IA, UN BRAND ROMÂNESC RĂSPÂNDIT ÎN TOATĂ LUMEA DE CELEBRITĂȚI

Pe 24 iunie, odată cu sărbătoarea de Sânziene, este sărbătorită în România, dar și în străinătate Ziua Universală a Iei Românești. Acest brand românesc își face singur reclamă prin însăși originalitatea, simplitatea și frumusețea sa, atrăgând tot mai multe celebrități.

Regina Maria

Piesa principală a costumului popular românesc este ia, termenul fiind atribuit doar cămășii femeiești. Inițial, iile erau confecționate din pânză de in sau cânepă, iar mai târziu din mătase și bumbac. Acesta din urmă era folosit ca urzeală pentru bătătura de in și cânepă, mai ales în partea de nord a țării, în timp ce în sud cămășile erau mai frecvent țesute cu borangic. Sub braț, cămașa este prevăzută cu așa numita ”pavă’, care oferă comoditate în timpul mișcării.

Maria Tănase

Ia populară este, în fapt, o cămașă tradițională românească de sărbătoare, confecționată din pânză albă, bumbac, in sau borangic și împodobită cu mărgele și broderii la mâneci și la gât. Croiala este relativ simplă: un dreptunghi de pânză, tăiat rotund în jurul gâtului și întărit cu șnur răsucit. Mânecile sunt, de cele mai multe ori, încrețite atât la umeri, cât și la încheieturile mâinilor.

Inna

Tehnica decorării iei s’a transmis de la mamă la fiică, fapt care a conservat tradiția și gustul de la o generație la alta. Motivele sunt stilizate, geometrice sau inspirate de natură. Partea din față a cămășii este și ea brodată, prin repetarea acelorași modele existente pe mâneci. Culorile folosite la broderie erau în două — trei nuanțe cromatice, de regulă, dar se broda și cu o singură culoare, de obicei negru.

Regina Maria

În timp, finețea materialelor folosite, armonia cromatică, dar și croiul pieselor de port românesc, țesute, croite și brodate în casă au fost apreciate de reginele României, Elisabeta și Maria, dar și de aristocrația feminină a timpului, care au purtat cu mândrie costumul popular în diferite momente. Pe de altă parte, ia a atras atenția artiștilor, fiind imortalizată de pictorul francez Henri Matisse în mai multe tablouri, unul dintre ele

”La blouse roumaine” (1940)

fiind expus la Muzeul Național de Artă Modernă din Paris.

Un alt pictor român de origine evreiască, Constantin Daniel Rosenthal, a imortalizat’o pe Maria Rosetti, în ”România revoluționară”, purtând atât ie, cât și năframă.

Ia românească apare și în tablourile semnate de Camil Ressu, Ion Theodorescu-Sion, Francisc Șirato, Nicolae Tonitza, Dumitru Ghiață ș.a.

Ia românească a fost, deopotrivă, sursă de inspirație pentru creația vestimentară a unor celebri designeri precum Yves Saint Laurent, care a creat, în 1981, o întreagă colecție intitulată ”La blouse roumaine”, urmat Jean Paul Gaultier, Kenzo sau Tom Ford, care a reinterpretat ia din zona Sibiu, cu broderii negre specifice zonei, și care a apărut în numărul american al revistei ”Vogue”, în martie 2012, purtată de cântăreața Adele, notează Agerpres. Apoi au fost Oscar de la Renta, Agatha Ruiz de la Prada, Anna Sui sau Philippe Guilet.
Comunitatea online ”La Blouse Roumaine”, a propus ia — bluza tradițională românească — ca brand de țară și a organizat, pe 24 iunie 2013, odată cu sărbătoarea de Sânziene, prima Zi Universală a Iei.

Nadia

Prezentăm în continuare peste 40 de celebrități cărora le’au plăcut sau le place să poarte Ia, bluza tradițională românească.

Trupa de muzica suedeză ABBA

Angelina Jolie

Angelina Jolie

Ali MacGraw

Sophia Loren

Raquel Welch

Camila Alves, fotomodel, căsătorită cu actorul Matthew McConaughey

Taylor Swift

Jennifer Garner

Emma Watson

Giulia Nahmany

Halle Berry

Emma Stone

Emma Stone

Rita Wilson

Kate Moss

Lana del Rey

Katie Holmes

Katie Holmes

Kate Beckinsale în ”Van Helsing”

Jackie Chan,  luptător de arte marțiale (Hong Kong) și Ziyi Zhang, actriță chineză.

Karen Allen în ”Indiana Jones”

Kourtney  Khardashian

Rhizlaine El Cohen în ”Frumoasa adormita”  serial TV,  regizat de Catherine Breillat

Helen Mirren

Katie Holmes

Anne Hathaway

Brigitte Bardot

Liv Taylor

Actrița americană Anna Chlumsky în filmul ”Fata mea”

Nicole Kidman

Jane Birkin

Khloe Khardashian

Alexa Chung

Penelope Cruz

Cântărețul american Shaggy și soția sa

Sharon Stone

Selma Blair

Kirsten Dunst

Camilla Belle

Adele

Demi Lovato

Gisele Bundchen

Andreea Esca

Citiți și: ATLASUL FRUMUSEȚII: PORTRETE DE FEMEI FRUMOASE ÎN ȚĂRI DIN ÎNTREAGA LUME

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

Reclame

SPAȚIUL ROMÂNESC A GĂZDUIT CEA MAI MARE CIVILIZAȚIE A VECHII EUROPE

Între lunga epocă a societăților vânătorilor proto-istorici și epoca primelor civilizații, cum ar fi cele din Egipt și Mesopotamia, se află o perioadă lungă de timp. Această perioadă este asociată cu formarea bazele acestor civilizații, cum ar fi crearea unor economii de reproducere, a obiectelor de artizanat, a primelor poduri, și a limbajului scris. Aceste perioade istorico-culturale ale dezvoltării umane sunt numite „proto-civilizații”. Printre proto-civilizațiile agricole ale Europei antice, este proto-civilizația Cucuteni care a existat din mileniul al VI-lea până la sfârșitul mileniul al IV-lea î.Hr..

Aceasta a fost contemporană cu proto-civilizațiile din Egipt, Mesopotamia, Valea Indus (hindușii) și China. În această perioadă aceste proto-civilizații au fost la aproximativ același nivel de dezvoltare. Pe parcursul celui de’al V-lea mileniu î.Hr., când proto-civilizațiile din Balcani și Europa Centrală decad treptat, cultura Cucuteni, numită și Tripolia în Ucraina după satul descoperit inițial, la limitele „lumii civilizate” europene din acea vreme, a continuat să se dezvolte pentru un alt mileniu.

Proto-orașele, arhitectura monumentală, primele fundații, artizanatul, metalurgia, tesutul, ceramica, sisteme de însemne ca limbă scrisă, toate au continuat să se dezvolte și sunt motive să se considere Cultura Cucuteni ca una dintre cele mai interesante și dezvoltate proto-civilizații.

Actualul teritoriu al Moldovei (situat în cadrul graniţelor României) ocupă o suprafaţă de circa 45.000 kmp, reprezentând 19% din suprafaţa României, în timp ce locuitorii din această provincie răsăriteană totalizează cam 21% din populaţia ţării. Desigur, datele din prezent pot să difere de cele din perioadele istorice mai vechi, dar ridică, totuşi, problema de ce există aici acest plus demografic, chiar în situaţia în care, actualmente, principalele surse de prosperitate ale unei populaţii nu mai provin din activităţile agricole, ci, mai ales, din cele industriale şi comerciale.

Această situaţie favorabilă pentru un procentaj demografic sporit provin dintr’o realitate geografică: Moldova are condiţii dintre cele mai bune pentru amplasarea aşezărilor umane, oferind un relief variat, în care se regăsesc regiuni montane, submontane,
colinare şi de şes, cu o reţea hidrografică densă, uniform răspândită şi cu un regim climatic şi pluviometric normal, specific zonelor temperate. Chiar dacă de’a lungul mileniilor s’au produs unele schimbări climatice, acestea nu au fost, după sfârşitul erei glaciare, în măsură să influenţeze atât de puternic aspectul general, încât să conducă, de exemplu, la deşertificări sau măcar la o ariditate excesivă.

Epoca veche a pietrei

În îndelungata perioadă a paleoliticului, care a durat câteva sute de mii de ani, ritmul evoluţiei umane (inclusiv al procesului de antropogeneză) a fost unul extrem de lent, durând sute de mii de ani, datorită condiţiilor de mediu extrem de nefavorabile, datorate în primul rând glaciaţiunilor, care acopereau întreaga suprafaţă a pământului. În aceste condiţii, primii oameni trebuiau să’şi procure mijloacele de subzistenţă doar prin activităţi legate de vânătoare, pescuit şi, eventual, cules, mulţumindu’se, deci, să obţină numai ceea le oferea direct mediul natural.

Pe măsură ce se trecea de la o etapă la alta a paleoliticului, ritmul evoluţiei s’a intensificat, fapt reflectat atât în scăderea timpului de existenţă a acestor etape, care se înnoiau din ce în ce mai repede (paleoliticul inferior: c. 700.000-120.000; paleoliticul mijlociu: c. 120.000-35.000; paleoliticul superior: c. 35.000-10.000; epipaleolitic: c. 10.000-6.000 î.Hr.), în apariţia unor aspecte locale, denotând capacitatea grupurilor umane de a se adapta la anumite condiţii de mediu, precum şi în înmulţirea numărului de urme lăsate de aceste grupuri, ceea ce indică un remarcabil spor demografic spre sfârşitul perioadei paleolitice, în paleoliticul superior şi în epipaleolitic.

Astfel, de la descoperiri sporadice în etapele mai vechi ale paleoliticului, limitate la numai câteva zone (Ripiceni şi Mitoc pe malul Prutului; zona Ceahlăului), urmele lăsate de oamenii paleoliticului superior şi ai epipaleoliticului vor acoperi, în mod uniform, întreaga suprafaţă a spaţiului dintre Carpaţi şi râul Prut, aceeaşi situaţie constatându’se şi dincolo de Prut, pe întreg teritoriul Moldovei istorice.

Epoca nouă a pietrei.

În condiţiile încălzirii climatice globale, care a dus la retragerea calotei glaciare şi la apariţia covorului vegetal, precum şi la schimbarea fundamentală a faunei, oamenii au avut capacitatea necesară de a se adapta noilor condiţii de mediu şi de a’şi făuri treptat un nou mod de viaţă, în cadrul căruia vechile ocupaţii furnizoare de hrană (vânatul, pescuitul, culesul), specifice unui tip de economie ”prădalnic”, au trecut pe un plan secund, fiind înlocuite cu noile îndeletniciri ale unei economii ”producătoare”, de tip agricol, bazată pe cultivarea plantelor şi creşterea animalelor domesticite. Pentru definirea noii perioade, cea a neoliticului, accentul se pune pe noua structură economică, iar nu pe caracteristici secundare (cum ar fi apariţia ceramicii sau a uneltelor de piatră şlefuită), derivate din această structură fundamentală.

Noul mod de viaţă, bazat pe necesitatea perpetuării, de la un an la altul, a ciclului agrar, se caracterizează printr’o stabilitate sporită a comunităţilor umane, care trăiesc acum în case ridicate din materiale trainice (îndeosebi lemn şi lut), locuinţele fiind grupate în aşezări de tip rural, asemănătoare cu satele tradiţionale. Schimbările nu s’au pe trecut doar pe plan material, ele fiind din plin resimţite şi pe planul manifestărilor spirituale, care cunosc acum o gamă extrem de variată de reprezentări, net superioară celei din paleolitic.

Practic, lumea neolitică este o lume a simbolurilor, prezente în aproape toate artefactele utilizate de oamenii acestei perioade. Recunoaşterea simbolurilor şi explicarea semnificaţiei lor este calea prin care pot fi înţelese gândirea şi concepţiile populaţiei din acele vremuri.

În cadrul lungii perioade a neoliticului (aproximativ mileniile VI-IV î.Hr.) se pot sesiza două etape principale: cea a neoliticului propriu-zis (când principala materie primă pentru realizarea uneltelor este doar piatra) şi cea a eneoliticului / calcoliticului (cu sensul de epocă a aramei şi pietrei, deoarece, acum, pe lângă piatră, apare şi primul metal–arama). Utilizarea doar a termenului de neolitic şi pentru etapa de după apariţia aramei nu mai reuşeşte să surprindă existenţa acestui nou element, care, treptat, a contribuit la modificarea structurală a societăţii umane, prin trecerea la epoca metalelor. Unii cercetători au considerat chiar că se poate vorbi de o epocă a cuprului, dar această opinie apare ca fiind prea tranşantă, deoarece nu ţine cont de utilajul de bază al perioadei, care rămâne totuşi cel litic.

Deoarece între cele două etape nu există o ruptură bruscă, ambele bazându’se în esenţă pe acelaşi mod de viaţă (desigur, cu evoluţie lină firească), s’a propus utilizarea termenului de neo-eneolitic, care reflectă ansamblul evoluţiei, în sensul de ”neolitic şi eneolitic”. Separarea etapei eneolitice în cadrul neoliticului impune o periodizare nuanţată în cadrul celor două mari perioade ale neo-eneoliticului, fiecare având câte trei faze: neoliticul timpuriu (sau protoneoliticul), neoliticul vechi şi neoliticul târziu; eneoliticul timpuriu, eneoliticul dezvoltat şi eneoliticul final (sau perioada de tranziţie spre epoca bronzului).

Svastica a început sa atraga atenția europenilor la sfârșitul secolului al XIX-lea, prin descoperirile arheologice ale lui Heinrich Schlimann, cel care a găsit simbolul în situl anticei cetăți getice Troia. Specialiștii vremii au ajuns la concluzia că svastica a fost un simbol specific european. Ulterior, descoperirea simbolului svasticii printre motivele hitite și ale vechiului Iran au părut să confirme teoria.

Descoperirile din ultima parte a secolului XX completeaza însa ceea ce se știa până acum și dau o alta perspectivă asupra istoriei svasticii pentru că cea mai veche localizare fizică a acesteia o găsim în cultura Cucuteni, pe vase ceramice cu o vechime de peste 7.000 de ani. În acest context, putem așeza înca o cărămida la temelia tezei care spune ca spațiul carpato-danubiano-pontic este Vatra Vechii Europe. Daca în acest spațiu găsim cele mai vechi dovezi materiale ale existenței svasticii, iar pe restul continentelor o găsim cu mii de ani mai târziu, înseamna ca populațiile cucuteniene antice au dus’o în cele patru zări din spațiul românesc.

Diagrama taoismului, Taijitu, simblolul  Yin și Yang datează din China de câteva mii de ani în urmă, dar originile sale pot fi găsite cu mult mai devreme în Cultura Cucuteni de acum aproximativ 7.000 de ani.

Simbolul este, de asemenea, cunoscut în culturi europene târzii, cum ar fi cea etruscă și celtică, dar în general nu este considerată asociată școlii și gândirii metafizice care o aveau chinezii.

Numele acestei civilizații a fost convențional stabilit de arheologi, în conformitate cu satele Cucuteni (în România, lângă Iași) și Trypillia (din Ucraina, lângă Kiev), în cazul în care, la sfârșitul secolului al XIX-lea,  s’a descoperit pentru prima oară ceramică pictată și statuete de lut – categorii de produse care au devenit simboluri ale acestei civilizații antice. În timp de mai mult de o sută ani care au trecut de la descoperirea lor, aceste așezări arheologice au intrat în literatura de specialitate de specialitate din întreaga lume.

Suntem în fața unei civilizații ce se întindea pe aproximativ 350.000 km pătrati, cu mii de așezări de diferite dimensiuni, proto-orașe de sute de hectare, cu sisteme mari de fortificație, cu locuințe de diverse tipuri, de la simple colibe la construcții cu două etaje, cu o ceramică în care utilitatea este armonios combinată pentru aspectul estetic, mult peste specificitatea obișnuită a timpului, cu o religie fascinantă, ale cărei urme sunt marcate de idoli și obiecte de cult de un simbolism profund, a căror funcționalitate rituală reprezintă un alt subiect de interpretare.

Baza de simbolistică acestor culturi se găsește în cosmologie, locul omului în cadrul modelului și dinamismului pământului și cerului, iar aspectul fundamental a fost respectarea rotației în sensul invers acelor de ceasornic a cerului din emisfera de Nord în jurul Constelațiilor Nordice, precum și în sensul acelor de ceasornic din emisfera sudică,

Cea mai mare locuință din prima fază a perioadei pre-Cucuteni a fost descoperită de arheologi în localitatea suceveană Baia din Suceava. Specialiști de la Universitatea Cambridge au sprijinit cercetările pentru a identifica modul în care, în acea perioadă, se făcea schimb de cereale între China și Europa.

Directorul Muzeului Bucovinei, arheologul Emil Ursu, a prezentat, în comuna Baia, un al doilea sit pre-Cucuteni găsit în urma continuării cercetărilor începute în zonă unde a fost descoperită cea mai mare locuință pre-Cucuteni (5200-5100 î.Hr.) și unde Universitatea Cambridge dorea să stabilească cum se făcea schimb de cereale între China și Europa:

„Este foarte important acest lucru pentru că vorbim de alt doilea sit pre-Cucuteni I, descoperit în arealul unei civilizații care cuprinde Moldova, sud-estul Transilvaniei, Republica Moldova și Ucraina. Primul sit a fost descoperit in 1951″, spunea Ursu.

Descoperirea de la Baia vine să demonteze ceea ce se știa până acum.

”Este foarte nordică aceasta locuire, ceea ce înseamnă ca trebuie regândită și rediscutată și bineînțeles cercetată această prima fază. Ca datare, așezarea de la Baia datează undeva prin 5.200-5.100 î.Hr.”, spunea arheologul sucevean care a precizat că datarea se va face cu Carbon 14 la un laborator din Germania.

Locuința descoperită la Baia are aproximativ 92 metri pătrați și este cea mare locuință găsită vreodată în cultura pre-Cucuteni. Aceasta se păstrează bine, iar în afara de ceramică și un număr de vase întregibile au fost găsite și foarte multe unelte, piese unicat, cum ar fi un pandantiv de piatră, unicat în arealul pre-cucutenian, dar și o vatră păstrată în integralitatea ei.

Au fost găsite si foarte multe râșnițe, ceea ce înseamnă ca partea de prelucrare a grânelor era importantă, motiv pentru care pe șantier se afla și o echipă de la Cambridge care studiază modul în care se făcea, în acea perioada, schimbul de cereale între Europa și Asia, în special cu China.

Profesorul Martin Kenneth Jones de la Universitatea Cambridge, unul dintre cei mai importanți specialiști în arheologie biomoleculară a cerealelor, a spus la rândul sau că studiază de zece ani modul în care a început schimbul de cereale între agricultori din Europa si Asia și că cercetările le’a început în China, unde a descoperit cereale aduse din Europa:

”Cultura Cucuteni este foarte importantă pentru arheologi din lumea întreagă, fiind cunoscută pentru fascinantă ceramica pictată, dar totodata este importantă pentru etapele inițiale ale fermelor care s’au răspândit în partea de est a Europei.”

Martin Kenneth Jones:

„E o cultură minoră care credem că are legături cu culturile agricole din China. Am fost interesați de zece ani de această dezvoltare și am început munca în China pentru a întelege mai bine ce este cu aceste produse agricole, cerealele.”

El a subliniat că este interesant, pentru acea perioadă, că nu s’au găsit numai în China cereale provenind din Europa, ci și pe bătrânul continent cereale din China, precum meiul.

Martin Kenneth Jones:

”În acea perioadă, pe vremea migrațiilor, transportul nu era atât de simplu, iar cum s’a făcut acesta este interesant.”

El a precizat că studiază perioada în care s’a făcut schimbul inițial de cereale între Asia și Europa, subliniind că mult mai târziu a apărut schimbul de pietre prețioase și apoi „Drumul Mătăsii”.

Un alt cercetător care contribuia la lucrările de la Baia era Stanislav Țerna, de la Școala Arheologica Superioară din Chișinău, care a precizat ca situl descoperit este „cu adevarat extraordinar”.

Prezent la aceasta prezentare, președintele CJ Suceava, Cătălin Nechifor, a declarat că autoritățile județene vor acorda tot sprijinul pentru continuarea cercetărilor. El a precizat că CJ asigură finantare prin Muzeul Bucovinei pentru aceste cercetări arheologice și că se vor căuta fondurile necesare și pentru analizele de datare cu Carbon 14 la laboratorul din Germania.

De menționat este că echipa de cercetători de la Cambridge, din care făcea parte și un specialist chinez, își asigura finanțarea pentru cercetările pe care le făcea în situl de la Baia.

Experiment al incendierii unei imitaţii de locuinţă tipică Cucuteni, întocmai precum proceda populaţia neolitică (Arheoinvest).

Confirmări științifice pentru o ipoteză îndrazneață: vechea Europa s’a născut în Carpați.

Pentru multi oameni, integrarea noastră in Uniunea Europeana are înțelesul larg de integrare în Europa, ca spațiu cultural și istoric.

De parcă până acum am fi fost în afara ei!

Ba și mai mult: Europa își are rădăcinile și valorile ancestrale plămădite tocmai aici, la noi, la Dunărea de Mijloc, într’o civilizație înfloritoare, de acum 7-8000 de ani, într’o vreme când Occidentul era doar un ”vest salbatic”.

Fără această civilizație a Vechii Europe, contemporană cu cele ale Egiptului, Sumerului, Mesopotamiei, nu ar fi fost posibile sinteza greco-romană de mai târziu și nici nașterea Europei moderne. Dar astăzi, când Europa ne învață cum să ne anesteziem porcul înainte de a’l sacrifica, ori cum să dezinfectam ugerul vacii înainte de muls, ar trebui să avem curajul și mândria de a’i aminti Europei cat de mult ne datorează, rostind doar câteva cuvinte precum: Cucuteni, Gumelnița, Hamangia…

Acum 50.000 de ani. Alungarea din paradis

Nu știm unde a ajuns omul după ce Dumnezeu l’a alungat din Rai. Unii spun că în Africa, deoarece acolo s’au descoperit cele mai vechi fosile de homo sapiens. Pare să fie adevărat până la descoperirea altor fosile care să schimbe această percepție. Manualele ne învață că în Europa, primii oameni „moderni” au ajuns acum aproximativ 50.000 de ani, venind dinspre Africa, prin Caucaz și Asia Mica, trecând Bosforul și urcând prin Bulgaria în România.

De aici, pe linia Dunării, au înaintat spre centrul și vestul Europei. Dar răcirea accentuata a climei, coborârea ghețurilor dinspre nord i’au împins pe oameni spre sud, lăsând o Europa aproape pustie. Această ultimă epoca de gheață a ajuns la apogeu pe la anul 18.000 î.Hr.. Acum 12.000 de ani, clima a început să se încălzească iarăși, marcând sfârșitul ultimei glaciațiuni, iar Europa a început să se trezească din hibernare.

Stratul de gheață acoperea doar emisfera nordică a pământului. Întreg nordul Europei se afla sub un strat gros de gheață de doi kilometri: teritoriile viitoarelor țări nordice, insulele britanice, nordul Germaniei și al Franței, Polonia, țările baltice, dar și Elveția și nordul Italiei se aflau în hibernare. Ghețurile coborau până la gurile Rinului, ale Cracoviei și Moscovei. Ceva mai spre centrul Europei, până la Szeged, chiar dacă nu exista strat de gheață, predomina permafrostul (pământul înghețat permanent).

Cu toate astea, în câteva locuri palpita viața!

Conform celor mai recente studii de genetică, trei au fost zonele în care oamenii au supraviețuit în acele vremuri teribile de îngheț, transmițând mai departe moștenirea genetica: zona bascilor din Pirinei, Balcanii și zona moldoveano-ucraineană, de la Dunăre până dincolo de Nistru, în nordul Mării Negre.

Astfel că astăzi, 80% din stocul genetic al europenilor provine de la acești oameni. În ciuda invaziilor din afara Europei și a amestecurilor de populații din toate timpurile, „materia” genetică străveche nu a putut fi modificată. Suntem urmașii direcți ai primilor oameni „moderni” ajunși din Africa în Europa, oamenii de Cro-Magnon.

În sensul acesta, indo-europenii, care se presupune că au invadat Europa în epoca bronzului, nu au afectat genetic populațiile pe care le’au găsit aici, decât cu un procent de 10-15%. Unii cercetători afirmă chiar, în ultima vreme, că în realitate nu a existat nicio invazie, ci a existat o continuitate firească din epoca pietrei până acum, că suntem aici dintotdeauna, împreună cu limbile pe care le vorbim.

Acum 40.000 de ani. Primul european modern: Ion din Anina

Prin urmare, în drumul lor spre centrul și apusul Europei, oamenii veniți din Africa au ajuns întâi pe la noi, în zona Carpaților și a Dunării Mijlocii. Au stat pe aici câteva mii de ani și abia apoi, unele grupuri au înaintat spre restul Europei. Deci, nu ar trebui să mire pe nimeni că cele mai vechi urme de homo sapiens din întreaga Europă (descoperite după cele din Africa) s’au găsit în România.

Este vorba de o mandibula veche de aproximativ 40.000 de ani, descoperită în anul 2002 în Peștera cu Oase din Anina (Banat). Fosila a fost descoperită întâmplator, de un grup de speologi din Timișoara. Cercetările au fost preluate de specialistul american Erik Trinkaus, iar descoperirea a intrat în literatura de specialitate sub numele de Ion din Anina. Deși este un european ”modern”, Ion are și trăsături care îl apropie de omul de Neanderthal, acest văr al omului modern, care a locuit ținuturile Europei acum câteva sute de mii de ani (de acum 230.000 de ani după unii, 400-500.000 de ani după alții) și care a dispărut chiar în perioada în care s’a întâlnit cu homo sapiens. După cei mai mulți cercetători, dispariția omului de Neanderthal ar fi fost provocată tocmai de această „întâlnire”.

Coincidență sau nu, dispariția omului de Neanderthal ne’a arătat cât de diverse pot fi căile aventurii umane și cât de înfundate unele drumuri. Ion al nostru din Anina le’a demonstrat antropologilor că cele doua specii au coexistat o vreme și chiar s’au încrucișat.

Dar Ion nu era singur în Peștera cu Oase. Cercetătorul american i’a descoperit în anii următori și pe Vasile și Maria, care însă erau mai ”tineri” decât Ion cu 14000 de ani… Această descoperire a celui mai „bătrân” european modern a fost repede luată în atenție de lumea științifică de peste hotare.

Cercetătorii români însă nu s’au zorit să facă prea mult caz de această prețioasă relicvă. Dacă ea s’ar fi descoperit în altă parte, cu siguranță ar fi fost mult mai mult mediatizată.

Acum 10.000 de ani. Cea mai veche așezare stabilă din Europa: Schela Cladovei-Lepenski Vir

În zona noastră, Carpații au constituit o barieră în timpul glaciațiunii. La vest de munți se afla Europa adormită sub ghețuri. La est, în câmpia Dunării și în Moldova, viața înflorea. După ce vremea a început să se încălzească și ghețarii să se topească, Europa s’a repopulat, treptat-treptat. Timpul s’a pornit să curgă tot mai repede, iar pe la anul 8000 au început să mijeasca zorii agriculturii pe continentul nostru.

S’au domesticit primele animale, iar așezările umane au devenit stabile. Cea mai veche așezare stabilă de pe continentul nostru se afla tot pe teritoriul țării noastre, la Schela Cladovei, în clisura Dunării, având o ”soră” pe malul celalalt al Dunării, la Lepenski Vir. Schela Cladovei este o așezare străveche, care s’a dezvoltat între 8000 și 5500 î.Hr., deci acum 10.000 de ani.

Locuitorii acestei așezări nu cunoșteau ceramica, ci foloseau piatra, osul și cornul, pentru confecționarea diferitelor obiecte. Așezarea a fost descoperită de arheologul Vasile Boroneant. Astăzi, ea este cercetată de o echipa internațională de specialiști. Nu este o întâmplare că în acel loc s’au ”copt” primele semne de civilizație, căci întotdeauna, de’a lungul marilor fluvii s’au dezvoltat civilizații mari.

Arheologul Vasile Boroneant, președintele secției de istorie a Academiei Oamenilor de știință:

”Acolo, în clisura Dunarii, erau condițiile cele mai potrivite pentru producerea unui salt de civilizație. Clima era blândă, sub-mediteraneană, mai caldă decât în restul Europei. Curenții calzi dinspre Marea Neagră și Mediterana contribuiau și ei la un climat propice, Orientul Mijlociu era relativ aproape.

Dunărea oferea condiții foarte bune de trai. Încălzirea climei a dus la apariția de bălți și lacuri, exista deci apă dulce, mult pește, păsări, vegetație și animale din belșug. Alternanta anotimpurilor a jucat și ea un rol esențial în saltul care s’a produs: oamenii erau obligați să se preocupe de adăposturi, îmbrăcăminte, să producă noi tipuri de unelte. Încălzirea climei i’a determinat să renunțe la blănuri și să treacă la țesut, să dezvolte noi metode și noi instrumente.

Odată ce s’au așezat într’un loc și au început să stocheze rezervele de hrană, au trebuit să se gândească și la mijloacele de depozitare. Varietatea aceasta de situații i’a determinat să observe și să experimenteze permanent. Dar, în același timp, au ajuns să aibă și mai mult timp liber, nefiind obligați să alerge zilnic după vânat. Astfel, s’au dezvoltat arta, religia, meditația asupra vieții și morții, asupra forțelor naturii.

La Cuina Turcului a fost descoperita o splendidă reprezentare pe o falangă de cal sălbatic, veche de 11000 de ani! Cu timpul, au fost domesticite unele animale. Câinele a fost cel dintâi. În timp ce în Orientul Apropiat se domesticea oaia, la noi se domesticea porcul. În același timp, s’a trecut de la cules la cultivarea plantelor, și astfel a apărut agricultura. S’au născocit plugul și alte unelte. Zona aceasta a fost un centru de dinamică istorică. Aici se plămădeau zorii civilizației.

Într’un fel, aici era „Occidentul”, aici se produceau invențiile, aici apăreau ideile noi și se răspândeau spre restul Europei. Schela Cladovei – Lepenski Vir era un fel de capitală a Europei acelor timpuri, în vreme ce vestul și nordul continentului erau încă populate de vânători și culegători. Vedeți, noi suferim astăzi de un miraj al Occidentului, dar nu întotdeauna vestul a fost locomotiva.

Mai târziu, când Imperiul Roman de Apus avea să cadă și Europa occidentală era cufundată în intuneric, tot în Orient a inflorit civilizația, în Imperiul Bizantin. Nouă ni se pare că am împrumutat mereu de la alții, iar alții n’au avut ce învăța de la noi. Nu este așa.

Uitați’vă, de pildă, la descoperirile făcute de Dinu Rosetti la Vidra. Există mai multe bumeranguri din corn de cerb, vechi de 7000 de ani, primele bumeranguri din Europa. Iar lumea mai crede și astăzi că este o armă exotică.

Descoperirile de la Schela Cladovei au fost puse sub semnul întrebării de arheologii vremii, superiorii mei, timp de mai mulți ani. Nu au vrut să creadă că sunt atât de vechi. Abia dupa ce și colegii sârbi au confirmat autenticitatea și vechimea descoperirilor pe care le făcusem pe malul românesc al Dunării, au început să creadă și specialiștii români. Sârbii descoperisera lucruri asemănătoare, pentru că cele două așezări străvechi erau în strânsă comunicare, iar locuitorii de pe cele două maluri erau conștienți de unitatea lor de limbă și cultură.

Inundarea zonei în urma construirii lacului de acumulare de la Portile de Fier I și II ne’a limitat cercetările. Occidentalii au rămas neîncrezători multă vreme. I’am invitat să vină la fața locului, să se convingă. Așa se face că după 1989, am săpat mai mulți ani împreuna cu englezii, care au fost încântați de colaborare și continuă să sape în fiecare an, sub conducerea arheologului Clive Bonsall.”

Acum 7000 de ani în Moldova. Cea mai avansată cultură a Europei: Cucuteni-Tripolie

Cu mult înainte ca civilizația minoică, socotită prima civilizație europeană clasică, să răsară în insula Creta, cu mult înainte ca în Italia să se infiripe ideea unui imperiu, într’o vreme când vestul Europei nici nu bănuia ce glorie avea să’l aștepte, aici, pe teritorul țării noastre, înflorea cea mai mirifică civilizație din preistoria Europei, cultura Cucuteni. Ea se intindea până în Ucraina, la Tripolie, și a constituit, după părerea unor specialiști, prima civilizație urbana de pe continentul nostru, sau cel putin o civilizatie protourbană. Alaturi de cultura Gumelnița, care se întindea în Muntenia și Dobrogea, era cea mai avansată cultură a Europei.

Așadar, între 4500 și 3000 î.Hr. , din Moldova și până dincolo de Nistru, oamenii au creat și au construit într’un mod în care nimeni nu o mai făcuse până atunci. Casele lor, mai ales în zona estică a ariei, erau grupate în așezări întinse. Unele așezări ajungeau la sute de hectare, sute de străduțe și mii de case, având 10.000-15.000 de locuitori. Locuitorii din Cucuteni se mutau periodic, dând foc vechilor case: rămășițele a mii de case incendiate au fost descoperite de arheologi. Casele lor puteau avea unul sau două etaje. Ceramica lor era de o frumusețe tulburătoare, pe care avea sa o egaleze doar ceramica chineză, o mie de ani mai târziu.

Ce s’a întâmplat cu această civilizație moldovenească, ce la vremea aceea reprezenta „vârful” Europei?

S’a stins în mod misterios. Unii arheologi susțin că schimbările climatice i’au obligat pe cucutenieni să renunțe la agricultura și să se retragă spre munți, dedicându’se mai mult păstoritului. Alții invocă invaziile dinspre stepele Asiei. Totuși, această cultură nu s’a stins de tot. Ea a supraviețuit într’un mod tainic, iar motivele care împodobeau ceramica de Cucuteni se regăsesc și astăzi în costumele populare românești, în arta populară, pe ouăle încondeiate.

Iar tradițiile și obiceiurile populare românești, basmele și doinele noastre păstrează străvechi tipare neolitice, transmise din generație în generație. Și, cine știe, poate că și unele mlădieri ale limbii române păstrează ceva din incantațiile graiului de acum mii de ani.

Tăblițele de la Tărtăria reprezintă, dupa unii specialiști, cel mai vechi mesaj scris din istoria omenirii, mai vechi chiar decât primele scrieri sumeriene. Totuși, astăzi, cei mai multi arheologi români sunt neîncrezatori cu privire la autenticitatea lor, cum sunt sceptici de câte ori vine vorba de o descoperire excepțională. Ne refuzăm mereu dreptul la originalitate, la valoare, și preferăm să afirmăm că am împrumutat mereu, de la toate neamurile, popoarele, limbile, câte ceva. La fel și cu tăblițele de la Tărtăria: or fi aduse de vreun sumerian și pierdute pe aici, spun unii; sau or fi fost aduse în vremurile mai noi de un colecționar; ori poate sunt falsuri…

Nu același lucru se poate spune despre cercetătorii străini, care au studiat subiectul în cele mai mici detalii și au elaborat studii serioase. E adevarat, în anii ’60, când au fost descoperite tăblițele de la Tărtăria, nu existau destule indicii care să confirme existența unei scrieri neolitice în această arie geografică. Piesele erau unicate, stranii. Cu timpul însă, cercetările au avansat, iar astăzi există peste o mie de piese, în special ceramice (fragmente de vase, figurine), descoperite în peste 50 de localități, care conțin semne ale unei scrieri străvechi.

Aceste semne nu sunt decorative, ci reprezintă un început de scriere. Piesele inscripționate au fost descoperite în aria culturii Vinca-Turdaș, în special la noi în țara și în Serbia. Turdaș și Parța reprezintă la noi localitățile care au oferit piesele cele mai numeroase și mai interesante. Astfel, tăblițele de la Tărtăria nu mai sunt singure, chiar dacă rămân cele mai importante. Aceasta scriere nu a apucat să evolueze și să dea roade, stingându’se odată cu cultura ce i’a dat naștere. Poate că schimbările climatice majore au determinat retragerea populațiilor spre zone mai ferite, sau poate că valurile de populații venite dinspre Asia au adus alte moduri de exprimare, cert este ca germenii scrisului neolitic au pălit.

Totuși, rămân zecile de semne inventariate de cercetători, nedescifrate, enigmatice, care nu știm cum au influențat evoluția culturii ulterior. Dar putem fi siguri că au influențat’o. Ceea ce știm cu siguranță este că scrierea neolitică a culturii Vinca-Turdaș este prima scriere a Europei și poate prima scriere a omenirii.

După dispariția splendidelor culturi ale Vechii Europe și intrarea în epoca metalelor, istoria a început să fie scrisă de cei ce aveau arme mai bune, orgolii mai mari și saci cu bani mai numeroși. Destul de repede, civilizația greco-romană devine felinarul Europei, luminând anemic și subiectiv un continent ce părea să fi fost cuprins de noapte.

Tot ce nu era grecesc sau roman era barbar, sălbatic, primitiv. Restul Europei devine o lume în aparență fără valori, privită din perspectiva romanilor, care ne’au vândut și continuă sa ne vândă, peste secole, o istorie părtinitoare. Civilizațiile ”barbare”, intrate în manuale prin ochiul cuceritorului, aproape că nici nu’și mai primesc dreptul de a se numi civilizații.

O civilizație trebuie să aibă arhitectură monumentală, să construiască colosseum-uri, în care să puna oameni să se ucidă între ei, spre distracția supremă a privitorului, ori să ațâțe animale înfometate împotriva unor oameni neajutorați.

O civilizație trebuie să aibă o armată puternică, cu care să cucerească mereu noi teritorii. O civilizație trebuie să se consume în ospețe copioase și în serbări fastuoase. O civilizație trebuie să aibă morminte princiare bogate, piramide sau temple impozante.

Dar civilizația nu reprezintă doar aspectul material, economic, al unei populații, nu reprezintă doar bunurile, ci și valorile. Modelul occidental ne’a obișnuit să privim cu mai multă admirație aspectele materiale, cele care ne aduc confort și siguranță fizică, decât pe cele spirituale, care ne ajută să aflăm care este rostul nostru în lume. Marile civilizații, trecute sau prezente, sunt demne de admirație.

Dar adevăratele valori nu trebuie căutate în realizările materiale, ci în cele spirituale. Când preoții geților se rugau în munți, în peșteri ascunse, și îi învățau pe oamenii de rând că sufletul este nemuritor, iar trupul, materia nu contează, cei ai altor neamuri înălțau temple sclipitoare împodobite cu statui impozante. Iar dacă geții nu cheltuiau sume enorme pentru a construi clădiri colosale și a întreține armate profesioniste, asta nu’i făcea mai puțin înțelepți decât vecinii lor. Dimpotrivă.

Dacă geții erau convinși de lipsa de însemnătate a valorilor materiale, este firesc să nu fi investit prea mult în aceste valori. Nu și’au ridicat statui, nici palate colosale, se îmbrăcau modest, la fel ca țăranii noștri de astăzi, regii purtând în picioare opinci, iar pe cap o căciulă de lână în loc de coroana fastuoasă din aur, bătută cu pietre prețioase.

Iar cei care, investind mult mai mult în bunuri materiale, i’au numit pe aceștia ”primitivi” ori „sălbatici”, nu au înțeles că spiritualitatea este deasupra civilizației materiale. Cei care trăiau mai mult în mijlocul naturii, aproape de zei, au înțeles aceste lucruri mai bine decât cei ce’și petreceau vremea în băi, ospețe și spectacole de circ. Spiritualitatea Europei se stinge dinspre vest spre est. La răsărit mereu credința a fost mai puternică. Orientul poate fi salvator.

Primul homo sapiens din Europa, cea mai veche așezare stabilă din Europa, cea mai veche scriere, cea mai veche cultură – astfel de sintagme îi sperie pe mulți, dar mai ales pe cercetători. Nu de puține ori, istoricii noștri, într’o luptă oarba cu diletanții care se entuziasmează în fața unor descoperiri precum cele enumerate mai sus, susțin că românul trăiește o frustrare istorică.

Românul ar fi frustrat, chipurile, ca nu a avut și el o istorie grandioasă, de invingător, precum alții, și atunci își inventează una care să’l satisfacă. În această falsă istorie, românul este cel mai tare, cel mai mare, cel mai frumos și primul în toate. Un discurs atât de radical din partea specialiștilor noștri elimină cu totul posibilitatea ca, uneori, chiar să fim cei mai buni sau cei mai tari sau primii.

Căci cineva trebuie să ocupe și aceste locuri. Uneori aceștia suntem noi, alteori sunt alții.

Noi și noi descoperiri duc mereu la schimbarea datelor din cărțile de istorie, iar dacă uneori suntem și noi printre primii, acest lucru ar trebui să ne onoreze, nu să ne sperie. Dacă am lăsa deoparte toate aceste temeri și am căuta să cernem și să așezăm fiecare lucru la locul lui și să’i dăm importanța cuvenită, am fi priviți, poate, cu mai mult respect în Europa.

Cine să ne respecte dacă noi înșine nu ne respectăm?

Cât datorează Europa acestor locuri, acestor civilizații, acestei istorii, acestor oameni? Cât datorează Europa acestui ungher de lume, în care au încolțit primele semințe de civilizație și spiritualitate europeană?

Gânditorul de la Hamangia, considerat între cele mai importante artefacte din istoria omenirii, este un simbol al acestor rădăcini milenare. Pe umerii lui s’au așternut deja 7000 de ani, dar dacă ar începe astăzi să vorbească, probabil ar spune:

„Bun venit acasă, Europa!”

Sursa: arheoinvest.uaic.ro, mediafax.ro, incont.ro, formula-as.ro

Citește și:  ”ȚARA ORAȘELOR” PELASGILOR CUCUTENIENI

sau: ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

CHEMAREA LUPILOR

Numele lupului nu e atestat în geticã, dar a putut fi dedus din trecutul geților de la nordul Dunării. Lupul a ocupat un loc important, descoperindu’l în orice istorie a românilor. Stindardul getic care avea cap de lup și coadă de balaur, rãmâne extrem de important prin semnificaţiile pe care le comportă. După Nicolae Iorga, şarpele, balaurul din steagul getic nu e ”numai un simbol animalic, ci esenţa religiei strămoşeşti”.

O tradiţie a oamenilor lupi este atestată de Herodot şi pentru neuri, locuitori străvechi ai actualului pământ românesc :

”Aceşti oameni au reputaţia de a fi vrăjitori, căci atât scyţii, cât şi elinii stabiliţi in Scyţia spun că o dată pe an fiecare dintre neuri se preschimbă în lup, pentru puţine zile, şi că pe urmă îşi recapătă îndată forma.”

Practicile şi superstiţiile lycantropice au dăinuit din cele mai vechi timpuri până astăzi în România. Obiceiuri care se mai văd si astăzi prezintă oameni care poartă mască de lup.

Romulus Vulcănescu compară în ”Măştile populare” aceste măşti de lup cu măştile de lemn ale capetelor de şacal din Egiptul antic. Credinta în lycantropi (oameni-lupi) a conservat dupa el fragmente rituale dintr’un cult al lupului. ( … )

Cândva, în vremuri uitate, un preot al lui Zamolxio cutreiera fără răgaz tărâmurile geților pentru a’i ajuta pe cei care aveau nevoie, pentru a transmite geților că Marele Zeu veghea asupra lor. Spre deosebire de toți ceilalți, fără a fi în vârstă, avea parul și barba albe ca neaua, iar credința, curajul și dârzenia sa erau cunoscute nu numai de oameni și de Zalmoxio însuși, ci și de fiare.

Zeul, dându’și seama de valoarea slujitorului său, îl oprește la el, în munți pentru a’l servi de aproape. Departe de oameni, preotul continuă să slujească cu aceeași determinare ca și înainte. În scurt timp, fiarele Geției au ajuns să asculte de el și să’l considere conducătorul lor. Cel mai mult îl îndrăgeau lupii, căci aceștia erau singurii fără conducător, numai foamea ținându’i în haită.

După un timp, Zalmoxio vorbește cu preotul său și decide că a venit timpul ca acesta să’l slujeasca în alt chip, astfel, îl transformă în animal. Însă nu în orice animal, ci în cea mai temută și mai respectata fiară a Geției Carpatice, într’un Lup Alb, mare și puternic cât un urs, dându’i menirea să adune toți lupii din codri întru apărarea tărâmului. Astfel, de câte ori geții erau în primejdie, lupii le veneau în ajutor. Era de ajuns doar să se audă urletul Marelui Lup Alb și de oriunde ar fi fost, lupii săreau să’i apere pe cei care le deveniseră frați.

Lupul Alb însă, era și judecător, pedepsind lașii și trădătorii. Într’o zi însa, Zeul îl cheamă din nou pe slujitorul său la el, de aceasta dată pentru a’i da posibilitatea să aleagă, pentru ultima oară dacă vrea să rămână lup sau să redevină om. Cu toată mâhnirea pe care o poartă în suflet, știind ce vremuri vor urma, decide să rămâna alaturi de Zeul său, sperând ca astfel să slujească mai cu folos ținutul și poporul său.

Cu toata vigilenta geților, a lupilor și a Marelui Lup Alb, romanii reușesc să se infiltreze în rândurile lor și, în apropiere de marea invazie, sădesc în sufletele unor lași sămânța neîncrederii față de Marele Zeu. Astfel, unii geți încep să se teamă că Zeul nu le va fi alături în marea bătălie, iar trădătorii cuprinși de frică încep să omoare toți lupii ce le ieșeau în cale în speranța că unul din aceștia va fi Marele Lup Alb al cărui cap îl vor putea oferi romanilor în schimbul vieții lor. Lupii, câți au mai scăpat fug în inima munților spre a nu mai reveni niciodată în ajutorul fraților ce’i trădaseră.

