a intrat în Novgorod fiind cel mai aproape de Scandinavia, dacă a intrat și nu a fost ”fabricat” mai târziu de cei care voiau să șteargă orice urmă de adevăr istoric. Și ni se mai spune că principatul de la sud, Potolsk era condus de un alt scandinav, fără rudenie cu Rurik. Nu se poate șterge chiar tot și de oriunde.

Sviatoslav (942- 972) a devenit faimos pentru numeroasele războaie purtate la sud de Rusia, cu imperiul Khazaria și cu Primul Imperiu Bulgar, el fiind considerat cel care a provocat prăbușirea acestora.
În timpul deselor campanii, Sviatoslav a prins drag de ținuturile dobrogene, care atunci făceau parte din Imperiul Bulgar, si i’a scris mamei sale:

”Nu’mi place să stau la Kiev, vreau sa trăiesc în Pereiaslavetul de pe Dunăre. E centrul tuturor pământurilor mele. Aici se adună toate bunurile: aur, țesături, vin și tot felul de fructe din Grecia; argint și cai din Cehia și Boemia; blânuri, ceară, miere și robi din Rusia.”

Așa că în 968 a atacat cetatea din Deltă și a stabilit capitala Rusiei la Pereiaslavet, localitate identificată mai târziu ca fiind satul Nufăru, din judetul Tulcea.
Trei ani mai târziu, Sviatoslav și’a găsit sfârșitul. Cronica lui Nestor spune că hanul peceneg Kurya l’a ucis pe țarul rus și și’a făcut cupă de băut din craniul acestuia, în timp ce noua capitală a Rusiei a fost cucerită de bizantini.
Ulterior, Pereiaslavet s’a numit Prislava, apoi Domnița Maria și Ada Marinescu, iar acum poartă denumirea de Nufăru.

Comuna Nufăru se afă la 12 kilometri de Tulcea, pe brațul Sfântu Gheorghe al Dunării. Cuprinde, în afara localității cu același nume, satele Malcoci, Victoria și Ilganii de Jos.
Sub actualele așezări s’au descoperit numeroase vestigii arheologice. Pe lângă câteva urme ale unor case din lemn, asemănătoare cu locuințele kievene, s’au găsit ruinele unei cetăți ridicate în ultimul sfert al secolului al X-lea de catre Imperiul Bizantin, odată cu înfrângerea lui Sviatoslav și recucerirea regiunii Dunării de Jos în vremea Împaratului Ioan Tzimiskes.

Totul a mers bine până la nepotul Sviatoslav (942 – 972) care a avut mulți copii, cu multe neveste și țiitoare. Malușa, doar parteneră, l’a născut pe Vladimir care a adus creștinismul peste ruși.

Dar Sviatoslav s’a căsătorit cu fiica regelui Arpad al Ungariei. Așa că doar fii ei, în numar de 3, erau ”oficiali”.

Iaropolsk (952 – 978) fiul cel mare a fost cneaz, și a fost ucis de fratele său vitreg Vladimir care a primit ajutor de la varegi, dar care ca să fie sprijinit în continuare de bizantini a trecut la creștinism.
Se spune că Iaropolsk trecuse la catolicism și din acest motiv a trecut Vladimir la ortodoxie sub numele de Vasili I. Actualmente rușii nu mai recunosc catolicismul lui Yaropolsk mai ales că l’au beatificat pe Vasili I și ”le’ar strica firma de stâlpi ai ortodoxiei”.

Fiul lui, Vladimir cel Mare (c.960 – 1015) a avut și mai multi copii. Cu atâția urmași era imposibil să nu înceapă luptele pentru putere. S’a căsătorit cu de’a sila cu Rogneda după ce i’a ucis tatăl și a cucerit Potolsk. Potolsk era sub comanda unui scandinav care nu era din familia lui Rurik. Fiecare se instala pe un teritoriu pe care îl cucerea de la sclavi (mai târziu numiți slavi, de la slava = mareție, slavă). Au avut 3 fii si 2 fiice.
După trecerea la creștinism a trimis’o la mănăstire unde a fost calugariță cu numele Anastasia.

S’a căsătorit cu Anna Porphyrogeneta ca ”să’i crească statutul”. Nu au avut copii împreună așa că s’au ocupat cu creștinarea forțată a populației.
Moștenitorii lui Vladimir atât de la soția Rogneda cât și de la amante au fost:
Izyaslav, Yaroslav, Mstislav, Boris, Gleb, Maria Dobroniega, Agatha.
Vasili a scos din dreptul de succesiune pe fii Rognedei, dar Potolskul care era moștenire de la mama, i’a revenit lui Izyaslav. Și astfel Potolskul s’a desprins de Kiev.

Yaroslav a fost pus de tatăl sau la Novgorod, el fiind nu se știe al cui fiu deși rușii vor să’l considere fiu al Anei Porfirogeneta. Oficial este fiul Rognedei.
După moartea lui Vasili a cucerit Kievul unde era fratele lui, Boris pe care l’a ucis ca și pe Gleb. A reunit din nou Novgorodul cu Kievul.
Yaroslav (978-1054) se căsătorește cu o suedeză de la care primește ca dar de nuntă Lagoda.
A avut 5 fete pe care le’a casatorit cu prinți străini care trăiau in exil la rusi:

Elisabeta căsătorită cu Harald III al Norvegiei;
Anastasia căsătorită cu Andrei I al Ungariei;
Ana căsătorită cu Henric I al Franței;
Agata căsătorită cu Eduard Exilatul Angliei;

Din prima căsătorie a avut un fiu și din a doua căsătorie, tot cu o scandinavă, a mai avut 6 fii.

Urmeaza la tron așa-numitul Triumvirat al lui Yaroslav cel Ințelept: Izyaslav, Sviatoslav II și Vsevolod . Conform ”modei” timpului se fugăresc până ce ramân doar doi, Sviatoslav murind de moarte naturală, o tumoră.  Sviatoslav a avut două soții. Cu prima a avut mai mulți urmași.
David si Oleg au devenit stramoșii a două bine-cunoscute ramuri ale prinților Chernigov: Davidovich și Olegoviches. Din Olegoviches a fost Sfântul Mihail de Cernigov; în prezent sunt multe familii princiare din Rusia provenind din aceste familii, Gorceakov fiind descendenți ai lui Sviatoslav Yaroslavich în linie masculină directă.

Din căsătoria a doua cu Oda, a avut un fiu – Yaroslav , mai târziu, potrivit unor surse germane, după moartea tatălui său, el a fost educat în Germania și apoi s’a întors în Rusia. Iaroslav a devenit strămoș al dinastiei de Murom si Ryazan.
Se observă că dupa anul 1000 dinastia Ruricovici s’a fărimițat. Istoricii au încercat să arate continuitatea varegă, dar nu au prea reușit.

