IA, UN BRAND ROMÂNESC RĂSPÂNDIT ÎN TOATĂ LUMEA DE CELEBRITĂȚI

Pe 24 iunie, odată cu sărbătoarea de Sânziene, este sărbătorită în România, dar și în străinătate Ziua Universală a Iei Românești. Acest brand românesc își face singur reclamă prin însăși originalitatea, simplitatea și frumusețea sa, atrăgând tot mai multe celebrități.

Regina Maria

Piesa principală a costumului popular românesc este ia, termenul fiind atribuit doar cămășii femeiești. Inițial, iile erau confecționate din pânză de in sau cânepă, iar mai târziu din mătase și bumbac. Acesta din urmă era folosit ca urzeală pentru bătătura de in și cânepă, mai ales în partea de nord a țării, în timp ce în sud cămășile erau mai frecvent țesute cu borangic. Sub braț, cămașa este prevăzută cu așa numita ”pavă’, care oferă comoditate în timpul mișcării.

Maria Tănase

Ia populară este, în fapt, o cămașă tradițională românească de sărbătoare, confecționată din pânză albă, bumbac, in sau borangic și împodobită cu mărgele și broderii la mâneci și la gât. Croiala este relativ simplă: un dreptunghi de pânză, tăiat rotund în jurul gâtului și întărit cu șnur răsucit. Mânecile sunt, de cele mai multe ori, încrețite atât la umeri, cât și la încheieturile mâinilor.

Inna

Tehnica decorării iei s’a transmis de la mamă la fiică, fapt care a conservat tradiția și gustul de la o generație la alta. Motivele sunt stilizate, geometrice sau inspirate de natură. Partea din față a cămășii este și ea brodată, prin repetarea acelorași modele existente pe mâneci. Culorile folosite la broderie erau în două — trei nuanțe cromatice, de regulă, dar se broda și cu o singură culoare, de obicei negru.

Regina Maria

În timp, finețea materialelor folosite, armonia cromatică, dar și croiul pieselor de port românesc, țesute, croite și brodate în casă au fost apreciate de reginele României, Elisabeta și Maria, dar și de aristocrația feminină a timpului, care au purtat cu mândrie costumul popular în diferite momente. Pe de altă parte, ia a atras atenția artiștilor, fiind imortalizată de pictorul francez Henri Matisse în mai multe tablouri, unul dintre ele

”La blouse roumaine” (1940)

fiind expus la Muzeul Național de Artă Modernă din Paris.

Un alt pictor român de origine evreiască, Constantin Daniel Rosenthal, a imortalizat’o pe Maria Rosetti, în ”România revoluționară”, purtând atât ie, cât și năframă.

Ia românească apare și în tablourile semnate de Camil Ressu, Ion Theodorescu-Sion, Francisc Șirato, Nicolae Tonitza, Dumitru Ghiață ș.a.

Ia românească a fost, deopotrivă, sursă de inspirație pentru creația vestimentară a unor celebri designeri precum Yves Saint Laurent, care a creat, în 1981, o întreagă colecție intitulată ”La blouse roumaine”, urmat Jean Paul Gaultier, Kenzo sau Tom Ford, care a reinterpretat ia din zona Sibiu, cu broderii negre specifice zonei, și care a apărut în numărul american al revistei ”Vogue”, în martie 2012, purtată de cântăreața Adele, notează Agerpres. Apoi au fost Oscar de la Renta, Agatha Ruiz de la Prada, Anna Sui sau Philippe Guilet.
Comunitatea online ”La Blouse Roumaine”, a propus ia — bluza tradițională românească — ca brand de țară și a organizat, pe 24 iunie 2013, odată cu sărbătoarea de Sânziene, prima Zi Universală a Iei.

Nadia

Prezentăm în continuare peste 40 de celebrități cărora le’au plăcut sau le place să poarte Ia, bluza tradițională românească.

Trupa de muzica suedeză ABBA

Angelina Jolie

Angelina Jolie

Ali MacGraw

Sophia Loren

Raquel Welch

Camila Alves, fotomodel, căsătorită cu actorul Matthew McConaughey

Taylor Swift

Jennifer Garner

Emma Watson

Giulia Nahmany

Halle Berry

Emma Stone

Emma Stone

Rita Wilson

Kate Moss

Lana del Rey

Katie Holmes

Katie Holmes

Kate Beckinsale în ”Van Helsing”

Jackie Chan,  luptător de arte marțiale (Hong Kong) și Ziyi Zhang, actriță chineză.