Lupul Alb și Zalmoxio se retrag în Muntele Sacru de unde vor privi cu durere în inimi cum geții vor fi înfrânți de romani din cauza trădării.

Legendele atribuite geților, în general, nu sunt foarte complexe în ceea ce privește intriga, însă felul cum s’au propagat și cum au fost păstrate, conținutul lor plin de simboluri, însemnătatea ascunsă pe care o poartă, fac să fie printre cele mai interesante legende ale lumii.

Stindardul geților, balaurul cu cap de lup unic în lume la începuturile neamului getic, se propagă și pe alte meleaguri unde se răspândesc triburile geților, inclusiv la romani, cei care vor resrupa mulți geți în legiunile imperiului. Lupii apar ca simbol pe multe obiecte descoperite de arheologi pe tot cuprinsul țării și în vecinatati. De asemenea, lupii sunt considerati de unii cercetători ca fiind simbolul sanctuarelor getice.

Simbolul lupului ca apărător al acestor pamanturi nu se opreste numai la perioada geto-dacilor. În alte legende în marea lor majoritate demonstrate de către istorici, Sfântul Andrei a fost trimis să propovăduiască în ”tărâmurile lupilor” și a fost vegheat pe tot parcursul său înspre sanctuarele getice de către Marele Lup Alb, probabil în acele vremuri, acest supranume îl purta ultimul mare preot zamolxian.

”În codri bătrâni, sub bolta înstelată, în bătaia caldă a vântului de libertate, cei cu inima pură pot auzi și acum chemarea la lupta a Marelui Lup Alb. Pamantul, frunzele si cerul il cunosc preabine. Voi îl auziți ?”, Felix Crainicu și Cristi Ioniță în ”Legendele dacilor liberi”.

Baci Farcaș, Felix Crainicu și Cristi Ioniță – întregesc fiecare frânturile de poveste. Cât la sută din poveste vine de la bătrânul cioban din Bucegi? Cat la suta a reținut Cristi Ioniță? Cât a adaugat Felix Crainicu din intuiția sa? Nici ei nu mai știu. Aici e misterul. Când intri în poveste, povestea te scrie pe tine, nu tu pe ea. De aceea nu are rost să ne întrebâm ce e adevărat și ce nu în aceste legende. Fiecare lucru își are adevărul său, care astăzi poate fi socotit fabulație, iar mâine istorie curată.

Semnificative sunt și cuvintele bocetului cules de către Constantin Brăiloiu :

Şi’ţi va mai ieşi /Lupul înainte /

Ca să te spăimânte / Să nu te spăimânţi, /

Frate, cum să’l prinzi / Că lupul mai ştie /

Seama codrilor / Şi’a potecilor /

Şi el te va scoate / La drumul de plai /

La’un fecior de crai – Să te ducă’n rai /

C’acolo’i de trai / În dealul cu jocul /

C’acolo ți’e locul / În câmp cu bujorul / C’acolo ți’e dorul…

Numele Daoi sub care erau cunoscuţi parte din geții din antichitate devine în dialectul geto-frigian daos, care în tălmăcire înseamnă lup. Prin urmare, geții se identificau cu lupul, animalul totemic cel reprezenta pe Marele Zamolxio / Apollo, dar nu avem certitudinea că’și spuneau ”davi” sau ”daci”, acesta este un etnonim venit probabil de la romani prin latinizarea termenilor frigieni.  De asemenea, una din versiunile cu privire la originea numelui geților ia în considerare originea în cuvântul daoi – provenit dintr’un dialect al limbii getice, semnificând lup. Aceasta atribuire este după alti autori legată și de rolul geților ca Protectori ai Centrului Spiritual al Lumii, sau ai Patriei Originale a Neamului getic, numit și Polul Getic.

Mai mult, printr’o altă asimilare lingvistică, atât Daos, cât şi daoi, se reduc la epitetul dioi, nume ce’l dădeau elinii, pelasgilor, locuitorii din nordul Dunării de Jos, din Geția străveche, pe care îi considerau ”cei mai vechi oameni de pe pământ”, deci oameni primordiali, dar cu un bun simț ieșit din comun!

Prin urmare, concluzia care se impune de la sine, urmând cele expuse este că Geții se considerau Fii Marelui Lup Alb – Zamolxio / Apollo.

Sursă:
Felix Crainicu, Cristi Ionita – ”Legendele dacilor liberi”, Editura Dacica, 2009

Citește și:  ”ȚARA ORAȘELOR” PELASGILOR CUCUTENIENI

sau: ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

 

LITOVOI, SENESLAU ȘI FARCAȘ, DIN FRUNTEA ȚĂRILOR ROMÂNE ERAU ROMÂNI

Specialiştii în istorie dau dovadă de suficiență uneori sau vorbesc chiar după ureche când afirmă că nu există o istorie a strămoșilor noștri. Reprezentantul Şcolii critice, Dimitrie Onciul spunea că unde nu sunt documente nu este istorie, iar P. P. Panaitescu afirma că ”întemeierea Ţării Româneşti este o pagină nescrisă în istoria noastră”. Adevărul este că nu avem prea mulți istorici documentariști care să umple aceste lacune ale istoriei scrise, deși unele fapte din vremurile de început a țărilor române au ajuns legende, pe care bătrânii le povestesc cu emoţie, și mai ales cei care afirmă că stră-străbunii lor se trag din oastea lui Matei Basarab.

Bezerenbam a fost un conducător muntean menționat la 1241 în cronica persană a lui Fazel-Ullah-Raschid, alături de Mișelav. Era stăpânitorul Țării Ilaut (Oltenia), unde l’au întâlnit tătarii în timpul invaziei lor. Unii cercetători presupun că a fost predecesorul lui Litovoi, alții însă nu se hazardează în asemena afirmații, datorită traseului greu de determinat, potrivit relatărilor cronicii:

”Ordul, trecând prin țara Ilaut, a întâlnit pe Bezerenbam și l’a bătut. [Și, în continuare, Budjek] trece Munții Sassanilor ca să intre în Kara-Ulag, înfruntă popoarele karaulaghilor, trece munții și intră în țara lui Mișelav, unde bate pe dușmanul care’l aștepta.”

Bogdan Petriceicu Hasdeu a considerat că este vorba despre banul Basarab, un conducător local, în vreme ce Constantin C. Giurescu a opinat că în fapt numele ar fi doar o stâlcire a titulaturii banului de Severin (Terra Zeurino).

Mișelav (sau Mislav, Micislav, Mihai) pare să fi fost un conducător din Muntenia la 1241, localizat pe cursul superior al Oltului, în aceeași perioadă a celei mai mari invazii a tătarilor în Europa. Singurele referi la adresa sa pe care le știm până acu apar într’o cronică slavonă și cea persană menționată. O parte a istoricilor îl identifică cu Mihai, un strămoș al lui Litovoi, care potrivit unor cronici venețiene, ar fi purtat același nume, Mihai.

Urmașul său pare a fi, la 1247, Seneslau, deși Neagu Djuvara și C-tin C. Giurescu îi consideră pe cei doi una și aceeași persoană. Controversele asupra acestui Mihai (Micislav) sunt amplificate și de anumite confuzii cu numele regelui lituanian care obținuse o victorie împotriva tătarilor.

Cert este că unii chiar și’au luat numele Basarabă sau îl aveau din moşi strămoşi, fapt consemnat ca sigur de istoricul Ion Conea pe vremea când făcea săpături arheologice la dealul Tihomir din zona Tismanei. El identificase prin anii 1940, doi locuitori cu acest nume, având casele pe o uliţă numită Valea Mică, aflată la poala dealului Tihomirului. Numele Basarabă deşi s’a stins încetul cu încetul, îl egăsim și astăzi la familii ”de’ai lui Basarabă”. Mai ales că una din legende spune că Matei Vodă ar fi avut o aventură cu cea mai frumoasă femeie dintr’un sat din zonă, care trăia singură pe un deal şi avea un bordei izolat pentru că era mută, și unde domnitorul trăgea adesea făcându’i mulţi prunci.

Atât după sfârşitul imperiului valaho-bulgar cât şi după trecerea marii năvăliri tătăreşti, unii boieri plecau un timp în pribegie, alţii rămâneau prin compromisuri. La mijlocul veacului al XIII-lea, boierii olteni făcuseră din Oltenia basarabească centrul cel mai activ al vieţii româneşti, în strânsă legătură economică şi politică cu cnezatele de pe Valea Timocului, cnezatul lui Ioan, dincoace de Dunăre şi voievodatul lui Litovoi ce cuprindea toţi munţii până în faţa Haţegului (cf. terra Lytua, excepta terra Harszoc).

Acesta era teritoriul pomenit cu toate drepturile sale vechi de diploma Ordinului Ioaniţilor din 1247. Tăria boierilor olteni care se trăgeau din vechea clasă predomnitoare – basarabii– consta în faptul că, spre deosebire de alte teritorii valahe, ei aveau oaste proprie.

Boierii basarabeşti se opuseseră tătarilor cu oaste şi deşi teritoriul lor fusese cucerit de aceştia, nici măcar ioaniţii prin ”diploma” lor, nu aveau curaj să pretindă măcar o părticică a lui. Pentru că teritoriul oltean fu câştigat cu proces greu în anul 1220, proces judecat de arhiepiscopul din Ohrida, singurul din Balcani ce avea drept de judecată pentru cei de rang foarte înalt. Procesul fusese foarte complicat pentru că privea drepturi de posesiune, zestre şi moştenire ce aveau fiinţă în vremea stăpânirii bizantine din sec. al XII-lea şi care fuseseră întrerupte de stăpânirea vremelnică a imperiului valaho-bulgar.

Litigiul privea două mari familii boiereşti înrudite şi de viţă nobilă: pe a lui Litovoi – secondat de Mile – care vin după proces din Macedonia în munţii Gorjului şi ai Oltului şi pe a lui Ioan Tihomir care rămăsese la Skoplie, prin grija lui Constantin. Cum s’a împărţit Oltenia la proces, vedem rezultatul după harta voievodatelor basarabeşti existente după incursiunea Asăneştilor din anul 1233.

Lui Litovoi şi fratelui său Bărbat li se restituise ”terra Lytua, excepta terra Harszoc” – cum le numea Bela al IV-lea în diplomele sale – cuprinzând Minele de la Bratilovo şi văile râurilor Motru, Tismana şi Jiu până la confluenţa acestora. Celălalt participant la proces, Seneslau (Mileslav, uneori Mile) stăpânea ca mai înainte teritoriul din stânga Oltului.

Cât despre Ioan Tihomir şi tatăl său Constantin Tih, lor li se restituie judeţul din dreapta Oltului, ce fu cnezat sub imperiul valaho-bulgar şi vecin cu judeţul numit la vremea aceea ”Terra Zeurini” şi care, cuprindea trei banate.

Ţara Litua a fost un cnezat condus de către Litovoi, primul domn român care şi’a dat viaţa pentru apărare provinciei sale, pentru că a refuzat să mai plătească bir regelui Ungariei.

Istoricul Vasile Cărăbiş arată că factorii geografici şi conjuncturi politice şi economice au impus şi în Oltenia formarea de ţărişoare româneşti cunoscute către jumătatea secolului al XIII-lea. Erau aşezate de’a lungul apelor sub conducerea marilor cnezi şi voiezvozi.

Bela al IV-lea, regele Ungariei, a luat o serie de măsuri de apărare, în anul 1247, împotriva invaziei cumanilor, cea mai vulnerabilă zonă pe unde putea pătrunde forţele cotropitoare era Banatul de Severin. Din acest motiv, regele ungar cheamă ordinul cavalerilor Ioaniţi sau Ospitalieri din Ierusalim şi le conferă mai multe avantaje şi drepturi în schimbul apărării graniţei. Diploma sau actul pe care Bela al IV-lea îl dă cavalierior Ioaniţi atestă pentru prima dată organizarea existentă în Oltenia.

Astfel, Bela le acordă Ioaniţilor ”întreaga ţară a Severinului, împreună cu munţii ce ţin de ea, precum şi cu cnezatele lui Ioan şi Farcaş până în râul Olt, afară de ţara cnezatului Litivoi, pe care îl lăsăm românilor aşa cum l’au stăpânit şi până acum”.

”Din punct de vedere al organizării politice, diploma ioaniţor certifică existenţa unei formaţiuni dintre care patru în dreapta Oltului şi una la stânga lui. În Oltenia se menţionează, mai întâi, «Ţara Severinului», urmează apoi cele trei cnezate: al lui Ioan, a lui Farcaş și al voievodului Litovoi. Erau formațiuni politice vechi, aşa cum erau şi în Transilvania, cunoscute încă din secolul al IX-lea. În depresiunea Târgu Jiului, tăiată prin mijloc de râul Jiu, prelungindu’se spre apus până în depresiunea Tismanei, iar spre răsărit până la Olt era centrul ţării Litua condusă de voievodul Litovoi. Documentul nu cunoaşte cum se numea această ţară de către locuitorii ei şi a numit’o după numele domnului. Ţara Litua era un voievodat întins, în primul rând pe teritoriul judeţului Gorj de astăzi, din moment ce îngloba şi Ţara Haţeguluui, (…) o continuare naturală prin Valea Jiului, loc pe unde şi legăturile dintre românii de dincolo şi de dincoace au fost permanente. În sud, voievodatul cobora spre câmpie“, arată arată istoricul Vasile Cărăbiş în lucrarea ”Ţara Litua”.

Cnezatul voievodului Litovoi şi ţara lui Seneslau erau superioare cnezatelor lui Ioan şi Farcaş, care au fost cedate cavalerilor Ioaniţi. Potrivit istoricului Vasile Cărăbiş, stăpânirea lui Litovoi reprezintă cel mai important nucleu politic românesc din Oltenia.

Organizarea socială

Organizarea socială era bine pusă la punct. În Litua existau diferite pături sociale.  Vasile Cărăbiş menționează următoarele:

”Diploma Ioaniţilor mai arată că la jumătatea secolului al XIII-lea în Ţara Litua, ca şi în întreaga Oltenie, în afară de cnezi şi voievozi, mai erau şi nobilii, în termenul nostru boieri, şi «rusticii», adică ţăranii. Aşadar, încă înainte de întemeirea Ţării Româneşti exista o stratificare socială: o pătură superioară de proprietari, de nobili sau boieri, şi o pătură inferioară de rustici sau ţărani. (…) Există, de asemenea, şi o organizaţie militară. Cnezii şi voievozii trebuiau să adune oaste în caz de luptă. Oştenii se recrutau din ţară şi erau de arme deosebite.”

Ţara lui Litovoi se va mări după moartea regelui Ştefan al V-lea al Ungariei, în anul 1272 şi venirea pe tron al urmaşului său Ladislau al IV-lea, care era minor.

”Voievodul «Litovoi Gorjeanul» – cum îl numeşte Iorga – ocupa împreună cu fraţii săi o parte din teritoriul din sud de Carpaţi pe care’l avea coroana ungară ca putere suzerană şi refuză să mai plătească tribut. (…) Stăpânitorul Ţării Litua e înfăţişat ca un adversar de temut, şeful unei familii cu aparenţă de dinastie. Vechiul calificativ de cneaz voievodal a dispărut, iar Litovoi este voievod”, se mai arată în lucrarea ”Ţara Litua”.

Să vedem ce ne spune Bogdan Petriceicu Hașdeu despre Litovoi:

”Mă mărginesc acum numai cu voievodatul cel din Oltenia, deşi voievodul Semeslav din Muntenia era şi el din casta Basarabilor, căci purta şi el capete negre pe steag, deoarece domnea peste acei ”Negri-Români” despre care, abia cu cinci ani înainte vorbise Fazel-ullah-Rashid. În Oltenia dară erau mai mulţi kinezi, nu cu înţelesul cel redus sau scăzut pe care’l aveau kinezii români pe aiurea sau mai în urmă ca primari ai satelor şi chiar ca ţărani liberi, ci cu înţelesul feudal de principi, sensul fundamental în paleoslavică – princeps, dux, ”magnatum unus”; iar ca verb – ”regnare”.

Aceşti kinezi se aseamănă mult cu kinezii români cei din Podolia, aşa numiţii ”principi Bolohovesci” din aceeaşi epocă, care se distingeau prin strânsa lor solidaritate. În Oltenia, dintre toţi kinezii unul singur era voievod, cap recunoscut peste ceilalţi, reprezentant al tuturor Basarabilor de acolo, un Basarabe prin excelenţă, ca Radu Negrul cel din lupta cu mongolii. Oricare kinez, oricare Basarabe, putea deveni voievod după moartea sau încetarea voievodului precedent. Aceasta fundamentală instituţiune oltenească, de fapt sau cel puţin în principiu, după întemeierea cea definitivă a Statului, se mai păstra încă în Ţara Românească, apoi în Moldova după urmaşii lui Petru Mușat, rămânând în hrisoave ca o formulă tradiţională sacramentală până şi sub Domnii cei mai autoritari. Ca specimen, iată acea formulă, dintr”un hrisov al teribilului Ţepeş:

”după moartea domniei mele, ori pe cine va binevoi a’l alege Dumnezeu de a fi Domn Ţării Româneşti, fie din rodul de inimă al domniei mele, fie din rudele domniei mele, fie chiar din păcatele noastre un alt neam”.

Un alt specimen, de la Alexandru cel Bun din colecţiunea lui Venelin:

”iar după viaţa mea, pe cine îl va alege Dumnezeu a fi Domn al ţării noastre moldoveneşti, fie din copiii noştri, fie din neamul nostru, ba fie şi altcineva”.

De la Mircea cel Mare, de la marele Ştefan, de la alţi Domni până la 1500, această formulă ne întâmpină adesea. O găsim deja în hrisovul românesc cel mai preţios, anume de la Vladislav Basarabe din 1372, posterior numai cu un secol actului din 1247, unde acest principe, atât de puternic, nu zice deloc că pe tron vor urma, din fiii săi sau din familia sa, ci se exprimă despre urmaşii săi într’un mod dubitativ: ”nostris Successoribus, qui în nostro Vajvodatus Dominio erunt successores”, şi pe acei urmaşi îi pune într’o intimă legătură cu kinezii, calificaţi latineşte ca baroni: ”ac Baronibus supplicamus”. O formulă de felul acesta e fără exemplu la unguri, la poloni, la ceilalţi vecini ai românilor.

La olteni dară, voievodatul era eligibil dintre şi de către kinezii din casta Basarabilor. Putea să fie ales de’a dreptul fiul fostului voievod; dar acesta trebuia să se întâmple rar şi raritatea cazului lesne se explică. Un voievod prea tânăr nu avea destul prestigiu şi se presupunea a nu fi în stare de a apăra întreaga ţară în împrejurările cele grele. Tocmai din cauza vârstei se alegea imediat mai de preferinţă fratele mai mic, iar fiul răposatului rămânea să mai crească şi numai uneori reuşea în urmă a se alege după moartea unchiului. La prima vedere, un asemenea sistem prejudicia în familia voievozilor o necontenită vrajbă între fraţi pe de o parte, între unchi şi nepoţi pe de alta; ceea ce astâmpăra însă acest motiv de duşmănie era mulţimea kinezilor, având fiecare acelaşi drept de a deveni voievod ; iar prin urmare fraţii, unchii şi nepoţii din aceeaşi familie, ajunsă odată la voievodat, aveau interesul comun de a trăi în armonie unii cu alţii pentru a nu fi înlocuiţi printr’o altă familie din casta Basarabilor, adică, după expresiunea formulei celei tradiţionale, de a nu ”fi ales la Domnie din păcatele noastre un alt neam”.

Sistema dară se întemeia pe o raţiune de Stat, bine cumpănită din toate puncturile de vedere. Putem acuma să ne oprim de aproape asupra voievodului oltenesc celui din actul de la 1247. Era el oare acelaşi ”Basarabe” de la 1241? Acelaşi ”Radu Negrul” de la 1232 din memoria Reșinărenilor? Vechiul luptător contra contelui Conrad şi contra mongolilor?

Nu e de crezut. El trebuia atunci să fi fost un bărbat de demult vestit printre kinezii olteneşti, cel puţin de vreo treizeci de ani pe la 1230, născut cam pe la 1200. Poate să se fi născut chiar înainte între anii 1180-1200, astfel că la 1241 va fi fost de vreo şaizeci de ani. Voievodul însă cel numit ”Lytuon” în diploma din 1247 a regelui Bela a mai trăit în puterea vârstei până pe la 1278, purtând acelaşi nume de Liten (Lytuon, Lythen, Litua), când a murit cu sabia în mâna într’o crâncenă bătălie contra ungurilor, ceea ce nu prea se potriveşte pentru un octogenar.

Liten-vodă de la 1247 n’a fost dară acelaşi cu voievodul de la 1241, ci numai urmaş pe tron. Nu era nici un frate al aceluia, căci Liten-vodă avea el însuşi mai mulţi fraţi mai mici pe la 1278, încât iarăşi s’ar încurca cronologia. Deci putea să fi fost un fiu sau nepot de frate al lui Basarabe de la 1241, poate chiar un Basarabe dintr’o altă familie ”din păcatele noastre un alt neam”. Nu risc deocamdată nicio ipoteză.
Un punct foarte important în actul din 1247 este menţiunea Haţegului, al cărui nume ne întâmpină, aici pentru prima oară în istorie desfigurat în ”Harszoc”, dar topograficește definit într’un mod neîndoios prin vecinătatea sa cu Ţara Lotrului:

”ab Olacis terram Lytira habitantibus, excepta terra Harszoc”.

Liten-vodă stăpânea dară, pe ambele laturi ale Jiului de la izvorul sau în regiunea Haţegului prin Gorj (=Jiul-de-sus) până la revărsarea în Dunăre prin Dolj (=Jiul-de-jos), întregul curs al acestui fluviu, fluviu caracterizând într’adevăr până mult mai târziu cuibul Basarabilor, care păstrau acolo în special titlul de kinezi. Vom vedea îndată că tocmai Haţegul pare a fi fost cauza războiului în care a pierit la 1278 Liten-vodă combătând pretenţiunea ungurilor de a numi dânşii pe un ”comes de Hatzek” alăturea cu ”Banus de Zeurino”. Înainte de 1247 Radu Negrul cel de la 1241 cată să fi stăpânit deja Haţegul, de vreme ce’l lăsa el de’a dreptul urmaşului său Liten-vodă, căci în scurtul interval dintre 1241-1247 n’a fost nici o cucerire. Este de crezut că tot de la Radu Negrul va fi conservat Liten-vodă teritoriul cel transcarpatin la răsărit de Haţeg, adică acea ”Sylva Blacorum” unde la marginea Făgăraşului avusese loc la 1241 lupta cu mongolii.

Într’un cuvânt, Liten-vodă ne apare ca un principe foarte puternic, ”princeps potentissimus” după cum peste un secol numeau ungurii pe Alexandru Basarabe. Prin aceasta se explică încuscrirea voievodului oltenesc cu regele sârb Ştefan Milutin pe la 1274. Să sărim însă, peste episodul încuscririi, limpezind mai întâi documentele cele ungureşti relative la moartea lui Liten-vodă.

În diploma regelui Ladislau Cumanul din 1285, păstrată în original la familia nobilă maghiară Soos din Soovàr, ni se spun următoarele:

”cum nos in etate puerili post obitum karissimi patris nostri regnare cepissemus, Lython (al. Lythen) Woyuoda una cum fratribus suis per suam infidelitatem aliquam partem de Regno nostro ultra alpes existentem pro se occuparat, et prouentus illius parts nobis pertinentes nullis admonicionibus reddere curabat, pedictum Magistrum Georgium contra ipsum misimus, qui cum summo fidelitatis opere pugnando cum eodem ipsum interfecit, et fratrem suum famine Barbath captivauit et nobis adduxit, super quo nos non modicam quantitatem pecunie fecimus extorquere, et sic per eiusdem Magistri Georgij seruicium tributum nostrum în eisdem partibus nobis fuit restauratum” ;

adică:

”pe când apucarăm noi coroana regală, fiind în vârstă copilărească încă după moartea preaiubitului tatălui nostru, atunci Liten-vodă dimpreună cu fraţii săi, călcând credinţa, cuprinse pe seama sa o porţiune a Regatului nostru cea aflătoare peste munţi, şi nici într’un chip nu se lăsa a ne restitui veniturile ce ni se cuveneau de acolo; deci asupra lui trimiserăm pe des-citatul magistru Georgiu, care cu o extremă credinţă s’a luptat contra aceluia şi l’a şi ucis, iar pe fratele aceluia, numit Bărbat, l’a robit şi ni l’a adus nouă, ceea ce ne’a făcut să stoarcem de la dânsul mulţi bani şi astfel, prin serviciul acestui magistru Georgiu, s’a restabilit tributul cel datorat nouă în acea ţară”.

Însuşi magistrul Georgiu, într’un act particular din 1288, menţionează acelaşi război cu Liten-vodă şi captivarea lui Bărbat. În ce an însă s’a petrecut acel eveniment, atât de însemnat pentru Olteni? Contextul diplomei din 1285 precizează data în cestiune, arătându’ne că moartea lui Liten-vodă şi robirea fratelui său Bărbat s’a întâmplat anume după înfrângerea bohemilor de către unguri, aliaţi cu împăratul Rudolf, prin urmare nu înainte de anul 1278. Această dată o mai confirmă Katona printr’o altă diplomă din 1288, relativă cu mai multă claritate la acelaşi rol al magistrului Georgiu în victoria asupra bohemilor.

Încă o dată, catastrofa lui Liten-vodă cade pe la finele anului 1278 sau în cursul anului 1279, mai târziu poate, în orice caz nu înainte de 1278. Istoricii noştri, d. Xenopol, Tocilescu, Densușianu şi alţii, au comis o gravă eroare de a pune moartea lui Liten-vodă îndată după 1272, ceea ce s’a petrecut cu şase ani mai târziu. Numai anul 1278 corespunde textului documentar şi se potriveşte atât cu încuscrirea lui Liten-vodă cu Ştefan Milutin pe la 1274, precum şi cu părăsirea de către acest rege sârb a fiicei voievodului oltenesc după 1278, când dânsa rămâne orfană.

Liten-vodă moare dară pe la 1278. Regele Ladislau mai învederează în diploma sa că revolta lui Liten-vodă izbucnise deja mai de demult înainte de război, de vreme ce lupta cea definitivă fusese precedată de refuzuri repetate din partea voievodului oltenesc de a satisface pe unguri: ”nullis admonicionibus reddere curabat”.

Nu voi fi departe de adevăr, dacă voi căuta începutul duşmăniei pe la anii 1275-1276; şi iată cum.

Domnia lui Liten-vodă se începuse cel puţin de pe la 1246, cel mult de pe la 1242, şi a durat apoi maximum până pe la 1279, ceva ca 24 de ani, intervalul pe care cronicele munteneşti îl atribuie întemeietorului Statului Ţării Româneşti. Întemeietor al acestui Stat el n’a fost; necontestabil însă era un principe foarte remarcabil. Din viaţa lui un eveniment important a fost încuscrirea cu regele sârb Ştefan Milutin. Dar înainte de toate să mă opresc o clipă asupra onomasticei.

Liten nu este un nume de botez, nici un nume românesc poporan. Întrucât Liten nu figurează într’o proprie subscriere personală, ci numai din partea altora, este mai curând o poreclă, după cum poreclă era Cuman la regele unguresc contemporan: ”Ladislaus Cumanus”. Lui Ladislau, ungurii îi ziceau ”Cumanul” din cauza legăturilor celor intime ale acestui rege cu Cumanii.

Româneşte, Litenul are o accepţiune foarte apropiată, însemnând ”păgân”. Etimologia cuvântului e interesantă. Din toate popoarele indo-europene ale Europei, acela care a îmbrăţişat creştinismul mai târziu şi mai cu anevoie decât celelalte, au fost litvanii. În sec. XIII-XIV ei toţi erau idolatri. De aici la români ”liftă spurcată”, ”liftă rea”, ”liten”, au rămas ca sinonime cu ”păgân”. Tot aşa, în limba bohemă medievală, anume în ”Vocabularius” al lui Rozkochany: Barbarus – Lytwenyn, Saraceni – Lytwyene;
iar într’un text din 1556 ”litwa” se întrebuinţează la bohemi cu sensul de ”păgânătate”.

Nu urmează că Liten-vodă va fi fost necreştin, dar se vede oricum că era rău creştin, nu era un creştin ortodox, era aplecat către ritul grecesc mai puţin decât către cel latin, aceasta din urmă explicaţiune confirmându’se mai la vale.

Alexandri zice :

”Litfă e sinonim de neam rău şi fără credinţă”.

Cihac traduce tot aşa litfă prin: ”homme sans foi et honneur”.

Pentru viteazul voievod oltenesc dintre anii 1246-1279 numele Liten, ”Lythen Wayuoda”, iar într’un document chiar Litfa , ”Lytua Wayuoda”, nu era altceva decât o poreclă cu sensul de păgân, în special cu acela de eretic sau papistaş. I se zicea ”Liten-vodă”, întocmai după cum mai târziu fiul şi nepotul lui Mircea cel Mare, ambii Vladislav, erau porecliţi de către alţii ca ”Dracu-vodă” şi ”Ţepeș-vodă”.

Neortodoxia, mai propriu catolicismul lui Liten-vodă, este în legătură cu energica propagandă papală în Oltenia tocmai din acea epocă. Într’o bulă din 1238, înainte de urcarea pe tron a lui Liten-vodă, pe când el era încă un simplu kinez, papa Gregoriu IX ne spune că în Ţara Severinului s’a înmulţit atât de tare numărul catolicilor, încât era lipsă de un Episcop deosebit. Episcop nu s’a înfiinţat, dar misionari trebuie să fi fost destui. Pentru Liten-vodă, papismul poate să nu fi fost decât o dibăcie politică; oricum însă, aceasta şovăire religioasă, această ”lepădare de lege”, se vede a’i fi atras porecla de Liten.

Se naşte dară întrebarea: care să’i fi fost lui Liten-vodă numele de botez? Mihail, ca nume de botez al lui Liten-vodă, răspândeşte o lumină cu totul neaşteptată asupra unei problerne nedescurcate până acum din cronica muntenească: Mihail Basarabe urmând pe tron după Radu-Negru.”

Hai să vedem ce mai găsim prin documente. Pe 8 ianuarie 1285 regele Ungariei Ladislau Cumanul îi dădea magistrului Georgius o moşie drept răsplată pentru faptele sale de arme, iar în documentul pe care l’am redat mai sus din spusele lui Hașdeu, apare şi o relatare despre români:

”Şi în sfârşit, când începusem noi a domni, fiind încă copil, după moartea preaiubitului nostru tată, iar voievodul Litovoi împreună cu fraţii săi, în necredinţa sa, cuprinse pe seama sa o parte din regatul nostru, aflătoare dincolo de Carpaţi, şi cu toate îndemnurile noastre nu s’a îngrijit să ne plătească veniturile ce ni se cuveneau din acea parte, l’am trimis împotriva lui pe des-numitul magistru Georgius, care, luptând împotriva aceluia cu cea mai mare credinţă, l’a ucis pe el, iar pe fratele lui Bărbat (Barbath în original) l’a luat în prinsoare şi ni l’a adus nouă. Pentru răscumpărarea acestuia noi am stors o sumă de bani foarte mare şi astfel, prin slujbele acelui magistru Georgius s’a aşezat iar tributul ce ni se datora din acele părţi”.

Pe 6 octombrie 1288 magistrul Georgius îi dădea comitelui Petrus zis Pirus o parte din moşia obţinută de la regele Ladislau Cumanul, iar în actul de donaţie este evocat încă o dată episodul bătăliei cu Litovoi:

”De asemenea, când pe necredinciosul voievod Litovoi, din porunca aceluiaşi domn al nostru Ladislau, strălucitul rege al Ungariei, l’am omorât, iar pe fratele acestuia cu numele Bărbat l’am adus prins în faţa domnului nostru, acelaşi comite Petrus vărsându’şi sângele în acea întâmplare, ne’a slujit cu cea mai mare credinţă.”

Istoricii au stabilit că bătălia dintre oastea condusă de magistrul Georgius şi cea a voievodului Litovoi s’a dat în anul 1277. În actul din anul 1247 prin care sunt aşezaţi cavalerii teutoni în Transilvania se vorbeşte de un (cel mai probabil altul) voievod Litovoi, dincolo de munţi, în dreapta râului Olt.

Din aceste două paragrafe se pot trage mai multe concluzii logice.

În primul rând voievodul Litovoi avea o armată, şi nu una oarecare din moment ce a fost nevoie să fie trimis împotriva sa unul dintre cei mai buni comandanţi ai regelui Ladislau Cumanul (în documentul din 1285 sunt menţionate mai multe bătălii la care a participat magistrul Georgius). Apoi, lupta dintre Litovoi şi Georgius a fost una serioasă de vreme ce mâna dreaptă a magistrului Georgius, comitele Petrus ”şi’a vărsat sângele”.

În al doilea rând voievodul Litovoi avea o administraţie bine pusă pe picioare şi făcea parte dintr’o dinastie voievodală destul de veche, lucru dovedit de faptul că fraţii rămaşi acasă au fost în stare să strângă o recompensă atât de mare pentru răscumpărarea lui Bărbat încât să îl impresioneze pe regele Ungariei. Dacă dinastia voievodală ar fi fost una slabă nu s’ar fi zbătut nimeni să adune banii de răscumpărare.

În al treilea rând aflăm că voievodul Litovoi era vasalul regelui Ungariei căruia îi datora tribut. Cum bătălia s’a dat în perioada în care Ladislau Cumanul era minor cel mai probabil relaţia de vasalitate dintre voievodul Litovoi s’a stabilit în timpul domniei lui Ştefan al V lea (cel puţin, dacă nu cumva exista mai dinainte). Relaţia de vasalitate între voievozii transalpini şi regii Ungariei este una normală pentru perioada medievală. Doar că Litovoi nu a fost un vasal supus: a refuzat să plătească tributul şi a încercat să îşi extindă voievodatul – de aceea a fost pedepsit. Mai trebuie subliniat că Litovoi era considerat nobil de către regele Ungariei (care nu putea intra într’o relaţie suzeran-vasal cu un oarecare). În armorialul de la Wijnbergen din Franţa Olanda (contemporan cu evenimentele de care vorbim) apare o stemă a ”regelui Valahiei”: un scut fasciat aur cu roşu (element care se va regăsi şi mai târziu în stema familiei Basarabilor).

Stema lui ”roi de Blaque” din armorialul Wijnbergen

În al patrulea rând vine chestiunea etniei. Era Litovoi român?

Păi pe fratele lui îl chema Bărbat, îmi vine greu să cred că era slav sută la sută. În plus, documentul din 1247 care vorbeşte de voievodatul lui Litovoi (altul, cel mai probabil tată sau bunic al celui mort în 1277) se spune că aparţinea românilor (valahilor), iar după cum a reușit și Hașdeu să demontreze părea să fie o mai mult o poreclă decât un nume.

Voievodatul lui Litovoi din anul 1247 era de asemenea amintit ca fiind vasal regelui Ungariei şi dator să îi ajute pe cavalerii teutoni în expediţiile lor militare. Deci şi acest prim Litovoi avea o armată serioasă şi era un nobil încadrat într’un sistem feudal. Din nou: un astfel de stat nu putea să apară peste noapte fix în anul 1247. Exista cu multă vreme înainte.

Pe scurt: în jurul anului 1200 în Oltenia exista un stat condus de o dinastie nobiliară cunoscută până în Franţa, încadrat într’un sistem feudal, care avea o armată zdravănă, era populat şi condus de români.

Litovoi moare pe câmpul de luptă

Regele Ungariei a încercat să’l aducă pe Litovoi la supunere pentru recunoaşterea suzeranităţii şi la plata tributului pe cale paşnică. Cu toate insistenţele regelui, mândrul şi curajosul voievod gorjean a refuzat cu demnitate pretenţiile maghiare şi astfel s’a ajuns la conflictul armat. Împotriva lui Litovoi, regele l’a trimis pe magistrul Georgius sau Gheorghe. Lupta are loc între noiembrie 1276 şi mai 1277 şi s’a desfăşurat lângă Haţeg.

Pe câmpul de luptă, Litovoi îşi pierde viaţa, iar fratele său Bărbat a fost luat prizonier şi dus în faţa regelui, care, pentru a’l elibera a fost cerută o sumă mare de bani, fiind instituit din nou tributul faţă de regele ungar. Bărbat rămâne în fruntea voievodatului, dar pierde Ţara Haţegului.

”Litovoi este cel dintâi domn român căzut în apărarea ţării lui. Simbol al libertăţii şi independenţei româneşti, rămâne una dintre figurile de seamă ale neamului nostru.

William Robert Shepherd – The Historical Atlas, William R. Shepherd, 1911.

Nicolae Iorga punea întrebarea:

”Dacă dinastia din Argeş a domnilor «pe toată Ţara Românească» e a urmaşilor lui Seneslau de la 1274 sau a coborâtorilor din Litovoiu (sic!) cel din dreapta Oltului ?”, iar în alt loc susţine:

”numele întemeietorului primei dinastii româneşti «Băsărabă» […] e cuman.”

Era nume propriu, de botez, ceea ce nu înseamnă că purtătorii lui erau cumani, precum numele slave Dan, Vladislav, Radu, Mircea, nu înseamnă că avem de’a face cu domnitori de neam slavon, ci numele cumane au fost adoptate de români ”cel mai vestit nume cuman din istoria noastră este Basarabă, numele întemeietorului Ţării Româneşti şi al altor domnitori, un nume de botez şi nu de familie cum greşit s’a crezut. Basarabă înseamnă în dialectul vechi turc «tată cel prea bun»”, (O. Densusianu).

Prof. Em. C. Grigoraş, în anul 1924, semnalează descoperirea unei inscripţii aflată pe capul unuia dintre leii aşezaţi în faţa intrării principale a Arsenalului din Veneţia. Cei doi lei au fost cumpăraţi de amiralul veneţian Francesco Morosini din Pireu în anul 1687 şi aveau următoarea inscripţie parţial ştearsă de vitregiile vremii:

”1128 egipsia iglisia i Valakia” (Biserica egipteană şi valahă), iar o alta:

”1113 Nicolai Basarab ot Vdi ot Bulgaria” (Nicolae Basarab al Valahiei şi Bulgariei).

Un lucru nu a fost înţeles foarte clar şi anume ce reprezentau cei doi ani. Cornel Bârsan susţine că leii ”reprezentau un dar omagial făcut bisericii de către voievodul Nicolae Basarab”. Îşi pune în continuare întrebarea ”cine este acest Nicolae Basarab în anul 1113 când primul domnitor cunoscut cu acest nume în istoria ţării este Basarab I, fiul lui Tihomir, care devine domn în 1310?”

Acest Basarab nu putea fi de neam cuman deoarece este cunoscut faptul că aceştia nu ctitoreau biserici nefiind creştini, dar Nicolae Basarab ca domn al Valahiei şi Bulgariei putea fi iniţiatorul viitorului Imperiu Vlaho-Bulgar al Asăneştilor.

Istoricul Andrei Veress din Budapesta are o altă părere potrivit căreia ”la sfârşitul veacului al XIII-lea familia Basarabilor, cu o mână de oameni războinici veniţi de pe plaiurile dintre Prut şi Şiret, care au locuit cine ştie câte secole laolaltă cu cumanii, au cucerit poporul român aflat pe şesul Dunării, alcătuind acolo un stat”.

C. C. Giurescu afirmă:

”întemeierea se datoreşte voievozilor din stânga Oltului şi nu celor din dreapta lui, cum s’a crezut mai înainte. De la Câmpulung şi de la Argeş a pornit acţiunea care avea să ducă la formarea statului muntean”.

De aceeaşi părere este şi P. P. Panaitescu:

”Basarab era urmaşul lui Seneslau, voievodul de la stânga Oltului şi nu al voievodului din Oltenia, Litovoi; aceasta o deducem din faptul ca la 1330 Carol Robert al Ungariei l’a urmărit, cu oastea lui la Argeş (azi Curtea de Argeş), unde se afla reşedinţa lui.”

Marele istoric Nicolae Iorga susţine că regele unguresc a trebuit să caute apoi, în veacul al XIII-lea a stăpâni şi ”ţara de dincolo de Munte” (Transalpina), în părţile oltene şi muntene. Pentru aceasta s’au întrebuinţat – pe de o parte ostaşi aşezaţi în cetăţi şi pe de altă parte episcopii veniţi să aducă legea catolică cea care era şi a regelui. Mai mulţi cneji şi voievozi din părţile oltene […] au fost astfel siliţi să recunoască stăpânirea ungurească. Aşa s’a întâmplat pe la 1250 când pe lângă un Ioan, (se afla) un Farcaş (sau Vâlcea – Farcaş ungureşte şi Vâlcea slavoneşte înseamnă lup), judele voievod Litovoi din Ţara Oltului, dacă nu (la fel s’a întâmplat şi cu) şi cu voievodul Seneslau de dincolo de Olt, pe plaiuri argeşene, avându’şi chiar reşedinţa la Argeş.

Voievodatul contemporan al lui Litovoi cuprindea ambele laturi ale Munţilor Retezat – formaţiune politică închegată, cu centre şi cetăţi întărite – atestat arheologic în stânga Oltului muntean şi transilvănean ar putea fi identificată cu cea condusă în 1247 de voievodul Seneslau, contemporanul lui Litovoi din dreapta Oltului.

Ţara lui Seneslau cuprindea regiunea de munte, deal şi şes din Muntenia vestică, deci actualele judeţe Argeş, Dâmboviţa, Olt, Teleorman şi eventual Prahova, precum şi unele părţi din Transilvania de miazăzi aşa cum avea Litovoi în Ţara Haţegului.

Cercetările arheologice au adus probe că reşedinţa lui Seneslau era la Argeş, unde s’a descoperit o aşezare voievodală datând din secolul al XIII-lea, sau poate la Cetăţeni.

Ion Conea este de părere că au existat două persoane cu numele de Litovoi, deoarece ”e greu să admitem, mai ales pentru acele vremi că un modest voievod ar fi putut rămâne 30 de ani în demnitatea de voievod vlah supus ungurilor”.

Litovoi îşi pierde viaţa pe câmpul de luptă, iar fratele său Barbat a fost dus la curtea regelui ungar – unde s’a cerut o răscumpărare însemnată. Această primă încercare de independenţă a eşuat, dar se pot trage două concluzii: voievodatul ajunsese la o dezvoltare considerabilă având forţele necesare pentru o luptă de asemenea anvergură şi banii necesari pentru răscumpărarea lui Barbat.

Încercarea nereuşită a voievodului din dreapta Oltului va fi ”continuată” de cel din stânga râului, de la Argeş, voievodul Seneslau, cel menţionat în ”Diploma Cavalerilor Ioaniţi” în 1247 astfel ”cel dintâi voievod cunoscut din viitoarea dinastie a Basarabilor Ţării Româneşti este acest voievod oltean sau, mai bine zis, al Jiului, menţionat în 1241. De alminteri, el e poate acela care a înfiinţat voievodatul Jiului venind din Haţeg, unde va fi voievodul românilor din acele regiuni. Căci din Diploma ungară a 1247 rezultă cum un voievod român din Haţeg a înfiinţat voievodatul Jiului. Aceasta a fost prima aşa – zisă descălecare din Ardeal urma apoi urmată de descălecarea lui Negru – Vodă la Câmpulung”.

Respectiva ”Diplomă a Cavalerilor Ioaniţi” argumentează larga autonomie şi reglementează raporturile dintre formaţiunile politice româneşti şi regatul maghiar. ”Din Diplomă rezultă că formaţiunile politice de la sud de Carpaţi existau înainte de 1247. Cât priveşte voievodatul lui Litovoi din Ţara Severinului (Oltenia) şi a lui Seneslau din Cumania (Muntenia), se spune clar că ei aveau să stăpânească acele locuri aşa cum au stăpânit şi mai înainte ”regele acorda casei ospitalierilor” toată ţara Severinului cu munţii acesteia şi cu toate locurile ce ţin de ea, precum şi cnezatele lui Ioan si Farcaş, până la râul Olt, şi Munţii Transilvaniei, (sub acelaşi îndatoriri arătate mai sus cu privire la ţara Severinului) în aceleaşi condiţii ca şi ţara Severinului, în afară de ţara lui Seneslau – voievodul românilor, pe care le’am lăsat’o acelora, aşa cum au stăpânit’o şi până acum şi întru totul sub toate aceste îndatoriri rânduite mai sus, cu privire la ţara Litua”.

Există un document din 8 ianuarie 1285 potrivit căruia regele Ladislau al IV-lea al Ungariei întărea mai multe moşii magistrului Gheorghe ( Georgius) pentru meritele în luptele cu Litovoi care – se spune în document – în necredinţa lui împreună cu fraţii lui a cuprins o parte din regatul maghiar de dincolo de munţi refuzând să plătească veniturile ce se cuveneau regelui.

În scrisoarea din 1254 regele Ungariei scria papei că părţile de la est de Olt se aflau sub stăpânirea tătarilor, iar savantul şi omul politic persan Fazei ol Lah od – Din (1247-1318) a scris o monumentală lucrare de istorie universală Djamiot Tevarikh (Suma istoriilor) în care importantă pentru poporul nostru este prezentarea succintă a luptelor de pe teritoriile româneşti (Valagh) unde au acţionat forţele conduse de Bocek. Mongolo-tătarii i’au întâlnit pe români într’un spaţiu geografic foarte întins, locuind compact atât în câmpie, cât şi în zonele muntoase. Un alt pasaj despre luptele românilor cu tătarii poate fi găsit la cronicarul vremii Marino Sanudo cel Bătrân, anume:

”după retragerea tătarilor neamurile din Ungaria care locuiesc în pădurile aproape de dânşii, anume olahii şi secuii, au închis păsurile, ca să nu mai poată trece din nou.”