Prințul Yuri I Dolgoruky, de asemenea, cunoscut sub numele de George I Rus, a fost fondatorul Moscovei și o figura cheie în procesul de tranziție a puterii politice de la Kiev la Vladimir-Suzdal în urma decesului fratelui său mai mare Mstislav cel Mare.
De ce era numit George?

https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/4/47/Coat_of_Arms_of_Moscow_oblast.svg/284px-Coat_of_Arms_of_Moscow_oblast.svg.png

Acest nume nu exista în Rusia, mai ales că ei și azi pun nume numai care sunt considerate ”pur rusești”. Și nici vichingii nu puneau numele George.
Și apare tot la el și numele Rus.
Dar mai ales nu se știe nici până azi de unde vine numele de Rus.
Iuri a fost al șaselea fiu al lui Vladimir Monomakh (1052 -1125) și al unei nobile bizantine.
Aceștia nu par a fi din casa Rurikovici deși, tocmai pentru că se insistă foarte mult pe apartenența lor la dinastia Rurikovici.
Pâna în prezent, rușii nu dau o explicație clară: de unde îsi trag numele pe care îl poartă!

Istoricii au înaintat mai multe ipoteze referitoare la etimologia cuvintelor russki (rus) și Rossia (Rusia), dar ele au rămas la nivel de ipoteze.

Prima și cea mai răspândita este formulata în renumita lucrare ”Povestea timpurilor demult trecute”, care spune că numele de ”rus” și ”Russia” provin de la niște oameni numiți ”ruși”, care în anul 862 la invitația sclavinilor (conform tuturor izvoarelor scrise latine și grecești, acesta era numele adevărat, pentru că cei mai mulți sclavi folosiți în Imperiul Roman se trăgeau din acest ”neam”), din orașul Novgorod și unele comunități nesclavine din acea regiune, toți au venit acolo de după mare, împreuna cu conducătorii lor, pentru a’i conduce pe localnici.

Încercările cercetătorilor contemporani de a’i găsi pe rușii de atunci între strămoșii neamurilor din nordul Mării Baltice nu s’au încununat de succes. Niciunul dintre popoarele baltice n’a cunoscut și nu știe despre prezența vreunui trib sau a vreunei comunități cu numele de ”rus” printre strămoșii lor.
Dar pe sclavini îi cunosc sub numele de VENDEI.

A doua ipoteză arată că rușii și’ar trage numele de la râul Rosi, care curge la sud de orașul Kiev, afluent din partea dreaptă a fluviului Nipru.
Sclavinii apar la Jordanes: Venetii care trăiau pe malurile Vistulei. Anții între Nistru și Don și Sclavinii care ocupau spațiul între Vistula și Dunăre.
Denumirea de sclavini și de slavi o întâlnim și în documentele Bizantine.

”Apariția în forța a avarilor în nordul Mării Negre a oprit atacurile anților, sclavinilor si bulgarilor asupra provinciilor Bizanțului”,  Zacharias Rhaetor.

În anul 579, sub Tiberiu II (578-582), o sută de mii de sclavini au navalit în Iliria, au jefuit timp de patru ani Imperiul și s’au așezat pretutindeni. Împăratul a făcut apel la avari, care traversează Illyria, urmăresc armata slavă condusa de Dauritas și o înving, probabil, în Oltenia.

În 582, avarii cuceresc Sirmium (astăzi Sremska Mitrovica), unde marele han Baian își va muta reședința, opunând o rezistență puternică Imperiului Bizantin.

În anul 584, sclavinii sub conducerea lui Ardagast pustiesc Tracia pâna la Adrianopol; în anii 585-588 aceiași sclavini ajung până la Salonic.

La rândul lor, avarii atacă Moesia și ajung pâna la Tomis.

Slavii se răscoală în 623-624 sub conducerea negustorului franc Samo, scuturând jugul avar, și astfel începe declinul imperiului avar. Aceste atacuri contra avarilor sunt continuate de bulgari, croați, celelalte popoare slave din Peninsula Balcanică.

Denumirea de slavi a fost inventata în cancelaria bizantina pentru a diferentia și restrânge mulțimea triburilor existente în imperiu.
De asemenea și limba slavonă a fost inventată ca limbă de cult și apoi a fost introdusă la noii creștinizați din estul Europei, în Rusia kieveană, Bulgaria și Serbia unde a avut impact și asupra limbii vorbite nu doar ca limbă liturgică.

Încercările cercetătorilor contemporani de a’i găsi pe ruşii de atunci între strămoşii neamurilor din nordul Mării Baltice nu s’au încununat de succes. Niciunul dintre popoarele baltice n’a cunoscut şi nu ştie despre prezenţa vreunui trib sau a vreunei comunităţi cu numele de ”rus” printre strămoşii lor.

A doua ipoteză arată că ruşii şi’ar trage numele de la râul Rosi, care curge la sud de oraşul Kiev, afluent din partea dreaptă a fluviului Nipru. Autorii altor ipoteze au încercat să găsească rădăcinile cuvântului ”russkii” în legendele şi cântecele populare, toponimele şi hidronimele din Rusia, Ucraina şi Belarus etc., dar o explicaţie argumentată nu a fost formulată.

Prima menţiune, în izvoarele scrise latine, despre existenţa unui popor care ar fi numit ”rus” se conţine în Analele Bertine, scrise în secolul al IX-lea la Mănăstirea ”Sf. Bertin” din Franţa şi se referă la anul 839. Acolo se arată că regele lor purta numele de ”hacan”.

Ştiind că pe atunci ”hacani” erau numiţi conducătorii comunităţilor din regiunea Dunării de Jos, munţilor Carpaţi, nordului Mării Negre, munţilor Caucaz şi fluviului Volga, am încercat să’i căutăm pe ruşi pe teritoriul dintre Dunărea de Jos şi râul Volga, adică în nordul Mării Negre. Şi nu fără succes.

Despre faptul că patria ruşilor a fost această regiune ne vorbesc destul de clar istoricii, geografii, călătorii arabi, perşi şi turci din acele timpuri, printre care – Ibn Ruste, Gardizi, Marvazi, Hudud al-Alam, Mutahhara ibn-Tahira al Makdisi, Mubarak-şah, Aufi, Dimaşki ş.a.

Aceştia, în lucrările lor, ne arată expres că ruşii din secolele IX-XI locuiau pe o insulă care avea lungimea şi lăţimea egală cu distanţa parcursă de un om în trei zile.