Karen Allen în ”Indiana Jones”

Kourtney  Khardashian

Rhizlaine El Cohen în ”Frumoasa adormita”  serial TV,  regizat de Catherine Breillat

Helen Mirren

Katie Holmes

Anne Hathaway

Brigitte Bardot

Liv Taylor

Actrița americană Anna Chlumsky în filmul ”Fata mea”

Nicole Kidman

Jane Birkin

Khloe Khardashian

Alexa Chung

Penelope Cruz

Cântărețul american Shaggy și soția sa

Sharon Stone

Selma Blair

Kirsten Dunst

Camilla Belle

Adele

Demi Lovato

Gisele Bundchen

Andreea Esca

Citiți și: ATLASUL FRUMUSEȚII: PORTRETE DE FEMEI FRUMOASE ÎN ȚĂRI DIN ÎNTREAGA LUME

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

Reclame

SPAȚIUL ROMÂNESC A GĂZDUIT CEA MAI MARE CIVILIZAȚIE A VECHII EUROPE

Între lunga epocă a societăților vânătorilor proto-istorici și epoca primelor civilizații, cum ar fi cele din Egipt și Mesopotamia, se află o perioadă lungă de timp. Această perioadă este asociată cu formarea bazele acestor civilizații, cum ar fi crearea unor economii de reproducere, a obiectelor de artizanat, a primelor poduri, și a limbajului scris. Aceste perioade istorico-culturale ale dezvoltării umane sunt numite „proto-civilizații”. Printre proto-civilizațiile agricole ale Europei antice, este proto-civilizația Cucuteni care a existat din mileniul al VI-lea până la sfârșitul mileniul al IV-lea î.Hr..

Aceasta a fost contemporană cu proto-civilizațiile din Egipt, Mesopotamia, Valea Indus (hindușii) și China. În această perioadă aceste proto-civilizații au fost la aproximativ același nivel de dezvoltare. Pe parcursul celui de’al V-lea mileniu î.Hr., când proto-civilizațiile din Balcani și Europa Centrală decad treptat, cultura Cucuteni, numită și Tripolia în Ucraina după satul descoperit inițial, la limitele „lumii civilizate” europene din acea vreme, a continuat să se dezvolte pentru un alt mileniu.

Proto-orașele, arhitectura monumentală, primele fundații, artizanatul, metalurgia, tesutul, ceramica, sisteme de însemne ca limbă scrisă, toate au continuat să se dezvolte și sunt motive să se considere Cultura Cucuteni ca una dintre cele mai interesante și dezvoltate proto-civilizații.

Actualul teritoriu al Moldovei (situat în cadrul graniţelor României) ocupă o suprafaţă de circa 45.000 kmp, reprezentând 19% din suprafaţa României, în timp ce locuitorii din această provincie răsăriteană totalizează cam 21% din populaţia ţării. Desigur, datele din prezent pot să difere de cele din perioadele istorice mai vechi, dar ridică, totuşi, problema de ce există aici acest plus demografic, chiar în situaţia în care, actualmente, principalele surse de prosperitate ale unei populaţii nu mai provin din activităţile agricole, ci, mai ales, din cele industriale şi comerciale.

Această situaţie favorabilă pentru un procentaj demografic sporit provin dintr’o realitate geografică: Moldova are condiţii dintre cele mai bune pentru amplasarea aşezărilor umane, oferind un relief variat, în care se regăsesc regiuni montane, submontane,
colinare şi de şes, cu o reţea hidrografică densă, uniform răspândită şi cu un regim climatic şi pluviometric normal, specific zonelor temperate. Chiar dacă de’a lungul mileniilor s’au produs unele schimbări climatice, acestea nu au fost, după sfârşitul erei glaciare, în măsură să influenţeze atât de puternic aspectul general, încât să conducă, de exemplu, la deşertificări sau măcar la o ariditate excesivă.

Epoca veche a pietrei

În îndelungata perioadă a paleoliticului, care a durat câteva sute de mii de ani, ritmul evoluţiei umane (inclusiv al procesului de antropogeneză) a fost unul extrem de lent, durând sute de mii de ani, datorită condiţiilor de mediu extrem de nefavorabile, datorate în primul rând glaciaţiunilor, care acopereau întreaga suprafaţă a pământului. În aceste condiţii, primii oameni trebuiau să’şi procure mijloacele de subzistenţă doar prin activităţi legate de vânătoare, pescuit şi, eventual, cules, mulţumindu’se, deci, să obţină numai ceea le oferea direct mediul natural.