Cronica veche rusească ştie că tătarii după, înfrângerea ungurilor, s’au luptat cu valahii:

”Tătarii au gonit ungurii la Dunăre şi s’au războit şi cu valahii.”

Unii cronicari târzii afirmă că din anumite motive a fost mutat scaunul domnesc de cealaltă parte (sudică) a munţilor:

”niscai pricini ar fi învrăjbit [pe] domnul românilor (fără a menţiona vreun nume) cu domnii ungurilor şi cu ai saşilor” – spune Radu Popescu, dar a fost, probabil, înlesnită mutarea de slăbirea dominaţiei tătare după acea perioadă în care Nogai era ”atotputernic” în sud – estul Europei (1282-1299) a determinat la sud de Carpaţi o febrilă preocupare de găsire a unor soluţii proprii de rezistenţă.

Spre finele secolului al XIII-lea şi începutul celui următor, ca urmare a luptelor duse pentru eliberarea câmpiei de sub dominaţia tătarilor, formaţiunea feudală românească s’a dezvoltat […] fapt dovedit de fortificaţiile şi aşezările de la Breaza, Cetăţeni şi Curtea de Argeş.

În 1247 există prima atestare documentară a unor cnezate şi voievodate româneşti care aveau şi ierarhie bisericească superioară. Astfel, între alte, Diploma Cavalerilor Ioaniţi prevedea, ca veniturile teritoriilor cedate să se împartă între rege şi cavaleri, iar altele să rămână în întregime acestora. Făceau excepţia de la prevederea respectivă

”Bisericile clădite şi cele care se vor clădi în toate ţările sus zise, din venitul cărora nu păstrăm nimic pe seama noastră, rămânând deci neatinse cinstea şi drepturile arhiepiscopilor şi episcopilor pe care se ştie că le au… (Exceptis ecclessis constructis et construendi in omnibus terris supradictis, de quarum redditibus nichil nobis, reservamus, salvis tamen reverentiis et iuribus ahiepiscoporum et episcoporum, que ha bere dinoscuntur)”.

Unii istorici au ajuns la concluzia că organizarea bisericească urma celei politice, astfel încât ”este de neconceput ca voievozii Seneslau şi Litovoi să nu fi avut pe lângă ei un ierarh care să, hirotonească preoţi şi să sfinţească biserici. Probabil ierarhul lui Seneslau purta titlul de ”arhiepiscop” şi stă în preajma sa, fie la Argeş, fie la Câmpulung sau […] Cetăţuia, Schitul lui Negru Vodă (se pare că Cetatea a fost construită de teutoni, de la care a preluat-o vreun conducător român, cneaz sau voievod). […] înseamnă că aici la Cetate a fost un centru politic, militar şi bisericesc, deci o reşedinţă a voievozilor atestaţi documentar în 1247 şi, implicit, a ierarhilor ortodocşi atestaţi în 1234 şi 1247”.

Scrisorile papale care au fost menţionate mai sus, precum şi unele descoperiri arheologice demonstrează că au existat înainte de secolul al XIII-lea episcopi, preoţi şi biserici ortodoxe. În aceste schituri sau mănăstiri din apropierea conducătorului politic îşi aveau, poate, sediul vlădicii de atunci ”pseudoepiscopii” din scrierile papale, care cu adâncă evlavie şi dragoste de oameni au reuşit să ţină credincioşii legaţi de Sfânta lor Biserică Ortodoxă. Cercetările arheologice dau la iveală multe mărturii despre viaţa bisericească din diferite momente sau locuri. Prezenţa lor constituie o dovadă a existenţei în aceste teritorii a unei populaţii numeroase româneşti.

Arheologii au dat la iveală importante vestigii ale civilizaţiei româneşti anterioare statului feudal şi la Cetăţuia – locul care era acea parte din vechile centre importante din cadrul unei singure comunităţi româneşti ce se întindea pe ambele părţi ale Făgăraşului.

Către începutul veacului al XIV-lea împrejurările erau prielnice pentru întemeierea unei noi ţări a românilor care să poarte acest nume şi să se găsească sub stăpânirea celui mai puternic dintre voievozii ce erau pe atunci.

Seneslau murise în împrejurări necunoscute, iar cronicile slave îl numeau Ivanco, dar poate se numea Iancu sau Ioan ca şi judele oltean din secolul al XIII-lea. Istoricul Nicolae Iorga crede că va fi fost aceeaşi persoană cu Tihomir cel pe care îl pomenesc izvoarele ungureşti – poate nume de origine slavă asemenea lui Tih ţarul bulgarilor – în greceşte Tochos. În regiunea muntoasă a Olteniei există chiar un munte cu nume – al Tihomirului – acelaşi cu numele tatălui lui Basarab I Întemeietorul, motiv pentru care istoricul şi geograful Ion Conea a ajuns la concluzia că:

”întemeietorii dinastiei şi principatului muntean au fost de neam nobil coborâţi din partea muntelui din unul dintre cele mai româneşti ţinuturi: Haţegul şi Hunedoara. Într’adevăr: axa etnică a poporului şi a pământului românesc este formată de regiunea aceea de triplă întâlnire între Banat, Oltenia şi Haţeg, cu inima în Munţii Retezat”.

În jurul anului 1290 se află la Curtea de Argeş un voievod căruia i se închină Basarabii din dreapta Oltului. Nu este menţionată în izvoare data organizării ca stat în Valahia nord – dunăreană (cca. 1307) şi nici numele conducătorului ei, a ”marelui voievod” şi ”domn”.

Mai târziu în 1310 sau 1324 (în 1324 avem prima pomenire a numelui lui Basarab) apare Basarab I, fiul lui Tihomir ca domnul din Argeş fiind în fruntea Ţării Româneşti ce are sub stăpânirea sa teritoriul din stânga şi din dreapta Oltului.

Basarab a fost întemeietorul ţării, cel care a unit voievodatele, întâi pentru că cele mai vechi pomelnice ale bisericilor şi mănăstirilor ţării încep cu el şi nu se cunoaşte nici un ”domn” înaintea lui; […] reunirea voievodatelor nu s’a putut face decât după 1229 după moartea hanului tătar Nogai, deci întemeierea are loc între anii 1299-1324; socotim că ea este mai aproape de ultima dată decât cea dintâi, pentru că puterea tătarilor la Dunărea de Jos nu a decăzut imediat după moartea hanului tătarilor apuseni, ci năvălirile lor periodice în sudul Dunării au continuat până în 1321.

Trei cercetători dintre care doi clujeni, care au studiat singurul mormânt intact din necropola domnească de la Curtea de Argeș, au ajuns la concluzia că dinastia Basarabilor nu este de origine cumană.

Despre mormântul studiat se credea că este al lui Vlaicu Vodă, dar noile cercetări au dovedit că aparține unui fiu al lui Basarab I.

Potrivit unui comunicat de presă al Universității ”Babeș-Bolyai” (UBB), o comunicare știițifică pe această temă, intitulată ”Mormântul 10 din Biserica Sf. Nicolae din Curtea de Argeş. Despre geneza Ţării Româneşti”, a fost susținută pe 28 octombrie 2014, la Academia Română de către dr. Beatrice Kelemen, de la Institutul de Cercetări Interdisciplinare în Bio-Nano Ştiinţe al UBB, dr. Adrian Ioniţă, de la Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan”, al Academiei Române şi de dr. habil. Alexandru Simon, de la Centrul de Studiere a Populaţiei al Academiei Române și Centrul de Studii Transilvane.

Cele mai importante concluzii ale comunicării sunt următoarele:

– defunctul din Mormântul 10 (”Vlaicu Vodă”) a decedat cu puţin timp înainte de ridicarea Bisericii Argeş II (biserica de astăzi), ridicată cel devreme pe la 1350, fiind înmormântat în Biserica Argeş I (datând din anii 1230-1260), fiind vorba, cel mai probabil, de unul dintre fiii nenumiţi ai lui Basarab I amintiţi într’un document din 1335;

-nu au apărut elemente care să îl lege în plan genetic pe defunct de comunităţi sau indivizi de origine cumană;

-mormântul 10 este singurul mormânt neprofanat de la Curtea de Argeş şi rămâne până astăzi singurul mormânt domnesc cu inventar complet;

-istoria defunctului din mormântul 10 se înscrie în coordonatele cruciate (anti-tătare la acea vreme) ale afirmării monarhice, cunoscute atât de Ţara Românească, cât şi de Moldova;

-personajul din mormântul 10 aparţine contextului istoric al acelor Olachi Romani (valahi romani/ români romani) conduşi de către Alexandru, fiul lui Basarab, spre Papalitatea de la Avignon, împotriva intereselor regelui Ludovic I de Anjou al Ungariei la 1345.

Comunicarea științifică a fost găzduită de Sala de Consiliu a Academiei și a fost moderată de acad. Alexandru Vulpe, iar Comunicatul Universității ”Babeș-Bolyai” este acesta:

”Aceşti români erau întinşi din Ţara Românească, în Banat, de’a lungul Munţilor Apuseni până în Maramureş, unde întregeau revolta anti-angevină declanşată de la 1342-1343 de Bogdan (viitorul stăpânitor al Moldovei), precum şi extensiile transilvane ale uniunii politice de la Argeş (Oltenia şi Muntenia): Ţara Haţegului şi Ţara Făgăraşului.

Din perspectivă cronologică este cea mai importantă agregare politică românească, documentată şi acceptată în mediul apusean, până la Dacia lui Ştefan cel Mare, generată la 1498 de administraţia veneţiană şi de interesele Casei de Habsburg care – în cadrul formulei regionale Hungaria, Polonia, Dacia et Croatia – a rezistat vreme de peste trei decenii.”

Ipoteza originii cumane a lui Thocomerius (Tihomir), tatăl lui Basarab Întemeietorul, în fapt o diversiune de’a lui Djuvara, a stârnit o aprinsă dezbatere, după apariția lucrării ”Thocomerius – Negru Vodă. Un voivod de origine cumană la începuturile Ţării Româneşti”.

Ioan Tihomir şi tatăl său Constantin Tih, îşi luaseră numele Tih (Pacificul) după străbunicul său din sec. al XI-lea, Tihomir, care fusese căpitan al armatei bulgare, cunoscut pentru înţelepciunea şi curajul său din timpul revoltei lui Petru al II-lea-Delian, din anul 1040, care s’a răsculat împotriva stăpânirii bizantine asupra Bulgariei.

El se pretinsese neam cu regele Samuil, făcând parte din dinastia Kometopouli, dar bulgarii, printr’o discuţie publică provocată de Petru II Delian, îl dovediră, îl judecară şi aruncară în el cu pietre, ca nefiind de spiţă bulgară, ci de neam valah, recunoscut de latini pe timpul ocupării Daciei.
Şi totuşi, după două secole, originea valahă nu mai fu pentru urmaşul său, Constantin Tih, un inconvenient ca să ocupe în imperiu cea mai înaltă treaptă de îndată Asăneştii îşi începură dinastia: Ivan I Asen 1187-1196, Petru IV (Teodor) 1196-1197, Kaloyan (Ioniţă) 1197-1207, Borilă 1207-1218, Ioan Asan II 1218-1241, Koloman I 1241-1246, Mihail II 1246-1256, Koloman II 1256, Mitso 1256-1257, Constantin Tih (Pacificul) Asen, 1257-1277, Ivailo (1277-1279), Ivan al III-Assen 1279-1280)

Constantin Tih (Pacificul) (1257-1277) care domnise în imperiul valaho-bulgar în timpul dinastiei Asăneştilor îi dăduse numele fiului său Tihomir, pentru aduce Ţării basarabeşti ”tih=liniştea şi mir=pacea”, reuşită de banii Basarabi în vremea romanilor.  Demnitatea de ban era foarte veche, la fel cu aceea din Banatul Timişoarei din Ungaria unde şi acolo se găseau bani şi care, la rândul ei, însemna tot una cu comitele, cârmuitorul unui comitat german. Familia Basarabilor trebuie să fi fost şi ea foarte veche, deoarece, spre deosebire de obiceiurile din evul mediu, Fotino afirmă că în secolele de după retragerea aureliană banul ”urma în aceeaşi familie după moştenire, afară de cazuri extraordinare, şi era cel dintâi în grad după domn, având dreptul moştenirii, la nevoie, şi asupra tronului domniei”.

În 1270 i se mai naşte un fiu din a treia căsătorie cu Maria Paleologa Cantacuzina, Mihail, care, imediat îl forţă pe Constantin să’l declare porphyrogennetos (Concept de legitimitate dinastică nerestricționat de succesiunea imperială a primei naşteri) pentru a’i bloca lui Tihomir accesul şi la tronul bulgar. Căzut de pe cal şi imobilizat parţial, Maria îl sili pe Constantin să încoroneze pe Mihail co-împărat la nici doi ani.

În anul 1277 fu ucis în luptă împotriva Ivailo, fiul său Mihail Asen al II-lea devenind împăratul legitim din Bulgaria.
Tihomir rămase aşadar să întemeieze singur ”Ţară nouă” aşa cum doreau boierii olteni şi spera în ajutorul lor. Deocamdată însă, cutuma alegerii domnului deşi era foarte veche, era precis stabilită. Puterea voievodală ca şi puterea domnească, se transmiteau atunci după principiile ereditar-elective, primând primul principiu: cel care moştenea tronul trebuia să fie de ”os domnesc”. A doua regulă, să fie fi ban, banoveţ, cneaz sau voievod peste anumite teritorii dacă ar fi dorit tronul domnesc. Treptat, puterea devenind şi electivă, chiar şi rude îndepărtate sau fii nelegitimi ai voievodului puteau deveni voievozi. Ori, Constantin şi Tihomir fuseseră confirmaţi ca valahi de viţă domnească de însăşi arhiepiscopul din Ohrida.  Uns de chiar Theodor I Lascaris (1208-1222), primul împărat bizantin la Niceea după ocuparea Constantinopolului de către occidentali in cruciada a IV-a (1204). Mai mult, acesta le recunoscuse drepturile de posesiune, zestre şi moştenire. Şi mai mult, Constantin Tih (Tiş) dusese şi el mari bătălii cu ungurii pentru Banatul Severinului.
Pentru moştenirea tronului Ţării basarabeşti cum se numea Oltenia atunci, Tihomir îndeplinea prima regulă, aceea de ”os domnesc” , a doua regulă fiind să deţină un teritoriu peste care să fie cneaz. Bun strateg, Tihomir se căsători cu Ana, fiica lui Bărbat (genealogia lui Ana, daughter of Barbat (Ana fiica lui Bărbat) pe ramura George este a 12-a, bunica mare pentru Lady Diana a 22-a, bunica mare pentru Churchil este a 20-a , bunica mare pentru Louis XVII este a 16-a. Ancestry.com: husband/partner: Thocomerius – soţ/partener: Tihomir), fratele lui Litovoi, care’i dădu ca zestre ginerelui său partea sa dintre Jiu şi Olt, din dreptul Strehaiei, Tihomir devenind astfel şi cneaz.

La începutul acestor mici formaţiuni prestatale, nu mitropolitul făcea ungerea şi încoronarea ca în cazul domnitorilor de ţară ci alte înalte feţe bisericeşti împreună cu boierii care aveau drept de judecată pe moşia lor şi făceau parte din sfatul conducătorului. În aceste cazuri, după oficierea juridică şi religioasă actele voievodale erau pre-intitulate IO,  dar cu semnificaţia ιω=”Noi” (ΙΩ cu majuscule), titlul venind pe filiera slavă, consemnând împuternicirea cneazului de către un înalt for local reprezentativ.

Cea mai veche consemnare a acestei particule IO (în originalul slavon Ιω sau IωNЬ) ca titlu domnesc, și purtat de domnitorii români din Moldova şi Ţara Românească în Evul Mediu, este cea care datează din 1392 din Moldova, când Roman I se intitulează într’un act al său

”marele şi singur stăpânitor, din mila lui Dumnezeu domn, Io Roman voievod stăpânind Ţara Moldovei de la munte, până la mare”.

În cazul Ţării Româneşti este vorba despre piatra funerară de pe mormântul lui Nicolae Alexandru de la mănăstirea Negru Vodă din Câmpulung:

”În luna noiembrie 16 zile, a răposat marele şi singur stăpânitorul domn Io Nicolae Alexandru voievod, fiul Marelui Basarab, în anul 6873, indictionul 3. Veşnica lui pomenire”.

Unii istorici afirmă că numele ”Ivanko”, alăturat celui domnesc provine tot din ”IO”, prin interpretarea greşită a acestuia.

Originea particulei IO în titlul domnesc a rămas un subiect de dispută între istorici. Principalele teorii sunt:
1. IO provine de la numele ţarului vlah Ioniţă Caloian, prin filieră bulgară, căci toţi ţarii de după acesta i’au purtat numele.

2. IO provine din grecescul ”Ioannes” (Ιωάννης), care înseamnă ”unsul lui Dumnezeu” sau ”cel ales de Dumnezeu”, ceea ce justifică prezenţa sa într’un titlu domnesc.

3. IO ne parvine de la sacerdoții geți IO reprezentând numeralul 10 care se pronunța diece, dece, daci, doci sau doici și de unde se trage etnonimul nemților ”deutsch”. Daci Balo sau Dace Balo reprezentând un supranume pentru Diurpaneus, adică Zece Războinici, pentru că Daci Balo (război) se lupta cât 10.

Documentele vremii păstrează titulaturile voievoizilor. Într’un document al lui Mircea cel Bătrân se arată:

”Hristos iubitor şi autocrat, Io Mircea mare voievod şi domn din mila lui Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu, stăpânind şi domnind peste toată Ţara Ungrovlahiei şi a părţilor de peste munţi, încă şi către părţile tătăreşti şi Amlaşului şi Făgăraşului herţeg şi domnitor al Banatului Severinului şi pe amândouă părţile pe toată Podunavia, încă până la marea cea mare şi stăpânitor al cetăţii Dârstorului.”

De asemenea, Mihai Viteazul se autointitula în documentele oficiale:

”Io Mihail voievod ungro-valah al ţărilor ardealeană şi moldoveană”

Expresia ”din mila lui Dumnezeu” sau echivalente arătau în Evul Mediu că domnitorul ajuns pe tronul tarii a fost confirmat de biserică.

În Valahia, regula era o imitare la scară mai mică a practicilor imperiului vlaho-bulgar.

Onciul în Originile, pag. 38-39, spune:

”Ca urmași ai Asăneștilor, domnii Țerii Românești, și dupa ei și cei ai Moldovei, voind să exprime su­veranitatea lor, se numea toți ”Ioan”, prescurtat Io, Acest nume domnesc, pus înaintea numelui personal, este moștenit dela primul loan al imperiului româno-bulgar, numit și Ioaniță sau Caloioan, care cel întâiu a fost recunoscut de statele euro­pene ca suveran al Românilor si Bulgarilor, fiind încoronat ca rege de legatul Papei după uniunea bisericeasca cu Roma (1204). Tot așa și urmașii Asăneștilor în Bulgaria se numeau loan întocmai ca domnii noștri. În mod analog, și domnii Serbilor se numea Ștefan, după întemeietorul statului serbesc Ștefan Nemania. Acelasi us la împarații romani, care se numeau toți Cesar dupa întemeietorul monarchiei. Deasemenea sl instituțiunile de origine byzantină-bulgară ale principatului Țerii Românesti, transplatate de aci și în Mol­dova, arată legătura cu imperiul româno-bulgar al Asăneștilor. Dacă statul ar fi fost întemeiat din regatul ungar, instituțiunile lui ar trebui sa arete urmele originii sale ungurene, care urme însă nu se găsesc.”

A. D. Xenopol:

”Izvoarele ne spun că dinastia Asăneștilor era de origine valahă. Mai mulţi cronicari francezi şi unul german, care cu toţii descriu fapte, în care ei singuri au jucat un rol pe aici, prin Orient, mărturisesc că Ioniţă era valah. Aşa, Geoffroy de Villehardouin, care luptase în persoană contra lui Ioniţă în armata nenorocitului Baudouin, spune despre Ioniţă că era regele Valahiei şi al Bulgariei şi că el însuşi era valah şi tot astfel mărturiseşte şi Henri de Valenciennes:

”Iohannis qui était roi de Blaquie et de Bogrie et ce Iohannis était un Blaque qui s’était révolté contre son père”.

Pagina 164 conţine în nota 76 o versiune a altor manuscrise, care scrie numele lui Ioniţă ”Iohanice le Blac”, iar p. 209:

”Iohannis, le roi de Blaquie venait secourir ceux d’Adrinople avec une bien grande armée, car il amenait Blaques et Bogres et bien 14.000 Cumains qui n’étaient pas baptises”,

Pagina 219: ”Les Grecs qui étaient entrés dans la cité se rendirent à lui et lui à l’instant les fit prendre et les fit mener en Blaquie, a une ville qui avait no Enlui (alte manuscrise dau: Enlin, Aulin, Alin) qui siet au pied de la montagne de Blaquie.”

Henri de Valenciennes, Idem, p. 309:

”Alors ils résolurent qu’ils iraient vers la Blaquie pour requérir l’aide et l’appui d’un haut homme qui avai le nom Esclas et était en guerre avec Burila, qui était son cousin germain. Alor l’empereur commanda que l’armée chevauchat, vu qu’il avait grand désir de trouver Burila son ennemi, car lohannis l’oncle de Burila lui avait occis son pére, l’empereur Baudouin.”

p. 333: ”Esclas, je vous donne ma flute et puis je vous octroie avec la grande Blaquie, dont je vous ferai seigneur etc..”

Urmaşul lui Baudouin, împăratul Henric, scrie după nefericita luptă purtată contra lui Ioniţă, către Papă că ”deodată s’a repezit asupra lor acest Ioniţă cu valahii şi cumanii săi”. Robert de Clary, un nobil din armata franceză, care a luat parte la mai multe lupte cu Ioniţă, numeşte deasemenea pe acest principe, Ioan Valahul. În sfârşit, îl mai amintim şi pe cronicarul Cruciadei a III-a, întâmplată tocmai în timpul lui Petru şi Asan, Ansbertus, care descrie fapte petrecute sub ochii săi. El îi deosebeşte, între naţionalităţile de căpetenie ale peninsulei Balcanice, pe greci, bulgari, sârbi, valahi şi pomeneşte pe un oarecare Calopetru Valahul şi pe fratele său Crasianus (Asan) cu supuşii lor valahi.

În afară însă de aceste mărturisiri concordante a o mulţime de izvoare atât de deosebite, ca bulele papale, cronicarii bizantini, cronicarul german al Cruciadei a III-a şi acei francezi ai Împărăţiei Latine din Constantinopole, care singure prin întâlnirea lor uniformă asupra naţionalităţii valahe a Asăneștilor ar trebui să ridice orice îndoială, mai posedăm în Nicetas Choniates o ştiinţă încă şi mai preţioasă, care ne arată că ”limba care era mai pe placul capilor răscoalei era aceea valahă”.

El ne spune anume, cu autoritatea lui de martor ocular al celor mai multe scene şi de informat la faţa locului pentru cele la care nu asistase, că ”într’una din numeroasele lupte întâmplate între valahi şi bizantini, unul dintre preoţii prinşi, pe când voiau să’l ducă prizonier în Hemus, fiindcă cunoştea limba valahilor se rugă de Asan, ca unul ce era de aceeași limbă cu el, ca să’i dea drumul”.

Nicetas arătă deci că acest preot îl rugă pe Asan în limba valahă, ca fiind limba lui Asan, preotul spera a’l dispune mai curând în favoarea lui şi să’l facă a primi rugăminţile ce’i făcea. În acest loc noi credem a găsi o dovadă asupra naţionalităţii valahe a lui Asan şi deci a întregii sale familii, asupra căreia nici că mai poate încăpea vreo discuţie. Faţă cu nişte mărturii atât de variate şi totodată atât de concordante, ce se poate aduce?

Împrejurarea că Ioniţă îi numeşte într’un loc al scrisorii sale pe împăraţii bulgari, predecesori ai săi şi pe Simion, Petru şi Samuel, străbunii săi. Ioniţă însă pentru a’şi da mai mult drept la tronul bulgaro-valahilor putea să se pretindă coborâtor din vechea dinastie bulgară. Aşa, tot el spune că Simion, Petru şi Samuel fuseseră împăraţi ai bulgarilor şi valahilor şi lucrul rămâne nehotărât, dacă nu cumva a fost aşa cum spunea Ioniţă, adică dacă românii nu jucaseră un rol însemnat şi în prima împărăţie bulgară. Cât despre împrejurarea că monumentele slave nu’i arată pe Asănești ca români, ci ca bulgari, ea îşi găseşte uşor explicaţia în strânsa legătură în care se aflau românii cu bulgarii, într’un timp când deosebirile etnice nu aveau încă nici o valoare; apoi în faptul că dinastia Asăneștilor, deşi de origine româna, se bulgarizase tot mai mult cu timpul şi membrii ei puteau deci să treacă drept bulgari.”

Pentru a deveni domn, Tihomir mai avea însă un prag neîmplinit: să facă ţară nouă unind mai multe banate, voievodate şi cnezate, lucru pe care’l începu Litovoi cuprinzând voievodatul de peste Olt al lui Seneslau. Doar voievodatul fusese confirmat la Ohrida de însăşi Th. I Lascaris.
Voievodatul devenise însă tributar tătarilor pe la 1254 şi după ce Tihomir îl cuprinse în anul 1272 îi fu voievod doar un an, până când ungurii se treziră că nu mai primeau tribut uitând de termenul dat prin Diploma Ioaniţilor: acesta trebue să se facă doar între 1247-1272!

Litovoi cuprindea deci Cumania nu ca ţară dependentă de Ungaria. ci ca teritoriu valah redobândit legal când la Bizanţ era un împărat pus de cruciaţii veneneţieni, deci uns de papa de la Roma. Pretenţia regelui ungur să’i dea lui tributul pe de’a gata, total nemeritat, era absurdă!

Prin Ordinul Ioaniţilor, ţara lui Seneslau din Cumania plătea hospitalierilor doar 25 ani. Gâlceava se lăsă totuşi prost în 1273, prin uciderea lui Litovoi, într’o ambuscadă la Râul Bărbat, întinsă de magistrul Georgius prin obţinerea de bani de la Bărbat. Peste puţin timp, neavând încotro, documentul din anul 1288 întocmit cu vinovăţie de magistrul George însuşi, numeşte pe Bărbat, fratele lui Lython, cu atributul Voevodul Litua. El prelua voivodatul către 1279 la 1276 gasind în Haţeg pe Petru vv.

Nu a existat voievodat fără nişte reguli prestabilite sau voievodat fără funcţii administrative, judecătoreşti, legisla­tive sau militare, toate actele ungureşti, inclusiv Diploma Ca­valerilor Ioaniţi din anul 1247 confirmând acest lucru, deşi unii spun că e un fals şi care este bun numai pentru faptul că ne con­firmă nouă nişte conducători valahi existenţi atunci. În Diploma Ioaniţilor din 1247 regatul maghiar le dădea acestora teritorii care s’au dovedit ulterior că nu le stăpânea. Aceiaşi stratagemă o vor folosi călugării Tismanei în timpul ocupaţiei austriece a Olteniei falsificând – pentru a nu trece la catolicism – diplomele lui Sigismund I, date după 14 iul. 1418 şi hrisovul lui Huniade din 1444.

Mai devreme sau mai târziu actele trebuiau însă respectate: Bărbat primi înapoi voievodatul său la 1279, primi iar – prin diploma de la 1285 – şi partea lui Seneslau ”aliquam partem de Regno nostro ultra alpes”. Le ţinu până în anul 1290, când, dând toată partea sa lui Tihomir propuse boierilor Olteni alegerea, apoi ungerea şi încoronarea ginerelui său ca domn al Ţării basarabeşti.

Boierii ţinură în acel an sfat: ”os domnesc” Tihomir era din ”două părţi”. Una prin căsătoria lui cu fiica lui Bărbat, a doua, tatăl lui, Constantin Tiş, fusese împărat în dinastia Asăneştilor. Se ştia că lui Ioniţă Caloianul (1197-1207) îi pusese coaroana pe cap însăşi papa Inocenţiu al III-lea (1198-1216) deoarece era de neam vlah, considerat latin.

Tihomir era voievod (cneaz) peste teritoriul dintre Olt şi Jiu – în dreptul Strehaiei – şi mai era acum şi voievod peste recentul voievodat al lui Litovoi ce’l primise de la socrul său. Dar boierii olteni îi confirmară lui Tihomir doar titlul de voievod peste Terra Lytua, nu şi pe acela de domn pentru că nu făcuse ”Ţară nouă” reunind toate teritoriile basarabeşti. Voievodatul lui Seneslau din stânga Oltului, e adevărat că fusese luat de Litovoi de la tătari, în 1272, dar acesta fu ucis peste un an în ambuscadă ungurească.

Regatul maghiar recunoscuse lui Bărbat, la 1285, partea lui Seneslau din Cumania, dar cu condiţia restabilirii tributului pentru ea. Una din regulile basarabeşti de a fi ales Tihomir ca domn, lipsea! Era prea devreme în anul 1290! Regatul maghiar era încă puternic în Cumania, iar Tihomir numit de unguri Thocomerius ţinu ambele voivodate din stânga şi dreapta Oltului la înţelegere cu partea tătărească. De unde şi diversiunea lui Neagu Djuvara că Thochomerius ar fi fost un prinţ cuman venit cu hoardele mongole iar lui fiu’său în pusese nume cuman, Basarab, tradus de acest milionar ca ”tata conducător”.

Tihomir ţinu teritoriile sale până la 1310, începutul noului veac fiind de bun augur pentru el. Fiul său împlini 20 de ani iar peste un an, la 1301, în Ungaria se stinse dinastia lui Arpad prin moartea regelui Andrei III. In lupta ce începu între pretendenţi, voievodatul din stânga Oltului putea fi uşor realipit basarabilor prin susţinere politică şi diplomaţie. Viitorul întemeietor Basarab I, ţinu partea lui Carol Robert de Anjou al Napolei, susţinut de papa Bonifaciu VIII, deşi ungurii îl aleseseră pe Wenceslas al Boemiei. Faptul era de altfel foarte normal: voievozii basarabi primiseră drepturile lor în procesul de la Ohrida cu încuviinţarea lui Theodor I Lascaris (1208-1222), primul împărat la Niceea pus de cruciaţii veneţieni după căderea Constantinopolului. Susţinerea lui Carol Robert în alegerile ungureşti de către Tihomir şi fiul său, se lăsă cu fericire pentru viitoarea Ţară Românească sau Terra Transalpina cum o va confirma regatul maghiar mai târziu. Tânărul fecior de voievod, viitorul Basarab, căpătă ca feude ducatele de Făgăraş şi Almaş luând în căsătorie pe comitesa Margareta, catolică, cu care zidi ”Klosterul” din Câmpulung.
Fu nuntă vestită ajunsă la urechile boierilor şi interpretată mai târziu ca ”descălecat” al lui Negru Vodă (altă diversiune ungurească).

Gheorghe I Brătianu – Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, reeditare, Buc, 1980, la pag. 107 scrie:

”Era dealtfel firesc ca această latură a tradiţiei noastre să capete o deosebită valoare în ochii istoricilor maghiari. Într’o lucrare recentă, dl Ludovic Elekes vede în ea dovada unei conştiinţe ”de a fi venit dinspre miazăzi”, care ar fi dăinuit încă în secolul al XVII-lea când se redacta Cronica anonimă. Dar reproducând cu un deosebit interes cuvintele care o înregistrează, ocoleşte cu nu mai puţină grijă, partea care se referă la descălecatul lui Negru Vodă, purces din Ardealul unde nu trebuie să se afle români la această dată”.

Gh. I Brătianu face aici şi el o eroare cu ”descălecatul” din Ardeal, care va prinde bine istoricilor maghiari. Da, afirmă ei, toţi românii din Ardeal l’au urmat pe Negru Vodă ca oile după cioban şi n’a rămas urmă de valah în Transilvania. Mai încolo însă, tot Brătianu vede şi consecinţa ”plecării vlahilor”:

”La 1291, sub Andrei al III-lea, mai sunt convocaţi, pe lângă nobilii, saşii, ungurii şi vlahii la adunările pentru dieta ardeleană. Dar aceasta este ultima lor menţiune. În 1292 şi 1298, la Pesta, apar în locul lor nobili cumani; iar valahii dispar de atunci din rândul acelora chemaţi la adunările ordinelor privilegiate ale Ardealului.”

Iată, fiul lui Tihomir împlinise şi ultima condiţie de a face ”Ţară noao” cum zice Letopiseţul Cantacuzinesc. De aici înainte istoria se cunoaşte, ba încă prea mult, interpretând’o fiecare cum vrea şi pe cât a citit. Mai puţin de ce ”iară şi băsărăbeştii veniră şi se închinară” lui ”Basarab I zis Negru vodă” !
Luptele interne dure din ungurime ţinură până pe la anul 1318, în vreme ce la 1310 boierii din toate părţile valahe, inclusiv din Ardeal, aleseră pe Basarab, fiul lui Tihomir Tih, mare domn, acesta pecetluind întemeierea Ţării Româneşti prin Bătălia de la Posada, la 1330.

Există variante neţinând cont de faptul că la valahi titlul se pune înaintea numelui. Deci, nu ”Bezeramban” ci „Ban Bezeram”, nu ”Saraba Ban” ca ”Bathu Han”, ci ”Ban Saraba” ca Hașdeu, poate având dreptate chiar şi istoricii sârbi cu explicaţia lor ”Ban”= Domn şi ”Sarab” = rege. Prin ungerea şi încoronarea sa de către un mitropolit, domnului i se dădea titlul IO = Ioanes – ”cel ales de Dumnezeu” şi ”domn din mila lui Dumnezeu”, titulatură confirmată de toţi boierii prin puparea mâinii domnului.

Toate acestea şi mai ales bătăliile purtate atunci, ne fac să înţelegem mai bine de ce Matei Basarab fu urmat de toţi boierii şi fu ales de ei pentru a îndepărta pe Leon Vodă, impus de otomani. Ne fac să înţelegem de ce se numesc unii munteni ”de’ai lui Basarabă” şi de ce au numit un deal din vestul satului ”Dealul Tihomirului”.
Şi mai înţelegem, de ce oştenii care păzeau Pasul Cerna-Jiu aflat în Scocul Jiului şi care făceau ca şi acum transhumanţă – trecând din Oltenia în Ardeal prin Şaua Suliţi – îl scoaseră pe Matei din Mânăstirea Tismana scăpându’l pe acest plai de oştile lui Leon.
Oltenia a fost şi este un areal de mare patriotism a cărui sămânţă s’a plantat de’a lungul istoriei!
Dacă nu ţinem seamă de istoria noastră zbuciumată, nu vom înţelege niciodată de ce oştenii n’au apărat domnul investit în funcţie, ci pe boierul care se răzvrătea contra cozii de topor a turcilor.

Era glasul profund al străbunilor care sub opresiune au voit mereu ”o ţară nouă” şi liberă!

Sursa: Documenta Romaniae Historica, seria D, vol. I, documentele 13 şi 14, enciclopediae.blogspot.ro, tomoniu.ro, george-damian.ro, Monografia Mânăstirii Cetăţuia Negru Vodă Muscel – Argeş, Ed. Muscel 2000, transilvaniareporter.ro

Citește și:   RĂZBOAIELE NEȘTIUTE DUSE DE ROMÂNI

sau: IMPERIUL ȚARIST DESPRE ROMÂNI ÎN 1840: ”MOLDOVA ȘI VALAHIA SUNT ȚĂRI LOCUITE DE UN POPOR CARE ARE O SINGURĂ ORIGINE”

sau: ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

RĂZBOAIELE NEȘTIUTE DUSE DE ROMÂNI

Asemenea altor capitole din istoria furată sau ascunsă a neamului românesc, episoade care fac cinste strămoșilor noștri, dar care aduc în umbră alte popoare care azi sunt mai mari, și care fac jocurile politice la nivel mondial, au avut puterea în dese rânduri să impună neamurilor mai mici și în bătaia vânturilor așa cum era și neamul românesc, cum să’și scrie propria istoria, ce să elimine din această istorie scrisă, sau cum să o descrie în așa fel să nu deranjeze marile puteri.

Unul din capitolele despre care românii contemporani știu foarte puțin sau deloc sunt bătăliile pe care le’au purtat românii în estul României, pe teritoriile strămoșilor noștri care ulterior au devenit prin expansiune și rapt ale imperiului rus, dar și acolo unde neamul românesc a fost deznaționalizat.

Unul dintre argumentele noastre pentru care istoria este încă ținută la sertar sunt dovezile slugărniciei istoricilor noștri, văzând că nici azi nu se fac cercetări despre istoria noastră de dinainte de țariști, mărgineni (ucrainieni) și sovietici. Aici nu vorbim doar de dezinteres, ci și de ploconire și căciuleală în dauna intereselor neamului românesc.

Kalka (sau Kalcik), este un afluent al râului Kalmius, care se varsă în Marea Azov.

Pe râul Kalka a avut loc în 1223, între mongoli și ruși, în care oastea mongolo-tătară, condusă de generalii Sübedei sau (Subotai) ”Bahadur” și Gebei noion, a înfrânt oastea mixtă a cnezilor ruteni (Mstislav cel Viteaz al Haliciului, Mstislav III al Kievului etc.) și a cumanilor hanului Kotian (Kuten). Bătălia de la Kalka a intrat în istorie ca una dintre cele mai importante etape ale marii invazii mongole din Europa, care a culminat în 1241.

Marea invazie mongolă a afectat si regiunile din țările române, importante atât pentru pradă, cât și pentru faptul ca reprezentau baze de atac spre alte țări. Românii, care nu dispuneau de formațiuni statale consolidate, de structuri militare bine organizate, de fortificații corespunzătoare, nu au fost în stare să le reziste. Datorită invaziei care a distrus majoritatea evidențelor culturale de scriitură și limbă când a fost prădată zona în 1241, puține mărturii ale evului mediu cultural românesc mai există astăzi.

Descriem în continuare împrejurările bătăliei de la Kalka la care au luat parte și oșteni români.

”Bătălii uitate în istoria românilor: râul Kalka 1223

Poate unii vor crede că glumesc vorbind în contextul bătăliei de la râul Kalka (1223) despre asocierea românilor la acest eveniment. Vorbim despre o mare bătălie care a însemnat, prin înfrângerea ruşilor, un important recul din istoria lor, reducându’i timp de peste trei sute de ani ca şi tributari şi supuşi tătarilor, de sub suzeranitatea lor reuşind să se desprindă abia în secolul XVI, dată de la care vor începe să’şi clădească marele lor imperiu ale cărui efecte le vedem şi le simţim până şi în ziua de astăzi.

Întrebarea care rămâne, cum ar fi arătat harta Europei, sau chiar a lumii, dacă ruşii nu ar fi fost zdrobiţi şi stopaţi din expansiunea lor timp de trei sute de ani în urma acestei bătălii?

Iar foarte puţini ştiu faptul că românii au avut un rol important în această bătălie care a modelat istoria viitoare a Europei.

Tocmai în acest sens, m’am decis să deschid un nou capitol pe acest blog, destinat exclusiv bătăliilor necunoscute din istoria românilor. Nu este ceva nou pentru mine, m’am aplecat asupra multor evenimente istorice mai puţin cunoscute de compatrioţii mei, tocmai pentru a face primul pas pentru o mai profundă studiere a lor de către istoricii profesionişti, cei cu resurse şi cunoştinţe profunde pentru un astfel de demers. Nu pot spune că nu am fost dezamăgit, văzând că nu există interes pentru asta, poate cu puţine excepţii. Şi este păcat, avem o istorie de care alte popoare ar putea fi mândre, sunt alţii care se laudă în toată lumea cu fapte de vitejie care nu se ridică nici pe departe la nivelul celor realizate de români, cu potenţialul lor din acea vreme, iar noi, beneficiari ai unor fapte de arme şi de vitejie care ne’ar situa printre popoarele de frunte ale Europei, nu numai că le cunoaştem, dar nici nu încercăm să le studiem cât de cât.

Demersul meu, după cum spuneam, nu este nou, am mai încercat să readuc la cunoştinţa cititorilor bătălii uitate din istoria noastră, fapte de arme ignorate sau cenzurate de istoriografia comunistă care ne’a ciuntit istoria timp de patruzeci şi cinci de ani. Totuşi, au trecut douăzeci şi trei de ani de la revoluţie, şi prea puţine lucrări abordează aceste teme.

În acest context se înscriu articolele mele referitoare la împrejurările în care s’a realizat România Mare în 1918, la revoluţia din Ardeal şi războiul cu ungurii din 1919 finalizat cu ocuparea Budapestei de armata română, sau despre luptele cu bolşevicii ruşi în Moldova şi Basarabia în anii 1917-1918, precum şi luptele continue pe linia Nistrului după realizarea idealului României Mari. La fel, am amintit de bătălii importante şi mai puţin cunoscute din al doilea război mondial, acolo unde compatrioţii noştri s’au acoperit de o glorie nepieritoare aş vrea să spun, dacă nu aş constata că este pieritoare, în sensul că această glorie este pe moarte prin ignoranţa şi necunoaşterea de către noi a acestor minunate fapte de arme realizate de compatrioţii noştri care s’au înscris astfel printre cei mai buni combatanţi care au luptat în cea mai cumplită conflagraţie mondială.

Dar am încercat, tot pe tema anunţată, să amintesc de bătălii şi importante fapte de arme româneşti cu totul necunoscute din trecut, cum ar fi Românii care l’au oprit pe Napoleon, care dovedeşte fără putinţă de tăgadă tradiţiile militare româneşti fără de care ne’ar fi fost imposibil să supravieţuim ca şi neam pe acest pământ binecuvântat de Dumnezeu şi disputat de oameni, ţinut aflat în calea tuturor răutăţilor, cum spunea nemuritorul Nicolae Iorga.

Iar acest demers deschis cu acest articol este doar primul, după cum intenţionez, dintr’o serie care dovedească faptul că noi, românii, am fost un factor decisiv şi important care a modelat istoria, noi nu am fost doar victime şi un accident istoric, ci participanţi direcţi care ne’am luat soarta în mâini şi ne’am bătut pentru ca astăzi să fim ceea ce suntem şi am fost, şi ceea ce vom fi, respectiv elementul primordial care nu poate fi scos din rădăcina şi istoria acestui pământ pe care trăim ca şi stăpâni pe drept, după cum spunea acelaşi Nicolae Iorga:

”Românii nu sunt nicăieri colonişti, venetici, oamenii nimănui, ci pretutindeni unde locuiesc sunt autohtoni, populaţie mai veche decât toţi conlocuitorii lor.”

După Alexandru Boldur (născut pe 23 sau 25 februarie 1886, la Chișinău, decedat pe 18 octombrie 1982, București, a fost licențiat în drept, istorie și arheologie, a absolvit Seminarul Teolo­gic din Chișinău (bacalaureat, 1906); Universitatea din Petersburg (licențiat în drept, 1910); Institutul de Arheologie, cu brio; în 1911 — asistent la Facultatea de Drept a aceleiași universități, în 1916 — magistrat în drept pu­blic; în 1917 — conferențiar privat de istorie a dreptului; în 1921 — profesor la Universitatea din Crimeea, apoi la Facultatea Muncitorească din Moscova, întors în Basarabia în 1927 — conferențiar de istorie a românilor la Facultatea Teologică din Chișinău a Universității din lași; în 1932 – profesor agregat; în 1937 – titular la aceeași catedră; în 1938 se transferă la Iași; în 1943 – ‘46 – director al Institutului de Istorie A. Xenopol din Iași; a scris peste 100 de lucrări, inclusiv monografii, studii, tratate istorice, are multe pagini dedicate Chișinăului și este considerat drept unul dintre cei mai importanți istorici basarabeni, cunoștea șase limbi străine).

În acest context, vreau să vă spun că nu glumesc, românii, respectiv brodnicii conduşi de voievodul Ploscânea, au participat la marea bătălie de pe râul Kalka, unde s’a înscris intrarea ruşilor sub dominaţia tătarilor pentru următorii trei sute de ani. Dar pentru asta e nevoie să vedem câte ceva din istoria românilor de dincolo de Nistru.

Ţara Bolohovenilor conform descrierii lui A.V. Boldur

Pentru mulţi dintre vecinii noştri care nu ne doresc aici şi care ar fi făcut orice ca noi să nu fi existat, chiar în ziua de azi nu este nici un efort prea mare care să justifice pretenţiile lor, iar la loc de cinste este răstălmăcirea izvoarelor istorice prin care ei să’l poată contrazice pe Iorga din citatul de mai sus, în sensul că noi nu existam atunci când aceşti vecini au apărut de undeva din stepele asiatice.

Dar tocmai aceste izvoare istorice, cronicile din vechime, îi contrazic, şi culmea, sunt chiar cronicile lor. Nu pare a fi o problemă, încearcă să le răstălmăcească, dar nu prea au cum, dovezile sunt prea evidente.

În articolul meu despre românii transnistreni (Zdrobiţi şi uitaţi, românii transnistreni) aminteam de trecutul românilor de dincolo de Nistru, respectiv de bolohoveni şi brodnici. Nu sunt singurii români amintiţi în documentele privitoare la românii din estul de dincolo de Nistru, în acea perioadă (secolele XI – XIV), mai apar şi alţi români pe lângă brodnici şi bolohoveni, respectiv berladnicii, tiverţii şi ulicii.

Dar aici mă voi referi doar la bolohoveni şi brodnici, despre care avem date mai complete şi mai precise.

Formaţiuni politice româneşti sec X-XIII

Ţara Bolohovenilor apare în cronicile ruse începând cu anul 1150, când principele Mstislav Iziaslavici merge spre Kiev prin oraşul Bolohov. Mai apar menţionaţi în 1172, dar implicarea lor militară apare începând cu 1231, când principii bolohoveni cu trupele lor iau parte la războiul regelui Ungariei Andrei al II-lea pentru Halici contra principelui haliciano-volânian Daniil, fiind aliaţii ungurilor.