”Ruşii, – ne spune Ibn Ruste, – trăiesc pe o insulă cu suprafaţa de trei zile de mers”.

”Rus – confirmă Gardizi, – este o insulă care se găseşte în mare… Pe insulă trăiesc în jurul la o sută mii de oameni”.

Acelaşi lucru îl afirmă şi ceilalţi autori. Studiind cele scrise, înţelegi foarte uşor că este vorba de Crimeea. Gardizi ne vorbeşte despre locul aflării insulei Dimaşki în lucrarea sa ”Cosmografia”.

”Ei (ruşii – n.n.) au în Marea Maiotis (Marea Azov – n.n.) insule pe care le locuiesc şi corăbii de luptă”.

Aceștia, în lucrarile lor, ne arată expres că rușii din secolele IX-XI locuiau pe o insula care avea lungimea și lățimea egala cu distanța parcursă de un om în trei zile.

Din cele scrise de Marvazi, Gardizi, Sukrula, Muhamadd Katib, Ibn Iiasa ș.a., se înțelege clar că sclavinii și rușii sunt vecini, că țara sclavinilor se găsește în imediata apropiere de țara rușilor.
Ei descriu modurile de viata a rușilor și a sclavinilor, religiile acestora, incursiunile reciproce cu scop de pradă, captura de robi ș.a.

Știind că teritoriul din nordul Marii Negre, dintre Dunărea de Mijloc și munții Caucaz, inclusiv Crimeea au fost populate din cele mai vechi timpuri de ramura nord-estica a geților și că, în pofida ciocnirilor interne sau invaziei hhazarilor, nu a fost abandonat de geți până în secolul al XIII-lea, până la venirea tătaro-mongolilor, avem tot dreptul să afirmăm că această comunitate a rușilor constituită în secolul al IX-lea era o comunitate de’a urmașilor geților.

Leon Diaconul, istoric din secolul al X-lea, descriind cum rușii își îngropau morții în anul 972, dupa o bătălie cu bizantinienii, arată că aceștia îi plângeau, îi ardeau pe ruguri, aduceau jertfe conform obiceiurilor deprinse de ei de la întelepții lor Anahorsis și Zamolxis.

Este știut că acestor zei se închinau geții, dar nu și sclavinii.
Istoricul arab Gardizi ne arată expres că toți acei care traiau în a doua jumatate a secolului al IX-lea în partea dreapta a râului Rus (Severskii Donet de azi) până la Dunăre ”faceau parte din neamul rumilor (rumânilor n.n.)”, iar împreună cu ceilalți istorici perși, arabi și turci, numiți mai sus, ne spune că statul acelora se numea Rum (”Rumunia” n.n.), ceea ce înseamnă că rușii de atunci făceau parte (erau o parte) din neamul rumilor (rumunilor), așa cum azi moldovenii, oltenii, ardelenii ș.a. fac parte din neamul românesc.

Acest lucru este confirmat expres de Mukaddasi, care arată că ”neamul care se numește Rus este din Rum”.

Despre existența unei formațiuni statale a rumânilor în secolul al IX-lea, mai exact în anul 839, care cuprindea o mare parte din teritoriul Ucrainei de astăzi, ne vorbește una din cele mai vechi cronici turcesti, intitulata ”Oguzname”, scrisă în secolul al XI-lea.
Autorii acestei cronici numesc acel stat ”Țară a rumânilor”.

Despre același lucru ne vorbește și Ghiliom de Rubruc, care, în 1253-1255, a intreprins o călătorie din Constantinopol, prin Crimeea, nordul Mării Azov, spre reședința conducătorilor tătaro-mongoli. Acesta scrie că a fost trecut peste râul Don de rușii care trăiau în ”casele” de pe malul râului, ori nu se poate pune la îndoială asupra originii acestui cuvânt ”casele” este românesc și nu sclavin.

Lista argumentelor de acest fel poate continua.

Așadar, rușii din secolele IX-XIII se trăgeau din marele neam al geților și limba vorbită de ei era ca și a celorlalți urmași ai getilor, numită astăzi româna.

Pentru a’i deosebi pe rușii de atunci, care nu erau sclavini și care făceau parte din neamul rumilor (rumânilor), de rușii de azi, îi putem numi pe primii geto-ruși.
Aceștia, în anii ’30-’40 ai secolului X, au preluat controlul asupra sclavinilor de răsărit, care, până atunci, timp de aproape 250-270 de ani, au fost supusii altor ramuri ale geților apuseni.

Astfel, denumirea de Rusia începe a se răsfrânge și asupra sclavinilor.
Ca avanpost al rușilor-geți, la mijlocul secolului X, în partea de nord a teritoriilor getice, conform aceluiasi Constantin Porfirogenetul, era cetatea Kiev, numita și Samvatas.

Aici erau dislocate unitatile militare ale geto-rușilor, se desfășurau importante târguri la care sclavinii își aduceau produsele și le vindeau.
Geto-rușii administrau regiunile sclavine prin intermediul cnejilor care erau numiți de marele cneaz și care aveau în subordine detașamente înarmate de geto-ruși.

După moartea lui Iurii Sclavinul, adica Iurii stapânitorul sclavinilor (numit mai târziu de slavi Iarii Slavul, de unde l’au facut și Iaroslav n.n.), cnejii geto-rusi, care au fost în fruntea regiunilor sclavine, încep a nu se supune Kievului și încearcă să se comporte ca independenți.

Pentru aceasta, ei recurg la sprijinul sclavinilor, incluzându’i în drujinele lor, iar cu timpul chiar în sfatul (duma n.n.) boieresc. Toate acestea, și aflarea permanenta în masa mare de sclavini a grupurilor razlețe de ruso-geti conducători, îi vor slaviniza.

În anul 1223, geto-rușii dintre Donul de Jos, Marea Azov, râul Kuban și cei din nordul Mării Negre și Crimeea sunt cuceriți de tătaro-mongoli, iar cei ramasi în viață au fugit spre est și nord, ori au fost duși în robie, lasând teritoriile care le’au aparținut mii de ani.
În anul 1237, tătaro-mongolii năvălesc asupra Rusiei cuprinse între Nipru (regiunea orașului Kiev) și Carpați (regiunea cursului superior al râului Nistru). Orasul Kiev a fost distrus completamente.

În urma acestor invazii, geto-rușii, ca și comunitate, dispar: cea mai mare parte a fost nimicită, o parte a fugit în alte regiuni, o parte a fost dusă în robie și doar o mică parte a mai rămas pe loc, inclusiv în regiunea dintre Nistrul de Mijloc și Bugul Superior, de asemenea în Crimeea si Caucazul de Nord. Regiunile sclavine au suferit mai puțin. Cea mai mare parte dintre acestea nu au fost atinse de hoardele tătaro-mongole.
Mai târziu, în secolele XV-XVI, cnezatele sclavine se unesc sub conducerea cnezatului Moscovei, cnejii căruia mai aveau rădăcini getice. Această nouă formațiune statală, de rând cu denumirea de Moscovia, continuă să se mai numească Rusia. Cu timpul, noțiunea etnică de sclavin începe a fi identică cu cea de rus (numele de slav îl înlocuieste pe cel de sclavin prin secolele XIV-XV  n.n.).
În secolele XVIII-XIX, când rușii slavi îsi scriu istoria, ei scriu istoria Rusiei getice ca pe o istorie a Rusiei slave, lipsindu’ne de o parte însemnată a istoriei noastre.
Denumirea de Rossia a început a fi utilizata de cnejii moscoviți de la sfârsșitul secolului XV. Rossia de la râul Rosi.
De ce?
Probabil, pentru a șterge din istorie faptul că slavii au fost supusii rușilor-geți, ceea ce le’a reușit.
În prezent, însă, când există alte posibilități, noi suntem obligați să ne revedem istoria, să ne’o recuperăm, în amintirea strămoșilor și a viitorului copiilor noștri. Asta nu trebuie să supere pe nimeni.
Sursa: libertatea.ro, Andrei Groza, dr. conf.univ

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

 

CUM ÎI EXPLOATA ROMA, PE GEȚII DIN DACIA FELIX

Simbolul stăpânirii, dovada libertății noastre iluzorii

INTREBĂRI CHEIE:

Dacă prin ceea ce urmează să citiți, vi se pare că nu s’a schimbat mare lucru în cei 1800-1900 de ani care au trecut, de la momentul când alții îi exploatau pe strămoșii nostri, nu este firesc să ne întrebăm azi cine ne exploatează pe noi?

Dacă situația impozitelor și taxelor este similară nu putem să ne întrebăm la fel de firesc, dacă Romania nu va avea aceeași soartă cu a imperiului căruia îi poartă numele?

Imperiul Roman – România, o asociere de nume care ar putea fi nefastă pentru viitorul nostru.

Românii de astăzi suportă taxe şi impozite directe şi indirecte.

În aceeaşi situaţie erau şi strămoşii noştri, dacii din Dacia Romană. De altfel, impozitele sunt o invenţie veche şi au apărut odată cu înfiinţarea statelor, ca principală sursă de venit pentru nevoile acestora.
Cele mai precise informaţii referitoare la taxele şi impozitele pe care le plăteau strămoşii românilor provin din perioada de după cucerirea Daciei de către romani, în anul 106.
În acea perioadă, în Dacia Romană existau patru clase sociale: cetăţenii romani, care beneficiau de toate drepturile, locuitorii municipiilor, care aveau drepturi limitate, Peregrinii (băştinaşii), care au devenit din anul 212 cetăţeni romani, şi robii.
Dările percepute de la locuitorii Daciei Romane erau aceleaşi ca cele percepute de pe tot cuprinsul Imperiului Roman şi erau de două feluri: directe şi indirecte.
Astfel, strămoşii noştri trebuiau să plătească două impozite directe importante.

Primul era tributum soli, adică darea funciară asupra proprietăţilor imobiliare, echivalent cu impozitul pe case şi terenuri din zilele noastre. Impozitul se aplica asupra capitalului la care era evaluat imobilul, adică la valoarea de piaţă şi se cifra, de obicei, la 1% pe an.
Al doilea impozit direct era tributum capitis. Aceasta era o dare pe cap de locuitor, platită numai de persoanele care nu achitau darea funciară.
Pe lângă aceste două dări, locuitorii Daciei Romane mai erau obligaţi să presteze anumite munci fizice sau servicii, numite vectigalia, ce constau în general în transporturi sau cărat.

Taxa de intrare în oraşe

În ceea ce priveşte impozitele indirecte, dacii aveau trei mari dări.

În primul rând, ei dădeau statului vicesima hereditatium, o dare care consta din a 20-a parte din moştenirea dobândită, adică 5%.
În al doilea rând, era percepută vicesima libertatum, care era darea de eliberare a sclavilor.
Apoi existau taxele vamale, numite portoria.
În Imperiul Roman, fiecare regiune vamală avea propriile sale taxe. Dacia Romană făcea parte din circumscripţia vamală a Ilyriei. Taxele vamale se plăteau atât pe produse, cât şi pe călători. Oamenii trebuiau să achite taxe în primul rând când treceau frontiera circumscripţiei şi în al doilea rând atunci când intrau într’un oraş.
În Dacia Romană, taxele vamale erau colectate de oficii numite stationes.

Cine erau vechii funcţionari fiscali?

Cei trei procuratori din Dacia Romană aveau rolul de a strânge dările şi de a repartiza cheltuielile. Pentru încasarea acestor taxe, ei erau înconjuraţi de un întreg corp de funcţionari fiscali inferiori, fiecare specializat pe un anumit domeniu de activitate.
Astfel, procurator a caducis era cel care colecta averile persoanelor care mureau şi nu aveau urmaşi. Aceste averi intrau în proprietatea statului.
Domeniul de activitate al altor funcţionari, librarius ab instrumentis censualibus era colectarea impozitelor, arhiva sau scriptele financiare. Atribuţii similare aveau şi librarius a rationibu.
Adjutores tabulariorum erau agenţii fiscali, iar adjutor oficii corniculariorum erau subofiţerii din biroul procuratorului.
Din punct de vedere administrativ, la început, vămile au fost concesionate. Conductes pascui et salinarum erau arendaşii care se ocupau cu păşunatul sau exploatarea sării. Ei plăteau statului integral suma convenită, iar de la contribuabili încasau nişte sume mai mari. Un astfel de arendaş era şi cel numit conductor commerciorum, care se ocupa de vămi, numit şi portărel. Ulterior, acest sistem de concesiune a fost înlocuit cu regia.

Sursa: evz.ro, Ministerului Finanţelor Publice (MFP).

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

LIMBA DUNĂREANĂ SAU LIMBA LATINĂ?

Foto 1

Că limba geților era scrisă cu caractere chirilice (foto 1), nu este neapărat o dovadă intrinsecă a folosirii cu împrumut de către DUNĂRENI, a vreunui ”alfabet grecesc” sau de ”litere grecești”. Ci, mai degrabă că grecii și mai târziu romanii foloseau ”chirilicele” și ”latineștile” dunărene din foto 9.  Alfabetul și limbajul dunărean, deși sunt încă puține scrieri (foto 2, 3, 4, 5) descoperite și nescoase, încă la lumină, sunt o realitate de netăgăduit.