La 1235 principii bolohoveni împreună cu halicienii răsculaţi apar ca asediatori ai oraşului Kamenetz, oraşul fiind apărat de un grup de boieri ai lui Daniil din Halici, care în urma răscoalei a fugit la regele ungur. Boierii lui Daniil au ieşit din Kamenetz, au ajuns pe halicienii răsculaţi care o luaseră la fugă şi toţi principii bolohoveni au fost luaţi prizonieri.

Între 1235 şi 1240 bolohovenii întreprind o campanie împotriva principelui polonez Boleslav al Mazoviei. În cursul acestei campanii, împreună cu un grup de halicieni sub principele rus Rostislav atacă oraşul Racota, dar au fost nevoiţi să se retragă. Principele Daniil porneşte o expediţie de represalii contra bolohovenilor, pradă şi arde oraşele lor Derevici, Gubin, Cobud, Cudin, Gorodeţ, Bojskâi, Diadicov, luând o mulţime de prizonieri. Daniil a ocupat ţara bolohovenilor şi a ars’o deoarece aceştia se aliaseră cu tătarii şi le dădeau grâu şi mei.

Despre intenţia lui Daniil de a ocupa Țara bolohovenilor este menţionat într’un document anterior în care se spune că Daniil l’a împiedicat prin negocieri pe Boleslav al Mazoviei să le ocupe ţara deoarece o dorea pentru el. În acest context, este logică şi normală alianţa cu tătarii a bolohovenilor, în scopul de a se apăra de tendinţele cuceritoare ale principilor ruşi.

În 1257 apare ultima menţiune a bolohovenilor în cronicele ruse, când în urma luptelor lui Daniil Romanovici cu tătarii, în urma ocupării mai multor oraşe, aceştia au venit alături de el.

Majoritatea istoricilor au căzut de acord că aceşti bolohoveni nu sunt altceva decât valahi sau volohi, numiţi aşa în acea perioadă. De menţionat că după această dată apar doar denumirile de volohi sau valahi, este uşor de găsit etimologia de la voloh la boloh sau bolohovean în slavă. Despre faptul că valahii nu sunt altceva decât români nu cred că mai trebuie demonstrat, am făcut’o mai devreme în articolul Români sau valahi, o dezbatere sterilă.

Dar câteva cuvinte despre aceşti bolohoveni, a căror ţară a putut fi identificată cu ajutorul toponimicelor şi cercetărilor istorice, cuprinzând porţiunea arătată pe hartă la nord-est de Bucovina actuală. Trebuie menţionat că în acea vreme graniţele ţărilor nu erau păzite cu străşnicie ca şi în prezent, o armată putea trece cu uşurinţă peste o porţiune a unei ţări, iar stăpânirea unui principe era ceva fluid, zone mai mari sau mai mici trecând periodic dintr’o mână în alta.

Cronicile sunt puţine în acea perioadă, iar dacă se menţionează că un principe a pus stăpânire pe un oraş sau pe o zonă, nu înseamnă că a păstrat’o multă vreme, următoarea referire asupra acelui oraş sau acelei zone apărând abia peste câteva zeci de ani.

Dar câteva concluzii se pot impune şi din aceste date sumare. În primul rând, bolohovenii controlau o zonă destul de întinsă şi aveau o capitală, asta dovedeşte o organizare politică. Prin faptul că sunt aliaţi ai unora sau altora, înseamnă că au o structură militară şi o forţă de care trebuia ţinut seama. Mai apare şi problema geografică, fiind aşezaţi între principatele ruseşti de Halici şi de Kiev în expansiune, este normal că au avut de îndurat o presiune mare din partea ambelor, şi este normal şi logic că au căutat alianţe din afară, ca şi cea a ungurilor şi mai târziu a tătarilor, în cazul acestora din urmă plătindu’le un tribut în natură.

Chiar dacă au fost în cele din urmă învinşi, persistenţa elementului românesc s’a păstrat timp de secole sub denumirea de valahi sau moldoveni.

Brodnicii

O importanţă militară mult mai mare au avut’o alţi români care apar în cronicile ruseşti, bizantine, ungureşti sau papale între anii 1147 şi 1359, respectiv o perioadă de 212 ani. Este vorba de brodnici.

S’a putut stabili de către istorici că aceşti brodnici sunt de fapt valahi, la fel şi zona aproximativă în care se întindea Ţara Brodnicilor, deşi istoricii ruşi continuă să’i considere ruşi, lucru îndoielnic din mai multe privinţe, dar ruşii au istoria lor unică şi asupra evenimentelor recente aşa că nu are rost să insistăm.

Oșteni considerați slavi de istoricii ruși

De unde provine această denumire s’au încercat mai multe ipoteze, dar cea mai plauzibilă mi se pare cea care am găsit’o la istoricul Alexandru Boldur, de fapt cuvântul brodnic este o deformare a lui bronnici, adică purtători de cuirasă, de zale.

E adevărat, în unele cronici apar chiar sub denumirea de bronici. G. Popa-Lisseanu presupune că denumirea lor derivă de la pruteni în limba slavă, dar cercetările ar trebui continuate. Mergând după localizarea lor, putem spune că ar putea fi un fel de precursori ai cazacilor de Don, care se poate presupune astfel că sunt urmaşi şi ai valahilor, respectiv ai urmaşilor daco-romanilor.

Nu am spaţiul necesar să dau toate ipotezele şi explicaţiile aici, cei interesaţi pot consulta bibliografia de la sfârşitul articolului, atât în cazul brodnicilor, cât şi în cel al bolohovenilor.

Mergând mai departe, vedem că e vorba de mercenari îmbrăcaţi în zale, deci principala lor îndeletnicire este războiul. Mercenariatul este un fenomen des întâlnit în acea perioadă a principatelor ruse care se luptau pentru supremaţie, dar a decăzut după intrarea ruşilor sub suzeranitatea tătarilor, pentru a reveni mai târziu. De exemplu, în anul 1426 principele lituanian Vitort a pornit un război împotriva Pskovului şi a luat cu el nu numai pe lituanieni şi polonezi, ci şi pe cehi, pe tătari (curtea lui Mehmet) şi ”volohii tocmiţi”, dar a fost înfrânt.

Aici, în loc de brodnici figurează deja volohi.

Dar să revenim la brodnicii din cronici şi în ce bătălii îi întâlnim, pentru ca în final să vedem locul şi rolul lor în bătălia de la râul Kalka.

În anul 1147 principele rus Sviatoslav porneşte împotriva viaticilor, la râul Oka (afluent al Volgăi) trupele sale sunt întărite cu cele ale cumanilor şi ale brodnicilor (aceştia în număr 14000 de luptători). Primele date despre ei: sunt creştini, locuiau în stepele Donului printre barbari şi serveau pentru bani pe principi în certurile lor (mercenari).

În acest caz sunt trimişi de Iuri Dolgoruki din Susdali în ajutorul lui Sviatoslav. Mai apare în ajutorul lui Sviatoslav şi un grup de Poloviţi (neam cumanic cu care ne vom mai întâlni la bătălia de la râul Kalka), precum şi Ivan Berladnic, alt valah, conducătorul berladnicilor.

Ivan va trece mai încolo de partea duşmanului lui Sviatoslav.

În anul 1190 brodnicii alături de cumani îi ajută pe Asăneşti, conducătorii imperiului vlaho-bulgar, în luptele contra bizantinilor pricinuindu’le un adevărat dezastru. Scriitorii bizantini vorbesc de ajutorul venit din partea vlahilor de la nord de Dunăre, iar Nicetas Choniates Acominatus vorbeşte de brodnici ca de o ramură a tauro-scyţilor şi că sunt viteji şi netemători de moarte.

La 1216 brodnicii participă alături de Iaroslav din Susdali în războiul împotriva lui Mstislav din Novgorod.

Alte cronici ungureşti sau papale se referă mai mult la Ţara Brodnicilor şi probleme ce derivă de aici, aşa că nu mă voi mai extinde prea mult, mergând la evenimentul care ne interesează şi descris cel mai amănunţit inclusiv în cronicile ruseşti, unde avem deja şi numele conducătorului brodnicilor, voievodul Ploscânea. De menţionat că şi prin menţionarea sa ca şi voievod putem demonstra că nu era rus, deoarece denumirile de voievod luate de conducătorii ruşi nu apar decât în secolul XIV, până atunci fiind numiţi principi.

Drumul spre Kalka

După ocuparea Chinei şi a hanatului Kara-Kitai, Gengis Han, cel mai mare cuceritor al tuturor timpurilor, şi’a îndreptat hoardele spre imperiul Horezmului ce ocupa un teritoriu întins între fluviul Indus, Marea de Aral, Marea Caspică, munţii Caucaz, Marea Neagră, Marea Mediterană şi Marea Roşie sub conducerea de fier a şahului musulman Ala ad-Din Muhammad sau Muhammad al II-lea (a nu se confunda cu sultanul turc cuceritor al Constantinopolelului).

Cel mai mare raid de cavalerie din istorie, Subotai şi Djebe

Expediţia mongolă a început în toamna anului 1219, în primăvara lui 1220 cei 200.000 de soldaţi ai hanului ajungând la poalele munţilor Tian Şan. După trecerea lor, au ajuns pe teritoriul imperiului Horezmului, unde au avut o serie de lupte cu armata de 400.000 de oameni ai şahului. După o campanie prelungită, Gengis Han îl zdrobeşte pe şah în bătălia de la Buhara, după care cucereşte o serie de cetăţi şi oraşe. Şahul Muhammad scapă cu fuga, imperiul său este desfiinţat pentru totdeauna.

Dar Gengis Han trimite pe urmele lui doi dintre cei mai capabili generali cu 20000 de oameni, pe Subotai şi Djebe Noyon. Aceştia îl urmăresc începând cu luna aprilie 1220 peste fluviul Amu, prin Teheran, apoi spre Marea Caspică. Şahul, deghizat în pescar, a reuşit să se refugieze pe o insulă unde a murit în cea mai neagră mizerie.

Misiunea fiind îndeplinită, Subotai cere şi obţine permisiunea hanului să revină la grosul forţelor după ce va ocoli Marea Caspică pe la nord pentru a cerceta şi cuceri şi acele regiuni. Subotai cucereşte Georgia unde îl ucide pe regele George al IV-lea Lasha, Caucazia şi ajunge la nord de Marea de Azov în anul 1222.

Poloviţii, o ramură a cumanilor, în alianţă cu alanii, cerchezii şi lezginii, încearcă să le facă faţă, dar mongolii îi conving pe cumani să rupă alianţa cu ceilalţi pe care îi înving cu uşurinţă. Apoi devastează ţinuturile poloviţilor bătându’i şi pe aceştia, dar hanul poloviţilor Koten Khan fuge la curtea ginerelui său, principele Mstislav al Galiţiei, căruia îi cere ajutorul.

Acesta formează o coaliţie cu alţi principi ruşi şi pornesc împreună împotriva mongolilor cu o armată de circa 80.000 de oameni. Între timp, mongolii lui Djebe şi Subotai iernează în stepele nord-pontice, iar în primăvară cuceresc Crimeea şi distrug cetatea genoveză Soldaia.

Nu se ştie exact când Ploscânea, voievodul brodnicilor, a încheiat alianţa cu mongolii, dar se presupune că ar fi vorba de iarna dintre 1222 şi 1223. Ţinând cont de faptul că Subotai şi Djebe Noyon aveau doar 20.000 de oameni, o alianţă cu mercenarii lui Ploscânea nu le strica deloc.

Preludiul bătăliei

Koten Khan îl convinge pe Mstislav al Galiţiei spunându’i că astăzi mongolii au cucerit pământurile sale dar mâine le vor lua pe cele ale principilor ruşi, lucru adevărat, dar atunci de ce i’a trădat pe alani, cerchezi şi lezgini?

Indiferent, Mstislav îi convinge şi pe ceilalţi principi ruşi, deşi aflaţi în rivalitate, să pornească o campanie militară contra mongolilor. Această coaliţie se formează şi principii ruşi îşi încep deplasarea trupelor în întâmpinarea mongolilor lui Subotai şi Djebe Noyon.

Djebe Noyon şi Subotai (cel chior), pictură de Viktor Korolkov

Forţele ruseşti cuprindeau armatele principilor ruşi constituiţi într’o alianţă de faţadă, din moment ce disensiunile dintre ei se manifestau din plin încă din etapele premergătoare ale campaniei. Astfel, unitatea de comandă era practic inexistentă. Deşi aveau o armată de patru ori mai numeroasă, din această cauză eficienţa ei era scăzută. Se aflau în cadrul acestei armate trei mari grupuri care de’a lungul timpului fuseseră rivale şi chiar purtaseră războaie între ele.

Primul grup era cel al Kievului, condus de principele Mstislav Romanovici, fiul său Vsevolod, ginerele său, prinţul Andrei, precum şi Viatoslav din Shumsk şi Iuri din Nesvezh.

Al doilea grup era cel din Cernigrov şi Smolensk, condus de prinţul Msitislav Sviatoslavici din Cernigov alături de care venea şi prinţul Oleg din Kursk, precum şi trupe din Putivl şi Trubesk.

Al treilea grup era al făuritorului coaliţiei, care i’a convins pe ceilalţi cu argumentul suprem conform căruia dacă nu îi ajutau pe poloviţi, în mod sigur aceştia se vor alia cu mongolii împotriva lor, respectiv prinţul Mstislav Mstislavic, ginerele său prinţul Daniil Romanovici din Volânia.

Nu se ştie sigur dacă a participat prinţul Mstislav Iarolslavov Nemov din Lutsk, în schimb au lipsit alţi mari prinţi ruşi, cum ar fi Iziaslav Ingvarevici şi Iziaslav Vladimirovici din Terebovl, iar marele prinţ Iuri Vsevolodovici, conducătorul puternicului principat Vladimir-Suzdal, deşi a fost chemat, nu a venit fiind ocupat cu pregătirea unei campanii împotriva livonienilor, l’a trimis în schimb pe nepotul său Vasilko Konstanivoci de Rostov cu o forţă militară, dar acesta a ajuns prea târziu şi nu a luat parte deloc la lupte.

Estimările trupelor variază între 40.000 şi 100.000, dar dacă vedem modul de desfăşurare al bătăliei, precum şi unele surse care vorbesc de pierderi de ordinul a 50000 din partea ruşilor, va trebui să acceptăm numărul ruşilor spre partea superioară a estimărilor. Despre mongoli se ştie că au plecat în urmărirea şahului Muhammad două tumane sau divizii, respectiv 20.000 de oameni, dar care au luptat în Georgia, la Teheran, din nou în Georgia, au trecut munţii Caucaz, i’au zdrobit pe alani şi aliaţii lor, au devastat Crimeea cucerind şi arzând oraşul genovez Soldaia, deci efectivele lor s’au mai împuţinat.

Ar fi trebuit să primească ajutor din partea lui Jochi, aflat la nord de Marea Caspică, dar fiul lui Gengis Khan (Jochi) se îmbolnăveşte şi ajutorul nu mai soseşte. E posibil ca să fi primit unele întăriri, dar nu apare nicăieri acest lucru, la fel este posibil să fi luptat în rândurile mongolilor şi alani, cerchezi şi lezingi dintre cei învinşi în toamnă.
Putem face doar o estimare asupra forţelor brodnicilor lui Ploscânea. Ţinând cont de faptul că 30 de ani mai devreme puteau trimite un corp de 14.000 de oameni, nu cred că la această dată să nu fi avut posibilitatea să strângă câteva mii de oameni.

Dar prin faptul că a luat aripa stângă cu încă doi comandanţi mongoli şi cu trupele lor, tragem concluzia că ori trupele brodnicilor erau mai puţine, ori mongolii nu aveau încredere deplină (logic, având renumele de mercenari) ca să’i lase aripa stângă numai lui Ploscânea.

Mai este şi aspectul militar, tacticile mongolilor erau cunoscute numai de ei înşişi, aşa că era nevoie de încă o trupă mongolă care să’i dirijeze pe aliaţi. Efectivul total al armatei mongole este estimat între 20.000 şi 40.000 de oameni, de aici putem deduce că brodnicii lui Ploscânea erau între 5 şi 10.000 de oameni.

Cunoscând disproporţia de forţe, Djebe şi Subotai trimit soli de pace la ruşi, dar aceştia îi execută, fapt care a produs o impresie defavorabilă la conducătorii mongoli şi care va avea repercusiuni în viitor.

Forţele ruse s’au adunat la sud de Kiev pe la începutul lui aprilie şi au pornit în marş spre nordul Mării de Azov. Ajunşi pe malul Niprului, o nouă ambasadă mongolă apare spunând că mongolii nu vor să lupte cu ruşii, ci doar cu poloviţii au ei ce au. Principii ruşi îi ucid şi pe aceştia, o nouă încălcare a legii mongole şi a codului lor. Marşul a continuat de’a lungul râului, o parte din infanterie sosind cu bărcile.

În data de 15 mai întreaga forţă rusească, împreună cu poloviţii, era reunită. La 16 mai, pe malul estic apar primele elemente mongole. Prinţul Mstislav Mstislavici din Galiţia conduce un mic detaşament din trupele proprii şi un corp de poloviţi împotriva avangărzii mongole. Aceasta rupe lupta şi fuge, urmărită de trupele ruso-polovite. Este capturat comandantul avangărzii mongole, Hambek, ascuns între zidurile unui mormânt, predat poloviţilor care îl execută.

În ziua următoare, prinţul Daniil al Volâniei împreună cu Iuri Domanerici conduc un raid al altui detaşament rus, surprinzând un grup de mongoli ce aveau în grijă nişte turme de animale. Mongolii o iau la fugă şi de această dată. Aceste succese dau impresia unei campanii uşoare, armata rusă are un moral excelent şi conştiinţa unei superiorităţi exagerate, începe traversarea generală a fluviului pe un pod de vase şi avansul în adâncul teritoriului necunoscut.

Ne loveşte o similitudine bizară, la fel se vor comporta cavalerii burgunzi în timpul cruciadei de la Nicopole, mai bine cu o sută cincizeci de ani mai târziu, în 1394. Lecţiile istoriei sunt dure pentru cei ce nu doresc să le înveţe.

Avansul ruşilor a continuat timp de nouă zile, fără vreo confruntare serioasă cu mongolii. Din când în când, aceştia îi lăsau pe ruşi să captureze turme de animale şi unii prizonieri, de fapt pentru a’i încuraja să continue marşul tot mai adânc în teritoriul necunoscut. În avangardă mergeau poloviţii, cunoscători ai terenului, alături de trupele din Galiţia şi Volânia sub comanda prinţului Daniil, apoi urma corpul principal condus de prinţul Msitislav de Galiţia, urmat imediat de trupele din Cernigov, în timp ce ariergarda era formată din forţele kievene conduse de prinţul Mstislav Romanovici.

Mongolii se mulţumeau să arunce săgeţi din posturile înaintate înainte de a fugi lăsându’le în mâna avangărzii ruse.

Întreaga armată înainta cu greu în arşiţa zilei, îndreptându’se spre capcana întinsă cu grijă de Subotai şi Djebe Noyon. Aceştia pregătiseră bătălia cu grijă, alegând terenul care le’ar fi adus o victorie decisivă în cazul în care ruşii ar fi făcut vreo greşeală. În tabăra rusă neînţelegerile şi certurile dintre prinţi deveneau tot mai dese şi mai accentuate. La 31 mai 1223 avangarda rusă atinge malurile râului Kalka. Acest râu nu este identificat astăzi cu precizie, se pot face doar presupuneri (afluent al râului Kalmius,). Cert este că se varsă în Marea de Azov.

Bătălia de la râul Kalka 1223

O nouă ciocnire cu trupe mongole de acoperire de dimineaţă, o nouă victorie rusă deosebit de facilă, în sensul că mongolii au rupt’o la fugă, a făcut ca discuţiile şi certurile să reînceapă între principii ruşi. Neînţelegerile au durat o jumătate de zi, dezbaterea principală fiind dacă armata să treacă râul în urmărirea fugarilor sau să se întărească pe poziţia actuală, o zonă uşor de apărat. S’au reaprins şi chestiuni secundare, de exemplu, de la trecerea Niprului prinţul Mstislav al Galiţiei insista ca la conducerea poloviţilor să treacă Iarun Khan, ginerele lui Khoten Khan. Disputele nu s’au rezolvat, mai mult s’au agravat.

Până la urmă s’a decis trecerea râului Kalka şi continuarea ofensivei. Primii au trecut Iarun Khan cu poloviţii săi, alături de prinţul Daniil şi armata din Volânia, care au continuat să’i urmărească pe mongoli. Ei au fost urmaţi de galicieni şi imediat apoi de prinţul Mstislav Sviatoslavici din Cernigov cu trupele sale.

Poloviţii, ramură a cumanilor, şi ei luptători şi călăreţi ai stepelor, erau buni cunoscători ai tacticilor în care mongolii excelau. Au angajat mongolii din posturile înaintate şi i’au forţat să fugă (în mod sigur din nou o fugă simulată), cavaleria din Volânia a ţinut pasul cu poloviţii, urmaţi la mică distanţă de galicieni, dar luptătorii din Cernigov au trecut râul încet, pierzând ritmul, iar kievenii aşteptau încă pe malul opus trecerea celor din Cernigov. Golul dintre părţile componente ale armatei ruse crescuse îngrijorător.
Acesta era momentul aşteptat de Subotai Bahadur pentru declanşarea atacului.

El conducea centrul mongolilor, Djebe Noyon aripa dreaptă, iar aripa stângă era sub conducerea lui Tsugur Khan şi Teshi Khan, alături de brodnicii lui Ploscânea. La acel moment, avangarda rusă nu se afla sub o comandă efectivă, poloviţii fiind risipiţi în urmărirea mongolilor din avanposturi. Subotai nu a folosit tactica mongolă clasică de atac cu cavaleria uşoară care aruncă nori de săgeţi evitând să angajeze lupta efectivă, ci atacă direct cu cavaleria grea sub acoperirea săgeţilor lansate de cea uşoară.

Era şi simplu, ţinta sa fiind mai întâi poloviţii uşor înarmaţi pe care îi zdrobeşte şi îi împrăştie rapid. Apoi Subotai se îndreaptă în galop spre cavaleria rusă din avangardă angajând’o în luptă directă, în timp ce aripa stângă mongolă loveşte şi ea. Prinţul Daniil Romanovici călăreşte în fruntea trupelor sale pentru a le conduce în luptă, alături de el sunt comandanţii Semen Oliuevici şi Vasiliok Gavrilovici.

În scurt timp, Vasiliok este ucis de o lance şi Daniil este rănit în piept. Prinţul Mstislav din Lutsk cu trupele sale se grăbeşte să vină în ajutor, dar norul de săgeţi care îl întâmpină îl forţează să se retragă.

Prinţul Mstislav Mstislavici din Galiţia le ordonă oamenilor săi să se pregătească de luptă, dar un imens val de poloviţi şi volânieni fugind de pe câmpul de luptă urmăriţi de mongoli dă peste ei dezorganizându’le rândurile şi antrenându’i într’o fugă dezordonată care ajunge şi la cei din Cernigov care abia puseseră piciorul pe malul opus fiind total nepregătiţi.

Vălmăşagul este complet şi dezastrul inevitabil, armata rusă este în colaps după loviturile centrului lui Subotai şi a stângii unde luptau şi brodnicii lui Ploscânea. Prinţul Oleg de Kiev reuşeşte să’şi aşeze oamenii în poziţie de luptă pentru a’i ajuta pe galiţieni, dar este înfrânt rapid şi forţat să fugă. O astfel de situaţie nu avea cum să dureze, armata rusă se dezintegrează şi se descompune în grupuri care o iau la fugă în cea mai mare dezordine.

Pe malul celălalt, armata din Kiev cu prinţul Mstislav Romanovici vede dezastrul şi abia apucă să clădească o poziţie defensivă înconjurat de carele folosite la transport, înainte ca furia mongolă să se năpustească asupra lui. Rezistă şi începe o retragere înceată, cu tot cu carele care îl înconjoară, asaltat continuu de atacurile şi săgeţile mongolilor. După trei zile, epuizaţi şi lipsiţi de apă, acceptă inevitabilul, capitularea.

Mongolii îl trimit pe Ploscânea ca şi parlamentar, care le promite viaţa în schimbul capitulării. Pentru a fi siguri, principii ruşi îl pun pe acesta să sărute crucea, după care capitulează. Dar mongolii nu se ţin de cuvânt, o parte din luptătorii ruşi sunt masacraţi imediat ce ies din tabără.

După părerea mea este improbabil ca Ploscânea să fi ştiut dinainte de planurile mongolilor referitoare la prizonieri, altfel, ca şi creştin, nu ar fi jurat pe cruce. Sau poate da?

Soarta celor care au fugit nu a fost mai bună. Urmăriţi şi hărţuiţi de mongoli, mulţi şi’au pierdut viaţa în stepă. Aşa au fost ucişi prinţul Mstislav Sviatolavici şi fiul său, plus mulţi din armata de la Cernicov. Prinţul de Smolensk a fost mai norocos, retrăgându’se spre nord-vest cu un grup masiv de o mie de soldaţi, reuşind astfel să’i bată pe urmăritorii în grupuri mici.

Au ajuns la Nipru şi au reuşit să scape. Partea proastă a fost că poloviţii s’au întors contra ruşilor, jefuindu’i pe fugari de cai şi arme, de multe ori omorându’i ca şi o răzbunare pentru înlocuirea hanului Koten, cel puţin aşa o justificau. Prinţul Mstislav Mstislavici de Galiţia a reuşit să scape cu o barcă şi a mai condus principatul încă patru ani.

Soarta principilor kieveni capturaţi prin intermediul lui Ploscânea a fost mult mai crudă. Decizia executării solilor mongoli în două rânduri în mod sigur că a cântărit greu în condamnarea lor. Consecvenţi principiului mongol că nu trebuie ca sângele regal să fie vărsat, conducătorii mongoli i’au întins la pământ, au aşezat peste ei o platformă grea de scânduri pe care s’au pus pe ospăţul sărbătorii victoriei în timp ce dedesubt principii kieveni se sufocau lent.

Urmările bătăliei

După victoria decisivă de la râul Kalka de la 31 mai 1223, Gengis Khan le ordonă lui Subotai şi Djebe să facă joncţiunea cu Jochi şi împreună să’i atace pe bulgarii de pe Volga, dar aici sunt învinşi la trecerea fluviului. Primesc ordin să revină acasă, dar Djebe moare cu febră pe drum. La marele Kurlutai ţinut la sosirea lor acasă, Subotai raportează lui Gengis Khan despre marşul său epic, cel mai mare raid călare din istorie.

Jochi este iertat de presupusa insubordonare când a refuzat să i se alăture lui Subotai pe motiv că era bolnav. Atât Jochi, cât şi Gengis Khan vor muri în 1227.

Succesiunea imperiului va fi preluată de Ogodai, fiul hanului, care împreună cu fratele său Batu vor da cea mai cumplită lovitură estului Europei abia paisprezece ani mai târziu.

Descrierea hărții de mai sus:

Dezastrul de la râul Kalka a avut urmări grave în Rusia. S’au topit aici printre cele mai bune armate, cei mai străluciţi principi şi boieri, elita militară a principatelor ruse. A fost ca şi un avertisment pentru ce avea să vină paisprezece ani mai târziu, când Subotai şi Batu îşi vor arunca de data asta o armată de peste o sută de mii de luptători.

Bulgarii de pe Volga, poloviţii, principatele ruse toate vor fi trecute prin foc şi sabie în 1237-1238. Cele mai importante oraşe, chiar şi Kievul vor fi jefuite şi distruse. Apoi va fi rândul Ungariei, Boemiei şi Poloniei în 1241.

Spre norocul Europei, armatele lui Batu şi Subotai se vor întoarce în Asia în 1242 la moartea hanului Ogodai, pentru a alege un succesor care îşi va îndrepta privirea în alte direcţii, spre China şi sud-vestul Asiei. Doar aşa a scăpat Europa de teroarea mongolă.

Dar pentru Rusia a urmat o perioadă de trei sute de ani de suzeranitate mongolă sau tătară, sub conducerea Hanatului Hoardei de Aur, care s’a desprins la sfârşitul secolului XIII din marele imperiu mongol, atunci când acesta s’a împărţit în patru. Fără această suzeranitate, în faţa unui popor cuceritor ca şi ruşii, poate altfel ar fi arătat harta Europei. E suficient să ne gândim cât au cucerit ruşii după ce s’au scuturat de tătari, din secolul XVI, ca să ne imaginăm ce ar fi fost fără intervenţia acestei forţe care să le frâneze ambiţiile cuceritoare.

Notă de încheiere

Nu se ştie ce s’a întâmplat mai departe cu Ploscânea, dar brodnicii au continuat să existe cu tot cu ţara lor ultima referire făcându’se despre ei la 1359. După această dată se fac referiri doar la valahi sau moldoveni, deoarece era normal ca aceştia să graviteze spre noul stat constituit de către maramureşanul Bogdan din Cuhea care îl alungă pe fiul lui Dragoş şi se declară independent de coroana ungară.

Fără existenţa pe acele locuri a unei caste de români luptători care să formeze osatura şi baza noului stat şi să se unească în jurul unui lider militar autentic reprezentat de Bogdan şi apoi de urmaşii săi dinastici, Moldova nu ar fi avut cum să cuprindă în mai puţin de patruzeci de ani întregul teritoriu până la Nistru şi Marea Neagră, în acelaşi timp luptând cu incursiunile tătarilor din Hoarda de Aur şi împotriva ungurilor care încă nu se împăcaseră cu pierderea mărcii lor de răsărit.

Datele prezentate despre brodnici şi bolohoveni sunt ale istoricilor noştri adevăraţi din perioada interbelică ca şi Iorga, Ion Nistor, Alexandru Boldur sau Popa-Lisseanu. Ei şi’au făcut cercetările fără să poată avea acces în teren, pe atunci Uniunea Sovietică.

Dar astăzi cine îi împiedică pe istoricii noştri să facă cercetări în Ucraina de astăzi, chiar împreună cu istoricii ucraineni? Poate doar dezinteresul.

Să vă dau un exemplu despre care vorbeşte Alexandru Boldur pe teritoriul de astăzi al Ucrainei:

”S’au păstrat până acum două linii de valuri de pământ. Primul aşa zis Zmiev val începe la Ecaterinopol (Kalnibolot) la o depărtare de 15 verste la sud de Zvenigorodca şi se întinde în direcţia sud-vestică alături de râul Gniloi Tichici, un afluent al Bugului, şi de satele Latâşcovo (jud Zvenigoroski), Sverdlicov, Nerubaico, Podvâscocoe, Nalivaico (jud Umanski) spre Bug şi se termină la râul Codâma în judeţul Balta.

Vorbind despre valul acesta, Barsov notează:

”Acest val putea să fie o întăritură de hotar a Ţării Bolohovenilor care în sec XII-XIII ocupa regiunea superioară a Bugului şi ale cărei hotare sud-estice trebuiau să treacă tocmai pe aici, cel puţin în perioada iniţială a existenţei acestei ţări.”

Celălalt val de pământ numit de popor Troianov val se întinde, după Plater, în gubernia Podolscaia de la Nistru spre Sbruci, în judeţele Uşiţa, Kameneţ şi Proscurov, iar după Marczinski, începe în judeţul Uşiţa, trece prin judeţul Kameneţului şi continuă până la târgul Satanov (Satu Nou) pe Sbruci şi de acolo se întinde în Galiţia până la târgul Magherov. În unele locuri valul acesta are înălţimea între 3,5 şi 5,5 metri.

În privinţa însemnătăţii acestui val, Schafarik scrie:

”Mărimea lui şi o mulţime de monede romane care au fost găsite lângă el mărturisesc clar că a fost ridicat de împăraţii romani.”

Marczinski, de asemenea, crede că el a fost construit pentru delimitarea graniţelor Daciei din porunca împăratului Traian, în preajma anului 106, şi aceasta este foarte verosimil.
Din cele ce preced ştim că hotarele Daciei nu se întindeau aşa de departe. De aceea siguranţa cu care se afirmă provenienţa romană a acestui val cunoscut sub numele de Traian nu are nici un temei. Dimpotrivă, avem motive să credem că acest val a fost făcut de brodnici pentru apărarea ţării lor împotriva ofensivei haliciene, întrucât graniţele acestei ţări coincid cu linia valului în mare parte a întinderii lui, iar pe cât nu coincid, valul arată, probabil, hotarele iniţiale ale acestei ţări. Era firesc ca brodnicii să’l numească acest val cu numele lui Traian, despre care trebuiau să aibă amintiri, emigrând de pe teritoriul fostei Dacii.”

Cred că este suficient de sugestiv.

Închei menţionând că hărţile deosebite prezentate aici, inclusiv cele trei tridimensionale, provin din cartea Kalka River 1223 apărută la Osprey Publishing, care conţine unele greşeli, dar am găsit la bibliografie şi doi români, respectiv Gheorghe Brătianu cu Reserches sur le commerce genois dans la Mere Noire au XIIe siecle (Paris, 1929) şi P. Diaconu cu Les Coumans au Bas-Danube au XIe et XIIe siecles (Bucarest, 1978).”

Bibliografie:

Osprey Publishing, Kalka River 1223, Genghis Khan’s Mongols invade Russia
Al. Boldur, Istoria Basarabiei, ediţia a II-a, editura Victor Frunză, Bucureşti, 1992
Cpt. Trofin Gh. Ion, Istoria militară în cadrul istoriei universale, vol II, evul mediu, Tipografia Lovrov, Arad, 1935
Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Cartea moldovenească, Chişinău, 1992
G. Popa-Lisseanu, Isvoarele istoriei Românilor, vol XII, Brodnicii, Tipografia Bucovina I. E. Torouţiu, 1938
N. Iorga, Brodnicii şi românii, Cultura naţională., Bucureşti, 1928
Academia Română, Institutul de Geografie – România, atlas istorico-geografic, Editura Academiei Române, 1996

Sursa: cristiannegrea.blogspot.ro

Citește și:  IMPERIUL ȚARIST DESPRE ROMÂNI ÎN 1840: ”MOLDOVA ȘI VALAHIA SUNT ȚĂRI LOCUITE DE UN POPOR CARE ARE O SINGURĂ ORIGINE”

sau: ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

LATINOPAȚII ȘI GETOFOBII, NU VOR SĂ FIM URMAȘI DE PELASGO-GEȚI

Mulți ”alogeni de România” se chinuie contracost să ne nege adevărata obârșie sau să demaște ”conspirația” geților de azi, care pur și simplu nu vor să dispară din istorie. După ce au redus limba geților la câteva cuvinte în DEX, au șters memoria culturală a geților, au furat tezaure de pe aceste meleaguri, i’au făcut să se simtă inferiori prin demonizare dac-drac, se opăresc la gândul că niște români se consideră geți sau daci, și vor să mențină mistificările din istoria oficială cea care le dă dreptul la existență, deși nu au nicio autoritate morală.

Ai dracu geții ăștia moderni: Mihai Vinereanu, Pavel Coruţ, Adrian Bucurescu, Paul Lazãr Tonciulescu, Cornel Bîrsan, Gabriel Gheorghe, Branislav Stefanoski – Al Dabija, Eugen Delcea, care nu vor să se simtă imperatori romani !

Sunt alogeni și latinopați care nu pot concepe cum un istoric, Nicolae Densușianu, după ce a cercetat lucrări în bibliotecile din București, Budapesta, Viena și Vatican, a ajuns la concluzia că pe aceste meleaguri a existat un popor Pelasg care a avut un imperiu ce se întindea până în Japonia. Doar istoria oficială spune clar că lumea a început cu romanii, iar geții erau niște bieți neica nimeni de care romanii s’au impiedicat pentru o clipă.

Ce spune un specimen latinopat despre geții moderni:

”Curentul cultural dacologic, care vrea să repunã în drepturi ”marea civilizaţie dacă”, uită adesea să mai facă diferenţa între fantezie şi fapt, în virtutea unui naţionalism fundamentalist care intoxicã mediul academic şi cercetarea profesionistã.”

Cu alte cuvinte, dacă nu spui că geții au fost șterși de pe fața pământului înseamnă că trăiești o fantezie. Probabil o fantezie au fost și cei 40 de împărați geți sau traci, daci, geto-daci, sau goți cum li se mai spun în fițuicile oficioase ca să le piardă urmele, și care au condus Imperiul roman de Răsărit după epoca Traian.

Probabil fantezie o fi și Împăratul Galerius care a schimbat pentru scurt timp denumirea imperiului Roman în Imperiul getic sau dacic, așa cum aflăm de la Lactanțiu, cel mai înverșunat dușman al lui:

”Odinioară, când a primit titlul de împărat, el a declarat ca ESTE DUȘMAN NUMELUI DE ROMAN ȘI CĂ VREA SĂ SCHIMBE TITULATURA IMPERIULUI ROMAN CU ACEEA DE IMPERIU DACIC.”

O fi și ăsta parte a conspirației mondiale getice. Și cum se mai lasă intoxicat mediul academic, tinerii profesori de istorie nemaidorind să fie prostiți cu latinizarea geților, ei începând sa descopere lucrurile adevărate. Iar dacă este intoxicat înseamnă că este ceva rău, că getismul sau dacismul este o otravă care distruge trupul sănătos al cuceritorilor romani.

Interesant cum acasă la tine ești considerat o intoxicare, cum spun unii inchizitori latrinopați:

”Mai exact, cum s’a ajuns la o exacerbare atât de mare a cultului dacoman?… Totul porneşte de la nevoia unei rădăcini.”

De parcă nevoia de rădăcină ”nobilă” nu i’a determinat pe latinopați să ne blagoslovească cu minciuna etnogenezei dintre ”romani și femeile dace”… Să ne fie înțeles, românii nu trebuie să aibe niște rădăcini reale, ci unele impuse de niște indivizi așa-zis școliți pe linie iezuită sau evreiască !!!

Rădăcinile noastre reale sunt cele getice și pelasgice. Ce o fi așa de greu de crezut sau de acceptat ?

Poporul român nu este urmașul celui roman, nici nu avea cum pentru că pur și simplu nu exista un popor roman! Imperiul roman era un conglomerat de națiuni care’și vedeau de treabă fiecare în felul lor, doar funcțiile de conducere fiind supuse formalităților romane. Este ca și cum ai spune că a existat un popor sovietic când am văzut cu toții că rușii, ucrainienii, uzbekii, cecenii etc. trăiau separat, doar funcțiile de conducere fiind ”sovietice” prin formalism. A fost cazul și imperiului habsburgic unde o serie de națiuni reale bazate pe limbi distincte l’au moștenit.

Iar dacă nu exista popor roman, cum ne’am romanizat?

Citiți și:  PELASGII ȘI GEȚII DINTRE NOI

Ce mai spun cârtitorii plătiți de statul român:

”În 1894 Teohari Antonescu publicã o lucrare al cărei titlu vorbeşte de la sine: ”Dacia, patria primitivã a popoarelor ariene”, dar cel care va crea o adevăratã biblie a protocronismului este Nicolae Densuşianu, care nu duce lipsă de erudiţie sau metodologie, dar acestea nu sunt deloc temperate de fantasme…”Dacia preistorică” din 1913 ne prezintă imperiul ”pelasgic”, care se extinde din Dacia începând cu 6000 î.Hr., ajungând sã cuprindã Europa, Asia şi Africa…Teritoriul României devine nucleul unui mare imperiu, dacii sunt strămoşii tuturor popoarelor, iar din limba dacă derivă toate celelalte. Dacia este un centru al lumii şi un simbol cosmic.”

Deci, Nicolae Densușianu, care nu duce lipsă de erudiție sau metodologie este un fanatic deoarece a ajuns la concluzia că geții sunt urmașii Imperiului Pelasg ce a dominat Europa, Asia și Africa, iar românii sunt urmașii pelasgo-geților antici. Pentru o clipă să fim de acord cu acești adevărați profanatori de memorie ancestrală românească și să spunem la fel ca ei:

În perioada 1905-1912, cand geții nu existau în istorie, un istoric român, premiat de Academia Română pentru studiile sale istorice, a primit o bursă de la aceeași academie și a fost trimis să cerceteze istoria românilor la bibliotecile din Budapesta, Viena și Vatican. Acesta a citit toate operele clasice de la aceea vreme care îi menționau pe geți sau daci.

A fost în zonele românești din Serbia și Croația. Cu toată informația acumulată concluzia la care a ajuns a fost să spună că geții sunt urmașii Imperiului Pelasg care a dominat lumea.

La 1900 când scrierile SF erau reprezentate doar de Jules Verne. Când NIMENI nu s’a gândit în lumea asta să facă legătura între neamurile lor și pelasgi. Nici măcar grecii care au făcut varză panteonul zeilor pelasgi Uran, Saturn, Apollo etc. cu mitologia lor. NIMENI n’a avut curaj să’și asume istoria unui popor magnific, să se lege de el. Doar un român, istoric, născut într’un sat, Densuș, din judetul Hunedoara. El a avut tupeul să refacă legătura între Imperiul Pelasg, geți și români.

Cum a făcut sau nu Densușianu, adevărul este azi că acesta a avut un fantastic instinct și o viziune remarcabilă confirmată de genetica modernă.

Absurd, nu?

Mai bine stătea Densușianu și învăța ”latinizarea” geților decât să provoace atât stres dacofobilor și getofobilor. De aici țipetele de groază ale iubitorilor de soldați romani sau al celor fără rădăcini în Carpați printre care maghiaropații. Ei aveau impresia că istoria lumii începe cu Imperiul Roman. Ca și cărțile noastre de istorie. Înainte de ei nu găsești decât câteva rânduri.

Acești adoratori de soldați romani au crezut că veșnic vor prosti lumea cu teoria romanizării unde câteva mii de soldați romani care și aceia erau geți macedoneni care serveau imperiul, ”le’au tras’o la toate femeile” din Geția parțial cucerită, dar mai ales celor din părțile libere. Femeile gete din Moldova, Maramureș, Crișana etc., care nu au văzut romani în viața lor au născut copii cu ei și i’au învățat doar în ”limba romană” a Romei fără să o cunoască. Că proastele au refuzat să mai vorbească limba getică cu cei mici, doar ca să se nască o teorie absurdă a celor care nu ne vor neam de ”barbar”.

Au vorbit ”limba romană” de la Roma pe care au învățat’o ele de undeva. Dacă au rămas însărcinate cu soldați romani pe care nu i’au văzut de ce nu ar învăța ”limba romană” de undeva fără să o audă, poate noaptea în somn?

Bătrânii, care stăteau în satele gețilori liberi și nu aveau de unde să afle de existența romanilor, învătau la ”radio” pe rupte ”limba romana” a latinopaților. Ei, cei mai fanatici păstrători ai tradițiilor getice, dintr’o dată, s’au gândit că această necunoscută cultură romană este mai faină. Așa că au îmbrățișat cultura romană despre care știau … nimic.

Ei nu aveau de unde sa afle de romani. Nu existau televizoare, ziare, internet, facebook să știe de ei. Tot ceea ce știau erau din spusele luptătorilor geți.

O chestiune interesantă și în cazul luptătorilor geți. Ei au fost romanizați în timpul luptelor. În toiul luptelor pe viață și pe moarte ei învățau ”limba romană”. Nici nu mai vorbeau limba getică, probabil de rușine. Se simțeau barbari provinciali, asa că vorbeau latina înainte de luptă, în toiul luptei și după luptă. Poate era o strategie să’i facă pe legionarii romani să’i considere frați și să treacă pe nivelul de non-combat.

Alte elucubrații ale getofobilor de serviciu:

”Majoritatea protocroniştilor nu au studii de istorie, ignorã scrierile istorice, scot din context idei, hiperbolizeazã surse incerte şi izolate (Tăbliţele de la Sinaia, de la Tărtăria etc.), apeleazã la argumente logice care nu sunt decât speculaţii şi îi anatemizeazã pe istorici pentru că ar ascunde adevărul.”

Cu un astfel de mod de a explica trecutul nostru și copiii de gimnaziu realizează că istoria oficială a românilor este în suferință vizibilă. Dacă unul singur a avut studii de istorie, și a fost premiat de Academia Română, este azi considerat fanatic. Dacă românii iubitori de istorie și de geți acționează pentru redescoperirea strămoșilor reali, ei nu trebuie băgați în seamă pentru că nu au studii de istorie.

Mai bine să ai studii de istorie (dar ce ”istorie”?) și să repeți ca papagalul inepția că geții au fost romanizați și că românii au apărut ca simbioză între femeile dace și ”poporul roman” care erau de fapt geți, celți, iberici etc. Dacă cineva găsește Tăblițe cu scris mai vechi cu 1.000 de ani decât cel sumerian reprezintă un caz izolat și nu trebuie cercetat pentru a vedea dacă mai sunt și alte Tăblițe în genul celor de la Tărtăria, așa cum se închid la foc automat șantierele arheologice din calea autostrăzilor, de teama ca istoria meleagurilor noastre care zace îngropată să nu strice dogmele Academiei Române.

Ar fi chiar păcat să rescrii toată istoria oficială (o maculatură în spatele căreia se află o imensă muncă de mistificare) pe baza a trei tăblițe cu un scris mai vechi decât cel sumerian. Tone de maculatură tipărite inutil an de an în care ni se spune că cel mai vechi scris este cel sumerian să nu mai aibă folos doar pentru 3 tăblițe care sunt de fapt peste 20?

Mai bine nu cercetăm și facem arheologie cu excavatorul pe autostrăzile patriei. Cum se bagă o cupă de excavator în pamant cum scot artefactele pelasgilor sau geților, la 1-2-3 metri, de rămân fără replică iubitorii de romanizatori.

Ei tot așteaptă acel ceva care să le confirme că geții și’au uitat limba și tradițiile si le’au îmbrățisat pe cele ale legionarilor romani care erau geți din sudul Dunării înrolați din Macedonia.

Așteptare frumoasă, dragi denigratori!