Foto 2

Avem de asemenea, printre noi destui ”științifici” care ne ”învață” că limba ce o vorbim nu este din vechimea civilizației umane, ci dintr’un curs intensiv ținut strămoșilor noștri, de niște ”negustori alfabetizatori” care printre schimburile de șuncă, lână și miere, mai scoteau și abecedarul latin să facă lecții cu geții robiți, sau a pretorilor fiscali puși să jupoaie ”latinește” localnicii, deși sutele sau miile de inscripții ”sclavonești” în limbă arhaică neaoșă îi contrazic, fără doar și poate.

Foto 3

De la acești dunăreni, avem primele litere care au fost preluate și într’un alfabet numit azi latin, le regăsim pe aceste vestigii puține, pe care nu ne mai putem face că nu le vedem, sau pe altele de care unora interesați ne e teamă să le dezgropăm pentru că strică ordinea așezată, ne zdruncină teoriile slab fundamentate promovate ca linii directoare ale unei politici, pe care o adoptăm și ca politică oficială.

Foto 4

Foto 5

Apoi îi avem pe veneticii dintre noi, care ne neagă însăși existența noastră milenar-sedentară, inventându’ne tot felul de etnogeneze SF.

https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/01/messapian_alphabet.gif

Foto 6

Alfabetul messapian (foto 6) și etrusc (foto 7) folosite în peninsula italică, reprezintă doar o mică dovadă a răspândirii limbajului si literelor dunărene (foto 9), chiar prima inscripție considerată ”latină” (foto 8).

Foto 7

Foto 8

Foto 9

Marija Gimbutas demonstrează fără să lase loc de echivoc, că scrierea dunăreană (foto 11) este izvorâtă treptat din simple pictograme (foto 10, 14, 15) de acum 7-8 milenii…

Foto 10

Ce vreți ca dovadă mai vie că scrierea dunăreană, apoi alfabetele chirilic și latin se trag de aici, din spațiul carpatic (foto 11) și s’a transmis și prin arta populară (foto 12) a unui popor primar ?

Foto 11

Foto 12

Aceste forme care sunt la originea scrierii sunt primul limbaj exprimat în scris. Ele au putut fi decriptate deja în note muzicale, și probabil nu va mai trece mult timp până când comunitatea internațională va recunoaște întâietatea și importanța limbajului dunărean: 

SENZAȚIONAL: ARTIZANAT ROMÂNESC TRANSPUS PE NOTE MUZICALE

Dacă latriniștii propagă ideea romanizării, fiind adepți ai unei teorii care dezvăluie doar tulburări grave de tip schizoid și sub formă continuată prin care se afirmă că poporul care trăia la nordul Dunării a fost romanizat de negustori și administrație, să se întrebe dacă Grecia, Egipt, Britania și Israel aveau negustori și administrație romană?

Cum au reușit romanii să ”romanizeze” doar pe aromâni, iar pe greci nu, atât timp cât aromânii și grecii au trăit mereu amestecați de când triburi rupte din geții nord-dunăreni, dorienii și aheii  au venit în Balcanii de sud?

Foto 13

În Anglia se vorbește o limbă latină?  Nu putem argumenta doar cum ne cade pe schemă mereu.

Nu folosim termenii DAC-DACI sau TRAC-TRACI. care de altfel sunt doar niște neologisme izvorâte din scrierea și vorbirea altora de acum 2000 de ani, pentru geții din anumite teritorii vizate de cuceritori, pentru ca să nu mai alimentăm argumentația anti-dacistă, care îi cataloghează pe iubitorii trecutului sau ai strămoșilor noștri, dacopați.

Atragem atenția că, măcar de dragul respectului s’ar fi putut folosi o adresare mai domestică, dacă nu de teama ridicolului ! Am avea toți de câștigat.  Susținerea apriorică a unei tabere nu ne face mai deștepti sau mai aproape de esența adevărului, ci doar ne dezvăluie convingerea proprie fiecăruia, necunoașterea sau subiectivismul.

Dacă nu știm cine a fost populația nord-dunăreană și ce limbă vorbeau și emitem postulate sau simple teorii, lipsa de informații certe nu ne indreptățește cu nimic să afirmăm că prin eliminare a fost musai iraniană, latinofonă prin ”colonizare”, sau mai nou iudaică (!), așa cum afirmă cei ce i’au ”ucis” pe geți doar ca să’și susțină teoriile fantasmagorice.

Oare nu trebuie să fim consecvenți până la capăt în argumentație?

De ce nu s’ar aplica și populației nord-dunărene regula justificată de fanii romanizării și Egiptului? Chipurile, egiptenii au avut o civilizație și o scriere, dar ca să le iasă pe schemă neagă existența civilizației nord-dunărene sau a scrierii dunărene.

Cât timp facem asta nu devenim neserioși?

Despre tăblițele de la Sinaia, lingvistul Aurora Pețan apune:

În ceea ce privește limba din tăblițe, aceasta are toate caracteristicile unei limbi naturale. Nu pare deloc sã fie o limbã creatã. Are extrem de multã varietate. Numele lui Burebista spre exemplu, e scris în vreo 15 feluri, ceea ce este greu de imaginat pentru un falsificator. Existã foarte multã variație foneticã. Toate cuvintele au variante. Existã chiar indicii de variație dialectale. Tãblițele dacilor si cele ale getilor prezintã diferențe clare dialectale. Existã cuvinte care apar în anumite contexte. Existã structuri fonetice condiționate. Ori, aceste lucruri nu puteau fi imaginate de cineva care nu avea la îndemânã instrumentele actuale. Sã generezi o limbã care sã aibã cuvinte, care sã aparã numai în anumite contexte, e imposibil. E VORBA DE MII DE CUVINTE”.

Marija Gimbutas:

Până pe la 5000 î.Hr cultura ”veche europeană” se cristalizase în numeroase variante regionale care prezintă tradiții bine dezvoltate în arta ceramicii, în arhitectură și în organizarea cultică, fiind deci justificată utilizarea termenului de civilizație.
Civilizaţiile preistorice nu erau demarcate de graniţe aşa cum sunt cele ce împart acum lumea în ţări distincte. Nenumărate atestări arheologice confirmă că pentru continentul european traseul Dunării nu a fost o graniţă, ci o punte de legătură între teritorii locuite de aceleaşi populaţii, purtătoare ale unor civilizaţii comune, care din negura timpului s’au influenţat reciproc şi au evoluat împreună.
Vechea Civilizaţie Europeană (Old Europe) a început odată cu apariţia economiei producătoare de alimente prin cultivarea efectivă a pământului, evidenţiat prin complexul grâu-orz-oaie-capră-vite-porc care apare chiar înainte de 7000 î.Hr. pe ţărmul Greciei, în Italia estică, în Creta, în sudul Anatoliei, Siria, Palestina, Orientul Apropiat, în bazinul Dunării Inferioare, în România şi în întreaga regiune Balcanică. Pe această arie extinsă au existat schimburi şi influenţe reciproce, dar vechea Europă a urmat un drum propriu, generând culturi asemănătoare, cu legături directe, care prin realizări distincte se unifică într-un complex de sine stătător şi original, diferit de ceea ce se întâmpla în Orientul Apropiat şi în Europa de nord şi vest. In jurul anului 6500 î.Hr., în Vechea Europă, a apărut ceramica arsă la temperaturi înalte şi lustruită. Treptat, a apărut şi ceramica pictată, cu vase de forme şi stiluri diferite, ceea ce sugerează extinderea unei idei originale fără legătură cu migraţia şi transferul. La sfârşitul mileniului al VII-lea î.Hr., în sud-estul Europei şi în centrul Anatoliei a avut loc o dezvoltare explozivă a artelor şi tehnologiilor, schimbul între cele două mari regiuni fiind făcut permanent pe “podul” de insule din Marea Egee”. 

 

Așadar, avem o civilizație veche de 6000-7000 de ani, iar vestigiile ne duc cu mult mai mult înapoi în timp la aproape 13.000 de ani, peste care migrații ulterioare de dominatori au stăpânit aceste populații vechi, care aveau o scriere, aveau un limbaj, și de la care avem dovezi, și nici nu îi putem bănui de lipsa acestora și pe care suntem îndreptățiți a o numi CIVILIZAȚIE DUNĂREANĂ.

https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/01/4.jpg

Foto 14

Știm din acea vreme ca aceste populații ale agricultorilor existau pe aceste meleaguri după migrațiile din Anatolia și Orientul Mijlociu. Știm că civilizația getică era stratificată pe caste, a războinicilor geți stăpânind spațiul dunărean mai târziu, și care au dominat pătura producătorilor, a agricultorilor mai vechi pe aceste pământuri, a acelor dunăreni pe care unii îi numesc rumuni, rumîni, armîni, arimini, urmași ai vechilor pelasgi, pe care îi întâlnim până în Țara Bascilor.

Imperiul Roman a câștigat la 106 luptele împotriva geților, a castei războinicilor, conduși de aristrocrați, nu impotriva țăranilor legați de glie, care au suportat alți dușmani ulterior în istorie. Se poate spune cu certitudine că nu toți geții au participat la acele războaie, deoarece nu toți și’au dorit un război fratricid.

De aceea ținta romanilor nu a fost cucerirea populației, cu atât mai puțin romanizarea sa, ci bogățiile lui Decebal. Romanii care nu de civilizare erau ei interesați, ci de tezaurul gețlor și de resursele de tot felul ale acestui teritoriu. Au ucis aristocrația, precum au facut’o si rușii la ’45, și au luat prizonieri soldații pe care i’au înrolat apoi în armata imperiala peste mări și țări.

https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/01/1899239_659317727467497_428170881_o.jpg

Foto 15

Eu intreb pe acești susținători ai teoriei romanizării populațiilor nord-dunărene, de unde au plecat ”latinii” care au ajuns in Peninsula Italică?

Ei plecau în epoca bronzului din zona dunăreană cu limbaj și scriere. Dacă ei au migrat din aceasta patrie inițială, nu e de la sine înțeles că au lăsat în urmă pe acești ”latini” dunăreni, care i’au influențat în limbaj inclusiv pe geții veniți mai târziu, care în expansiunea lor își întemeiau mereu alte stătulețe, până au colonizat toată Europa. Deși nu avem dovezi scrise despre toate migrațiile de mică sau mai mare amploare, expansiunea geților poate fi considerată tocmai imboldul, motivul plecării unora dintre dunăreni spre vest, unii așezându’se în Germania de azi, alții în Latium, alții în Iberia.  

Dar acești dunăreni care au rămas, au continuat să’și vorbeasca limba lor străveche, indiferent cum o numim: limba priscă, limba ”vulgară”, arhaică sau populară.
Nu această limbă a vulgului a dispărut prin nevorbire, ci aceea a lui Seneca și Ovidiu, pentru că era o limbă creată din aroganța aristocratului, pentru casta conducătoare de la Roma și care nu s’a răsfrânt asupra italicului obișnuit ce și’a vorbit mereu limba maternă a tribului din care provenea.

Acum e moartă tocmai pentru că nu era vorbită de mase, de acel țăran care reprezenta masa covărșitoare a poporului. Limba celor mulți, a rămas vie peste veacuri tocmai pentru că a avut cine să o grăiasca și să o imbogățească în timp în limba italiană, spaniolă, franceză sau rumânească, până in zilele noastre.

Și atunci cum puteau acești negustori, care nu limba lui Seneca grăiau, să romanizeze niște vorbitori ai aceleiași limbi vechi ce se vorbea pe ambele maluri ale Dunării? Oare când se vor opri aceștia din ridicolul în care se mențin și azi, susținând această teorie aberantă?

https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/01/vinca_vessel.png

Foto 16

Eu simt ca vorbesc și scriu o limbă dunăreană străveche și nu o limbă ”latină” adusă din import. Este un sentiment care vine din gena ancestrală și logica bunului simț a rumânului legat de glie, neafectat de xenofilia celui ce’și revendică nejustificat alte origini și nu cele străbune.

Ori poate că acești fani ai romanizării le este teamă să recunoască că acești dunăreni au întemeiat Roma, și pentru a nu zdruncina istoria mondială fac doar jumătate de pas, și sustin doar că cei plecați au fost superiori celor rămași, în consecință să stăm în banca noastră și să ne mulțumim cu firimituri de adevăr.

https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/01/dispilio6185-800.jpg

Foto 17

Dr. Radivoje Pesic (născut 1931 în Veles, a trăit până în 1993 la Belgrad) un excepțional cercetător științific, consecvent și mai presus de toate persistent și curajos, deținând un doctorat și publicând 15 cărți în domeniul studiilor lingvistice, în conformitate cu marea sa dragoste și devotamentul față de adevărul științific, în scrierea de la Lepenski Vir, a zărit o morfologie care se regăsește în aproape toate sistemele de scriere arhaice. Gramaticianul indian Panini (secolul IV î.Hr.) ne’a lăsat o moștenire, teza prin care cuvântul pronunțat este cuvântul cunoscut, deci un fel de realism lingvistic, care amintește de teza naturii.