Oamenii de bun simț nu se auto-amăgesc că ar fi niște urmași de legionari romani care și aceia erau în mare parte macedoneni (Leg. a V-a Macedonica), ci de pelasgo-geți sau chiar și ”daci” autohtoni, deși dac este un exonim precum vlah.

Citește și:  ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

PELASGII ȘI GEȚII DINTRE NOI

Foarte mulți fac greșeala să considere, ba daci, ba traci întregul neam getic. Unii sunt patetici, alții devin violenți verbal când li se zdruncină fundamentul propriilor cunoștințe, dar cei mai mulți nu încearcă deloc să priceapă ceva dincolo de clișeele pe care ni le’a servit istoriografia. Iau totul de’a gata și nu analizează deloc.

Mult mai tragic este însă, că unii scriu cărți în continuare în baza acelorași clișee, se dau mari profesori sau chiar se împăunează cu doctorate în istorie, iar asta ne dă marea dimensiune a falsului care domină istoriografia.

Mulți încă nici nu știu, că cei ce dețin cheia trecutului istoric, controlează de fapt prezentul și viitorul oamenilor:

”În ziua de azi, pentru a stăpâni cât mai mulţi oameni, nu se mai cuceresc teritorii, ci sufletele acelor oameni. Odată ce ai sufletul, ai omul; iar când ai omul, teritoriul vine de la sine”, (Contele de Marenches).

Noi încercăm să înțelegem această ”greșeală” ce pare nevinovată, printr’un simplu clișeu care pleacă de la proasta înțelegere a textelor scrise de antici.

Orice clișeu are o origine, totuși.

Cine suntem noi românii? Cine nu a găsit încă un răspuns la această întrebare cheie pentru poporul nostru, are în cele ce urmează un posibil răspuns. Adevărul despre noi este la îndemâna oricui se documentează puțin în istorie, arheologie și genetică. Avem toate dovezile necesare pentru a trage o concluzie pe cât de simplă, pe atât de corectă.

Că suntem urmașii Romei este o aserțiune din ce în ce mai hazardată. Invers ar putea fi mai sigur. Că suntem urmașii lui Burebista și Decebal, iarăși este discutabil atât timp cât nu cunoaștem unde sunt rămășițele pământești ale acestora pentru a le studia. Asta în cazul în care nu practicau cumva incinerația precum cei mai mulți dintre strămoșii noștri, adepți ai cultului solar, iar rămășițele lor lumești nu vor fi niciodată găsite.

Geți, traci, romani sau cumani? Sau, poate, urmând legendele și o anume istorie considerată de oficiali ”paralelă”, am putea fi urmașii hiperboreenilor, preafericiții nordici amintiți în legendele așa-numitei Grecii antice?

Istoricii oficiali se feresc să dea răspunsuri tranșante când documentele și vestigiile creează doar posibilități și variante străvezii.

Dacă veți avea răbdarea necesară să parcurgeți întregul text și să asimilați toate informațiile, veți ajunge la concluzia la care am ajuns și noi, poate uimitoare pentru unii, că viața noastră de acum, este direct determinată de o serie de evenimente care au avut loc în preistorie și despre care avem deja destule informații.

Genetica aplicată în arheologie a stabilit apartenența noastră la așa-numitele haplogrupuri, fiecare purtător de mutatii genetice specifice doar lui formează împreună cu semenii lui adevarate clanuri genetice cu origini în preistorie.

Cunoaștem că un anume haplogrup sau clan genetic numit I  care s’a stabilit în Europa Centrală și de Est încă acum peste 20.000 de ani, iar după ultima glaciațiune, a creat prima civilizație a lumii, pașnică și creatoare, apoi s’a divizat în două mari sub-grupe  pentru Europa, în I1 și I2.

Acum vreo 11.000 de ani un alt clan genetic (R1) nomad, migrat dinspre Asia (sau cel puțin așa este considerat R1) a intrat în spațiul civilizației pașnice a vechii Europe și a adus numeroase schimbări în societate, impunându’și treptat propriul stil de viață, autoritar, patriarhal, cuceritor. Toate popoarele cunoscute din manualele de istorie antică sunt rezultatul amestecării celor două clanuri genetice principale I și R1.

Alături de aceste două grupuri mari, în componența popoarelor europene mai sunt încă 3-4 grupe genetice secundare, care întregesc tabloul european al haprogrupurilor de astăzi: E, G, și J.

Ca să înțelegem de ce le numim principale și secundare e suficient să privim la proporția fiecărui haplogrup și subgrup întâlnit la nivelul populației României, dar și a altor țări din Balcani:

Haplogrupurile paterne Y ADN principale cumulează 62,5%:

I = I1, I2, I2a, I2b, împreună aduncă 33%,  care domină în România și este şi mai bine reprezentat în Bosnia, Serbia, Ucraina, Ungaria etc., semn că aceste state moderne au preluat bagajul genetic al populațiilor civilizațiilor dunărene;

R1 = R1a, R1b  împreună adună 29,5%  și sunt cele mai noi din spaţiul românesc, fiind relativ bine reprezentate şi care domină în vestul Europei (R1b) şi în centrul şi estul Europei (R1a);

Haplogrupuri paterne Y ADN secundare 36,5%:

E1b1b (EV13) 15%  este prezent în spaţiul românesc, de asemenea este bine reprezentat în Africa de unde îşi are originea;

J = J1, J2 împreună adună 15% este bine reprezentat în România și predominant în sudul și estul Anatoliei;

G = 5%, slab reprezentat în România, este aproape absent în Europa, cu excepţia peninsulei Italice, Anatolia şi cu frecvenţa cea mai ridicată în Caucaz. Este markerul, ce completează argumentul inter-relaţiei dintre frecvenţa thalasemiei B, găsită în sudul Moldovei şi în peninsula Italică. Frecvenţa mult mai crescută în Caucaz, certifică linia de migraţie, spre România, prin Anatolia şi o linie în peninsula Italică (migraţia sud pontică). Este posibil ca un grup populaţional să fi urmat şi calea nord pontică (nu este exclusă posibilitatea ca haplogrupul G, nord pontic, să fi conţinut şi un anumit procentaj din haplogrupul K).

T  = 0,5%,  Q = 0,5% (caracteristic huno-altaicilor) și  N = 0,5% (caracteristic fino-uralicilor).

K = sub 0,5% este foarte rar în România, rar în peninsula Italică, foarte rar în peninsula Iberică, rar în Anatolia şi ceva mai frecvent în Caucaz, Uzbekistan şi frecvent în estul Asiei (China). Reprezintă o distribuţie estică şi nord Mediteraneană cu origine în extremitatea estică Asiatică.

Aici aveți un tabel cu poporul balcanic și est european înfrățit și extins pe haplogrupuri:

Puteți afla dacă faceți parte din clanul genetic pașnic – haplogrupul I – al vechii Europe, sau al altuia apelând la un test ADN.

De ce e atât de important ADN-ul vechi al românilor (sau al vechilor români) și care este relevanța cercetării o spune istoricul Tudor Sălăgean, directorul Muzeului Etnografic al Transilvaniei, cooptat ca expert în proiectul GENESIS și despre care spune:

”Noi sperăm că va oferi date concludente pentru reinterpretarea istoriei României. Pentru verificarea a ceea ce se știe și, eventual, emiterea de noi ipoteze. De exemplu, la Argeș, mormântul nu a avut o atribuire foarte clară. S’a spus inițial că ar fi chiar Negru Vodă, apoi Vlaicu Vodă… Așteptăm să avem întâi primele rezultate, și abia apoi să le discutăm.”

Istoricii diletanți și o parte a presei stipendiate de Soroș sau de prin alte părți, au dat curs promovării acestei teorii absurde, tocmai pentru a lovi în istoria noastra și în Biserica noastră ortodoxă. Trebuie să fii lipsit de elementare studii de artă bisericească ca să susții că Biserica Sf. Nicoale din Curtea de Argeș era ridicată de un catolic.

Câțiva ani la rând cărțile lui Neagu Djuvara, un adevărat conglomerat de fake-news-uri, despre originea cumană a primilor Basarabi, publicate la prestigioasa Editură Humanitas au fost succese de casă, înșelând buna credință a cititorilor români și sfidând logica istorică. Teoria originii cumane a Basarabilor promovată de Neagu Djuvara, nu are nicio legătură cu realitatea trecutului istoric. Basarab I ar fi fost catolic, iar bisericile ridicate de el erau zidite în cel mai pur stil bizantin ortodox.

Se presupune că osemintele de la Argeș ar fi ale lui Vlaicu Vodă, care a domnit între 1364 și 1377. El este considerat urmaș al lui Negru Vodă, legendarul întemeietor al voievodatului de pe Argeș, care ar fi coborât din Făgăraș.

Următorul pas în proiect este analiza probelor adunate de la morți anonimi, descoperiți în cursul ultimilor ani în șantiere arheologice de pe teritoriul României.

Cele mai importante concluzii ale comunicării sunt următoarele:

1. Defunctul din Mormântul 10 (”Vlaicu Vodă”) a decedat cu puţin timp înainte de ridicarea Bisericii Argeş II (biserica de astăzi), ridicată cel devreme pe la 1350, fiind înmormântat în Biserica Argeş I (datând din anii 1230-1260), fiind vorba, cel mai probabil, de unul dintre fiii nenumiţi ai lui Basarab I amintiţi într’un document din 1335;

2. Nu au apărut elemente care să îl lege în plan genetic pe defunct de comunităţi sau indivizi de origine cumană;

3. Mormântul 10 este singurul mormânt neprofanat de la Curtea de Argeş şi rămâne până astăzi singurul mormânt domnesc cu inventar complet;

4. Istoria defunctului din mormântul 10 se înscrie în coordonatele cruciate (anti-tătare la acea vreme) ale afirmării monarhice, cunoscute atât de Ţara Românească, cât şi de Moldova;

5. Personajul din mormântul 10 aparţine contextului istoric al acelor Olachi Romani (valahi români/ români romani) conduşi de către Alexandru, fiul lui Basarab, spre Papalitatea de la Avignon, împotriva intereselor regelui Ludovic I de Anjou al Ungariei la 1345.

Aceşti români erau întinşi din Ţara Românească, în Banat, de’a lungul Munţilor Apuseni până în Maramureş, unde întregeau revolta anti-angevină declanşată de la 1342-1343 de Bogdan (viitorul stăpânitor al Moldovei), precum şi extensiile transilvane ale uniunii politice de la Argeş (Oltenia şi Muntenia): Ţara Haţegului şi Ţara Făgăraşului.

Din perspectivă cronologică este cea mai importantă agregare politică românească, documentată şi acceptată în mediul apusean, până la Moldova lui Ştefan cel Mare, generată la 1498 de administraţia veneţiană şi de interesele Casei de Habsburg care – în cadrul formulei regionale Hungaria, Polonia, Dacia et Croatia – a rezistat vreme de peste trei decenii.

Din cercetările genetice reiese că Basarabii erau etnici români, înrudiți cu voievozii ortodocși din Maramureș, care au pregătit revolta împotriva Coroanei maghiare și ”descălecatul” în Moldova, ce a dus la întemeierea noului stat medieval românesc de la est de Carpații Orientali.

În urma acestor cercetări se reliefează că Basarabii s’au implicat activ în revolta nobilimii românești ortodoxe din Maramureș, după bătălia de la Posada din 1330, pentru a se lovi în Ungaria lui Ludovic cel Mare.

În acest cadru istoric ”descălecatul” lui Bogdan I trebuie coroborat cu emanciparea Basarabilor din Muntenia față de Coroana maghiară. A existat, evident, sprijinul acordat de domnii munteni revoltei ortodoxe a cnezilor maramureșeni împotriva expansiunii catolice și politice a regatului maghiar.

În concluzie ”teoria cumană” a lui Neagu Djuvara se înscrie ca și cărțile demitizante ale lui Lucian Boia în direcția ”europeană” de falsificare a Istoriei României. În opinia acestor ”falsificatori ai istoriei” strămoșii noștri originari trebuie să fi avut origini cumane și catolice, numai români ortodocși să nu fie.

Am reprodus acest episod despre originea Basarabilor ca să apreciem corect importanța geneticii și paleo-geneticii în rezolvarea unor dileme, a demitizării unor legende, dar și a demistificării actelor perverse editate în cărți cu pretenții de istorie ale unor diletanți. Știința geneticii a reabilitat însă adevărul istoric în acest caz: Basarabii erau români de religie ortodoxă.

Care este de fapt adevărata origine a poporului român?

Dacă avem toți aceeași origine, așa cum susțin unii, de ce suntem noi, oamenii zilelor noastre, atât de diferiți unii de alții? Și cum am putea știi ceea ce este esențial despre originea fiecărui om?

Simplu: studiindu’ne fiecare caracteristicile noastre de bază și comparându’le cu ceea ce a descoperit paleogenetica despre rasele umane. Genetica aplicată în arheologie este o ramură relativ nouă care a reușit să pună punct speculațiilor și să dea raspunsuri clare, bazate pe compararea profilurilor genetice ale populațiilor preistorice ale căror urme (schelete) au fost descoperite în diferite zone de pe glob.

Pornind de la constatarea unor mutații comune în genomul anumitor populații preistorice, geneticienii le’au împărțit în așa-numite haplogrupuri, adică grupuri de oameni care provin dintr’un strămoș comun, de la care au moștenit anumite mutații genetice care le confera anumite caracteristici, specifice doar lor.

Cu alte cuvinte, un haplogrup este un fel de ”clan genetic” vechi de mii sau chiar zeci de mii de ani, cu origini în preistorie, la care anume caracteristici s’au transmis din generație în generație la toti membrii ”clanului”, până în zilele noastre, prin intermediul cromozomului Y moștenit pe linie paternă. Există și tipul de haplogrup categorisit după mtADN (ADN mitocondrial), transmis pe linie maternă, dar cele categorisite pe baza cromozomilor Y bărbătești sunt cele mai bine studiate, fiind și mai activi.

Așadar, etniile contemporane se diferențiază în state naționale și în ”popoare” artificiale după limbă. Adevărata legătură de frăție este cea genetică. De ce? Pentru că limba o înveți, pe când gena te unește pe vecie de frații tăi genetici din istorie, fără să o poți alege sau schimba precum cetățenia sau limba vorbită.

Este adevărat că frate este un termen generic pentru ambii și pentru cei de’o limbă comună, dar și pentru cei de’o genă comună, deoarece nu ne cunoaștem toți frații genetici sau lingvistici. La un moment dat ne’am putea întreba ”ce naiba mai avem noi de’a face cu cei care au trăit acum 5.000 de ani în zona României de azi”, dar dacă ne gândim puțin, realizăm că genele din ADN-ul nostru sunt o moștenire directă de la strămoșii noștri direcți, așa că o parte din ei trăiesc acum prin noi. Noi suntem ei, din punct de vedere genetic, doar că noi trebuie să reacționăm acum la altfel de condiții de viață decât le’au avut ei în trecut.

Întâi de toate, foarte pe scurt despre mutații: conform ultimelor descoperiri, mutațiile genetice sunt spontane, aleatoare și apar destul de des, ele petrecându’se mai ales în timpul contopirii cromozomilor masculini și feminini care formează o noua ființă vie (la contopirea spermatozoidului cu ovulul). Dar nu toate mutațiile ajung să se generalizeze în cadrul unei populații. Unele dintre mutații sunt atât de dăunatoare persoanei la care apar încât îi pot produce chiar moartea înainte ca aceasta să ajungă să se reproducă, sau îi pot crea un dezavantaj în viață, ceea ce nu duce la perpetuarea mutației respective. Dar unele mutații îi avantajează pe cei la care apar, îi ajută să se adapteze mai bine la mediul înconjurator, la contextul în care trăiesc.

Asta face ca acele persoane să fie avantajate la găsirea hranei și să aibă inclusiv ușurința de a găsi parteneri și de a procrea mai mult decât ceilalți. În felul acesta, în timp, mutația ”câștigătoare” apare la mai mulți urmași ai acelor persoane, devenind chiar ”dotare standard” a haplogrupului respectiv.

Pe scurt să facem acum o incursiune în interiorul acestui proces care determină ADN-ul unui popor. Testele pentru aflarea originilor unor grupuri etnice se numesc studii ADN populaţionale. Studiile populaţionale considerate relevante ştiinţific implică recoltarea de probe de la cel puţin 200 de persoane.

Mihai Toma, cercetător în cadrul Catedrei de Genetică, Facultatea de Biologie, din cadrul Universitatăţii din Bucureşti:

”Un studiu populaţional începe în primul rând prin selectarea populaţiei pe care vrei să ţi’o analizezi. (…) Vreau să analizez 400 de oameni, îi împart la 40 de judeţe. (…) Ulterior probele de salivă, de mucoasă, de sânge, de ţesut sunt aduse la laborator, extras ADN-ul şi ulterior se fac analizele respective.”

Luis Popa, specialist în genetică umană şi, în prezent, director-adjunct al Muzeului Naţional de Istorie „Grigore Antipa”, a fost, în urmă cu câţiva ani, beneficiarul unei burse în Italia, unde a participat la studii populaţionale. Acesta a explicat pentru emisiunea ”Din interior” că astfel de studii nu duc neapărat la explicaţii legate de strămoşi din secole mai recente, cum ar fi geții şi romanii din lecţiile de istorie. Ci la populaţii mult mai vechi, unele chiar şi de zeci de mii de ani, ce şi’au lăsat ”amprenta” genetică în ADN-ul românilor de azi.

Luis Popa:

”Un test ADN populaţional arată structura genetică a populaţiei, ne arată cum se compară structura genetică a populaţiei de aici cu cea a unei populaţii de acolo, cât de asemănătoare sunt. La nivel genetic suntem cumva înrudiţi toţi, dar ceea ce se numeşte astăzi slav sau latin sunt termeni care au o origine relativ recentă. Astea sunt chestii care s’au întâmplat acum 1.000 de ani. În timp ce testele acestea genetice se referă la momente în timp mult mai îndepărtate, atunci când a fost colonizată Europa. Vorbim de oamenii preistorici. Nu are nicio legătură cu actuala configuraţie politică a Europei sau ceva de genul acesta. Studiile au valoare ştiinţifică pentru a înţelege cum anume au evoluat populaţiile umane, cum anume a fost colonizat actualul teritoriu al Europei, după cum aceeaşi întrebare se pune „Cum a fost colonizată lumea?”

Un studiu pe 400 de români

Unele lecţii de istorie s’ar putea schimba în funcţie de cercetările care se derulează chiar în laboratoare genetice aflate la Bucureşti. Florin Stanciu este genetician şi face parte dintr’un grup extrem de restrâns de cercetători care privesc istoria ”la microscop”: în prezent, studiază ADN-ul mitocondrial al românilor (ce ţine de genele moştenite pe linie maternă), într’un proiect comandat de cercetătorii italieni de la Universitatea din Ancona. Este cel mai mare test pe ADN mitocondrial derulat pe români, de până acum.

Florin Stanciu:

”Vrem să aflăm care este structura populaţiei româneşti pe linie maternă. (…) Ar reflecta cumva populaţia locală şi, evident, răspunsul la ceea ce suntem noi ca români, ce reprezintă, care este constituţia populaţiei de pe teritoriul României.”

Italienii cercetează genetica imigranţilor din peninsulă. Timp de câteva luni, geneticianul român a recoltat ADN de la 400 de persoane din toată ţara. Pentru a aduna voluntari, a popularizat demersul printr’un articol de ziar. A fost surprins de reacţia oamenilor.

”Făcându’l public, mediatizându’l, am descoperit foarte mulţi oameni atraşi de acest domeniu. În momentul de faţă avem trei loturi analizate, din patru. Ele sunt, trec prin procese specifice de laborator (…) facem nişte analize statistice la nivelul întregii populaţii, în care haplogrupuri sunt dominante, prin haplogrup însemnând familii de ADN mitocondrial – pe teritoriul României după care le vom putea compara cu populaţiile din jur, cu ceea ce s’a mai publicat în publicaţiile de specialitate şi o să avem, practic, o idee de ansamblu asupra a ceea ce înseamnă populaţia românească din perspectiva acestei linii”, mai explică geneticianul.

Concret, studiul ar putea arăta ce populaţii se aflau pe teritoriul de astăzi al României, în urmă cu mii de ani, chiar dinainte de geți sau romani. Rezultatele pot indica inclusiv primele migraţii umane, din Africa spre Europa. Concluziile vor fi publicate la final. Ce informații se cunosc însă până acum?

Florin Stanciu:

”Nu există diferenţieri, eu ştiu, etnice sau de altă natură, însemnate, care să ne facă să fim o populaţie distinctă faţă de alţi europeni. Genetica demontează orice segregare populaţională pe etnii şamd.”

Pentru că cele mai vechi schelete de homo sapiens au fost descoperite în Africa, populațiile africane sălbatice, migratoare, au fost categorisite drept haplogrupurile A, B, C, D și E, având fiecare o serie de mutații specifice în genom, apoi au apărut haplogrupurile F, G si H în Asia Mică.

În acele timpuri pe Pământ încă domnea ultima glaciațiune, care însa era în retragere, astfel că populațiile de homo sapiens au putut să avanseze și către nord, pe masură ce clima se încălzea și ghețarii se topeau. Din Asia Mica au plecat unii spre nord (formând haplogrupul I în urma unor noi mutații genetice), alții spre est. Trebuie menționat și că mutatiile specifice diverselor haplogrupuri au dus în timp la constituirea diverselor rase umane.

Iată harta cu migratia și amplasarea haplogrupurilor:

Din acest moment putem face legătura cu descoperirile arheologiei clasice, care a scos la lumină urmele primelor așezări omenești stabile (sedentare) în zona Balcanilor, acolo unde a ajuns nou formatul haplogrup I.

Mutațiile specifice din genomul acestui haplogrup au făcut ca aceasta populație să capete o inteligență mai mare, care i’a permis să facă descoperiri și invenții (diverse unelte și utilaje agricole rudimentare) care au dus la sedentarizare, adică la rămânerea oamenilor într’un singur areal.

De asemenea, ei au inventat și țesutul și diverse tipuri de haine, precum sarafanul și fota, ceea ce se poate vedea din picturile pe ceramică și statuetele descoperite de arheologi.

Oamenii semi-sălbatici se acopereau cu piei de animale și beau apa din cranii și din alte recipiente găsite în natură – ceea ce restul haplogrupurilor a făcut în continuare pentru încă vreo câteva milenii.

Acum peste 20 de milenii, oamenii din haplogrupul I stabilit în zona România-Ucraina-Balcani-Marea Adriatica deja prelucrau lutul și făceau din el inclusiv obiecte de cult și de podoabă, precum ”Venus din Vestonice” (Cehia), veche de 27.000 de ani, foto mai sus.

Sau precum acest pandantiv de la Piatra Neamț, vechi de 20.000 de ani:

În decursul miilor de ani care au urmat, dezvoltarea aptitudinilor acestei populații a dus la crearea de așezări stabile din ce în ce mai sofisticate, astfel că acum 6-7000 de ani deja existau în zona cuprinsă între Marea Neagră-Marea Baltică-Munții Carpați-Ucraina-Balcani-Marea Adriatica în jur de 4000 de mini-orașe cu suprafețe de până la 3 hectare, precum acesta, constituit din locuințe circulare foarte mari, ale căror amprente la sol sunt încă vizibile în jud. Constanța.

Despre această așezare unii susțin că ar fi doar o adunatură de temple, dar cine face atâtea temple la un loc?

În alte zone mini-orașele au fost deja săpate de arheologi, cum este cel de la Arkaim acolo unde trăiau massa-geții din zone de maximă extindere a civilizației getice:

…și reconstituite în imagini precum aceasta, din categoria orașelor din cultura Cucuteni:

Casele acestora erau foarte moderne și aveau deja etaj, iată o altă reconstituire:

După numele principalelor localități în care au fost descoperite cele mai vechi vestigii, aceste culturi străvechi au fost numite Vinca, Turdaș, Tărtăria, Cucuteni, Talianki, Trypillia etc., toate având însă aceleași caracteristici și același nivel de dezvoltare, semn că populațiile haplogrupului I comunicau între ele și își împărtășeau cunoștințele, descoperirile și invențiile.

Citește și:  ”ȚARA ORAȘELOR” PELASGILOR CUCUTENIENI

Aceste orașe sunt mult mai vechi decât cele descoperite în Mesopotamia, și nu au caracteristicile de diferențiere socială ale orașelor mesopotamiene, adică în orașele ”cucuteniene” toate locuințele erau la fel de mari și la fel de bine dotate, semn că între oamenii haplogrupului I nu prea existau diferențieri sociale, adică nu existau bogați și săraci precum în orașele mai târzii din Asia Mică.

Proto-elenii când au venit pe aceste meleaguri îi numeau pe acești oameni ”pelasgi”. Deci primii locuitori ai Europei erau pelasgii, iar după loc aceștia mai erau numiți și basci (Iberia), etrusci (Peninsula Italică), sarzi (Sardinia), hiperboreeni (nordul Dunării).

Formarea unei civilizații stabile și sedentare care a durat multe mii de ani și’a pus în continuare amprenta pe genomul pelasgilor, unele gene absolut necesare unui stil de viață nomad devenind recesive (inactive), astfel că acești pelasgi și’au pierdut o parte din capacitatea de a rezista fizic în condițiile de viață sălbatică în care trăiau restul populațiilor umane (cu alte cuvinte, traiul bun te înmoaie). La fel, pentru că trăiau mult timp în interiorul caselor, au devenit recesive și o parte din genele care provocau apariția pigmentilor din piele și păr, astfel că în câteva mii de ani populația haplogrupului I a căpătat o piele alba și un păr blond sau șaten – exact așa cum sunt descriși arienii, strămoșii popoarelor europene din legendele germanice și nu numai. Creațiile lor descoperite de arheologi, arată că erau foarte inteligenți și civilizați în comparație cu restul haplogrupurilor de la acea dată.

Forma lor de organizare socială era matriarhatul, caracterizat de relații sexuale libere, de creșterea în comun a copiilor și de proprietatea comună asupra terenurilor agricole și a animalelor pe care le creșteau. De fapt, este foarte posibil ca ei nici să nu fi avut conceptul de proprietate asupra naturii, considerând la fel ca unele triburi străvechi de indieni americani, că ei aparțin naturii, nu că natura le aparține lor.

În acest fel, niciunul dintre străvechii pelasgi nu avea grija zilei de mâine, acest fapt contribuind masiv la starea lor de fericire naturală, despre care aveau să vorbească legendele elene mii de ani mai târziu despre Perioada de Aur a strămoșilor omenirii, în care mâncarea era la liber și oamenii vorbeau cu zeii. Proprietatea comună derivată din relațiile sexuale libere a făcut deci să nu existe diferențe majore de bogăție între ei, acesta fiind motivul pentru care toate casele orașelor cucuteniene / pelasge erau la fel de mari și de bine dotate după cum spunea Herodot câteva mii de ani mai târziu despre agathârși, folosind modul de exprimare patriarhal al elenilor, ”acolo unde femeile sunt la comun și averile ajung să fie la comun”.

Condițiile stabile de viață, sexualitatea neîngradită și belșugul alimentar le’au permis pelasgilor să renunțe la egoismul și avariția necesare pentru supraviețuire în cazul unui stil de viață sălbatic, nomad, așa cum îl aveau restul haplogrupurilor. Aceleași motive au făcut și ca ei să nu se urască și să nu se lupte între ei, astfel încât în orașele cucuteniene nu au fost descoperite arme și nici oase rupte sau capete sparte.

Din punct de vedere religios, la pelasgi exista un cult al femeii și al fertilității, derivat din relațiile matriarhale și dovedit printr’o mulțime de figurine de lut feminine, precum și un cult al Soarelui.

Iată, de exemplu, o figurina din cultura Boian-Gumelnița (sus) și una descoperită lângă Marea Egee:

Pelasgii au dezvoltat cu timpul și o formă de scris, cea mai veche descoperită de până acum, așa cum se vede pe tăblițele de la Tărtăria, dar și pe artefactele din cultura Turdaș-Vinca. Se pare însă ca aceste semne nu erau litere și nu constituiau o limbă structurată ca cele actuale (așa cum susțin unii care aseamănă limba pelasgilor cu limba albaneză de azi) cel mai probabil aceste semne reprezentau idei și concepte complete, așa cum sunt azi la noi semnele de circulație în care un X desemnează ”oprirea interzisă” și nu este doar litera X.

Iată o parte din tăblițele și pandantivele de la Tărtăria, precum și lista completă a semnelor găsite pe artefactele pelasge din zona Marea Baltica-Ucraina-Balcani-Marea Adriatică.

Între aceste semne se afla și zvastica, dovada că ea a fost folosită de către pelasgi cu mult înainte de a fi folosită în Orient, unde este de asemenea un semn sfânt pictat în cele mai vechi temple indiene și tibetane.

Faptul că unele dintre aceste semne seamănă cu runele folosite mai târziu de druizii popoarelor nordice este o dovadă în plus că pelasgii din Balcani sunt și strămoșii acestora, dat fiind că aceștia au plecat spre nord odată cu retragerea ghețarilor. Unele din aceste semne erau sacre și reprezentau curgerea energiei subtile în natură și în corpul uman, fapt dovedit de experimentele profesorului Virgil Vasilescu cu amulete făcute după modelul celei de os de la Cuina Turcului, veche de 12.500 de ani:

În comunicarea ”Despre energia subtilă a corpului uman” facută către comisia de specialitate a Academiei Romane în septembrie 1993, prof. Vasilescu scria că dacă se face o amuletă de os după acest model, ea este atrasă către corp de o energie subtilă de natura celei gravitaționale și favorizează curgerea accelerată a energiei prin corp.

Dată fiind vechimea foarte mare a amuletei, se pare că oamenii din civilizația pelasgă dezvoltaseră deja de timpuriu capacități paranormale, care le permiteau să simtă curgerea energiilor subtile și să o folosească la amulete aducătoare de sănătate sau folosite pentru inițiere. De altfel, în civilizația pelasgă nu erau oamenii la putere, ci zeii, forțele subtile ale naturii, pe care oamenii îi simțeau direct și le recunoșteau puterea.

Viața lipsită de griji și tihnită, lipsita de interdicții provocatoare de stres a civilizației matriarhale trebuie că favorizase acea stare de fericire naturala permanentă care duce la apariția puterilor suprasensibile, datorită cărora oamenii descoperiseră forțele subtile ale naturii. Probabil că aceasta era o etapă în evoluția naturală a omului, întreruptă  odată cu transformarea civilizației pelasge.

Se pare că interacțiunea psihicului uman cu gravitația este răspunsul la întrebarea ”cum au reușit oamenii străvechi să ridice monoliți de piatră grei de zeci de tone?”

Din momentul în care pelasgii au descoperit aceasta interacțiune și au folosit’o la fabricarea de amulete, nu este greu să ne imaginăm că energia unită a sute sau chiar mii de pelasgi putea fi folosită pentru manipularea gravitației și ridicarea unor blocuri imense de piatră prelucrată, precum acestea din Munții Buzăului, probabil rămășițe ale unor temple pelasge, ieșite la suprafață în urma alunecărilor de teren.

Dar viața liniștită a civilizației pelasge nu avea să dureze la infinit. O parte din populațiile care migraseră acum aproape 20.000 de ani spre est, spre Asia, formaseră între timp haplogrupul R și aveau să se întoarcă spre Europa mânate probabil de secetă și de nevoia continuă de hrană pe care ele nu și’o produceau singure, căci nu erau sedentare și nu cultivau nimic.

Marija Gimbutas despre Kurganizarea Europei Vechi:

”…the expansions of the Kurgan culture were a series of essentially hostile, military incursions where a new warrior culture imposed itself on the peaceful, matriarchal cultures of ”Old Europe”, replacing it with a patriarchal warrior society, a process visible in the appearance of fortified settlements and hillforts and the graves of warrior-chieftains.”

”Expansiunile Culturii Kurganelor au fost o serie de incursiuni militare, în esență ostile, prin care o noua cultură războinică s’a impus asupra culturilor pașnice, matriarhale, ale ”Vechii Europe”, înlocuind’o cu o societate patriarhală războinică, proces vizibil prin apariția de așezări fortificate, cetăți pe dealuri și morminte ale căpeteniilor războinice.”

Un exemplu sunt ruinele unei așezări de acum aproape 6000 de ani, descoperită în localitatea Pietroasele.

În urma unor cercetări directorul Muzeului județean Buzău, Sebastian Matei spunea:

”Un laborator din Heidelberg a confirmat, în urma probelor trimise, ipotezele noastre: la o adâncime de 3-3,5 metri sub cetatea dacică fortificată de la Gruiu Darii se afla o așezare neolitica cu o vechime de 5.500 – 5.700 de ani, care a dispărut în urma unui conflict armat sau a unui incendiu.”

Între altele, acolo s’a descoperit un biberon pentru alaptat sugari – o alta invenție pe care noi o credem modernă, dar aparține pelasgilor.

Spre deosebire de populațiile haplogrupului I, populațiile haplogrupului R, venite din estul Europei și care domesticiseră calul de stepă datorită căruia străbăteau mari distanțe, erau bine adaptate la viața nomadă și dezvoltaseră un tip special de inteligență / șiretenie, necesar supraviețuirii în natura liberă, o inteligență care le permitea să evalueze și să exploateze cât mai bine orice situație întâlnită în drumul lor.

Cu alte cuvinte, aveau ceea ce azi numim ”școala vieții”, dar a vieții nomade, de vânător / jefuitor. Cantitățile limitate de hrană pe care le întâlneau în drumul lor și nevoia biologică de supraviețuire i’au făcut foarte probabil să’și păstreze caracteristicile omului primordial și anume egoismul, avariția și lipsa de empatie la adresa altor oameni.

Aceștia căutau să acapareze cât mai mult din hrana găsită pentru ei și copiii lor și erau la concurență inclusiv cu semenii lor alături de care străbăteau teritorii noi, fapt pentru care, cu timpul, s’a ajuns la o ierarhie a celor mai puternici și mai bogați, care îi conduceau pe ceilalți din haplogrupul lor. Aceleași condiții grele de supraviețuire au făcut ca relațiile sexuale între ei să nu fie libere, fiecare bărbat având nevoie de femeia (sau femeile) lui și de copiii lui, care să constituie o forță proprie de apărare sau de atac, după caz, deoarece își furau rezervele de hrană și ei între ei, la nevoie.

De altfel, una dintre cauzele pentru care societatea matriarhală a pierit a fost imposibilitatea pazei depozitelor de cereale recoltate împotriva nomazilor, în condițiile în care aceasta nu se mai putea depozita în siguranță de la an la an.

Deci fidelitatea sexuală este un concept născut din nevoia de supraviețuire, pe care oamenii haplogrupului R1 l’au impus ulterior și pelasgilor. Cu cât un bărbat devenea mai bogat și mai puternic, cu atât își permitea să aibă mai multe femei proprii și mai mulți copii, astfel încât, cu timpul, s’au format adevărate clanuri familiale, tradiție menținută până în ziua de azi în unele regiuni. Același obicei îl aveau câteva milenii mai târziu de exemplu geții (sau cum se spune în cărți: tracii), urmașii direcți ai nomazilor haplogrupului R1, despre care scria Heraclid din Pont (sec. IV î.Hr.):

”Fiecare se căsătoreşte cu trei şi patru femei. Sunt unii care au treizeci de soţii.”

…. sau Herodot (sec. V î.Hr.) în fragmentul care descrie obiceiurile tracilor:

”… fiecare ţine în căsătorie mai multe femei… nevestele şi le păzește cu străşnicie…””(Istorii, V, 5-8).

Din punct de vedere al înfățișării, datorita traiului aproape permanent în aer liber, genele care determina producția de melanină pentru pigmentarea pielii și părului nu au devenit recesive, ca în cazul pelasgilor, așa că populațiile haplogrupului R și’au păstrat pielea închisă la culoare și părul negru, dar aveau o statură mai mare, motiv pentru care apar și legendele despre urieși în popor.

Date fiind diferențele majore dintre cele doua haplogrupuri, putem să ne închipuim ce noroc a dat peste populația nomadă a haplogrupului R1 atunci când a întâlnit în Balcani populația sedentară și cultivatoare de hrană a haplogrupului I. Arheologii au numit populatia haplogrupului R1 ”populația Kurgan”, datorită faptului că aceștia își înmormantau morții sub movile imense de pământ numite ”kurgane” (curgane sau gorgane, în românește).

Astfel de kurgane deținătoare de oseminte au fost găsite în toată Europa, semn că populația haplogrupului R1 a ajuns foarte departe și nu s’a oprit în Balcani.

Dat fiind faptul ca 90% dintre mini-orașele cucuteniene au fost găsite carbonizate, sub un strat de cenușă, poate fi un semn că pelasgii au fost atacați și cuceriti de către populația Kurgan, care le’a dat foc și i’a obligat să fugă sau să se supună. Fiind pașnici prin natura lor, pelasgii nu și’au folosit inteligenta și la construcția de arme, așa că, neavând vreo forță de apărare, au fost învinși cu ușurință. Aceasta este una dintre variante.

Se pare ca foarte mulți au fugit spre nordul Europei, stabilindu’se până la urmă în zonele nelocuite unde acum sunt țările scandinave și unde se află și azi din abundență haplogrupul I1 ajungând în anumite zone din Suedia și Norvegia să dețină în prezent aproximativ 45% din populație.

Albastrul cel mai intens reprezintă pe harta următoare concentrația cea mai mare a haplogrupului I din zilele noastre, care exista în Balcani (I2) și în țările scandinave (I1).

Noi credem însă că scenariul a fost altul. Haplogrupurile R1 și I au conviețuit peste 5000 de ani în această arie, iar schimbările societății din cea matriarhală în cea patriarhală s’a petrecut pașnic și nu așa cum este descrisă de către teoria lui Marija Gimbutas.

Principalul argument este descoperirea unor rămășițe ale haplogrupului R, R1 și R1b în Bazinul Dunării acum 12.000 de ani, ceea ce presupune în mod clar conviețuirea împreună a acestor două haplogrupuri o lungă perioadă de timp până la descoperirea bronzului, când abia atunci trăsăturile de caracter i’a determinat pe cei din haplogrupul R1 să preia frâiele societății dunărene.

Geții R1 care s’au oprit în Balcani acum peste 10.000 de ani s’au amestecat cu pelasgii rămași pe loc și le’au impus acestora, încetul cu încetul relațiile lor sociale și regulile lor de conduită, astfel încât până la urma matriarhatul pelasg a fost înlocuit cu patriarhatul kurgan, care se continuă până în zilele noastre într’o formă evoluată. Din amestecul pelasgilor cu geții (și în urma unor migrații ulterioare) au apărut noi triburi și apoi popoarele antice cunoscute din istoria oficială și care s’au răspândit spre vestul și sudul Europei: geții, ilyrii, italicii, grecii, romanii, perșii etc.

Așa se face că Herodot afirmă că cei pe care îi considera vecini la nord (trake în limba elenă însemna nordic) să fie numiți traci adică nordici, iar regiunea Tracia o regiune nordică, și să fie considerați cei mai numeroși după inzi, numai că acești ”nordici” erau geții patriarhali care se răspândiseră deja în toată Europa.

Pelasgii I2 care nu au migrat spre nord au rămas pe loc și au fost nevoiți să muncească și pentru geți. Practic, geții au inventat sclavia organizată acum vreo 6.500 de ani – și aici s’a văzut inteligența / șiretenia și capacitatea geților de adaptare la o situație nouă, văzând uriașul potențial care li se deschidea prin supunerea unor populații eminamente agricole. Aceștia nu au fost uciși de către geții stepelor prin incendierea orașelor lor.

Incendierea era în realitate o practică curentă la cucutenieni și alte comunități neolitice  care trăiau pe un vast teritoriu. Aceștia probabil din motiv de igienă, își ardeau vetrele vechi ale orașelor și se mutau pe o vatră nouă, de aceea s’au descoperit de către arheologi atât de multe vestigii incinerate.

Din moment ce au văzut că pelasgii stăpâneau agricultura și creșterea animalelor care le asigurau hrana din belșug, geților le’a convenit ideea să conviețuiască cu acești pelasgi și să beneficieze de rezervele de hrană, astfel încât aceștia să le asigure hrana permanent  rezultată din agricultură. Geții asigurau în schimb protecția alimentelor prin fortificațiile pe care le construiau, dar și creșterea cornutelor mari, pentru că aceștia aveau o statură ce o depășeau pe a pelasgilor și puteau controla mai ușor cirezile de vite. Simbioza se pare că a funcționat din momentul când aceștia s’au amestecat, creându’se astfel clase sociale în timp.

Până atunci ideea de sclavie organizată nu avea cum să existe, căci niciun popor nomad nu are nevoie de sclavi, pentru ca nu produce nimic, doar culege și vânează și eventual fură de la alți nomazi. Sclavia organizată, în masă, are rost doar în cazul sedentarizării unui popor. Deci geții s’au adaptat și o mare parte din ei au devenit sedentari și au inventat forme de stăpânire din ce în ce mai sofisticate și au devenit din ce în ce mai puternici și mai bogați, creând reguli avantajoase lor, care în cele din urmă au dus la apariția principatelor, regatelor și imperiilor – toate bazate pe impunerea voinței prin forța armată, fapt perpetuat până în zilele noastre.

Pelasgii se adaptează și ei și devin uneori conducători de clanuri.

Un exemplu este Horthy care purta haplogrupul I2a, Martin Luther, Napoleon al III-lea al Franței care a purtat haplogrupul I2a2a, o ramură a lui I2 balcanic. Deci se poate observa cum educația a dus în final ca ”oamenii pașnici” să conducă societăți patriarhale.

Sofisticatul Imperiu Roman, apărut la peste 4000 de ani după dezvoltarea în centrul Europei a unor culturi getice, a fost apogeul antic al puterii urmașilor lor genetici.
Populația haplogrupului R1 fiind mai dispusă să ucidă ca să supraviețuiască, a dictat deci în ultimii 6.500 de ani mersul istoriei pe teritoriul numit acum Europa, pedepsind aspru pe cei care li se împotriveau. Dar bineînțeles ca ei nu au fost singurii din lume capabili de așa ceva, și alte haplogrupuri de același nivel evolutiv au făcut același lucru în Asia. Exemplu este haplogrupul Q care era reprezentat de huni și tătari.

Amplitudinea schimbărilor sociale survenite acum 6.500 de ani este greu de închipuit: civilizatia pelasgă pașnică, egalitaristă a vechii Europe, care a durat cel putin 10.000 de ani, a fost înlocuită cu forța armată de către populația razboinică ai cărei urmași genetici încă stăpânesc lumea și în ziua de azi în Europa, Australia și America și care au impus o societate plina de inegalități, lupte și contradicții în care trăim și azi.

Poate de aceea autoritățile actuale nu vor să excaveze orașele pelasgilor vizibile cu amprentă pe sol de la mare înălțime, pentru a nu fi nevoite să recunoască existența unei civilizații preistorice avansate și pașnice, așa că au datat începutul istoriei civilizației umane de’abia la acum 6000 – 7000 de ani de ani, pentru ca masele mari de oameni să nu afle că se poate trăi și fără conducători, regi, împarați, președinți, înarmare și războaie.

Prima dovadă a existenței unui stăpânitor puternic și bogat în Balcani datează de acum 6.200 de ani și aparține culturii getice (kurgană) din zona Varna din Bulgaria de azi.

Acesta avea un sceptru și multe podoabe de aur cu care fusese înmormântat.

Să existe această domnie la câteva sute de ani ca urmare începerii unei așa-numite invazii kurgane? Sau civilizația patriarhală a început totuși pașnic prin coexistență cu pelasgii cucutenieni, gumelțieni și a altor culturi balcanice?

Cultura din Varna aparține calcoliticului târziu și este datată în mod convențional între anii 4400-4100 î.Hr. Este contemporană și strâns legată de Cultura Gumelnița din sudul României, adesea considerată drept variantă locală.

Gumelniţa este numele dat de arheologi unei culturi neolitice din a doua jumătate a mileniului V î.Hr. Aria de răspândire a culturii cuprindea Muntenia pe locul fostei culturi Boian, Dobrogea pe teritoriul ocupat înainte de cultura Hamangia, precum şi Bugeacul.

Cultura Boian a apărut în Câmpia Română care este situată în sudul României și în cea mai estică regiune a Serbiei numită Timoc. Câmpia mai este cunoscută sub numele de Câmpia munteană. O parte din regiunea istorică a Țării Românești, este mărginită de fluviul Dunărea în est, sud și vest și de Podișul Getic în nord.

Cultura Boian spre sud ocupa majoritatea Bulgariei, atât la nord cât şi la sud de Balcani cunoscută fiind sub numele de Kocadermen-Karanovo VI, ajungând până la Marea Egee în nordul Greciei.

Se caracterizează prin ceramică policromă și cimitire bogate, dintre care cele mai renumite sunt Necropolis Varna, site-ul eponim și complexul Durankulak, care cuprinde cel mai mare cimitir preistoric din sud-estul Europei, cu o așezare neolitică valoroasă (publicată) și un nepublicat și o așezare calcolitică incomplet cercetată.

În necropolă au fost descoperite 294 de morminte, multe dintre acestea conținând exemple sofisticate de metalurgie de cupru și auriu, ceramică (aproximativ 600 de piese, inclusiv unele pictate în aur), lame de înaltă calitate, lame de silex, mărgele și cochilii. Site-ul a fost descoperit accidental în octombrie 1972 de către excavatoristul Raycho Marinov. Cercetările de arheologie au fost conduse de Mihail Lazarov și Ivan Ivanov. Aproximativ 30% din suprafața estimată a necropolelor nu este însă excavată.

Cercetările de la Varna au arătat că această cultură a avut relații comerciale cu teritorii îndepărtate, posibil inclusiv cu regiunea inferioară a regiunii Volga și a insulelor Ciclade (azi Grecia), care probabil exportau produse metalice și sare din mina de sare de la Provadia.