Amintindu’l pe Galileo, care ne’a avertizat că natura vorbește o limba matematică,  scria că formele geometrice sunt alfabetul în care este scrisa cartea naturii; altfel spus, natura comunică cu noi prin formele geometrice. Fiecare tipar al geometriei sacre este ca o „scrisoare” într’un alfabet divin. Putem desluși aceste ”scrisori” si apoi sa creăm noi înșine, orice, cu ajutorul acestor forme divine.

Geometria sacră folosește simbolurile matematice pentru a defini tot ceea ce există în cosmos, inclusiv pe Pământ. Această știință-artă ne învață cum microcosmosul – viața la scară redusă reprezintă o oglindă a macrocosmosului – viața la scara larga. Spirala unei scoici de mare – element apartinând microcosmosului, poate fi regăsită în forma unei îndepărtate galaxii – macrocosmosul.

Toate formele din univers sunt aranjate în conformitate cu un set de reguli matematice invizibile care guvernează structurile și proporțiile a tot ceea ce există. Această totalitate de cunoștințe care ne guvernează universul este denumită geometrie sacră. Ea este o stiinta  fundamentala, mai presus decit matematica. Proportiile intilnite in geometria sacra constituie o lege ascunsa, tainica, a naturii.

De ce această geometrie este sacră? Geometria sacră înseamnă ad litteram ”măsurile secrete ale pământului”. Ea a fost gândita, inițial, ca o putere, ca o știință practică spirituală pentru un grup restrâns de inițiați, în fiecare mare tradiție spirituală a omenirii. Marile școli spirituale ale lumii știau că geometria sacră este cheia fundamentală pentru vindecarea corpului fizic, pentru extinderea conștiițtei și comunicarea cu ființele înalt spirituale. De aceea în vechime preoții și preotesele diferitelor religii păzeau cu strașnicie secretele geometriei sacre. Uneori ei preferau moartea decât sa dezvaluie aceste secrete sau părți ale învățăturilor lor unui neinițiat.

Civilizația, prin urmare, în orice moment al ei a avut nevoie să recunoască forma și măiestria, nu numai în alegerea și dispunerea habitatelor, dar și sentimentele și ”înțelegerii” lumii. Punctul de cotitură a avut loc în mileniu IV î.Hr., și de ce nu, doar în zona dintre Marea Neagră și Marea Adriatică, Munții Carpați și Creta. Radivoje Pesic a fost primul care a înțeles descoperirea epocală a sitului arheologic de la Vinca, și este exact afirmația lui că epicentrul acestei alfabetizări răspândite apoi în Câmpia Panonică, mărturisesc numeroase descoperiri. Omul de știință are o imensă admirație pentru faptul că urmele care duc la începutul acestei scrieri, se făcea deja pe obiecte de ceramică pentru necesitățile de zi cu zi.

Distribuția mesajelor înregistrate în toată complexitatea lor mărturisesc că nevoile spirituale nu erau pentru privilegiați, ci că proprietatea intelectuală a comunicării a fost a întregii comunități. Când omul modern își va da seama de acest lucru, el va trebui să mediteze iar, la atitudinea lui superficială față de viața spirituală a omului preistoric.

Până la descoperirea prof. Pešić în 1980, alfabetizarea bogată a fondului balcanic neolitic nu a fost interpretat serios. De fiecare dată, însă, atunci când aceste constatări vor fi abordate cu onestitate științifică, acestea vor putea fi acceptate ca o dovadă de alfabetizare autentică. Afirmarea completă a fost realizată totuși în 1987, la Milano, unde a introdus și documentat un sistem al primei scrieri și cea mai bogată, numită Turdaș-Vinča.

În acel moment s’a schimbat cronologia până atunci valabilă, care acum arată astfel:

Tabel cronologic întocmit de Radivoje Pesic:  

http://www.pesicisinovi.co.rs/srb/nook/vpt_006.html

I. Protoscrierea de la Lepenski Vir- Cuina Turcului (8000-6000 î.Hr.) – Old Europe
II. Scrierea de la Vinca şi Tărtăria (5500-3200 î.Hr.) – Old Europe
III. Scrierea sumerienilor din Mesopotamia (3100-75 î.Hr.)
IV. Proto-elamita (3000-2000 i.Hr.)
V. Protoindiana (a apărut în 2200 î.Hr.)
VI. Chineza (1300 î. Hr. până în zilele noastre)
VII. Egipteana (3000 î. Hr. – 400 d.Hr.)
VIII. Cretana (2000 î. Hr. – 1200 î.Hr.)
IX. Hitita (a aparut în 1600 – 777 î.Hr.)

Existenţa simbolurilor nealfabetice dar care transmit anumite mesaje, realizate grupat şi într’o anumită ordine pentru obţinerea unui efect amplificat al acestor mesaje, descoperite (şi interpretate) pe inelul de la Seimeni, pe ceramica aparţinând culturii de epoca bronzului Gârla Mare (1600-1150 î.e.n.), figurând pe vasul ceramic din perioada neolitică a cărui schiţă este prezentată în lucrarea „The Language of the Goddess” scrisă de Marija Gimbutas, dar şi pe plăcuţele de la Tărtăria (5300-5000 î.Hr.) pe care sunt prezente simboluri derivate din aceleaşi simboluri-bază, toate acestea reprezintă dovezi ale continuităţii utilizării unor simboluri grafice magico-religioase, în acelaşi scop sau în scopuri similare, pe o perioadă de cel puţin patru milenii.

Trei simboluri sunt comune atât statuetelor antropomorfe feminine, cât şi inelului sigilar; aceleaşi trei simboluri sunt reprezentate pe ceramica decorată aparţinând perioadei neolitice: „V”-ul = emblema zeiţei-pasăre, derivată din triunghiul feminin; există deja în paleoliticul superior, ca emblemă a zeiţei-pasăre este atestat din neoliticul timpuriu şi continuă în fazele ulterioare; Bucraniul = izvor al vieţii, apă; origine în paleoliticul superior, de importanţă deosebită începând cu neoliticul timpuriu; Linii paralele, pieptene = ape curgătoare, apă de ploaie, simbol al succesului şi abundenţei; atestat în neolitic şi în toate perioadele următoare. Simbolurile sunt grupate în aceeaşi ordine, care se regăseşte pe ceramica decorată, pe statuetele antropomorfe şi pe inelul sigilar: în mijlocul ansamblului se află bucraniul, deasupra „V”-ul şi dedesupt liniile paralele (pieptenele).

Foto 18

Despre inelul de la Seimeni citiți aici:

https://sites.google.com/site/seimenineoliticsipreneolitic/

Foto 19

Încă nu avem studii extinse și certe, despre perioade atât de vechi, geții au migrat tot din jurul Mării Negre, din Bazinul Dunării unde au fost permanent menționați știindu’se ca popoarele considerate getice ocupau un imens spațiu în jurul Mării Getice, o mare numită firesc așa, dar mult mai firesc ar fi fost Lacul Getic fiind o baltă internă. Întemeietorii Romei, sunt cu certitudine dunăreni, plecați cu limba arhaică a acestor locuri, acei ”italo-celți” care vor schimba denumirea peninsulei Apenine, în Italică.

Foto 20

Vorbim de comunități aparținând epocii bronzului din jurul anilor 3000-1100 î.Hr. Este o perioada în care geții își încep perioada de maximă expansiune, în toate directiile (mai jos e vorba de migrații în Grecia, Asia Mica). Așadar latinii sunt de fapt formați dintr’o populatie locală din peninsula Apenină, peste care s’au suprapus în timpul epocii bronzului migrații dunărene, de geți (numiți de italieni italici) destul de numeroasă venită din zona Carpaților și a Dunării.

Un lucru similar s’a întâmplat în est, unde populații getice s’au amestecat cu cele eurasiatice, și i’a format pe massageți, iar în nord cu balticii hiperboreeni pe samo-geți.
Despre eleni la fel, tot din jurul Mării Negre, au migrat spre sud în Pen. Balcanică.

Radivoje Pesic emite ipoteza, precum și etruscii, în drumul lor spre Peninsula Apenină au preluat scrisul tot de la CIVILIZAȚIA DUNĂREANĂ (Old Europe). Tot el emite ipoteza transmiterii scrierii dunărene, fenicienilor, de la care au preluat și grecii migrați în sud. La fel și celții, au cucerit vestul, apoi au revenit pe meleaguri natale, dar geții care între timp erau stăpâni aici, i’au înfrânt. Se spune de către daciștii noștri infocați ca nu ar fi fost mișcări de populații în acea perioadă, dar precum vedem, avem suficiente date despre aceste migrații.

Foto 21

O altă teorie ne spune despre greci:

”Aceia care pe harta 21  sunt trecuți ca „Proto Grec speakers” de fapt sunt „ARAMI” (scyți) care la sfârșitu’ mileniului al III-lea migrează controlat (de partea regelui Deucalion din Ftia, Tesalia) în sud unde se amestecă cu armânii ramași după potop aici, de la jumătatea mileniului III și formeaza cunuscuții PELASGI, care apoi cu venirea Danailor (proto-grecii) din Egipt în secolul XVI î.Hr. se amesteca cu ei și împreună cu fenicienii, formează grecii vechi. Asta spun sursele istorice și lingvistice.”

O altă ipoteza este prezentată aici: GEȚII SUNT UN REZULTAT AL AMESTECULUI DINTRE PROTO-GEȚII R1 ȘI PELASGII CUCUTENIENI I2

Că originea civilizaţiei umane îşi are originea în vecinătatea bazinului Mării Negre, o mai explică și alte teorii.

Ryan şi Pitman au elaborat o teorie prin care încearcă să facă o corelaţie între un transfer de ape (dovedit istoric acum 7500-9000 de ani) între Marea Neagră şi Marea Mediterană şi miticul Potop al lui Noe, prezent în mitologia tuturor popoarelor. Ei consideră că apele Mării Mediterane s’au vărsat în Marea Neagră.

Aksu şi Hiscott, continuând într’un fel tradiţia şcolii sovietice, au elaborat o teorie care neagă existenţa unui potop, ei considerând că schimbul de ape între Marea Neagră şi Marea Mediterană s’a realizat treptat, şi că apele Mării Negre s’au vărsat în Marea Mediterană şi nu invers.

Fiecare dintre aceste teorii se bazează pe o împletire între anumite fapte reale şi ipoteze. Ştiinţa a avansat bazându’se pe ipoteze din care unele au fost confirmate. iar altele infirmate. Există ipoteze credibile, ipoteze ridicole, ipoteze negativiste, ipoteze impotriva valului actual din ştiinţă, ipoteze care sfidează bunul simţ, etc.

Nu trebuie să ne fie frică de ipoteze.

Atât timp cât un fapt nu este o certitudine, orice ipoteză contrară are o anumită probabilitate de a fi adevărată. A prezenta însă o ipoteză ca pe o certitudine, fără a specifica statutul ei de ipoteză şi fără a prezenta şi alte ipoteze contrare este un fapt care iese din sfera ştiinţei si intră în cel al politicii.

Principalele fapte reale pe care le găsim în teoria lui Aksu şi Hiscott, în teoria lui Ryan şi Pitman şi în alte lucrări sunt următoarele:

– acum 7500-9000 de ani, Marea Neagră era un lac cu apă dulce, pentru ca de acum 7500 de ani să devină o mare sărată.

– nivelul mării era cu minim 120 de metri mai scăzut decât astăzi.

– existau locuinţe la 100 metri sub nivelul actual al mării, descoperite de Ballard.

– acum circa 7500 de ani, într-o perioadă de timp scurtă, dispar moluştele de apă dulce şi apar moluştele de apă sărată tolerante la 2-4% sare.

– în strâmtoarea Bosfor, formată în acea perioadă, moluştele rămase în mâlul de pe fund au fost de apă sărată.

– la capătul de sud al Bosforului, la intrarea în Marea Marmara, există o deltă formată de vărsarea unui râu cu apă dulce ce curgea prin Bosfor dinspre Marea Neagră în perioada de acum 10000-9000 de ani.

– revoluţia neolitică apare la Marea Getică, în Asia Mică acum 10000 de ani şi se transmite gradual: în Egipt, Balcani şi nordul Mării Negre acum 8000 de ani; în Italia, estul Spaniei şi sudul Franţei acum 7000 de ani; în India, şi în Extremul Orient acum 6000 de ani; iar în Insulele Britanice şi zona Balticei acum 5000 ani. Calculând bilanţul sării, se pare că potopul preconizat de Ryan şi Pitman nu a fost supraestimat, după cum crede Aksu şi Hiscott, ci a fost mult subestimat, şi anume de 15,5 ori.

Noi cercetări vor aduce elemente în plus permiţând elaborarea unor noi teorii, până ce această problemă controversată va fi lămurită. Estimăm că în următorii ani se vor face descoperiri senzaţionale în arheologia submarină din bazinul Mării Negre.

Sursa: pesicisinovi.co.rs  mesajpentrunoitoti.blogspot.ro, sites.google.com/site/seimenineoliticsipreneolitic/, revista-informare.ro

Citiți și: GEȚII SUNT CONTINUATORI GENETICI AI CUCUTENIENILOR

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