Artefactele descoperite dovedesc exploatarea minereului de cupru provenit dintr’o mină de la Sredna Gora de lângă Stara Zagora, dar s’au descoperit în morminte și scoici mediteraneene de spondylus care au servit drept monedă primitivă.

Având acum aceste elemente de istorie genetică clarificate, putem începe să înțelegem de ce noi, oamenii din zilele noastre, suntem așa cum suntem. Haplogrupurile din care provenim sunt mai diferite unele de altele decât ne’ar plăcea să credem, iar diferențierea nu se face pe baza limbii, așa că ideea de popor omogen apărut din amestecul diverselor populații antice este doar un mit pe care îl exploatează unii.

Ceea ce putem afirma cu tărie este că această diversitate genetică antică ne parvine dintr’un trecut foarte îndepărtat, și nu din evul mediu cum eronat se propagă de către istorici pentru a dezinforma oamenii. Lucrurile sunt foarte clare pe tărâm genetic, oamenii din Balcani sunt urmașii haplogrupurilor I și R1 care erau aici deja acum 12.000 de ani. Acestea formează majoritatea populației de azi a românilor, sârbilor și bulgarilor.

Dacă din două genomuri aparținând unor haplogrupuri diferite ar apărea un genom nou și omogen, care să fie un fel de medie a genomurilor originale, de mult s’ar fi ajuns la o populație omogenă pe tot Pamântul sau măcar în toata Europa sau măcar într’o singură țară, deci un popor cu adevărat nou și omogen.

Dar oricine poate vedea că nu este așa, genele provenite de la părinți din haplogrupuri diferite se luptă între ele pentru întâietate atunci când este creat copilul și unul din haplogrupuri învinge ca proporție, astfel ca avem in continuare oameni foarte diferiți în aceeași țară, care însa se consideră din același popor doar pentru ca vorbesc aceeași limbă. Limba vorbită s’ constituit treptat într’un considerent ce a dus relativ târziu la formarea etniilor, națiunilor și statelor naționale care a divizat artificial oameni din același popor genetic.

Diferențele de haplogrup se traduc întotdeauna și în diferente de caracter, astfel încât așezarea în același loc a populațiilor din haplogrupuri diferite a dat naștere la multe contradicții și neînțelegeri, așa cum putem observa și interpreat în decursul istoriei toate conflictele care au avut loc.

În România în ultimii ani s’a conturat un curent destul de puternic numit ”patriotism dacic”. Cei care îl susțin consideră că Romania ar trebui să se numească Dacia, pentru că așa cum consideră ei, dacii au fost primii trăitori pe aceste meleaguri și că lor le’a aparținut țara asta din cele mai vechi timpuri, dar cum am arătat deja lucrurile stau diferit.

Este normală și logică convingerea vechilor pelasgi sau a triburilor amerindiene că noi aparținem naturii, și nu natura ne aparține nouă, în principal datorită faptului că nu omul a făcut natura, ci natura l’a făcut pe om. Cel puțin, de la triburile amerindiene au auzit această idee primii coloniști europeni prin viu grai imediat după descoperirea Americii, așa că nu este o teorie utopică în ceea ce ”poate credeau strămoșii noștri”.

Dar dacă cei care susțin că Dacia trebuie sa aparțină dacilor pentru că regula de bază este că primul stabilit pe un teritoriu devine stăpânul acelui teritoriu, atunci acești pro-daci ar trebui să afle că primii ocupanți ai Europei centrale și de est au fost proto-pelasgii haplogrupului I, în timpul și imediat după ultima glaciațiune și după retragerea spre nord a ghețarilor. Și ar trebui să mai afle că dacii, geții, carpii, costobocii și alte triburi trăitoare în Geția Carpatică de dinaintea cuceririi romane au rezultat din amestecul pelasgilor originali cu parveniții târzii numiți și kurgani, amestec realizat în decurs de peste 5000 de ani.

Așa că, dacă este sa fim drepți, nu tuturor dacilor le aparținea Geția Carpatică, ci mai ales acelor băștinași care purtau în ei gene specific pelasge, nu și acelora care purtau gene specific kurgane, cum erau de exemplu geții, care între altele, perpetuaseră și obiceiul nomazilor puternici de a poseda cât mai multe neveste, pe care le păzeau cu strășnicie – un obicei absolut patriarhal, deci ne-pelasg!

Herodot scria cum se căsătoreau geții:

”… nevestele… şi le cumpără cu bani grei de la părinţi”, (Istorii, V, 8).

Iar Xenofon (sec V-IV î.Hr.) pomenea despre cumpărarea fetelor, ”… după legea tracă…” (Anabisis, VII, 2, 38).

Platon scria că geții ”… pun femeile să lucreze pământul, să pască vacile şi oile şi să slujească fără a se deosebi întru nimic de sclavi”, (Legile, VII, 805).

Deci, iată că geții aveau și sclavi? Ori, această clară diviziune a muncii în comunitate ne apare ca una similară relației dintre stăpân și sclav.

Deci la daco-geți nici vorbă nu mai era de respectul sau divinizarea femeii, întâlnită în matriarhatul pelasgilor. Fidelitatea sexuală era impusă cu forța, inclusiv asupra acelora care nu o aveau drept comportament natural, predeterminat genetic.

Stabilirea apartenenței fiecărui așa-zis ”pro-dac” din ziua de azi la haplogrupul I al pelasgilor ar trebui să se facă nu doar prin analize genetice, ci și printr’o autoanaliză psihologică. Din moment ce haplogrupurile s’au amestecat și și’au împrumutat caracteristici morfologice, nu mai este definitorie culoarea pielii, mult mai importante pentru apartenența la clanul genetic pelasg sunt însușirile de caracter proprii străvechiului popor matriarhal, dacă au fost transmise genetic și nu prin educație.

Se știe, copiii foarte mici sunt diferiți unii de alții înainte să primească vreo educație și asta înseamnă că au caractere diferite transmise pe cale genetică. Unii sunt egoiști, violenți și fură sau strică jucăriile altora, în timp ce alții sunt blânzi și cuminți și doar încep să plângă fără să riposteze când le sunt furate jucăriile.

În momentul în care vreți să aflați dacă aveti cumva în voi gene specific pelasge, ați putea căuta în voi trăsăturile naturale de caracter specifice pelasgilor, determinate genetic, căci acestea sunt mult mai importante pentru societate decât culoarea pielii.

Retrageți’vă singuri într’o cameră, departe de influența familiei sau prietenilor și întrebați’vă sincer dacă aveți urmatoarele trăsături de caracter:

1. Înclinația naturală de a fi o persoană sedentară, așezată, căreia i’ar plăcea atât să creasca animale domestice cât și să cultive plante din care să’și asigure hrana – indiferent dacă trăiți la oraș sau la țară

2. Interesul real pentru creația tehnica și / sau artistică și nu doar pentru consumul tehnicii și artei.

3. Pornirea instinctivă de a urmări binele tuturor oamenilor, nu doar binele personal și al rudelor.

4. Empatia, absența avariției, absența geloziei și posesivității în viața amoroasă, poate chiar capacitatea de a iubi mai multe partenere în aceeași perioadă de timp – după modelul ultimei populații matriarhale contemporane, Mosuo.

În tribul Mosuo, femeile conduc într’o asemenea manieră încât limba lor nu are nici măcar un cuvânt pentru ”tată”. Acest mic grup considerat ultima comunitate matriarhală din lume se află în provinciile Yunnan și Sichuan din China, în apropierea graniței cu Tibetul. În această societate femeie este liberă să încheie o relație cu un bărbat în orice moment. Aceasta nu împarte proprietatea sau averea cu bărbatul, și nici măcar custodia copiilor.

Tribul se închină și venerează o zeitate care, potrivit legendelor, ar fi creat mai întâi femeia și apoi bărbatul, doar ca ajutor pentru ea. De’a lungul timpului, guvernul de la Beijing a încercat să distrugă acest trib, tocmai din cauza modului de viață și a doctrinei feminine pe care o promovează, însă nu au reușit acest lucru. Ulterior, chinezii au observat potenţialul turistic al tribului, și au sperat că prin contactul acestuia cu lumea exterioară, în timp, aceste tradiții și practici de marginalizare a bărbatului vor dispărea, însă până în prezent acest lucru nu s’a întâmplat.

Cultura Mosuo este în primul rând agrară, cum altfel, activitățile de bază sunt cele agricole sau de creștere a animalelor, iar o mână puternică de lucru este foarte utilă. Carnea este o parte importantă din dieta lor și, deoarece nu există moduri de refrigerare, este conservată prin sărare sau afumare.

Tribul Mosuo este renumit pentru carnea de porc conservată, care poate fi păstrată timp de 10 ani sau mai mult. Ei produc o băutură alcoolică locală din cereale, numită sulima, care este similară cu vinul. Sulima se bea în mod regulat și, de obicei, se oferă oaspeților, la ceremonii sau festivaluri.

Electricitatea a fost introdusă în majoritatea comunităților tribului, însă mai există sate care nu beneficiază de acest ”lux”. Casele Mosuo constau din patru structuri dreptunghiulare aranjate într’un pătrat, în jurul unei curți centrale. La primul nivel se află grajdul cu animale. Principalele zone de gătit, de mâncare și de vizitare sunt, de asemenea, la primul nivel. Cel de’al doilea nivel este folosit în mod obișnuit pentru depozitare și pentru dormitoare. Ar mai fi de spus faptul că în prezent comunitatea matriarhală numără circa 40.000 de suflete.

5. Lipsa tendințelor agresive, violente și un spirit competitiv foarte redus.

Dacă însă, dimpotrivă, descoperiți că sunteți egoiști, eventual avari, că nu puteți sta săptămâni sau luni în șir acasă fără să vă cheme depărtările, că sunteți geloși și posesivi și urmăriți mereu doar interesul vostru personal și al familiei voastre, atunci e clar că faceți parte dintr’un haplogrup (nu neaparat R) care acum 5000 – 6.000 de ani era încă nomad sau semi-nomad.

În asemenea caz nu are rost să ridicați pretenția ca ”voi, daco-geții, ați fost dintotdeauna pe aceste meleaguri”. Strămoșii voștri genetici doar au ocupat teritoriul pelasgilor pașnici, care fuseseră pe aceste meleaguri timp de cel puțin 10.000 de ani înaintea lor.

Nimeni nu are vreo vină pentru că aceasta este situația genetică a românilor, și de altfel a tuturor balcanicilor. Felul natural de a fi al fiecăruia este predeterminat genetic și împotriva genelor nu e nimic de făcut. Educația ne face doar să ne comportăm altfel decât ne obliga genele noastre, deci doar ne înhamă la un comportament social care să ne fie cât mai comun multora dintre noi.

Dar în interiorul lui fiecare rămâne așa cum este el de la natură – și nimeni nu e vinovat pentru ce a moștenit de la natură. Nici cei care poartă gene specific kurganilor nu sunt vinovați că sunt mai ”răi”, puși mereu pe harță, sau în permanentă competiție, decât purtătorii de gene pelasge. Trebuie doar să încercăm să nu impunem caracteristicile specifice clanului nostru genetic asupra altui clan genetic. Binele și răul sunt relative și ceea ce este bine pentru unii de la natură, este rău pentru alții și invers.

Atenție însă, să nu existe confuzie, a fi de neam pelasg nu înseamnă a fi un bun creștin, dacă o persoană e dispusă să trăiască precum pelasgii, dar din motive religioase, nu înseamnă și că este din haplogrupul I, căci pelasgii din vechime trăiau astfel pentru că așa era natura lor, determinată de mutațiile genetice specifice și de condițiile de mediu în care trăiau. Creștinismul și alte religii care propovăduiesc binele și pacea aveau să apară la cel putin 4.000 de ani după transformarea societății pelasge de către geții kurgani. Pe de alta parte, e posibil ca trăsăturile de caracter pelasge moștenite genetic să rezoneze cu valorile creștinismului, așa că… nu se știe niciodată. De altfel, foarte mulți specialiști spun chiar că zamolxianismul geților carpatici a fost un precursor al creștinismului.

În Europa de azi se vede foarte limpede cine dictează mersul lucrurilor, reprezentanții cei mai ambițioși ai haplogrupului R1. Ei au ”evoluat” de la lupta pentru supraviețuire la lupta pentru îmbogățire, lăsând lupta pentru supraviețuire pe seama săracilor și întrajutorarea pe seama religiilor, care însă numai bine nu fac, căci sunt tot de sorginte patriarhală, șeful bisericii ortodoxe fiind denumit patriarh.

Starea asta se perpetuează în Europa de peste 5000 de ani, luptele de interese între mega-ambitioșii haplogrupului R1 ducând la neînțelegeri teritoriale și războaie care au format încetul cu încetul statele care există azi. De aceea se poate trage concluzia corectă că viața noastră de acum, este direct determinata de evenimentele de acum 5000-6000 de ani, când liniștea societății europene matriarhale a fost înlocuită cu lupta pentru supraviețuire proprie junglei sau stepei. Doar formele luptei pentru supraviețuire s’au schimbat în ziua de azi, societatea asigurând cu greu un nivel de trai celor sărmani.

Ceea ce era mai prețios și s’a pierdut este starea de fericire naturală permanentă a pelasgilor, care poate fi dată numai de lipsa griji pentru ziua de mâine, care apare când ai în spate o comunitate mare care îți vrea doar binele și te susține și în care binele fiecăruia decurge din binele tuturor.

Fericirea compulsivă pe care o simțim noi astăzi când reușim de exemplu să ne cumpărăm ceva ce ne’am dorit nu este de durată, ea dispare relativ repede, astfel încât alergăm imediat după altceva care să ne facă să ne simțim din nou fericiți. Singurul lucru care poate oferi o fericire permanentă este lipsa oricăror griji. Bogația nu o oferă, căci cei bogati sunt obsedați de grija de a nu’și pierde averile și de lupta pentru a dobândi noi averi.

Se pare că societatea matriarhală a vechii Europe pelasge a fost singura care a putut oferi lipsa de griji și fericirea naturală permanentă membrilor săi.

Unul din neamurile menționate în istorie ca fiind trăitor în spațiul din estul Carpaților sunt cimerienii. Istoria Moldovei și a Ucrainei Moldovenești de dincolo de Nistru, îşi are începuturile în trecutul îndepărtat, undeva spre sfârşitul epocii de bronz când în ţinuturile din estul Carpaților și de miazăzi ale Ucrainei (în regiunea stepelor), locuiau cimerienii.

Misiunea de a afla cine au fost cimerienii este aproape imposibilă, pentru că izvoarele istorice sunt foarte sărace şi extrem de rare. Informaţiile existente clare, acceptate aproape în unanimitate sunt și ele foarte puține. Originea cimerienilor este încă neclară.

Și cu toate acestea putem afirma pe baza localizării lor că cimerienii erau românii ”moldoveni” din trecutul antic. Aceștia sunt unul din primele popoare din acest spațiu întins amintit în sursele scrise, care s’au ”născut” pe vechiul teritoriu al cucutenienilor neolitici, locuind în Moldova și Basarabia, pe ambele maluri ale Prutului, în zona Deltei Dunării, dincolo de Nistru și în Crimeea.

Alții spun că cimerienii ar fi stăpânit toate aceste pământuri începând din veacul al XVI-lea înainte de Hristos, dar datarea este, se pare mult exagerată, fiind mai logic de localizat undeva în secolele XII-VIII î.Hr. Alți istorici, consideră cimerienii înrudiți și cu ilirii, ce iarăși nu este greșit, deoarece la acea dată puținele popoare europene se trăgeau din geții de la Gurile Dunării.

Ei se învecinau cu geții dunăreni la vest în timp ce la răsărit de cimerieni se aflau scuții (scyții). Numele lor s’a păstrat aici încă din timpuri preistorice, până în secolele XII-XI î.Hr, când după războiale duse cu scyții, ultimii au preluat în stăpânire aceste spații imense de stepă în timp ce cimerienii din celelalte zone de relief au continuat să rămână sub alt nume, cum ar fi carpii.

Câteva secole bune au controlat aşadar și pământurile pe care locuim astăzi noi românii.
Unii istorici spun că strămoşul acestui popor a fost Gomer, fiul lui Iafet, nepotul lui Noe:

”Fiii lui Iafet au fost: Gomer, Magog, Madai, Iavan, Tubal , Meşek şi Tiras. Gomer a fost strămoşul unui popor cunoscut din inscripţiile asiriene ca Gamir sau Gimirrai. Ei sunt cimerienii din vechea literatură greacă şi aparţin familiei de naţiuni (getice n.n.) indo-europene.”

Cimmerii în vestul Europei pe o hartă homerică în 1000 î.Hr.

Poeţii vremii vorbesc despre teroarea inspirată în sufletele oamenilor de cimerieni.
Acest popor alcătuit din păstori şi războinici devine atât de puternic în sec. VIII-VII î.Hr. încât a început să cucerească ţările Asiei Mici şi Asiei Centrale (Asiei Mijlocii), dar spre sfârşitul sec. VII î. Hr. au fost alungaţi din stepele Ucrainei de către scyţi.

Cimerienii au fost un popor străvechi misterios, a cărui istorie trezeşte încă aprigi controverse între specialişti. Războinici necruţători, foarte buni călăreţi, un popor extrem de numeros care a stăpânit sute de ani mari părţi ale lumii cunoscute. Nu se ştie încă bine de unde anume au venit, dacă au venit şi ce a condus efectiv la dispariţia numelui lor, pentru că ei nu au dispărut. Enigmele legate de ei alimentează adesea fanteziile unor împătimiţi, care încearcă cu disperare să descopere taine milenare şi să găsească răspunsuri clare…

Rapsodul grec Homer îi pomeneşte în epopeea sa ”Odisea”. Mari autori antici, precum Herodot îi leagă de geţi, cu aceştia spunându’se că ei s’ar fi înrudit, localizându’i ca popor la nord-vestul Mării Negre, care ameninţat de invazia iminentă a scyţilor aflaţi în plin apogeu şi realizând că nu se pot opune acestora, s’au despărţit în două.

Regii susţineau lupta pentru neatârnare şi moartea dacă era cazul, iar poporul susţinea ideea plecării din faţa duşmanului:

”Nici mulţimea nu dorea să asculte de regi şi nici regii nu doreau să asculte de mulţime”.

Astfel, conducătorii celor două tabere s’au luptat între ei până nu a rămas nici unul. Poporul i’a îngropat pe malurile Tyrasului (Nistrului) şi pe urmă au plecat de acolo spre alte locuri, însă nu au ajuns prea departe, dispărând din istorie câteva secole mai târziu.
Alţii i’au apropiat de iliri sau de iranieni…

Se mai spune de asemenea că tribul tracic al trerilor ar fi avut origini cimeriene… Sunt multe taine legate de ei… Ce este cert este însă faptul că în secolul VIII î.Hr. ei sunt alungaţi din stepa nord pontică şi din celelalte ţinuturi din jurul Mării Negre de un alt popor.

Cele mai multe din categorisirile specialiștilor atribuie acestora o origine getică. În opinia noastră această origine este justă, cimerienii fiind localizați în vatra cucutenienilor matriarhali amestecați cu păstorii patriarhali veniți în căutare de pășuni roditoare și de sare vitale animalelor domesticite de aceștia, lucruri care le’au găsit din abundență în Moldova.

Aici după cum se cunoaște este cea mai veche exploatare a sării din Europa. Ştim astfel că în urmă cu mai bine de 3000 de ani, aceşti kimmerios sau kimmerioi, așa cum i’au numit istoricii greci, au lăsat dovezi certe în Dobrogea noastră, statui menhir sau cele de tip Tanagra fiind asimilate culturii cimeriene de mari personalităţi ale arheologiei româneşti precum profesorul Ion Pâslaru, de la Mangalia.

Scriitorii antici greci vorbesc de tribul trerilor prin secolul XII î.Hr. ca fiind un trib cimerian de la Dunărea de Jos sau Hiperboreea, condus de puternicul basileu și războinic Conanes (Conan Barbarul după unii istorici occidentali) și care ar fi avut reședința la Halmyris ( loc. Dunavat, județul Tulcea), precum și de triburile de costoboci și de carpi sub numele cărora puternicul neam al cimerienilor și’ar fi continuat existenta. Strabon îi identifică pe cimerieni cu cimbri:

”Cimbrii trebuie să fi ajuns în una din campaniile lor până pe malurile lacului Meotis, iar Bosforul Cimerian a fost numit după ei, întrucât cimbri (Κίμβροι) și cimerieni (Κιμμέριοι) sunt două nume ale aceluiași neam.” (Strabon, Geografia, VII 2.2)[1].

În mitologia greacă hiperboreenii, sau hiperboreii (în greacă: Ὑπερβόρεοι sau Ὑπερβόρειοι, în latină Hyperborei), erau un popor mitologic. Elenii credeau că Boreas (greacă: Βορέας), vântul nordului, a trăit în Tracia, și că, prin urmare, Hiperboreea era o regiune nespecificată în ținuturile nordice dincolo de vântul de nord. Țara hiperboreenilor, numită în greacă Hiperboreea (Ὑπερβορέα sau Ὑπερβορεία ) ”dincolo de Boreas” era una perfectă, cu soarele strălucind douăzeci și patru de ore pe zi, iar pomii erau foarte roditori astfel încât produceau de două ori fructe pe an. De aceea surse moderne sugerează o posibilă localizare la Cercul Arctic sau la nord de acesta.
În viziunea grecilor antici, Hiperboreea este un termen ce reprezintă teritoriul situat la nord de Istru (Dunăre).

Etimologic, acest nume s’ar traduce ”dincolo de Boreas” (vântul nordic în viziunea grecilor). Pentru vechii greci, Boreas reprezenta o divinitate ce locuia în Tracia, iar tărâmul hiperboreean se afla ”dincolo de Tracia”, dincolo de Tracia fiind Munții Haemus (azi Munții Balcani) până în Moesia și zona sud-dunăreană.

Cea mai veche mențiune despre Hiperboreea o întâlnim la Herodot în opera sa Istorii (Cartea IV, capitolele 32-26). Pe lângă Herodot, care a preluat o parte din scrierile sale de la predecesorii săi Hesiod, Homer și Aristeas, toți scriitorii antici afirmă că geții erau un popor hiperboreean. Pindar, unul dintre cei mai cunoscuți poeți ai Greciei, consideră că Apollo, după ce a ridicat cu Neptun și Eac zidurile Troiei, s’a întors în patria sa de pe Istru, în Hiperboreea (Olymp. VIII, 47).

Tot Pindar ne mai spune că hiperboreii de pe malurile Dunării adorau în ”Apollo ca zeu al luminii pe cel mai de seamă zeu al lor.”

La Strabon aflăm că ”primii care au descris diferitele părți ale lumii spun că hiperboreii locuiau deasupra Pontului Euxin (Marea Neagră) și a Istrului”, (Geografia. XI, 6, 2).

Această informație o găsim și la Hecateu din Abdera, care ne informează că hiperboreii din insulele Mării Nordului au ridicat un mare templu de formă circulară unui Apollo băștinaș, zeu al luminii și al focului.

În lucrarea sa intitulată Stromata, Clement din Alexandria ne relatează faptul că Zamolxis era hiperboreu (Stromata, IX. 213).

La Oppian aflăm că ”cele două fluvii (Nilul și Istrul), care sunt opuse unul altuia, de o parte și de alta a mării zgomotoase, nu curg cu ape la fel de năvalnic. Istrul rupe splendidele’i frâie puse pe Boreu (Boreas) și străbate zgomotos Scyția, cât este ea de mare, înaintând anevoios printre stânci și promontorii bătute de valuri.” (Oppian, Cynegetica – cf. 39/I, 655).

Într’unul din poemele lui Ovidiu, exilat la Tomis (8-17 d.Hr.) aflăm că acesta se plânge de a fi silit să’și petreacă viața în teritoriul unde bate vantul nordic Boreas:
”Când însă trista iarnă își arată urâta ei față și pământul s’a făcut alb de gerul ca marmura, când se dezlănțuie și Boreas și se așterne zăpada sub Ursă populațiile acestea par strivite de axa popului care tremură. […]”, Ovidiu, Tristele și Scrisori din Pont, p. 283.

O importantă cetate a geților, după geograful Ptolemeu (Geogr. III. 10) era situată pe râul Hierasus (Siret) și se numea Piriboridava, nume care arată o cetate hiperboreeană. Una dintre cele mai precise informații despre Hiperboreea o aflăm la Macrobiu:

”Regiones quas praeterfuulunt Tanais et Ister, omnesque super Scythie locum quorum indigenas vetustat Hyperboreos vocavit”, (Comm. in Somnium Scipionis, II. 7),

adică:

”Regiunile udate de Don și Dunăre… pe care antichitatea le numea hiperboreene.”

La Apollonius din insula Rhodos aflăm că ”hiperboreii sunt pelasgi ce locuiesc în nordul Traciei”, (Argonautice, II, 5, 675).

Marțial numește triumful împăratului Domițian în fața Dacilor Hiperboreus triumphus și în altă parte Gigantes triumphus (Ep. VIII, 78):

”De trei ori a trecut prin coarnele perfide ale Istrului sarmatic; de trei ori și’a scăldat calul în zăpada geților; mereu modest, el a refuzat triumful pe care îl merita și n’a adus cu sine decât renumele de a fi învins Hiperboreeilor”, (Ep. VIII, 50).

Istoricii și geografii din Evul Mediu localizau Hiperboreea undeva în extremitatea nordică a continentului, unii localizând fabulosul tărâm chiar în regiunea Arctică. Aceste localizări sunt evident exagerate, dat fiind faptul că jumătatea nordică a Europei era acoperită de gheață în Holocen, perioadă glaciară care a început acum aprox. 12.000 de ani și continuă până în prezent.

Cazul cimerienilor este cel puțin amuzant deoarece mulți istorici străini nu vor sa accepte faptul că cimerienii erau geți.

Întrebarea este de ce?

Iar răspunsul este simplu, geții cimerieni au revoluţionat tehnica militară a vremii, utilizând cavaleria ca principala forță de șoc în timpul luptei, ei fiind un popor de călăreți. Istoricii străini, pentru a ”drege busuiocul” în legatură cu cimerienii au ajuns la concluzia că neamul cimerian trăia împreună cu cel al geților formând o așa-zisă comunitate cimeriano-getică.

Ştiu că acum este la moda multiculturalismul şi mai ales pentru a’şi sustine tezele multiculturaliste, ei încearcă să găsească în istorie, exemple de popoare diferite care ar fi trait într’un fel de simbioză. Această teză este greşită, popoarele pentru a convieţui în pace au nevoie de spaţiu, nu de ”înghesuială” fiindcă ”înghesuiala” duce la conflict. Dar este cu mult mai veridică teza conform căreia toți erau geți la origini, iar ulterior populația înmulțindu’se fiecare familie sau neam și’au încropit un clan, apoi un trib ca mai târziu aceste triburi să fie numite de scribi diferit.

Aceiași istorici străini au observat că cimerienii atunci când au migrat, au migrat împreună cu tribul getic al trerilor. Trerii erau un trib getic din sudul Dunării. Tucidide, cel mai vechi izvor, spune că trerii locuiau spre țara tribalilor (adică la vest sau nord-vest de Sofia de azi). O parte dintre trerii din Tribalia s’au desprins la începutul secolului al VII-lea î.Hr. de neamul lor și au pătruns împreună cu cimerienii, în Asia Mică, unde după ce au fost înfrânți de scyți s’au așezat în colțul de nord-vest al Anatoliei.

Este interesantă noţiunea aceasta ”de migrație în grup”, dar niciodata în istorie nu s’a întâmplat ca doua popoare să migreze în acelaşi timp, în aceeași zonă fără a se confrunta.

Istoricul grec, Strabo (64 î.Hr. – 24 d.Hr.), într’un pasaj (Geogr., 1, 3, 21) menţionează că cimerienii erau denumiţi şi treri. Deci, trerii care au migrat erau cimerieni, iar cimerienii migrati erau treri, iar trerii-cimerieni erau geți. Concluzia este logică, deoarece ei făceau parte din acelasi popor si anume, marele popor al geților.

O altă dovadă a originii lor geto-cimeriană este reprezentată și de faptul că bijuteriile cimeriene descoperite aveau o formă de spirală, iar bijuteriile în formă de spirală erau caracteristice geților, vezi Getica, scrisă în anul 1926 de catre marele nostru istoric Vasile Pârvan (1882 – 1927).

Din punct de vedere cronologic, cimerienii sunt atestați ca efectuând atacuri asupra regatului Urartu, (VIII i.Hr.), apoi și asupra celui asirian (prima jumâtate a sec. VII î.Hr.).
Între secolele VIII – VII î.Hr., ei au fost principala forță militară, avându’și centrul de putere in zona cuprinsa între Sud-Centrul Caucazului, coasta nordică a Mării Negre, numită în trecut și Marea Cimeriană, și Nord-estul Asiei Mici. De la ei ne’a ramas toponimele Kerci și Crimeea.

Sub presiunea scyților și a geților dunăreni, mulți cimerieni îşi abandonează vechile ţinuturi şi pornesc în exod, ajungând în zone din Asia și Asia Mică, unde vor ataca mai întâi Asiria, iar regele Sargon al II-lea va fi ucis de către ei.

După distrugerea statului frigian, Cimerienii continuă marșul lor spre vest, distrugând și jefuind multe orașe Ionice, inclusiv Milet și Smirna. Invazia Cimmeriană a durat 80 de ani, iar această perioadă de 80 ani în Anatolia a fost cunoscută ca o perioadă de teroare și frică. Regele Asirian Asarhaddon a dat Cimerienilor o grea lovitură în anul 679 î.Hr., dar a rămas  poporul care a cucerit Lydia condusă de regele Alyattes în 609 î.Hr.

Exodul lor în sudul Mării Getice, a fost provocat cu siguranță de unele triburi de Geți-sciți, neînțelegerile între triburile geților era notorie, iar în migrarea lor aceștia au distrus statul Frigian, care la rândul lor erau tot geți migrați din zona Balcanilor, brygii.

Pe această hartă momentul 1000 î.Hr. este dat ca migrare a cimerienilor, deși alte surse ne vorbesc de migrarea lor mai târzie prin 700 î.Hr., dar cum am văzut pe harta europeană homerică prezentată mai înainte cimerienii erau deja în Europa la începutul primului mileniu î.Hr.

Herodot:

”Ei (Cimerienii) probabil au trăit în zona de nord a Mării Negre”, dar încercând să definească patria lor originală, mai precis prin mijloace arheologice, sau chiar să stabilească data ”expulzării” din țara lor de către scyți, nu au fost până acum complet lămuriți oamenii de știință. Dar studiind documente datând câteva secole mai devreme decât Herodot, cum ar fi sursele de informații de la Sargon I (suveranul Imperiului Akkadian, aprox. 2371 î.Hr. – 2315 î.Hr.), și faptul că aceștia identificau Cimerienii că traiesc la sud, mai degrabă decât la nord de Marea Neagră.

Vor ataca mai întâi Asiria, iar regele Sargon al II-lea va fi ucis de către ei. În jurul anului 695 cimerienii cuceresc Frigia, iar celebrul rege Midas, bogatul Midas se otrăveşte pentru a nu fi capturat. Cimerienii atacă mai târziu regatul asirian Urartu şi pe regele acestora Esarhaddon (Asshardaron), fiul lui Senacherib şi nepot al defunctului Sargon II. Ajutat de scyţi, Asshardaron îi învinge în bătălia de la Hubushna, din anul 673 î.Hr. Treptat, cimerienii se retrag şi vor continua să lupte împotriva regatelor din Asia Mică, cum este cazul Lidiei.

Sunt înfrânţi de neamuri noi, mai puternice sau sunt asimilaţi de către acestea. Nu dispar cu totul, dar legendele au pus stăpânire pe povestea reală a cimerienilor.


Teritoriul ocupat de aceasta populație cimeriană, după toate probabilitățile, s’ar fi aflat în Basarabia de astăzi, pe ambele maluri ale Prutului, în zona Deltei Dunării și în Crimeea. Ei se învecinau cu geții dunăreni la vest, în timp ce la răsărit de cimerieni se aflau sciții. Numele lor s’a păstrat aici încă din timpuri preistorice, până în secolele XII î.Hr.-XI î.Hr, când sciții veniți în urma lor le’a luat locul în zona șesurilor, în timp ce cimerienii din celelalte zone de relief au continuat să rămână sub alt nume.
Scriitorii antici greci vorbesc de tribul trerilor prin secolul XII î.Hr. ca fiind un trib cimerian de la Dunărea de Jos, condus de puternicul basileu și războinic Conanes (Conan Barbarul după unii istorici occidentali) și care ar fi avut reședința la Halmyris (loc. Dunavăț, județul Tulcea), precum și de triburile de costoboci și de carpi sub numele cărora puternicul neam al cimerienilor și’ar fi continuat existenta.
Strabon îi identifică pe cimerieni cu cimbrii:
”Cimbrii trebuie să fi ajuns într’una din campaniile lor până pe malurile lacului Meotis, iar Bosforul Cimerian a fost numit după ei, întrucât cimbri și cimerieni sunt două nume ale aceluiași neam”, (Strabon, Geografia, VII 2.2).

Ramificații posibile

Herodot considera Cimerienii și ”tracii” strâns legați, scriind că ambele popoare au locuit inițial pe malul nordic al Mării Negre, și ambele au fost strămutate în 700 î.Hr., de către invadatorii din est. Întrucât Cimerienii ar fi plecat din această patrie de baștină prin sud-vestul Caucazului, ”tracii” au migrat spre sud-vest în Balcani, unde au stabilit o cultură de succes și de lungă durată. Taurii, locuitorii vechi din Crimeea, sunt uneori identificați ca un popor legat tot de Cimerieni și mai târziu de Taurisci.

Istoricii premoderni au afirmat coborârea celților sau germanilor din cimerieni, argumentând similitudinea Cimerienilor, cu Cimbri sau Cymry.

Iată ce spune Coelius prin gura lui Horaţiu (c. II, c.XXI, la Horat. Epod. XVI):

”Şi nici Germanii sălbatici nu au putut fi îmblânziţi de invazia Teutonilor şi Cimerienilor cu ochi albaştri (este vorba de invazia Teutonilor şi Cimerienilor oprită de Marius în 102 şi 101 î.Hr. la Aix şi Verceil, n.t.). Ei îşi duc viaţa sub Polul Nord, după cum ne transmite Vitruvius (arhitect roman din sec. I î.Hr., autor al unui preţios tratat de arhitectură, n.t.) sunt foarte corpolenţi, au piele albă, firul părului drept şi roşiatic, ochii de culoarea cerului albastru şi au sânge mult; ca urmare a unei îndestulări umorale, sunt foarte rezistenţi la geruri. În timp ce cei care trăiesc în regiunile sudice sunt mult mai scunzi, sunt bruneţi, au părul ondulat, ochii negricioşi, au picioarele betege şi sânge puţin.”

Migrația cimeriană din sec VIII – VII î.Hr., sub presiunea scyților
Este puțin probabil ca să fie proto-celtici sau proto-germanici intrați în Europa de Vest abia în al VII-lea secol î.Hr. Formarea lor a fost frecvent asociată cu Epoca Bronzului Urnfield și Cultura Nordică din epoca bronzului. Este, totuși, posibil ca pe o scară mică (în termeni de populație) secolul VIII î.Hr migrația geților-cimerieni să fi declanșat schimbări culturale, care au contribuit la transformarea culturii Urnfield în Cultura Hallstatt, inaugurând epoca fierului europeană.
Mai târziu, resturi de grupuri de cimerieni s’au răspandit în țările nordice și pe râul Rin. Un exemplu este tribul Cimbri, considerat a fi un trib germanic de origine din Himmerland (daneză veche Himber) regiunea de nord în Danemarca.
În jurul anului 695 cimerienii cuceresc Frigia, unde geții brigi din Balcani au făurit un alt stat, iar celebrul rege Midas, bogatul Midas se otrăveşte pentru a nu fi capturat. Cimerienii atacă mai târziu regatul asirian Urartu şi pe regele acestora Esarhaddon (Asshardaron), fiul lui Senacherib şi nepot al defunctului Sargon II. Ajutat de scyţi, Asshardaron îi învinge în bătălia de la Hubushna, din anul 673 î.Hr.. Treptat, cimerienii se retrag şi vor continua să lupte împotriva regatelor din Asia Mică, cum este cazul Lidiei. Cu timpul, cimerienii (divizaţi şi întinşi pe zone vaste) devin din ce în ce mai slabi.

Sunt înfrânţi de neamuri noi, mai puternice sau sunt asimilaţi de către acestea.

Hegemonia cimeriană din acea zonă a fost risipită, într’un final de către regele asirian Assarhadon (681-669 î.Hr) în timpul bătăliei de la Hubushna (673 î.Hr.). Însă această bătălie nu a fost de ajuns pentru a îi înfrânge pe cimerieni. Pentru a’i respinge în totalitate, regele asirian avea nevoie de un aliat puternic şi l’a găsit în persoana regelui scyt (tot get), pentru a înfăptui alianța îşi oferă fiica, Partatua, ca soţie regelui scyt. Puterea acestei alianțe va fi îndeajuns de mare încât să’i înfrangă pe cimerieni, care, retragandu’se din Caucaz avanseaza adânc în Asia mica, acolo unde intră în conflict cu lidienii (alți geți).

Legendele au pus stăpânire pe povestea reală a cimerienilor… Astăzi, cei mai mulţi dintre noi ştiu de cimerieni din opera fantastică a englezului Robert E Howard, care a creat un ţinut imaginar numit Cimeria şi pe celebrul rege războinic Conan Barbarul, erou de benzi desenate sau de filme. Howard s’a inspirat din povestea realilor cimerieni…

Cimerienii au fost considerați și iranieni, înrudirea lor cu vechii iranieni are un temei important, ambele popoare, şi anume geții și arienii (iranienii) făceau parte din categoria popoarelor satem, adică din punct de vedere rasial erau fraţi. Dintre regii cimerieni, amintesc de Teuspa si Dugdames.

Dincolo de aceste poveşti, misterioasa civilizaţie a cimerienilor reali merită să fie mereu amintită, pentru a supravieţui timpului și de a povesti despre una din ramurile geților și despre periplul lor european.

Mari autori antici, precum Herodot îi leagă de tracii sudici şi de geţi, cu aceştia spunându’se că ei s’ar fi înrudit. Alţii i-au apropiat de iliri sau de iranieni… Se mai spune de asemenea că tribul tracic al trerilor ar fi avut origini cimeriene… Sunt multe taine legate de ei… Ce este cert este însă faptul că în secolul VIII î.H ei sunt alungaţi din stepa nord pontică şi din celelalte ţinuturi din jurul Mării Negre de un alt popor, cel al sciţilor, aflaţi în plin apogeu. Sub presiunea scită, cimerienii îşi abandonează vechile ţinuturi şi pornesc în exod, ajungând în zone îndepărtate ale Asiei…Vor ataca mai întâi Asiria iar regele Sargon al II-lea va fi ucis de către ei…

În jurul anului 695 cimerienii cuceresc Frigia, iar celebrul rege Midas, bogatul Midas se otrăveşte pentru a nu fi capturat. Cimerienii atacă mai târziu regatul asirian Urartu şi pe regele acestora Esarhaddon (Asshardaron), fiul lui Senacherib şi nepot al defunctului Sargon II. Ajutat de sciţi, Asshardaron îi învinge în bătălia de la Hubushna, din anul 673 î.H… Treptat, cimerienii se retrag şi vor continua să lupte împotriva regatelor din Asia Mică, cum este cazul Lidiei…Cu timpul, cimerienii (divizaţi şi întinşi pe zone vaste) devin din ce în ce mai slabi… Sunt înfrânţi de neamuri noi, mai puternice sau sunt asimilaţi de către acestea…

Nu dispar cu totul şi în întreaga Europă există neamuri (mai ales în Nord) care şi’au descoperit (real sau nu) un filon cimeric… Merovingienii, strămoşii regatului franc afirmau în secolele VII – VIII d.H că se trăgeau din tribul sicambrilor (sugambri), un grup de cimerieni veniţi cu mii de ani în urmă de la Gurile Dunării, din Dobrogea noastră…

Legendele au pus stăpânire pe povestea reală a cimerienilor… Astăzi, cei mai mulţi dintre noi ştiu de cimerieni din opera fantastică a englezului Robert E Howard, care a creat un ţinut imaginar numit Cimeria şi pe celebrul rege războinic Conan Barbarul, erou de benzi desenate sau de filme.

Howard s’a inspirat din povestea realilor cimerieni… Dincolo de aceste poveşti, misterioasa civilizaţie a cimerienilor reali merită să fie mereu amintită, pentru a supravieţui timpului…

Elenii îi numesc pe toți geții din nord (miazănoapte) trake, care asta și înseamnă, locuitorii din nord, cum am spune noi balticii, pentru că trăiesc la Marea Baltică, nordicii sau scandinavii, dar nici balticii, nici, nordicii, nici scandinavii nu sunt etnii, ci sintagme pentru locuitorii de la un punct cardinal sau din apropierea unui punct geografic sau toponimic.

Așa erau și trake-trakii-thrake-tracii, adică cei din nord, din perspectiva elenilor.
De exemplu, ardelenii spun celor din Oltenia sau Muntenia, sudicii.

Dar ce etnie este sudic sau nordic?

Denumirile de ”etnii” au fost diverse, etnii după un nume de conducător, italicii lui Italo, sau Tyra-Geții, adică geții de pe Tyras (Nistru), dar Tyras poartă numele unui personaj biblic (vezi: https://ro.wikipedia.org/wiki/Tiras) sau al zeului războiului Tyr, care poate fi chiar Thrax, care era asemuit cu Ares….sau istricii, geții de la Dunăre etc.

Este un subiect vast!

Undeva PELASGII ȘI GEȚII s’au născut ca trib și s’au înmulțit pentru a deveni un popor. Patria de naștere a geților nu se cunoaște cu certitudine. Noi, românii ne’am dori și recunoașterea de către istoricii noștri că această geneză a europenilor s’a petrecut fie în Carpați, fie la Dunăre, dar cele mai multe relatări ni’i descrie și poziționează la Gurile Dunării, Geții, Tyra-Geții la Nistru, iar la Marea Caspică pe Massa-Geți.

Doar alăturarea unor nume de râuri lângă etnonimul geților ne dă indiciul că erau tot Geți, doar că anticii ne specifică că erau cei de la Nistru sau că erau Geții-Nobili sau Geții-Mari.

Dacă Tyras este Thrax și asemuit și cu Ares, Zeul Arienilor, atunci poporul arian s’a născut pe vechea patrie a Cucutenienilor, Nistrul fiind o apă interioară Culturii Cucuteni, aceștia nedispărând nicăieri, ci doar s’au adaptat noilor condiții socio-economice pe care le oferea descoperirea bronzului și prelucrarea lui, provocând apariția a ceea ce noi numim epoca bronzului și renunțarea la tradițiile specifice epocii neolitice, la modul lor de viață anterior, și provocând o migrație spre toate zările datorită suprapopulării, care și azi o demonstrează zona Moldovei, pe care o putem numi și maternitatea României.

Nașterea proto-geților în opinia noastră are legătură cu acest spațiu, chiar dacă mai târziu îi regăsim în toată Eurasia. Putem vorbi de proto-geți doar odată cu descoperirea bronzului și confecționarea armelor din bronz. Metalurgia a apărut în bazinul Dunării și Anatolia, acum 6000-7000 de ani sau mai mult.

Denumirea etnică este relevantă, pentru că fiecare după cum a reținut, îi numește diferit (hiperboreeni, geți, traci, daci, indoeuropeni, ramani, pelasgi, arieni, arimi etc), născându’se numeroase patimi între daciștii, traciștii, latiniștii, maghiarofilii (care fie vorba între noi, se introduc precum ”musca în lapte” într’o discuție străină de ”originea” lor) sau indo-europeniștii înrăiți.

Nu greșim dacă îi numim carpato-danubieni, dar această sintagmă localizează mai mult un spațiu. Strămoșii noștri, oricum nu au stat într’un loc, cum eronat susțin istoricii mioritici, au căutat mereu resurse (cupru, aur), pășuni, și spre vest (celți), dar și spre est (massageți). Extinderea bazinului metalurgic carpato-danubian se lărgește până în stepele de la Caspica. Aceștia, mai târziu vor descoperi și fierul care s’a dovedit superior bronzului, Ardealul devenind rapid un centru puternic al prelucrării acestui metal.
Patria de origine a geților (indo-europeni) se va coborî, ridica sau mări funcție de ceea ce vor descoperi pe viitor specialiștii. Dar, istoricii ”etnici” (acei istorici manipulați politic), răspund comenzilor politice.

Așa se face că rușii trag de această patrie a Geților (indo-europenii) cât mai la răsărit, ori încearcă să cucerească prin rapt Gurile Dunării, după ce Tyras-Polul l’au ocupat, germanii spre izvoarele Dunării, grecii spre sudul Balcanilor, sârbii la sudul Dunării, polonezii în nordul Carpaților, deși unii dintre ei recunosc ascendența din Carpați.

Noi, românii, rămânem cu ceea ce susține Universitatea Cambridge, cu Carpații și Gurile Dunării și cu ceea ce spune gura lumii care se trezește!

”Faza primară a Culturii Vedice s’a desfăşurat în Carpaţi, cel mai probabil, iniţial, în Ardeal unde se găseşte, Ancient India (India Veche). (1922 The Cambridge History of India, Universitatea din Cambridge, bază vechea literatură vedică)

Universitatea din Cambridge susţine ideea că din Spaţiul Carpatic au roit (după mileniul III î.Hr.) cei ce se vor numi indieni, persani, greci, albanezi, italioţi, celţi, germani şi slavi.

Azi, acea pată roșie din poză, acoperă toată Europa.

Genetica o recunoaște:

”O Evă mitocondrială din Tracia se află la originea românilor. Populaţia de aici a migrat apoi spre toată Europa cu 30-40.000 de ani în urmă.” (Profesorul Alexander Rodewald, director al Institutului de Biologie Umană de la Universitatea din Hamburg)

Arheologia o recunoaște, prin americanca Marija Gimbutas, referindu’se la harta Europei mileniului V î.Hr. afirma în prefaţa la cartea sa Civilizaţie şi cultură, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1989, ediţie în limba română:

”România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6500 şi 3500 î.Hr., axată pe o societate matriarhală, theocratică, paşnică şi creatoare de artă… Uluitoarele descoperiri făcute în România şi în alte ţări învecinate, după al doilea război mondial, asociate datărilor cu radio carbon, au făcut posibilă înţelegerea importanţei începuturilor culturii ”vechi europene,” o cultură a unei societăţi de agricultori. A devenit de asemenea evident că această străveche civilizaţie europeană precede cu câteva milenii pe cea sumeriană. Aceste date fac imposibilă ipoteza conform căreia civilizaţia războinică şi violentă a sumerienilor ar fi fost cea mai timpurie de pe glob… a fost o perioadă de reală armonie în deplin acord cu energiile creatoare ale naturii.
Trebuie ca de acum încolo să recunoaştem realităţile şi modul de viaţă al epocilor neolitică şi a cuprului, care însemnau mi mult decât semănatul, culesul, măcinatul şi coacerea pâinii sau ridicarea caselor.Trebuie să recunoaştem realităţile strămoşilor noştri ”vechi europeni” aşa cum au fost: constructori de temple, producători de ceramică admirabil pictată şi de obiecte de cult, creatori de sculpturi şi de figurine reprezentând divinităţi într’o mare varietate de tipuri, organizatori de, şi participanţi la ritualuri sezoniere, funebre şi de alte feluri.
Aceşti oameni au folosit o scriere sacră începând cu cel puţin sfârşitul mileniului al VI-lea î.Hr. Trebuie ca de acum încolo să recunoaştem importanţa spiritualităţii Vechii Europe ca o parte a istoriei noastre”.

Doar, istoricii români întârzie să o spună deschis!

O fac alții în schimb. Referindu’se la identitatea getică a românilor, cercetătoarea germană Barbara Reppert Lippitz, o autoritate în arheologie, referindu’se la brăţările de aur descoperite în 2001 în Munţii Şurianului, spunea la un colocviu organizat de Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti:

”Voi românii aveţi o istorie de peste 6.000 de ani scrisă în aur. În tezaurul Muzeului Naţional de Istorie puteţi să vă regăsiţi identitatea privind cronologic importantele descoperiri în aur de’a lungul a 6 milenii. Nu înţeleg de ce trebuie să vă căutaţi identitatea prin alte ţări sau muzee ale lumii când o aveţi aici, aproape de voi, şi ea trebuie doar privită. Brăţările de aur care, fără nici o îndoială aparţin civilizaţiei dacice, vin să încununeze această istorie făcând’o şi mai evidentă şi mai strălucitoare. De aceea, doamnelor şi domnilor, vă adresez invitaţia de a vă apleca în cercetările dumneavoastră şi asupra acestui aspect esenţial al civilizaţiei dacilor. Iar dacă cercetările dumneavoastră se vor baza pe fapte reale, pe documente şi descoperiri ştiinţifice şi credibile, lăsând la o parte speculaţiile sau fanteziile fără suport real, se cheamă că veţi contribui esenţial la ceea ce noi cu toţii, cei prezenţi aici, visăm: scoaterea la lumină a unei civilizaţii înfloritoare şi strălucitoare cum rar a existat în antichitate” (vezi şi Spiralele de aur din Munţii Orăştiei, autentice artefacte ale spiritualităţii dacice, de dr. Barbara Deppert-Lippitz, în Dacia Magazin nr. 58, martie-aprilie 2009).

Elogios şi realist, visător cum spune mai sus cercetătoarea germană, sunt spusele în Enciclopedia engleză ”The New Encyclopedia Britanica”, publicată la Londra încă din 1977 despre România şi cercetarea de la noi:

”Întreaga ţară constituie o unitate geografică al cărui centru îl reprezintă nucleul podişului Transilvan…Centrul ambiant natural al României, având în mijloc acei veşnici Carpaţi, a furnizat cadrul în care a avut loc, încă din epocile preistorice, procesul de dezvoltare a ţării, asigurând condiţiile favorabile pentru prosperitatea aşezărilor umane…
Mărturiile istorice şi arheologice, – îndeosebi trăinicia tradiţiilor şi păstrarea limbii – pledează în favoarea concepţiei că pe întregul teritoriu al României contemporane, sălăşluia o populaţie autohtonă, pe deplin civilizată, care ajunsese la un înalt nivel de dezvoltare economică, culturală şi chiar politică, cu mult înainte ca oştile romane să treacă Dunărea, punând piciorul pe teritoriul care avea să devină provincia romană/ Dacia”, text extras din aceeaşi prefaţă la cartea scrisă de Marija Gimbutas, Civilizaţie şi cultură, 1989.

Dezvăluind noi dimensiuni ale vechimii şi continuităţii civilizaţiei româneşti, englezul E.C. Davies, în ”Enciclopedia Peoples of alt nations”, scria şi el în 1922-23, dar şi în ”Noi Tracii” nr.9, 1975:

”Cu mult înainte ca vulturii romani să intre pe teritoriul Carpato-dunărean, cunoscut astăzi ca fiind România, exista o civilizaţie ce îşi avea rădăcinile departe, în trecut, din epoca neolitică. Unitatea perfectă a acestei civilizaţii primitive reiese din exacta asemănare a armelor de luptă şi uneltelor de muncă, a tumulilor şi resturilor de vechi locuinţe, din Transilvania până la Marea Neagră”.

Mai tranşant şi la obiect, ni se pare Florence Farmbrough care în People of all nations, tipărită în 1922-23, precizează:

”În timp ce strămoşii noştri bretoni alergau sălbateci prin păduri pe jumătate goi, cu corpurile vopsite cu glod, cu mintea pradă celor mai degradante superstiţii, ţara României era civilizată, avea instituţii, bunăstare şi chiar luxul unei comunităţi culte şi organizate.”

Iar germanul Carl Schuchardt şi francezul E. Pittard considerau ”cultura Cucuteni ca fiind unică în Europa acelei vremi”, amândoi atribuiau această cultură populaţiei autohtone, care, apreciau ei, ”mai târziu a primit de la istoricii antici numele de daci şi geţi”.

Încă din anul 1936, istoricul francez Albert Armand, într’o lucrare apărută la Paris scria despre poporul român:

”Acesta este unul dintre cele mai vechi popoare din Europa şi cel mai frumos exemplu de continuitate a neamurilor, fie că este vorba de traci… de geţi sau de daci. Locuitorii pământului românesc au rămas aceeaşi din epoca neolitică a pietrei şlefuite până în zilele noastre, susţinând astfel printr’un exemplu, poate unic în istoria lumii, continuitatea unui neam”, bibliografie la cartea Adevărata obârşie a poporului român a lui Valeriu Popovici-Ursu, 20l2.

”La noi românii, spunea cu amărăciune prof. A. Deac, Alte teze privind începutul istoriei românilor, p. 213 din Cartea de căpătâi – Continuitatea autohtonilor…, este dată uitării acea admirabilă apreciere făcută asupra geților de Luceafărul poeziei româneşti, Mihai Eminescu”:

”Era un popor brav, acela care’a impus tribut superbei împărătese de marmură a lumii: ROMA. Era un popor nobil acela a cărui cădere te umple de lacrimi, iar nu de dispreţ şi a fi descendentul unui popor de eroi, plin de nobleţe, de amor de Patrie şi libertate, a fi descendentul unui asemenea popor n’a fost şi nu va fi ruşine niciodată.”
Din antichitate s’au făcut aprecieri elogioase asupra civilizaţiei strămoşilor poporului român.

Pythagora (C. 560-500 î.Hr.) în lucrarea Legile morale şi politice (Oradea, 1996, trad. Anca Pântea, ca şi A. Deac, Continuitatea autohtonilor din Spaţiul carpato-dunărean-pontic de’a lungul mileniilor, p. 96) vorbind despre ”poporul hiperborean: se referă la un ”stat bine organizat, cu structuri sociale bine definite”.

În capitolul XII al cărţii, la poziţia 1938, el dă un sfat crotonienilor luat de la locuitorii nord-dunăreni despre care spune că sunt ”popoare mici care se îndeletnicesc cu munca câmpului”.

”Încercaţi să urmaţi pilda mossynienilor-mossyni (cum îi mai denumeşte, trimiţând la strămoşescul ”moşneni”), popor hiperborean… ca să se ferească de urmările deseori nefaste ale proprietăţii; oamenii de aici îşi muncesc pământurile comune, apoi îşi împart roadele în mod egal”.

Şi tot Pythagora, folosind spusele lui Homer, scrie în Legile morale… despre geţi:
”Călătoreşte la geţi, nu ca să le dai legi, ci ca să tragi învăţăminte de la ei. La geţi, pământurile sunt fără margini, toate câmpurile sunt comune. Şi dintre toate popoarele sunt cei mai înţelepţi, ne spune Homer”.

Aprecierile lui Pythagora releva superioritatea, încă din antichitate, a principiului de a lucra pământul şi a împărţi roadele lui la cei care îl munceau, superior faţă de cel al romanilor, de exemplu, care’l lucrau cu sclavi sau cu popoarele cucerite, transformate în mână de lucru pentru învingători, toată producţia devenind a patricianului, guvernatorului provincii sau a împăratului care dispunea de distribuţia produselor. De aici şi evidenţa faptelor, strămoşii noştri dovedeau o superioritate a echităţii sociale în raport cu cel al romanilor.

Apreciere asemănătoare va fi şi cea de mai târziu a poetului Quintus Horatius Flacus (65-8 î.Hr.), care scrie:

”Mai bine trăiesc asprii geţi (rigidi Getae) care îşi strâng laolaltă recolta de pe ogoarele neîmpărţite prin semne de hotar şi după ce l’au cultivat nu mai mult de un an alţii le iau locul, iar sclavul (pălmaşul) însărcinat cu muncile se bucură de o soartă egală”.

În acest sens se vedea şi Ioan Micu în revista Magazin istoric nr. 3, martie 1985, Horatius despre profilul moral al strămoşilor noştri. Dar şi ce pune Horaţiu, despre pericolul getic în secolul I î.Hr. (Ode):

”Puţin a lipsit ca Roma sfâşiată de lupte interne, să fie nimicită de către daci şi etiopieni: aceştia sunt de temut prin flota lor, iar aceia se pricep mai bine decât toţi la aruncarea săgeţii”.

”Acolo (în Geția), femeia a doua îngrijeşte cu multă bunătate copiii care nu mai au mamă. Acolo femeia, mândră de ea, este supusă bărbatului ei şi e cinstită. Cea mai mare zestre la aceste neamuri este cinstea pentru părinţii lor, respectul credincios al legăturii şi groaza de înşelăciune. Acolo necinstea casei este privită ca o crimă şi este plătită cu moartea”, scria Horaţiu în Odă despre moralitatea strămoşilor noştri (Cristofi P. Cerchez, Creştinismul în Dacia, Bucureşti, 1029, amintit de A. Deac în Continuitatea autohtonilor…, p. 243).

Calităţi despre care se subliniază şi într’o lucrare de la Sibiu (Die Geschichte von Siebenburgen, în Abend Unterhaltungen, 1784, p. 22) apărută cu ocazia revoluţiei conduse de Horia, Cloşca şi Crişan, unde citim:

”Dacii ţineau la onoare şi fidelitate; diciplina şi cinstea o apreciau mai mult decât oricare alt popor din vremea aceea. Copiii îşi iubeau părinţii şi aceştia pe copii, îi ajutau pe prieteni, stându’le alături în toate împrejurările. Erau bucuroşi de oaspeţi, politicoşi şi generoşi şi se purtau cumsecade cu duşmanii învinşi.”

Despre însuşirile intelectuale, marele filosoz Heraclit Ponticul (357 î.Hr.) şi polygraful Platon (430 î.Hr.), Aristofan (434 î.Hr.) aminteau existenţa unui istoric hiperborean ”foarte vechi, care a trăit cu un secol înaintea războiului troian, … get, cu numele de Abaris, de patrie hiperboreu, descendent dintr’o familie însemnată, fiu al regelui scyt Seut, care ”avea cunoştinţe de medicină practică şi a fost unul dintre civilizatorii patriei sale”, fiind atât de erudit încât ”întrecea pe erudiţii de la Academie şi de la Lyceul Athenei.”

Despre Abaris se ştie că a scris o lucrare intitulată Oracle în care a vorbit despre Scyţia (revista Columna lui Traian, p. 93, Bucureşti, 1973), apoi Theogonia şi alte lucrări ”atingătoare de ţara sa”, cunoscute de mulţi autori antici. Himnariu (360 î.Hr.) spune că hiperboreul Abaris a venit în Grecia de la Istru (Histria – pe malul apusean al Mării Negre) şi Tanais (la vărsarea Donului în Marea de Azov).

”Despre ţara abundenţei, unde viaţa este uşoară şi plăcută” menţionează Strabon (58 î.Hr.- 21 î.Hr.) existenţa muntelui Cogaionon (G. Gheorghe, Originea cuvântului Crăciun), locul de unde modernii au denumit spaţiul respectiv Pays de Cocagne, Dacia Felix care în limbajul romanilor însemna ”ţara minunată a hyperborenilor” (Terra mirabilis sau întâlnirea cu pământul natal, în Cartea întâlnirilor admirabile, p.280 de Dumitru Anton, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1981, cu ”un pământ sacru, luminos, fertil, cu locuitori drepţi, care vieţuiesc mai mult şi mai fericiţi decât oricare alţi muritori, trăind asemenea cu zeii”, (Hesiod, Opere, Bucureşti, Ed. Univers, 1973, p, 112).

Strabon, despre Burebista scria în ”Geografia”:

”Ajungând în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, getul Burebista l’a înălţat atât de mult prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare faţă de porunci, încât, în câţiva ani, a făurit un stat puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine. Ba încă a ajuns să fie temut şi de romani.”

Strabon (c. 64/63 î.Hr.- 23/26 d.Hr.) scriind despre geţi a păstrat şi câteva versuri din poemul scris de Menandru (342-293 î.Hr.), poet comic elen care tocmai despre geţi şi vorbeşte:

”Noi, tracii, cu toţi cât suntem, şi mai ales noi geţii, căci eu sunt get şi îmi fac gloria de neamul meu, nu prea suntem abstinenţi; la noi, geţii, niciodată nu se ia mai puţin de zece, unsprezece femei, şi de multe ori ne căsătorim cu mai multe. Şi dacă cineva moare neavând decât patru sau cinci femei, poporul zice: Sărmanul om! El nici n’a apucat să se însoare, nici n’a gustat încă amorul…”, scria despre Celibat Strabon, redând ceea ce scrisese şi cunoscuse despre geţi Menandru.

”Getul zdrenţăros sau scytul pribeag târându’şi avutul de ici-colo, n’au de ce să’l pizmuiască pe stăpânul celei mai întinse moşii… Căci nicăieri ca printre aceşti pribegi nu întâlneşti mame maştere (vitrege) care’şi iubesc cu duioşie de adevărată mamă copiii vitregi. Aici nu întâlneşti soţie îngâmfată de zestrea ei şi mândră de adulterele ei sau de soţul ei din care a făcut un sclav! Zestrea cea mai frumoasă e socotită aici cinstea tatălui, virtutea mamei şi credinţa soţiei!” (Horaţiu)

Întorcându’ne la calităţile intelectuale despre care vorbea şi Abaris, amintim şi ce afirma Platon (c. 497-347 î.Hr.) că hiperboreii aveau cunoştinţe vaste şi despre univers, că ei au fost cei dintâi locuitori care au considerat universul ca o sferă, în centrul căruia se află PĂMÂNTUL, iar după Diodor de Sicilia (c. 80- c.21 î.Hr.), regele Atlas al cărui stat se afla lângă Oceanos Potamos (Dunăre) avusese cunoştinţe exacte de astrologie şi că el a fost cel dintâi care a privit universul ca un glob, din care cauză, se zice, că întreg firmamentul de reazimă pe umerii lui Atlas, exact cum gândise şi Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică, Ediţie facsimil, Bucureşti, Ed. Arhetip, 2002.

A gândi astfel strămoşii noştri îndepărtaţi, cu milenii înaintea unor Copernic sau Galilei despre univers, să recunoaştem, a fost o constatare care, pe drept, trebuie reţinută ca o constatare deosebită.

Evoluţia urmelor de vieţuire a românilor în comparaţie cu cel al romanilor italici, cât şi al altor popoare europene de azi, se constată că, numai noi românii suntem un exemplu de autohtonitate, încă din vremuri imemorabile. Exemplul pe care l’a dat Decebal, luptând până la moarte ca să’şi apere pământul şi locuitorii este edificator nu numai istoricilor.

”Geţii pe care i’am învins erau cei mai valoroşi războinici din lume, nu numai datorită tăriei trupului lor, dar şi datorită doctrinei pe care o deţin de la slăvitul lor Zamolxis. Convinşi că ei nu mor nicidecum, doar că îşi schimbă locul de şedere, ei sunt mai degrabă dispuşi să înfrunte moartea decât alţii călătoriile”, spunea Împăratul Traian, despre geți în ”De bello dacico” – carte pierdută din care s’au păstrat citate în alte lucrări.

”(Zamolxen) era minunat de înţelept în filosofie”, (Alfonso X El Sabio).

”Tracul Zamolxis, care învăţase pe druizi, printre altele şi divinaţia prin fise şi numere”, (Origenes, Philosophumena, I, 2, 22).

”Împreună cu tovarăşii săi de drum cu unul fiu al lui Theodorus şi cu Epi…, pe cheltuiala lui personală, a plecat în solie călătorind departe şi ajungând la Argedava, la tatăl aceluia şi întâlnindu’l, totdeodată a obţinut de la el…, oraş… şi a dezlegat poporul… Ajungând (apoi) preot al Marelui Zeu a săvârşit în chip strălucit procesiunile şi jertfele şi a împărţit şi cetăţenilor părţi de carne (a animalelor sacrificate). Fiind ales preot al lui Serapis, tot aşa a suportat cu vrednicie şi bunăvoinţă cheltuielile. Iar pentru că Dionysos (zeul) eponim al oraşului, nemaiavând de mulţi ani preot şi fiind aclamat (tot) el de cetăţeni, s’a consacrat pe sine (acestei slujbe); şi pe vremea iernării lui C(aius) Antonius luând (iarăşi) coroana zeului (adică devenind preot) a împlinit procesiuni şi sacrificii frumos şi cu măreţie şi a dat cetăţenilor carne din belşug. Şi acceptând pe viaţă cununa zeilor din Samothrace, îndeplineşte procesiuni şi sacrificii pentru iniţiaţi şi pentru oraş. ŞI ÎN TIMPUL DIN URMĂ REGELE BUREBISTA AJUNGÂND CEL DINTÂI ŞI CEL MAI MARE DINTRE REGII DIN TRACIA ŞI STĂPÂNIND TOT TERITORIUL DE DINCOACE DE FLUVIU (DUNĂRE) ŞI DE DINCOLO şi a ajuns de asemenea la acesta (la Burebista) în cea dintâi şi cea mai mare prietenie, a obţinut cele mai bune foloase pentru patria sa, vorbindu’i şi sfătuindu’l în ceea ce priveşte chestiunile cele mai importante, atrăgându’şi bunăvoinţa regelui spre binele oraşului; şi în toate celelalte (ocazii) oferindu’se pe sine fără să se cruţe în soliile oraşului şi luând asupră’şi fără şovăire primejdii, pentru a contribui în tot chipul la binele patriei. Şi fiind trimis de regele Burebista ca ambasador la Cn(aeius) Pompeius, fiul lui Cnaeius, imperator al romanilor, şi întâlnindu’se cu acesta în părţile Macedoniei, lângă Heraclea Lyncestis (astăzi Bitoli-Monastir), nu numai că şi’a îndeplinit cu bine însărcinările primite de la rege, câştigând pentru acesta bunăvoinţa romanilor, dar şi pentru patrie a purtat cele mai frumoase negocieri; în general în orice situaţie a împrejurărilor expunându’se cu trup şi suflet şi folosind cheltuieli din ale vieţii proprii (adică din averea lui particulară) şi dând puteri noi din averea sa (de la el însuşi) la unele dregătorii ale oraşului (adică ajutând cu bani tezaurul public) arată cel mai mare zel pentru binele patriei sale. Aşadar, pentru ca şi poporul să arate că cinsteşte pe oamenii cei buni şi vrednici şi care îi fac lui bine a hotărât Sfatul şi poporul (dionysopolitanilor) ca Acornion al lui Dionysios să fie lăudat pentru aceste (merite) şi să fie încununat el la sărbătoarea lui Dionysos cu o cunună de aur şi o statuie de bronz şi să fie încununat şi în timpul ce urmează, în fiecare an la Dionysii cu o coroană de aur şi să i se dea pentru ridicarea statuii locul cel mai de cinste din agora.” (Decretul Dionysopolitan În Cinstea Lui Acornion)

”Cel mai însemnat război de atunci al romanilor a fost cel împotriva geților, asupra cărora în vremea aceea domnea Decebal. Duras, care domnise mai înainte, lăsase lui Decebal de bună voie domnia, pentru că era foarte priceput în planurile de război şi iscusit în înfăptuirea lor, ştiind să aleagă prilejul pentru a’l ataca pe duşman şi să se retragă la timp. Dibaci în a întinde curse, era un bun luptător şi se pricepea să folosească izbânda, dar şi să iasă cu bine dintr’o înfrângere. Din această pricină, multă vreme a fost un duşman de temut pentru romani”, scria Casius, despre Decebal în ”Istoria Romana”.

Belizariu, vestitul general al lui Iustinian, învingându’i pe aşa-zişii ”goţi” în Italia, îşi ia titlul triumfal de GETICUS MAXIMUS. Ori titlul triumfal nu se putea lua decât după numele poporului pe care l’ar fi învins, geții.

”Romanii nu au ajuns nici în Maramureş, cu atât mai puţin în şesul dintre Carpaţii păduroşi şi Marea Baltică, spaţiu de expansiune al populaţiei carpatice. Aici şi’au organizat atacurile contra Imperiului Roman, armatele Geto-Dace, numite de unii şi gotice”, (Waclaw Aleksander Maciejowski 1792 – 1883, în lucrarea Geto-dacii vistulieni şi niprieni strămoşii polonilor).

Geţii sunt consideraţi fondatorii spaniolilor (Cronicile spaniolilor 25, p. 179); geţii sunt consideraţi fondatorii popoarelor nordice (Gesta Normanorum , Cronica ducilor de Normandia, Carolus Lundius etc.); daco-geţii sunt consideraţi fondatorii teutonilor, prin saxoni şi frizieni, ai olandezilor al căror nume naţional este şi azi Daci (Dutch) şi ai Anglilor. (Leibniz, Collectanea Etymologica etc.)

”Amal domneşte peste daco-geţi şi este întemeietorul Amalilor”, (Dinastia Amalilor este Daco-getă, Carlo Troya istoric şi politician italian 1784 – 1858).

”Cato: Feriţi’ne, zei cereşti, ca, printr’un dezastru care i’ar pune în mişcare pe daci şi pe geţi, Roma să cadă, iar eu să mai rămân teafăr…”, (Lucanus, Pharsalia, II , 295-297).

Speranțe deșarte însă…imperiul muri sub loviturile geților:

”Nădejdea lui Decebal se împlinise: Imperiul fusese dărâmat prin loviturile oamenilor de la Dunăre, Roma însăşi învingătoarea tuturor popoarelor a trebuit să slujească supusă şi să primească jugul triumfului getic”, ( Isidor De Sevilla între 560 – 636).

”Grele îndatoriri a trebuit să suporte Dacia aproape 60 de ani, sub 20 de împăraţi romani, până când sub Galienus dacii s’au deşteptat din nou, i’au bătut pe romani, le’au adus mari pagube şi, în sfârşit, au prădat imperiul roman şi au ocupat Roma, ca să se răzbune şi s’o ruşineze, de unde a ieşit proverbul: Nullum violentum diuturnum (nimic din ceea ce este impus prin violenţă nu durează)”, (Johannes Tröster, în Vechea si Noua Dacie germană secolul 17).

Începând cu Diodor Siculul şi cu Florus, și observând cum Geției i se mai spunea și Dacia, iar geților, li se mai spuneau și daci, traci sau scyți, toţi cronicarii antici, au afirmat că ”Getae inhaerent montibus” (Getica, p. 93), ceea ce înseamnă recunoaşterea că în luptele romanilor cu geții, românii aceştia erau ”lipiţi de munte”, adică nu’i puteau desprinde din locul unde’şi apărau glia:

”De la Rin şi Alpi, la Marele Zid Chinezesc, domneşte indefinitul: pământuri nemărginite, ţinuturi care încep nu se ştie unde şi sfârşesc, nu se ştie unde. În acest ocean de posibilităţi, Dacia este singura ţară caracteristică, definită, formând o unitate geografică” (Valeriu Popovici-Ursu), acest pământ binecuvântat este locul de descălecare al hiperboreenilor, explică V. Lovinescu miracolul răspândirii lor în întreaga lume, păstrându’şi, adesea până şi graiul.

”Acest centru spiritual al lumii vechi este localizat de V. Lovinescu chiar pe Vârful Omu, numit de popor Osia Lumii şi Buricul pământului, ceea ce corespunde acelui Geticus Polus, de care vorbeau scriitorii antici”, mai explică profesorul Popovici.

Să reamintim cele cel puţin 10 lucruri fantastice despre România, unele reale fizic, altele nedemonstrate sau mai bine zis nefolosite oficial, cum spuneam, fie şi numai parţial, în Dacii la ei acasă (Editura PIM, Iaşi 2014):

Cel mai vechi schelet de umanoid a fost găsit la Râmnicul Vâlcea, poreclit ”Pescarul de la lacul Getic”, fiind datat de un milion de ani, ceea ce înseamnă că primele fiinţe umane au trăit pe teritoriul actual al ţării noastre, în Transilvania cum se recunoaşte sau în Ardeal cum scrie într’un document aflat în Biblioteca de la Viena, ceea ce face din spaţiul Carpato-Dunărean-Pontic un teritoriu, într’adevăr, fabulos.

Tăbliţele de la Tărtăria sunt şi ele cu 1000 de ani mai vechi decât cele cu scrisul sumeriene.

Tăbliţele din Munţii Neamţului sunt tot cu 1000 de ani cel puţin mai vechi de cât cele ale civilizaţiei sumeriene.

Descoperirea din Munţii Bucegi din anul 2003 – 11 august – când cercetătorii americani împreună cu cei români au pătruns sub masiv şi au aflat sala proiecţiilor cu holograme arată că istoria adevărată a terrei păstrează la noi ceea ce se numeşte amfora cu aur monoatomic, care, folosită, duce la longevitatea visată, adică, spun oamenii de ştiinţă, o persoană poate trăi mai mulţi ani, mii de ani chiar, în acelaşi corp fizic, dacă ar consuma aşa ceva în anumite perioade prestabilite şi cu un anumit tratament.

Descoperirea din Munţii Şurianului, din anul 1990, – un munte ticsit cu filoane de aur pur, de un metru lungime, lucru inexistent altundeva pe planetă, căci pretutindeni aurul, după câte se ştie, se găseşte numai în formă de minereu combinat cu alte nemetale nu şi în formă pură desăvârşită ca la noi, ceea ce, se pare că geții cunoşteau taina spirituală a aurului care este de fapt o lumină condensată.

Cel mai vechi cuptor de pe această planetă, de topit metale, s’a găsit la Câmpeni şi a fost atestat ca având o vechime de aproximativ 6000 de ani î.Hr.

Din perioada Dridu, sec. VI d.Hr., mai întâi la Trestiana-Dolheşti, Iaşi, în 2006, apoi în vatra satului Bazga-Răducăneni, în vara 2014, au fost depistate şi conservate in sittu, de către dr. Vicu Merlan (vezi şi revista Lohanul-Huşi nr. 32, 2014, p.15), ceramică şi cuptoare, semne ale civilizaţiei medievale.

SarmiGETuzo (Sarmisegetusa), toponimul care conține endonimul real al neamului românesc, GET, este alt loc special, care conform celor de la BBC, s’ar afla nişte artefacte fabuloase sub acest loc, numite ”arhiva atlanţilor”.

Artefactul de sub Masivul Ceahlăul, conform lui Radu Cinamar, ar fi sinonim cu cel din Bucegi, ceea ce înseamnă că Geția nu întâmplător a profitat romanilor.

Pădurea Baciu din Cluj-Napoca, altă minune, este considerată cea mai paranormală de pe planetă, considerată o zonă atemporală, adică un fel de spărtură în continumuul spaţiu-timp din acea zonă!

Civilizaţia străveche, mai veche cu o mie de ani decât cea sumeriană, la Cucuteni, România, este localizată. Prof. A. Deac, în Neoliticul românesc, autentică vatră a culturii şi civilizaţiei româneşti, p. 47-49, citându’l pe P. Mackendrick şi dr. Linda Ellis, subliniază ceea ce scria în 1968 şi John Mandis de la Universitatea din Londra:

”Culturile neolitice – 5500-2500 – Cucuteni şi Gumelniţa sunt poate cele mai bogate din Europa.”

În cartea ”Pietrele dacilor vorbesc”, prof. univ. P- Mackendrick scrie:

”Adevărata istorie a României începe în epoca neolitică… În Europa cultura neolitică a avut pretutindeni un caracter revoluţionar, întrucât a marcat trecerea de la viaţă la jaf la o existenţă sedentară… Este momentul când omul începe să aprecieze şi să creeze frumosul. Sculptura şi ceramica din România au acea neasemuită frumuseţe pe care nu o mai întâlnim decât la produsele din bazinul Mării Egee.”

Civilizaţii ulterioare celor din Carpaţi, grupările care au format poporul grec de mai târziu sunt plecate din nordul Dunării începând cu mil. II î.Hr., nota Popovici, cât despre ”Gânditorul şi soţia sa, profesorul remarca:

”Statuetele lucrate în teracotă neagră, lucioasă n’au decât treisprezece centimetri înălţime, dar sunt înzestrate cu o mare forţă expresivă. … lăsând la o parte realismul arhaic şi simplitatea liniei, demnă de invidia oricărui sculptor modern – un Henry Moor, de exemplu descoperim o dimensiune spirituală neântâlnită în arta de până atunci şi rareori atinsă după aceea… Întreg ansamblul de produse al culturii Cucuteni atestă precizie, eleganţă şi bun simţ înnăscut al liniei şi volumelor, şi alegerea sigură a celor mai fericite proporţii, calităţi prin care aceşti pictori anonimi se dovedesc egali celor mai rafinaţi artişti din lumea veche, inclusiv al celor din Antica epocii arhaice…”

Iar despre Sanctuarele de la Căscioarele acelaşi P. MacKendrick nota:

”Sanctuarele cu acoperişuri în două ape, împodobite cu ornamente (acretaria) pe coamă şi la marginile frontonului, prezintă un rafinament arhitectonic pe care templele greceşti îl vor atinge după mai bine de o mie două sute de ani.”

La cele de mai sus, istoricul român A. Deac completează:

”Mai trebuie, însă, să precizăm, că nu este vorba numai de rafinamentul arhitectonic, ci şi de înaltă măiestrie tehnică, concretizată în punerea în aplicarea unor complicate tehnologii de obţinere a unor coloranţi chimici şi de atingerea unor temperaturi înalte de ardere a ceramicii, cum au dovedit’o cercetările specialistei americane Linda Elis, dedicate special ceramicii neolitice din România.”

Susţineri la care, prof. Valeriu D. Popovici-Ursu adaugă citând ceea ce menţionează savanta americană de la Universitatea Harvard, dr. Linda Ellis, în lucrarea sa The Cucuteni Tripolye Culture. A study in Tehnology and the Originis of Complex Societz, publicată la Oxford în anul 1984, remarcându’i valoarea şi autohtonitatea.

”Cultura Cucuteni, subliniază şi Romulus Vulcănescu (Ed. Academiei, 1987), cea mai străveche creaţie artistică din preistoria Europei, epoca neolitică, care excelează în ceramica viu colorată, polimorfă şi multifuncţională, care, oferă cele mai concludente documente etnoistorice despre arta coregrafică a predecesorilor românilor”, vezi şi Magazin istoric nr. 12 din 1984.

Şi la simpozionul ”Cultura Cucuteni în context european”, organizat între 24-28 septembrie 1984, la care au fost prezenţi cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la descoperirea ei, Marija Gimbutas din Los Angeles, dr. Olaf Hockmann, Mainz, John Mandis din Londra s’a remarcat ceea ce ei au numit ”tehnica avansată utilizată de oamenii Cucuteni şi mai cu seamă, implicaţiile pe care această tehnică le’au avut, din punct de vedere economic şi social: creşterea producţiei materiale, o mare stabilitate demografică şi continuitate de locuitori”, vezi şi revista Noi Tracii nr. 93, 1982.

Consemnând continuitatea autohtonă, firească, semnificativă culturii Cucuteni, la Simpozionul Internaţional de Tracologie de la Palma de Mallorca, acad. M. Petrescu-Dâmboviţa remarca:

”Prin săpăturile de la Cucuteni s’a completat periodizarea culturii neolitice, cu noi faze, iar prin cele de la Stoicani şi Folteşti s’au adus contribuţii privind îndeosebi perioada de trecere de la eneolitic la epoca bronzului.”

Cum s’a mai arătat, renumitul om de ştiinţă Simion Mehedinţi afirma:

”Noi, românii, suntem locuitorii cei mai vechi ai acestui pământ, al Daciei, şi anume, unul din cele mai vechi popoare ale întregului continent.”

”La 513 (î.Hr.), când Roma stăpânea câteva sate pe malul stâng al Tibrului (nici cât ţara Bârsei), părinţii noştri de la Dunăre formau un neam mare, închegat şi puternic care ţinea calea în Balcani celui mai mare monah al Asiei, lui Darius al lui Histaspe.”

Şi sărind de la ceea ce spusese în 1924 în ”Câteva consideraţii semnificative”…, p.571, în 1930, în ”Coordonate etnografice…”, p.95, concluziona:

”Departe de a fi un popor tânăr, început cu războiul dacic, neamul românesc îşi are originile sale cu mult în trecut. Faţă de toţi vecinii, el e singurul care nu ştie să fi avut o patrie altundeva, decât pe pământul unde trăieşte azi. Aşadar, românii sunt unul dintre cele mai vechi popoare ale Europei. Şi după cum era firesc pentru un popor atât de vechi, el dezvolta o civilizaţie şi o cultură într’adevăr remarcabile.”

Şi conchidea, tot acolo:

”…E nevoie deci, pornind de la premize noi, să revizuim concepţia despre poporul român.”

Întocmai cum făceau savanţii Louis Halphen şi philippe Sagnac în L’histoire primitive des peuples Balkaniques, Getica, p. 118, unde citim:

”Locul pe care l’au ocupat în istorie grupul de popoare în care această carte vă expune menirea lor, nu se măsoară cu spaţiul ocupat de ei pe glob… El a gândit şi a acţionat; el a creat opere trainice, bazele unor edificii pe care noi astăzi le’am moştenit”, (Spicuiri adunate și de Ion N. Oprea).

”Istoria este cea dintâi carte a unei naţii. Într’însa ea îşi vede trecutul, prezentul şi viitorul”, (Nicolae Bălcescu).

”Pe tăbliţele de la Tărtăria, scrisul apare în teritoriile carpato-danubiano-pontice cu mult înainte de Sumer”, (R. Schiller, Reader`s Digest, 7, 1975).

”Limba lor (a românilor) n’a putut fi extirpată, deşi sunt aşezati în mijlocul atâtor neamuri de barbari şi aşa se luptă să nu o părăsească în ruptul capului, încât parcă nu s’ar fi luptat atâta pentru viaţă cât pentru o limbă”, (Bonfini).

”Aceşti volohi nu sunt nici romani, nici bulgari, nici wölsche, ci vlahi (români), urmaşi ai marii şi străvechii seminţii de popoare a tracilor, dacilor şi geţilor, care şi acum, îşi au limba lor proprie şi cu toate asupririle, locuiesc în Valachia, Moldova, Transilvania şi Ungaria în număr de milioane”, (Schlözer, Russische Annalen – sec XVIII).

”Nu invidiaţi vechile popoare ci priviţi pe al vostru. Cu cât veţi săpa mai adânc , cu atât veţi vedea ţâşnind viaţă”, (Michelet, 1859).

”Da, am zis’o şi o voi repeta până voi putea fi auzit, că misiunea noastră este să dăm ştiinţelor arheologice pe omul Carpaţilor preistoric, ANTEISTORIC”, (Cezar Bolliac).

”Atunci … de ce ai lăsat acasă atâtea deprinderi, un trai cât se poate de ademenitor şi o domnie plină de străluciri… De ce te’ai silit împotriva firii, să’ţi aduci oştenii pe nişte meleaguri (getice) în care orice oaste străină nu poate afla scăpare sub cerul liber?”, (Diodor din Sicilia, Biblioteca istorică, XXI, 11-12).

”Neamul geţilor, care au fost mai războinici decât oricare dintre oamenii care au trăit cândva şi aceasta nu numai datorită tăriei trupului lor, dar şi pentru că astfel îi convinsese slăvitul lor Zamolxes. Crezând că nu mor, doar că îşi schimbă locuinţa, ei sunt mai porniţi pe luptă, decât ar fi înclinaţi să întrepindă o călătorie”, (Iulian, Cezarii, Traian, 22).

”Martial îi scrie unui prieten că în ţara Geţilor va găsi stânca lui Prometeu”, (Martial, Epigr., IX , 46).

”Într’adevăr acesta este unul dintre cele mai vechi popoare din Europa (…) fie că este vorba de traci (…), de geţi sau de daci, locuitorii au rămas aceiaşi din epoca neolitică – era pietrei şlefuite – până în zilele noastre, susţinând astfel, printr’un exemplu poate unic în istoria lumii, continuitatea unui neam”, (André Armad).

”Latineasca, departe de a fi trunchiul limbilor care se vorbesc azi s’ar putea zice că este mai puţin în firea celei dintâi firi romane, că ea a schimbat mai mult vorbele sale cele dintâi şi dacă nu m’aş teme să dau o înfăţişare paradoxală acestei observaţii juste aş zice că ea e cea mai nouă dintre toate, sau cel puţin a aceea în ale cărei părţi se găsesc mai puţine urme din graiul popoarelor din care s’au născut. Limba latinească în adevăr se trage din acest grai, iar celelalte limbi mai ales româna sunt însuşi acest grai”, (D`Hauterive, Memoriu asupra vechei si actualei stări a Moldovei, Ed. Acad., p. 255-257, 1902).

”Urmaşii geto-dacilor trăiesc şi astăzi şi locuiesc acolo unde au locuit părinţii lor, vorbesc în limba în care glăsuiau mai demult părinţii lor”, (Huszti Andras).

”S’a temut Süleiman ca nu cumva când ar încerca el să ocupe Transilvania sau Muntenia sau Moldova, toate aceste ţări să se unească împreună şi să se apere”, (Antonio Veranzio 1504-1573).

”Aceşti bieţi ţărani, cu mantăile şi căciulile lor cu pene de curcan pe cap, ei de care se râsese atâta, dovediră că ştiu să moară dacă nu să învingă şi că le curge în vine tot sângele vechilor daci”, (Kohn Abrest).

”Dacii, moesii, tracii n’au fost în toate vremurile aşa de războinici, că istoria legendară a făcut să se afirme că însuşi zeul războiului s’a născut în ŢARA LOR? Mi’ar fi greu să enumăr puterea din toate provinciile, care acum se găseşte înglobată în Imperiul Roman…” (Flavius Vegetius).

”Ei vor fi stăpânii lumii, dar noi, vom rămâne stăpânii timpului”, (Paul Tămaş).

”Şi nici nu trebuie dacă vei afla defecte în poeziile ce le fac şi cari sunt aproape opera unui poet get”, (Ovidiu, Ex Ponto, 1, iv,13, v. 16-22).

”Ar fi mai uşor a smulge ghioaga din mâna lui Hercule decât a abate lesne şi degrabă pe români de la vechile lor datini”, (Alecu Russo)

”Sunt dac, nu sunt roman. Pe romani îi dispreţuiesc”, (B. P. Haşdeu).

”Descoperirea sinelui adânc al părinţilor celor mai vechi e supremul act de orgoliu al unui neam”, (Nicolae Iorga).

”Românii despre care am mai spus că sunt daci,” (Bocignoli, 29.06.1524, la Ragusa).

”Cantitatea de grâu adusă din Pont e mai mare decât tot ceea ce ne devine din celelalte porturi comerciale, deoarece, acest ţinut produce cea mai mare cantitate de grâu”, (Demostene, Discursuri).

”Papa Nicolae I spune că grecii de la acea vreme numeau Latina şi Scyta limbi barbare”, (O scrisoare către Împăratul Bizanţului Mihail al III-lea, 865 d.Hr.)

”Decebal, un rege alungat din reşedinţa sa, izgonit chiar din viaţă, fără ca să fi pierdut niciodată nădejdea”, (Plinius cel Tânăr, Epistole, VIII, 4, 2).

”Într’un glas se roagă ţăranii romani să’i lase a trăi cu barbarii… Şi apoi să ne mirăm că nu pot fi învinşi goţii (geţii) când sătenii sunt mai bucuroşi să fie cu ei decât cu noi”, (Salvianus, De gubernitone, V, 8).

”În toate Pannoniile există obiceiuri şi moravuri Romane, dar şi un fel de limbă Romană şi mulţi se ocupă şi cu literatura”, (Veleius Paterculus).

”Nu este nimeni dintre sarmaţi sau geţi care să nu poarte o teacă cu arc şi săgeţi muiate în sînge de viperă”, (Ovidiu; Trist.; IV; 1; 78).

”Geţii, care se mărginesc cu sciţii, întrebuinţează aceleaşi arme ca şi aceştia, ei sunt toţi arcaşi călăreţi”, (Tucidide; II; c. 96).

”Geţii vorbeau aceiaşi limbă ca dacii şi aveau aceleaşi obiceiuri. Grecii dădeau , atât geţilor din Bulgaria cât şi dacilor din Moldova, Valahia, Transilvania şi Ungaria acelaşi nume şi credeau că şi geţii şi dacii provin de la traci”, (L. A. Gebhardi, Geschichte des Reichs Hungarn und der damit Verbudenen Stateen , I. Theil, Leipzig, 1778, p. 43-44).

”În cele mai vechi timpuri cunoscute, în Transilvania şi în ţările învecinate locuiau dacii, care mai erau denumiţi şi geţi, şi de la ei a primit actuala Transilvanie împreună cu Moldova, Muntenia şi regiunile învecinate din Ungaria numele de Dacia”, (Martin Hochmeister, Siebenburgische Provinziaalblatter, vol. III, fasc. 3 , Sibiu, 1808, p. 126).

”Dacii sunt primii strămoşi ai românilor de azi. Din punct de vedere etnografic dacii par să se confunde cu geţii. Aceiaşi origine, aceiaşi limbă. Asupra acestui punct toate mărturiile din vechime concordă”, (Abdolonyme Ubicini, Les origines de l’historie roumaine, Ernest Laroux, Paris,1866, p. 6).

”Însuşi Hadrian, succesorul lui Traian, venind în Dacia după 117, data morţii lui Traian, exclamă: Ce greşeală a făcut Traian, distrugând Dacia, căci Dacia constituia , prin natura aşezării, pavăza imperiului roman”, (M. Yourcenar).

”Polonezii sunt urmaşii acelor daci care, neîmpăcându’se cu cucerirea romană, şi’au părăsit locurile de baştină şi s’au mutat la nord”, (Jan Trynkowski, istoric polonez).

”Spaţiul polonez de astăzi, acoperit de gheaţă, ca şi nordul Germaniei, până la începutul Holocenului (etapa geologică actuală), n’au putut fi populate decât dinspre sud, din spaţiul carpatic, după prelungirea drumurilor sării”, (Cercetarea Universităţii Californiei din Los Angeles, întocmită de profesorul arheolog Marija Gimbutas).

”Denumirile dacice de plante, păstrate la Dioscoride (medic grec din perioada împăraţilor Claudius 41-54 d.Hr. şi Nero 54-68 d.Hr.) pot fi găsite şi în fondul limbii germane”, (Jakob Grimm 1785-1863, în Istoria limbii germane).

”Amal domneşte peste Daco-geţi şi este întemeietorul Amalilor”, (Dinastia Amalilor este Daco-getă, Carlo Troya istoric şi politician italian 1784-1858).

”Neamul tracilor este cel mai numeros din lume, după cel al inzilor. Dacă ar avea un singur conducător sau dacă tracii s’ar înţelege între ei, neamul lor ar fi de nebiruit şi cu mult mai puternic decât toate neamurile”, (Istoricul Herodot 484-425 î.Hr.).

”Românii, în decursul acestui lung interval, au dăinuit refugiaţi în munţi la adăpost de şuvoiul invaziilor. (…) Timpul n’a avut darul să ştirbească forţa, nici să slăbească speranţa daco-românilor. Rămăsese aceeaşi rasă rezistentă, răbdătoare, întrucât se considera nemuritoare”, (Abdolonyme Ubicini, 1886).

”Această naţiune neglijată şi oprimată stăpâneşte pământurile cele mai rele din întreaga ţară. Aceste pământuri le sunt luate îndată ce sunt defrişate de ei cu sudoarea feţei şi gata pentru a fi însămânţate cu porumb. Fiecare sas sau ungur poate să se înstăpânească pe pământul românului, chiar dacă acesta a fost stăpânul lui de sute de ani. Românul este alungat cu întreaga sa familie în munţi, unde el nu găseşte decât piatră şi câteodată este obligat să părăsească ţara . Dacă un sat românesc este aşezat în vecinătatea unui sat săsesc sau unguresc, românul nu are voie să se apropie mai mult de satele acestor două naţiuni privilegiate decât ţiganii. Nimeni nu îi adresează o vorbă bună şi el nu are niciodată o zi de sărbătoare. Eu nu voi uita niciodată vorbele unui bătrân al acestei naţiuni, din Şinca veche (Făgăraş) rostite pe patul său de moarte: Eu mor fericit, pentru că eu nu las în urma mea în sclavie nici femee, nici copii. Când am trăit printre ei am avut mai mult decât ocazia să constat că românul e bun. Cum se înduioşa inima sa când era tratat ca un frate. Oricât de duri ar fi aceşti oameni, eu am putut observa, în cei doi ani pe care i’am petrecut printre ei, trăsături care sigur nu ar fi fost nedemne pentru omul cel mai civilizat. Cât rău au făcut acestei naţiuni ura şi indiferenţa faţă de această naţiune altădată atât de mare şi de strălucitoare. Orice ar fi, naţiunea română are, prin numărul şi dreptul său la stăpânirea ţării, meritele sale proprii”, (geologul german Haquet, despre anii petrecuţi în Transilvania, 1763-1764).

Detractorii românilor, imperturbabil, o țin pe’a lor…

Citiți și: BALCANII, PATRIA INDO-EUROPENILOR

sau: CELȚII DIN GEȚIA LUI BUREBISTA, CERTITUDINI ȘI CONTRADICȚII

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

CUI I’AR FOLOSI O AUTONOMIE A UNOR JUDEȚE ARDELENE SAU MOLDOVENE?


Vom aborda fără prejudecăți un subiect care deși este tabu printre români, este foarte dezbătut de mințile înfierbântate de iredentism ale alogenilor care trăiesc în România și care nu s’au împăcat cu consecințele Conferinței de Pace de la Paris din 1947, tratat în care au fost incluse o serie de clauze care defineau despăgubirile de război, drepturile minorităților și ajustări teritoriale incluzând modificări ale frontierelor Româno-Ungare, Sovieto-Române, Bulgaro-Române, Ungaro-Slovace etc.

Ne gândim evident la maghiarofoni, și spunem maghiarofoni pentru că mulți dintre ei sunt români maghiarizați în generațiile trecute, dar și la câțiva români care cochetează cu ideile secesioniste, mulți dintre ei amăgiți de mirajul unei vieți mai bune similar cu cel din occident și care cred ei s’ar rezolva prin simpla modificare de frontiere. Pe 15 martie, maghiarii din România și, în special, cei din secuime vor autonomie. În ultimii ani, de ziua națională a maghiarilor, subiectul autonomiei teritoriale a tot apărut în peisajul manifestărilor din această zi.

Autonomia apare, precum ghioceii, în martie și se ofilește, de obicei, în vară după discursul lui Viktor Orban la Universitatea de vară de la Băile Tușnad. Cam atât durează ciclul de vegetație al subiectului autonomiei.

Subiectul este uneori adus în dezbatere și de către unii reprezentanți ai administrațiilor locale nemulțumite uneori de cum sunt gestionate bugetele naționale.

Deci, cum ar arăta cele trei mari provincii ale României dacă ar fi independente?

MOLDOVA VA STA CEL MAI PROST

Motiv pentru care nu există tendințe serioase de autonomie.
O Moldovă independentă, formată din cele opt județe din nord-estul României, ar avea o populație rezidentă de 4,1 milioane de locuitori (21% din populația României) și o suprafață de 46,2 mii de km pătrați (19,4% din teritoriul Românei – vezi POZA).
Economia Moldovei independente ar însemna un PIB de 97,8 miliarde de lei (21,8 miliarde euro), conform datelor CNP din anul 2016.

Ca pondere în economia națională, Moldova înseamnă 12,8% din PIB-ul României. Așadar, avem o mare diferență între ponderea popualției (21%) și cea deținută în PIB-ul național (12,8%), ceea ce duce la un PIB pa cap de locuitor cu 38% mai mic decât media națională (23,88 mii față de 38,65 mii lei – vezi datele din imagine). E o diferență mare de productivitate pe locuitor, conform datelor din 2016, între regiunea Moldovei și media națională (5,3 mii față de 8,6 mii euro, la cursul mediu BNR).

Taxele colectate la nivel regional anul trecut s’au ridicat la valoarea de 12,54 mld. lei (10,8% din taxele colectate la nivel regional). În cazul unei independențe, aceste taxe ar crește pentru că li s’ar adăuga taxele colectate prin intermediul Direcției Generale a Marilor Contribuabili, care colectează la nivel central direct de la marile companii indiferent de județul unde își au centrul.

E probabil ca suma taxelor colectate să mai crească cu 50% în cazul unei ipotetice independențe, ceea ce ar duce nivelul taxelor colectate la aproape 4,2 miliarde de euro, de aproape 2 ori mai mult decât au primit administrațiile locale în 2016 (10,7 mld. lei, respectiv 2,38 mld. euro).

Raportul bugete locale/cheltuieli buget consolidat a fost anul trecut de 1/4 (59 mld. lei venituri bugete locale / 242 mld. lei cheltuieli buget consolidat). Taxele colectate într’o ipotetică Moldovă independentă sunt insuficiente pentru a menține actualul nivel al cheltuielilor.

În consecință, considerăm că o eventuală autonomie, vor ajuta doar tendințelor din exterior, în speță Budapestei și Moscovei în planurile lor de destabilizare a României.

Citiți și:  CUM DEZINFORMĂM ROMÂNII CA SĂ ADERE LA IDEEA FEDERALIZĂRII

TRANSILVANIA (Ardeal+Banat+Crișana+Maramureș) SE VA MAGHIARIZA MAI RAPID DECÂT SE PETRECE ÎN INTERIORUL ROMÂNIEI

În Transilvania principalul motor secesionist o reprezintă UDMR și PPMT, partide ungurești care trag către o unire cu Ungaria, nicidecum pentru o independență reală a Județelor Covasna-Harghita sau a Ardealului ca întreg.

Cei 5,5 milioane de români din Ardeal nu’și doresc cu adevărat o independență care le’ar aduce o scădere a ponderii lor și vor deschide calea spre o maghiarizare și catolicizare grăbită precum se întâmplă în Harghita și Covasna.

18 milioane de români sunt mai greu de maghiarizat într’o politică națională a României, față de 5,5 milioane de români la o masă de 11 milioane de maghiarofoni (Ungaria+ maghiarofonii din Ardeal).

O Transilvanie independentă ar avea o suprafață de 100,3 mii km pătrați (42,2% din suprafața României) și o populație rezidentă de 6,7 milioane de locuitori (34% din populația României – vezi datele din poză).

Economia Transilvaniei ne arată că în eventualitatea unei independențe, PIB-ul ar fi echivalent cu 31,7% din PIB-ul național la nivelul anului 2016. Cele 221,4 miliarde de lei, cât reprezintă PIB-ul Transilvaniei, sunt echivalente cu 49,3 miliarde de euro, la cursul mediu din 2016.

PIB-ul pe cap de locuitor din Transilvania e sub media națională (93,1% din media națională), conform datelor din 2016. PIB-ul pe cap de locuitor din Transilvania se ridica la valoarea de 35,99 mii lei (8 mii euro), cu 2,66 mii lei (600 euro) mai puțin decât media națională de 38,65 mii lei (8,6 mii euro).

Deci, și în cazul Transilvaniei vorbim de o productivitate pe locuitor mai mică decât media națională. Asta e o chestiune pe care propagandiști lugubri și fără cunoștințe solide de economie, precum Sabin Gherman, omit să o expună public atunci când ne explică criteriile economice care ar sta la baza unei autonomii extinse, dacă nu chiar independență, a Transilvaniei.

Taxele colectate din Transilvania, ”cele care îngrașă Bucureștiul”, conform panourilor electorale ale UDMR de la ultimele alegeri, se ridicau la valoarea de 33,98 miliarde lei (29,2% din taxele colectate la nivel regional).

ANAF-ul nostru colectează taxe prin direcțiile regionale la nivel de teritoriu, de la persoanele fizice și companiile mici și mijlocii (58% din totalul taxelor colectate în 2016), și Direcția Generală a Marilor Contribuabili, care colectează direct de la marile companii, indiferent de regiune (42% din totalul taxelor colectate anul trecut). Nu avem o statistică teritorială de la nivelul marilor contribuabili, dar avem de la nivelul direcțiilor regionale, și conform acesteia, în Transilvania se colectează aproape 7,6 miliarde de euro din totalul taxelor colectate la nivel regional (26 mld. euro). Această sumă, probabil, va mai crește cu cel puțin 50% prin mutarea taxelor de la marii contribuabili la nivel regional în cazul unei ipotetice independențe.

În 2016 administrațiile locale din această regiune au avut venituri de 4,6 miliarde euro (20,5 mld. lei). Dar trebuie să ne gândim că, din bugetul de 11 – 12 miliarde de euro al unei Transilvanii independente, pe lângă cele 4,6 mld. euro, cât revenind aministrațiilor locale, vor trebui suportate pensiile, datoria publică, sistemul de sănătate, de învățământ, administrația centrală, structurile de apărare, etc.
Raportul între bugetele locale și bugetul central ar fi de 1/2,6, tot insuficient pentru a menține actualul nivel al cheltuielilor.

HARGHITA ȘI COVASNA TOT MAI SĂRACE

De ce ar avea nevoie maghiarofonii de autonomie, ținând cont că cele două județe sunt tot mai sărace? Cât de mult au rămas în urmă economiile Harghitei, Covasnei și Mureșului față de media națională din 1995 încoace?

Cele două și ceva județe pe teritoriul cărora se întinde așa-zisul Ținut Secuiesc, pentru că doar o parte din județul Mureș face parte din acest ținut, au fost conduse de liderii maghiari din anii `90 încoace. Dacă în cazul Mureșului, influența liderilor maghiari a fost ceva mai redusă, în cazul Harghitei și Covasnei, putem spune că UDMR-ul a condus fără drept de contestare aceste județe de mai bine de 28 de ani.

Așadar, putem aprecia că evoluția economiei din aceste județe din 1995 încoace li se datorează în bună măsură și liderilor maghiari. De ce din 1995 încoace? Pentru că datele INS-ului privind PIB-ul de la nivel de județe încep din anul 1995 și se opresc în 2015. Pentru anii 2016 și 2017, am apelat la datele Comisiei Naționale de Prognoză.

Cum au evoluat economiile județelor Mureș, Harghita și Covasna între 1995 și 2017?

Am ales ca indicator PIB-ul pe cap de locuitor în prețuri curente exprimat dolari la cursul mediu de schimb (euro încă nu exista în 1995). Fiind un indicator agregat, PIB-ul înglobează și evoluția unor indicatori precum veniturile, exporturile nete, consumul, etc. Deci, dintre toți indicatorii economici, e cel mai potrivit pentru a face o comparație.

Datele INS ne arată că toate cele trei județe au pierdut teren în raport cu media națională, dar și cu media regiunii de dezvoltare din care fac parte (vezi tabelul din imagine). Cele trei județe, alături de Brașov, Sibiu și Alba, formează împreună regiunea de dezvoltare Centru.

Dacă în 1995, PIB-ul pe cap de locuitor din această regiune era la la un nivel de 104% din media națională (1.724 $ față de 1.656 $), anul trecut, acest indicator era sub media națională, situându’se la un nivel 94,3% (10,14 mii $ față de 10,76 mii $). Datele din 2016 și 2017 sunt estimări ale Comisiei Naționale de Prognoză. Totuși, această regiune era căzută sub media națională și în 2005, și în 2010, și în 2015, iar în acest caz vorbim de date definitive.

Cine sunt vinovații pentru această scădere de productivitate a regiunii în raport cu media națională?

Cele trei județe luate în discuție sunt principalii vinovați, adică Mureș, Harghita și Covasna. Celelalte județe din regiune, Sibiu (11,28 mii $ ), Brașov (12,77 mii $) și Alba (11,64 mii $) se situau în 2017 peste media națională a PIB-ului pe cap de locuitor (10,76 mii $), iar două dintre acestea, Alba și Sibiu, se aflau sub media națională în 1995 (vezi tabelul din imagine).

Ce au aceste județe în comun?

Administrație condusă de formațiunile politice ale etniei maghiare, formațiuni care militează pentru o politică izolaționistă pentru a’și conserva numărul de voturi.

Să le luăm pe rând:

Județul Mureș

Mureșul se afla în 1995 foarte aproape de media națională a PIB-ului pe cap de locuitor (99,2%; 1.644 $ față de 1.656 $), iar anul trecut s’a situat la un nivel 78,6% (8,45 mii $ față de 10,76 mii $).
A pierdut teren și față de media regiunii de dezvoltare. Dacă în 1995, era la un nivel de 95,3% din media PIB-ului pe cap de locuitor din regiunea Centru (1.644 $ față de 1.724 $), anul trecut era la 83,3% (8,45 mii $ față de 10,14 mii $). În cazul Mureșului, vorbim de o scădere mai mică față de cele două medii (națională și regională), iar în cazul celorlalte două județe scăderile sunt și mai mari.

Județul Harghita

În 1995, acest județ se situa la un nivel de 96,3% din media națională a PIB-ului pe cap de locuitor (1.595 $ față de 1.644 $) și de 92,5% din media regională. Anul trecut se situa la un nivel de 67,9% din media națională a PIB-ului pe cap de locuitor și de 72% din media regională (7,3 mii $ față de 10,14 mii $, respectiv 10,76 mii $).

Județul Covasna

Acest județ are cea mai spectaculoasă cădere față de mediile națională și regională ale PIB-ului pe cap de locuitor. În 1995 era al doilea județ al regiunii Centru în privința PIB-ului pe cap de locuitor, situându’se la un nivel de 103,4% din media regională și la 107,6% față de media națională (1.783 $ față de 1.724 $, respectiv 1.656 $).

În 2017  PIB-ul pe cap de locuitor din acest județ a fost, potrivit CNP, de 7,15 mii $, adică 70,5% din din media regională și 66,5% din media națională. E evidentă prăbușirea față de anul 1995.

Cele trei județe care, parțial sau aproape în totalitate, au fost conduse de reprezentații etniei maghiare din 1995 încoace au pierdut teren față de nivelurile de dezvoltare economică regional și național. Politicile de enclavizare etnică și economică au condus la un regres economic. Acum un an și ceva, la alegerile parlamentare, UDMR-ul defila cu sloganuri legate de independență fiscală, deși, și la acest capitol, județele majoritar maghiare sunt mult sub media națională.

E o politică demagogică și păguboasă care nu face decât să creeze un mic Lesotho în interiorul României, doar din rațiuni de conservare a unui procent din voturi care să permită UDMR-ului accesul în Parlament. Bunăstarea viitoarelor generații din aceste județe ale României e sacrificată din rațiuni ce țin de pensiile speciale ale parlamentarilor.

Trist.

ȚARA ROMÂNEASCĂ CEA MAI CÂȘTIGATĂ ÎN CAZUL INDEPENDENȚEI

Țara Românească și Dobrogea stau cel mai bine economic, contrar celor vehiculate de propaganda maghiarofonilor.

În cazul unei ipotetice independențe a Țării Românești, ar apărea un diferend teritorial cu o Moldovă independentă. Regiunea Dobrogei ar fi sursa diferentului, pentru că aceasta a fost alipită Principatelor în anul 1878, în urma războiului de independență, iar în schimbul acesteia s’a renunțat la cele trei județe din sudul Basarabiei în favoarea Imperiului Țarist (Cahul, Bolgrad și Ismail), județe care aparțineau de drept Moldovei încă înainte de unire. Deci, Principatele Unite, pentru a obține Dobrogea în 1878 au renunțat la un teritoriu al Moldovei.

Acest diferend dispare în cazul Unirii cu Basarabia.

Presupunând că Țara Românească ar păstra Dobrogea, populația noului stat independent ar fi de 8,9 milioane (45% din populația României), iar teritoriul ar fi de 91,9 mii km pătrați (38,5% din teritoriul României – vezi datele din poză).
Economia Țării Românești ar însemna un PIB total de 421,8 miliarde de lei (93,9 miliarde euro), la nivelul anului 2016, ceea cea ar însemna o pondere de 55,4% din PIB-ul României.

PIB-ul pe cap de locuitor din Țara Românească ar fi echivalent cu 122,6% din media națională (47,39 mii față de 38,65 mii lei). La cursul mediu de anul trecut, PIB-ul pe cap de locuitor din Țara Românească ar fi echivalent cu 10,6 mii euro.
De unde vine această productivitate ridicată din sud?

Sursa principală e regiunea capitalei, al cărui PIB total se ridică la 209 miliarde lei, deci aproape jumătate din PIB-ul Țării Românești. Fără regiunea capitalei, ce include și Ilfovul, PIB-ul pe locuitor din Țara Românească ar fi de 32,1 mii lei (83,1% din media națională).

De unde vine productivitatea ridicată din capitală?

PIB-ul regional cuprinde doar ceea ce se produce local într’o regiune și nu cum cred unii secesioniști ignoranți, că Bucureștiul are un PIB ridicat pentru că aici își au sediul toate marile companii.

Dacă McDonanld`s are sediul în București și restaurante în restul țării, statistica teritorială va încerca să cuprindă activitatea restaurantelor din fiecare județ în PIB-ul județului. La centru, adică în PIB-ul Bucureștiului, va intra activitatea restaurantelor din București plus cea a managementului central de la Mc Donald`s, care e localizat tot în București.

PIB-ul din capitală e ridicat pentru că aici e cea mai mare piață din România, piață care nu are nevoie mare de autostrăzi și alte proiecte de infrastructură pentru a fi accesibilă unui investitor. Cele aproape 2,3 milioane de rezidenți, și peste 3,5 milioane adăugând navetiștii cu venituri mult peste media națională, sunt un magnet pentru mediul de afaceri. La sfârșitul anului trecut, conform BNR, aproape 60% din investițiile străine directe din România erau localizate în regiunea capitalei.

În cazul unei ipotetice separări a celor trei provincii istorice, Bucureștiul nu va suferi mult, pentru că va constitui în continuare un pol de atracție prin dimensiunile sale.
Taxele colectate la nivel regional în sudul României au o pondere în totalul taxelor colectate de 60% (70,02 mld. lei, respectiv 15,6 mld. euro). Capitala e perla coroanei în materie de colectat taxe. Peste 37% din taxele colectate la nivel regional sunt colectate de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București. Și nu vorbim despre taxele de la companiile mari, care, așa cum am spus, sunt colectate separat.

În cazul în care companiile mari ar cotiza la celelalte regiuni, tot sudul ar ieși în câștig, pentru că aproape 70% din cele 2.940 de mari contribuabili își au sediul în județele din sud și în capitală. În regiunea capitalei, anul acesta, erau 1.520 de mari contribuabili. E probabil ca numărul acestora să se diminueze, dar tot ar rămâne ceva mai mult decât în celelalte provincii, pentru că și piața de 8,9 milioane de locuitori ar fi mai mare. Deci, cele 15,6 miliarde de euro cât reprezintă taxele colectate la nivel regional au șanse să se dubleze în eventualitatea unei treceri a marilor companii la bugetul ipoteticei Țări Românești.

În 2016 județele din sud au avut venituri ale administrațiilor locale în valoare de 6,3 mld. euro (28,3 mld. lei). Suma pare suportabilă pentru un buget de 30 miliarde lei și chiar mai rămân bani pentru susținerea pensiilor, sănătății, administrației centrale, învățământului, armatei etc.

Raportul între bugetele locale și bugetul total ar fi de 1/4,7, mai mare decât cel din prezent. Vedem, așadar, că sudul susține prin taxe restul țării deocamdată și nu invers.
Dacă ar fi să aplicăm criteriile catalanilor, cea mai îndreptățită provincie istorică care ar trebui să lupte pentru independență e Țara Românească. Dacă ar fi să ne ghidăm după cât de discriminate și neglijate economic sunt provinciile istorice, atunci Moldova ar fi cea mai îndreptățită să’și dorească independența, dar din punct de vedere al sustenabilității fiscale, ar fi un dezastru pentru această regiune.

Desigur acestea sunt calcule ipotetice făcute de situl analizeeconomice.ro, pentru că nu românii își doresc 4 state românești independente, ci doar alogenii anti-români cu predilecție.

De asemenea, nu e sigur că județe ca Hunedoara, Alba, Sibiu, Brașov, Caraș, Bistrița sau cea mai mare parte din Mureș, adică a acelor județe care nu vor să fie ”libere” datorită mirajului ipoteticei dezvoltări mai rapide. Consecința va fi doar maghiarizarea mai rapidă.

Brașovul, unul dintre cele mai mari oraşe din România se alătură celor care vor ca Basarabia să revină la patria mamă. Municipiul Braşov, ai cărui consilieri au votat în unanimitate pentru semnarea Declaraţiei de unire au propus în cadrul şedinţei ca Documentul să obţină votul absolut, devenind astfel Act Administrativ.

Consilierul Arnold Ungar:

”Eu aș propune să nu adoptăm un vot simbolic care nu are nicio valoare. Materialul pe care l’a prezentat domnul viceprimar, Costel Mihai, din punct de vedere istoric foarte corect și frumos. Eu zic că l’am putea vota, doar că asta nu se poate face acum în 5 minute, ca un proiect de hotărâre prin care Brașovul, prin reprezentanții săi democratic aleși, își manifestă dorința de REÎNTREGIRE A ȚĂRII și suntem de acord cu ce fac frații noștri din Basarabia, unde tot mai multe localități se manifestă în sensul dorinței de UNIRE cu României.”

În urma intervenției, viceprimarul municipiului Brașov, Costel Mihai a anunțat adoptarea unui material în acest sens în cadrul următoarei ședințe a consiliului local Brașov.

Viceprimarul municipiului Brașov, Costel Mihai:

”Pentru următoarea ședință putem să adoptăm un astfel de material, iar astăzi, ca prim pas față de această Declarație să acordăm votul de susținere simbolică a declarației, urmând ca acest act să se materializeze într’un act administrativ.”

Iniţiativa adoptării Declaraţiei de UNIRE i’a aparţinut unuia dintre viceprimarii oraşului, Costel Mihai, iar ideea a fost îmbrăţişată cu entuziasm atât de edilul-şef, Gheorghe Scripcaru, cât şi de Consiliul local.

Braşovul este cea de’a patra unitate administrativă românească de la vest de Prut care se pronunţă în favoarea refacerii României Mari. După ce tonul semnării Declarațiilor de UNIRE în România a fost dat de municipiul Buzău, care a votat în unanimitate marele act istoric. Consiliul Judeţean Timiş a ratificat tot cu unanimitate o declaraţie similară. Prahova la fel.

Așadar, ar fi de neînțeles ca după ce au dat dovadă de acte de patriotism aceleași consilii să adopte într’un viitor previzibil niște acte de trădare.

Sau de ce ar crede de exemplu cărășenii că timișenii vor fi solidari în viitor cu ei dacă de exemplu azi sunt voci egoiste în Timișoara care spun că banii trebuie să rămână în Timișoara și să nu mai fie ajutate județele sărace? Aceleași semne de întrebare s’ar ridica la adresa clujenilor, interesați ca municipiul lor să devină capitală de regiune, și în Bistrița, Alba, Hunedoara, sau în cea mai mare parte din județul Mureș care cu siguranță nu ar dori să devină minoritari într’o viitoare regiune autonomă maghiară care a mai existat cândva înființată de sovietici.

De asemenea, nu credem că Vaslui, Galați și Vrancea, ori întreaga Moldovă, să’și dorească o ieșire din România de azi. Cel mai probabil și’ar dori să rămână în continuare unite unei Românii mai mici, dar care ar rămâne continuatoarea locului României din Cadrul UE și NATO.

Și atunci ce ar mai rămâne în siajul Clujului, Timișoarei, Aradului și Oradei?

Nu suntem convinși nici că maramureșenii, sălăjenii, bihorenii, arădenii, clujenii, timișenii în marea lor majoritate să fie de acord cu o astfel de hăcuire mișelească a teritoriului național, doar pentru interesele de moment ale așa-zisei secuimi care ar fi, să recunoaștem, singura beneficiară a acestor tipuri de secesiuni, prin care se văd legați în final de Ungaria.

Ne întrebăm cu ce ar mai ajuta ruperea a 7 județe în majoritate românești pentru cauza unei dezvoltări iluzorii, prin expunerea unei includeri imediate în vria Ungariei? Cui prodest? De ce românii majoritari din câteva județe românești ar face jocul Ungariei?

Sursa: insse.ro, analizeeconomice.ro, 10tv.md

Citiți și: COLONIȘTI, SĂ VĂ IASĂ DIN CAP FEDERALIZAREA ROMÂNIEI !

IUBIREA ÎNSEAMNĂ SĂNĂTATE, PENTRU CĂ E O PARTE DIN NOI

”Acolo unde este iubire, este viaţă.”  Mahatma Gandhi

8 beneficii majore pentru sănătate când iubeşti (depinde cum!)

Ca orice om, vrei să fii cât mai sănătos. Mai citeşti una, mai afli alta, încerci să faci ce e bine. Ştii că alimentele procesate conţin tot felul de prostii, zici că e mai bine să le eviţi. Când să o dai pe crudităţi şi alimente simple, cică e mai bine să fie bio. Nu că n’ai vrea, dar ai nişte întrebări existenţiale în faţa preţurilor.

Şi mişcarea ai aflat că’i bună. Nu mutatul fundului din maşină la birou, ci mişcare adevărată. Dar când să ajungi la sală? Nu apuci nici să ajungi la capăt pe Facebook!
Ce ar fi însă dacă ţi’aş spune că poţi face ceva pentru sănătatea ta, care nu te costă nimic, nu’ţi ia mult timp şi e cât se poate de plăcut? Iată o mică lecţie de magie…

1. Amorul reduce stresul

Într’un fel, e un paradox.
Cunoşti pe cineva, îţi place… Dar ce zic eu ”îţi place”! Ţi s’au aprins călcâiele! Vrei să’i mărturiseşti ce simţi, dar fluturii din stomac mai au puţin şi ies afară. Rar e ceva mai stresant.

Pe de altă parte, care este activitatea cea mai plăcută a îndrăgostiţilor? Să se plimbe prin parc, desigur. Mă rog, aşa visează părinţii.

Una dintre cele mai bune modalităţi de a’ţi reduce stresul este să faci dragoste. Motivul este oxitocina, substanţă care mai este numită şi ”hormonul dragostei”. Acest hormon are multe beneficii pentru organism, dar deocamdată să vorbim despre stres. Să scăpăm de asta odată! (Scuze, sunt cam stresat că nu termin articolul ăsta la timp. Iubito, vii puţin?)

Printre altele, oxitocina combate cortizolul, hormonul stresului. Cortizolul are rolul său – de exemplu, mobilizează organismul pentru a face faţă unei situaţii urgente. Numai că o face în detrimentul altor funcţii. Pe termen scurt e bine; pe termen lung, nu. Aşa că este important să scapi de cortizol imediat ce nu mai ai nevoie de ”mobilizare”.

Vestea bună este că organismul tău poate produce oxitocină. Practic la comandă (dacă nu ai autism).

Iată câteva declanşatoare care ar trebui să’ţi placă:

A. Atingeri tandre, mângâieri, sărutări – atât când le dai, dar mai ales când le primeşti.

Cu cât sunt mai plăcute, cu atât se eliberează mai multă oxitocină. Când le faci pe propria piele, efectul este slab, fiindcă mintea îşi dă seama că e păcăleală. (Poate la narcisişti să funcţioneze mai bine solo.) Aşa că cel mai bine este să ai partener: iubit, copil, animal…

B. Îmbrăţişări – este ca la atingeri, dar cu mai multă intensitate.

Ai observat că atunci când vrei să te linişteşti, ai lua în braţe chiar şi o pernă? Este o reacţie instinctivă. Corpul ştie încă din pruncie că îmbrăţişarea aduce doar lucruri bune: confort, siguranţă, hrană… Şi toate astea au legătură cu oxitocina. (Chiar şi laptele matern se eliberează sub influenţa acestui hormon.)

Aşa că nu ezita: când ai ocazia să dai o îmbrăţişare, dă una mare şi caldă! Dăruieşti sănătate.

C. Excitări, orgasme – sunt însoţite de multă oxitocină, aşa că reprezintă calea cea mai puternică.

Iar dacă eşti cu persoana iubită şi o faci cum trebuie, efectul e maxim. Partea proastă este că atunci când stresul e mare, libidoul e mic.

Pentru că stresul urlă cu disperare:

”Avem probleme importante, nu’i timp de prostii!”

Culmea e că tocmai prostioarele astea te’ar ajuta să reduci stresul. Dacă nu sunt probleme cu adevărat urgente, relaxarea te poate ajuta să gândeşti mai clar, deci să le rezolvi mai repede.

Interesant este că oxitocina nu reduce orice stres. Dacă ceea ce te presează este previzibil (ştii ce ai de făcut), acest hormon te relaxează de minune. Dar dacă eşti sub influenţa oxitocinei şi apare o problemă neaşteptată, atunci situaţia devine mai stresantă ca de obicei 1* ”Oxytocin increases anxiety to unpredictable threat” – studiu realizat de C. Grillon, M. Krimsky, D.R. Charney, K. Vytal, M. Ernst şi B. Cornwell, publicat în Mol Psychiatry din septembrie 2013. (Imaginează’ţi că eşti surprins într’un moment intim, când te simţi tu mai bine!)

Însă stresul nociv nu este cel de moment, ci cel cronic. Şi tocmai aici este avantajul de a fi într’un cuplu fericit: toate manifestările dragostei întrerup stresul cronic prin schimbări hormonale 2* ”Between- and within-sex variation in hormonal responses to psychological stress in a large sample of college students” – studiu realizat de Dario Maestripieri, Nicole M. Baran, Paola Sapienza şi Luigi Zingales, publicat în Stress: The International Journal on the Biology of Stress, nr. 5 din 2010.

2. Face bine la inimioară să vă culcaţi împreună

Ştii şi tu că ”a te culca cu cineva” nu e tot una cu ”a dormi cu cineva”. Totuşi, când e vorba de îndrăgostiţi, apropierea celor două exprimări e mai mare decât crezi.

Când faci dragoste, o întreagă maşinărie biochimică se pune în mişcare. Tocmai ţi’am spus că se produce oxitocină. Printre altele, intervenţia acestui hormon este benefică pentru funcţionarea inimii 3* ”Why Kindness Is Good for You” de David R. Hamilton, carte publicată de Hay House în 2010, 4* ”Embrace hugging: Daily cuddles can combat infections and lowers risk of heart disease” de Roger Dobson, articol publicat în Mail on Sunday pe 10 noiembrie 2012.

De fapt, oxitocina este importantă pentru inima ta încă de când erai fetus: a contribuit la buna ei formare. Iar la nevoie, contribuie la repararea unei inimi ”frânte” (inclusiv după un atac de cord) 5* ”Why Kindness Is Good for You” de David R. Hamilton, carte publicată de Hay House în 2010.

Dar iată ce se întâmplă cel mai frecvent:

Când eşti stresat, corpul tău produce cortizol, pentru a face faţă „crizei”. Dacă cortizolul este prezent perioade lungi de timp, organismul începe să resimtă probleme fiziologice. Produce citokine, molecule proteice care au şi rolul de a cauza inflamaţii unde pare să fie o problemă. În cazul stresului, şi inima este vizată, printre altele 6* ”Why sharing a bed is good for the heart (even if your other half snores!)” de Anna Hodgekiss, articol publicat în Daily Mail pe 11 iunie 2012.

Aşa că bagă oxitocină pentru a întrerupe lanţul vicios! Salvează’ţi inimioara! Fă’o de dragul ei!
Acum o să’mi spui că la câte ai pe cap, ar trebui să o faci zilnic. Adică inimioara merită salvată zilnic, dar ”tăvălitul” parcă e cam des.
Ei bine, dacă ai o fire mai comodă şi nu poţi să faci atâta lucru pentru inima ta, există o alternativă cât se poate de comodă:

Dormiţi împreună!

Studiile arată că este suficient să dormi alături de cineva drag pentru a’ţi creşte nivelul de oxitocină. Chiar dacă sforăie. Poţi plusa cu o îmbrăţişare în timpul somnului. Sau măcar până adormiţi. Somnul în doi este unul dintre motivele pentru care cuplurile fericite trăiesc mai mult, cu mai puţine probleme cardiovasculare 7* ”Why sharing a bed is good for the heart (even if your other half snores!)” de Anna Hodgekiss, articol publicat în Daily Mail pe 11 iunie 2012.

Iar dacă n’ai cu cine să dormi, poţi îmbrăţişa o păpuşă mare şi moale. Indiferent ce vârstă ai. Important este să’ţi fie cu adevărat drag de ea. Nu este vorba doar de inimă, ci întreg sistemul circulator are de câştigat.

Studiile arată că oxitocina reduce tensiunea arterială 8* ”Why sharing a bed is good for the heart (even if your other half snores!)” de Anna Hodgekiss, articol publicat în Daily Mail pe 11 iunie 2012 (acţionează ca vasodilatator), contribuie la păstrarea flexibilităţii arterelor şi ajută la crearea unor noi vase de sânge (atât în procesul de creştere, cât şi pentru refacerea organismului în urma unor răni).

Iar toate merg mai bine dacă sunt unse cu dragoste 9* ”Why Kindness Is Good for You” de David R. Hamilton, carte publicată de Hay House în 2010.

3. Oamenii iubitori sunt mai puţin inflamaţi

Am văzut deja cum gesturile de iubire reduc stresul. Iar un om mai relaxat se inflamează mai greu când apar contradicţii.
Dar nu despre asta voiam să-ţi vorbesc, ci despre inflamaţiile din corp.

Acestea sunt reacţii ale organismului când observă că ceva nu e în regulă. Pentru a bloca problema, organismul provoacă o ”umflare” a ţesuturilor din zona respectivă. Pe termen scurt este o reacţie utilă. Numai că nu funcţionează ideal. Uneori inflamaţiile durează mai mult decât ar trebui (unele chiar devin cronice), alteori sunt mai intense decât ne’ar conveni (fiindcă presiunea cauzată poate conduce la dureri mari), ori se întâmplă că ai preluat controlul problemei cu un tratament, iar inflamaţia mai mult te încurcă.
Iată că ajungem iarăşi la minunata oxitocină.

Aceasta reduce orice umflătură pe care o ai. În limbaj medical, este un bun antiinflamator. Dar cât se poate de natural. Ai observat că după orice gest de tandreţe pe care îl simţi, ai senzaţia că te înmoi? Nu e doar o senzaţie.

Dacă cineva ajunge să aibă o inflamaţie, îl poţi ajuta să scape mai repede de ea – sau să o diminueze, dacă e cronică – administrându’i regulat doze de… dragoste 10* ”Why Kindness Is Good for You” de David R. Hamilton, carte publicată de Hay House în 2010.

4. Iubire vindecătoare

Multe inflamaţii sunt cauzate de infecţii. Pot fi căile respiratorii, amigdalele, măseaua etc. În astfel de cazuri, oxitocina ajută, diminuând neplăcutele inflamaţii.
Dar trebuie să ai grijă: multe afecţiuni infecţioase se transmit uşor. Dacă vrei să’ţi ajuţi partenerul răcit cu un sărut pasional, o să fiţi răciţi amândoi.
Însă efectul nu se rezumă la cel antiinflamator!

Dacă ai în mod regulat un nivel bun de oxitocină în organism, sistemul tău imunitar va face faţă mai bine infecţiilor 11* ”Embrace hugging: Daily cuddles can combat infections and lowers risk of heart disease” de Roger Dobson, articol publicat în Mail on Sunday pe 10 noiembrie 2012.

Asta pentru că oxitocina stimulează microbiomul favorabil ţie 12)”Salubrious effects of oxytocin on social stress-induced deficits” – studiu realizat de Adam S. Smith şi Zuoxin Wang, publicat în Hormones and Behavior din martie 2012.
Şi nu e vorba doar despre oxitocină. Un studiu arată că partenerii care fac sex de cel puţin 3 ori pe săptămână au un nivel de imunoglobulină mult peste cel al celor care o fac mai rar sau deloc 13* ”Sexual frequency and salivary immunoglobulin A (IgA)” – studiu realizat de Carl J. Charnetski şi Francis X. Brennan, publicat în Psychological Reports din iunie 2004. Altfel spus, sistemul lor imunitar este mult întărit.

Chiar şi rănile se vindecă mai repede cu dragoste. Nu doar cele sufleteşti, ci şi cele fizice.
Pe de o parte, rănile produc inflamaţii, iar oxitocina ajută ca acestea să fie moderate.
Pe de altă parte, studiile arată că rănile se vindecă mai repede dacă microbiomul pielii este favorabil.

Da, intuieşti bine!

Oxitocina stimulează unele dintre vietăţile alea microscopice de pe pielea ta – tocmai cele care ajută la vindecarea rănilor 14* ”Microbial Symbionts Accelerate Wound Healing via the Neuropeptide Hormone Oxytocin” – studiu realizat de Theofilos Poutahidis, Sean M. Kearney, Tatiana Levkovich, Peimin Qi, Bernard J. Varian, Jessica R. Lakritz, Yassin M. Ibrahim, Antonis Chatzigiagkos, Eric J. Alm şi Susan E. Erdman, publicat în PLoS ONE pe 30 octombrie 2013.

Cercetătorii au măsurat că pentru a se produce în organism o doză semnificativă de oxitocină şi de alţi hormoni benefici, este nevoie de o îmbrăţişare de 10 secunde. Iar pentru a obţine un efect pozitiv pe termen lung, este nevoie de cel puţin o astfel de îmbrăţişare în fiecare zi 15* ”Embrace hugging: Daily cuddles can combat infections and lowers risk of heart disease” de Roger Dobson, articol publicat în Mail on Sunday pe 10 noiembrie 2012.

Dar atenţie! Cheia este să simţi profund îmbrăţişările. Dacă sunt formale, şi efectul e formal. Dragostea cu care dai îmbrăţişarea este cea care face magia.

5. Dragostea te protejează de dureri

Auzim uneori expresia ”suferă din dragoste”. Însă la o privire mai atentă, nu dragostea este cauza unor astfel de suferinţe, ci lipsa ei ori un ego rănit.
De fapt, dragostea alungă durerile. Nu doar că o durere sufletească este suportată mai uşor atunci când iubeşti şi eşti iubit, dar este valabil şi pentru durerile fizice.
Şi durerile cronice pot fi alinate în acelaşi fel. (De fapt, sunt asociate inflamaţiilor.)

Chiar şi să priveşti fotografia persoanei iubite face mai uşor de suportat o durere, după cum arată un studiu 16* ”Viewing Pictures of a Romantic Partner Reduces Experimental Pain: Involvement of Neural Reward Systems” – studiu realizat de Jarred Younger, Arthur Aron, Sara Parke, Neil Chatterjee şi Sean Mackey, publicat în PLoS ONE pe 13 octombrie 2010.

Oxitocina se poate administra intravenos sau prin spray nazal în anumite situaţii medicale. Pentru că, în medicină, nu te poţi baza pe disponibilitatea cuiva de a iubi pacientul. Dar când se poate, iubirea întotdeauna îl ajută să se vindece sau măcar să’şi suporte mai uşor suferinţa.

O doză medicală de oxitocină are efect câteva ore 17* ”Intranasal oxytocin administration is reflected in human saliva” – studiu realizat de Omri Weisman, Orna Zagoory-Sharon şi Ruth Feldman, publicat în Psychoneuroendocrinology din septembrie 2012. Pentru că oxitocina dispare în timp. Iar asta este valabil şi pentru oxitocina produsă în corp.

Aşadar, nu e suficientă o îmbrăţişare sau o mângâiere o dată pe zi. Dragostea trebuie manifestată tot timpul. Poate părea o întreagă treabă, dar e uşor când faci din astfel de gesturi felul tău de a fi.

6. Fără dureri de cap

E deja un clişeu: ”Iubitule, nu în seara asta, am o migrenă.”
Na, e de înţeles. Dar e şi un paradox aici.
Mai multe studii arată că oxitocina este foarte eficientă în a scăpa de… migrene 18* ”Love Hormone’ May Treat Daily Headaches” de Rachael Rettner, articol publicat în LiveScience pe 20 decembrie 2010. Adică o partidă de amor este exact ce trebuie.

Desigur, medicii nu ţi’ar recomanda asta. (De ce oare?!)

Tratamentul durerilor de cap şi migrenelor cu oxitocină se face sub formă de spray nazal. Dar dacă ai soluţia naturală la îndemână, de ce să arunci banii pe medicamente?

7. Îndrăgosteşte’te de o digestie mai bună

Ai observat că atunci când te îndrăgosteşti lulea, faci mai des vizite la baie?
Tot de la oxitocină ţi se trage. Aceasta îmbunătăţeşte motilitatea gastrică. Altfel spus, digestia funcţionează mai bine, hrana fiind ”frământată” mai intens şi împinsă mai rapid pe traseul ei. O consecinţă este şi reducerea probabilităţii de a te constipa 19* ”Why Kindness Is Good for You” de David R. Hamilton, carte publicată de Hay House în 2010. (Oare d’asta oamenii singuratici par mai ”constipaţi”?)

În plus, dat fiind că oxitocina reduce inflamaţiile, ameliorează şi disconfortul produs de orice iritare de pe traseul digestiv.

Ai observat că atunci când ai crampe, îţi vine să te ghemuieşti strângând ceva în braţe? Sau că un copilaş cu crampe este alinat de îmbrăţişarea iubitoare a mamei? Sunt modalităţi instinctive de a face rost de oxitocină.

Sigur, problema poate fi mai mare decât poate rezolva oxitocina într’un timp scurt, cum am vrea noi. Dar cert este că ajută.
Ideal ar fi însă să nu ajungi la astfel de crize digestive. Iar unul dintre factori este dragostea din viaţa ta de zi cu zi.
Digestia poate fi îmbunătăţită şi prin mişcare fizică. Oxitocina ştii deja cum să o stimulezi. Vezi tu cum le combini.

8. Când faci dragoste, întinereşti

Ţi’am tot vorbit despre oxitocină, încât ai putea crede că e singurul hormon care are legătură cu dragostea. E drept, acesta se declanşează cel mai uşor. Dar mai sunt şi alţii.
De fapt, când faci dragoste, hormonii dau petrecere: testosteron, estrogen, progesteron, dopamină, oxitocină, vasopresină, serotonină, endorfine, HGH etc 20* ”Sexual motivation and hormones” în Wikipedia 21* ”Healing with Sexual Energy” de Walter Last. Iar tot acest dans hormonal are beneficii vizibile.

Într’un studiu, un juriu a încercat să ghicească vârsta mai multor femei mature doar văzându’le. Surprinzător a fost faptul că femeile care au fost considerate cu 7-12 ani mai tinere decât în realitate, au declarat că fac sex de circa 3 ori pe săptămână. Studiind mai atent, cercetătorii au ajuns la concluzia că nu actul sexual în sine face diferenţa, ci întregul ansamblu emoţional din care face parte.

Doar atunci hormonii îşi fac bine treaba.

Sexul cu parteneri la întâmplare are chiar efecte negative 22* ”Frequent Sex May Help You Look Younger” – articol publicat în PreventDisease.

Dr. David Weeks, care a studiat o viaţă efectele benefice ale activităţii sexuale în cuplu, îi încurajează mai ales pe cei trecuţi de jumătatea vieţii să continue ce făceau în tinereţe.

Motivul?

Este cea mai bună cale de a’ţi păstra tinereţea 23* ”The benefits of sexual activity in later life” – ştire publicată de The British Psychological Society pe 5 iulie 2013. Nici nu găseşti tratament mai plăcut!

Iar lista beneficiilor poate continua.

În general, oamenii cred că a iubi e ceva sufletesc, imaterial. Dar după cum observi, avem dragostea în carne. Trupul tânjeşte după iubire, pentru că îl face să funcţioneze mai bine. Pentru că îi insuflă viaţă. Spunem că iubirea e un sentiment. Dar un sentiment nu înseamnă nimic pentru alţii dacă nu îl manifeşti în exteriorul tău.
Iubirea este, prin excelenţă, un sentiment care trebuie să se manifeste.

Aşa că nu te mulţumi să iubeşti, arat’o! Şi nu din când în când, ci zi de zi.

Pe cine ai mângâiat astăzi?

Sursa: 1. https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC3930442/
2. https://www.tandfonline.com/doi/abs/10.3109/10253891003681137?journalCode=ists20
3, 5, 9, 10, 19. https://www.amazon.co.uk/Why-Kindness-Good-For-You/dp/1848501781
4, 11, 15. http://www.dailymail.co.uk/health/article-2230972/Embrace-hugging–good-you.html
6, 7, 8. http://www.dailymail.co.uk/health/article-2157837/Why-sharing-bed-good-heart-half-snores.html
12. https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC3350103/

13. https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/15217036

14. http://journals.plos.org/plosone/article?id=10.1371/journal.pone.0078898
16. http://journals.plos.org/plosone/article?id=10.1371/journal.pone.0013309
17. http://www.psyneuen-journal.com/article/S0306-4530%2812%2900069-8/abstract
18. https://www.livescience.com/9159-love-hormone-treat-daily-headaches.html
20. https://en.wikipedia.org/wiki/Sexual_motivation_and_hormones
21. http://www.health-science-spirit.com/healsex.html
22. http://preventdisease.com/news/articles/sex_makes_you_look_younger.shtml
23. http://www.bps.org.uk/news/benefits-sexual-activity-later-life

Articol scris de Lucian Velea
Lucian Velea este fondatorul site-ului Miratico şi al multor alte proiecte online. (http://miratico.ro/beneficii-pentru-sanatate-cand-iubesti-depinde-cum/)

Citiți și:  VINDECĂ’TE SINGUR DE CANCER!

sau:  DEPRESIA, O AFECŢIUNE A MINŢII

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