Pe măsură ce se trecea de la o etapă la alta a paleoliticului, ritmul evoluţiei s’a intensificat, fapt reflectat atât în scăderea timpului de existenţă a acestor etape, care se înnoiau din ce în ce mai repede (paleoliticul inferior: c. 700.000-120.000; paleoliticul mijlociu: c. 120.000-35.000; paleoliticul superior: c. 35.000-10.000; epipaleolitic: c. 10.000-6.000 î.Hr.), în apariţia unor aspecte locale, denotând capacitatea grupurilor umane de a se adapta la anumite condiţii de mediu, precum şi în înmulţirea numărului de urme lăsate de aceste grupuri, ceea ce indică un remarcabil spor demografic spre sfârşitul perioadei paleolitice, în paleoliticul superior şi în epipaleolitic.

Astfel, de la descoperiri sporadice în etapele mai vechi ale paleoliticului, limitate la numai câteva zone (Ripiceni şi Mitoc pe malul Prutului; zona Ceahlăului), urmele lăsate de oamenii paleoliticului superior şi ai epipaleoliticului vor acoperi, în mod uniform, întreaga suprafaţă a spaţiului dintre Carpaţi şi râul Prut, aceeaşi situaţie constatându’se şi dincolo de Prut, pe întreg teritoriul Moldovei istorice.

Epoca nouă a pietrei.

În condiţiile încălzirii climatice globale, care a dus la retragerea calotei glaciare şi la apariţia covorului vegetal, precum şi la schimbarea fundamentală a faunei, oamenii au avut capacitatea necesară de a se adapta noilor condiţii de mediu şi de a’şi făuri treptat un nou mod de viaţă, în cadrul căruia vechile ocupaţii furnizoare de hrană (vânatul, pescuitul, culesul), specifice unui tip de economie ”prădalnic”, au trecut pe un plan secund, fiind înlocuite cu noile îndeletniciri ale unei economii ”producătoare”, de tip agricol, bazată pe cultivarea plantelor şi creşterea animalelor domesticite. Pentru definirea noii perioade, cea a neoliticului, accentul se pune pe noua structură economică, iar nu pe caracteristici secundare (cum ar fi apariţia ceramicii sau a uneltelor de piatră şlefuită), derivate din această structură fundamentală.

Noul mod de viaţă, bazat pe necesitatea perpetuării, de la un an la altul, a ciclului agrar, se caracterizează printr’o stabilitate sporită a comunităţilor umane, care trăiesc acum în case ridicate din materiale trainice (îndeosebi lemn şi lut), locuinţele fiind grupate în aşezări de tip rural, asemănătoare cu satele tradiţionale. Schimbările nu s’au pe trecut doar pe plan material, ele fiind din plin resimţite şi pe planul manifestărilor spirituale, care cunosc acum o gamă extrem de variată de reprezentări, net superioară celei din paleolitic.

Practic, lumea neolitică este o lume a simbolurilor, prezente în aproape toate artefactele utilizate de oamenii acestei perioade. Recunoaşterea simbolurilor şi explicarea semnificaţiei lor este calea prin care pot fi înţelese gândirea şi concepţiile populaţiei din acele vremuri.

În cadrul lungii perioade a neoliticului (aproximativ mileniile VI-IV î.Hr.) se pot sesiza două etape principale: cea a neoliticului propriu-zis (când principala materie primă pentru realizarea uneltelor este doar piatra) şi cea a eneoliticului / calcoliticului (cu sensul de epocă a aramei şi pietrei, deoarece, acum, pe lângă piatră, apare şi primul metal–arama). Utilizarea doar a termenului de neolitic şi pentru etapa de după apariţia aramei nu mai reuşeşte să surprindă existenţa acestui nou element, care, treptat, a contribuit la modificarea structurală a societăţii umane, prin trecerea la epoca metalelor. Unii cercetători au considerat chiar că se poate vorbi de o epocă a cuprului, dar această opinie apare ca fiind prea tranşantă, deoarece nu ţine cont de utilajul de bază al perioadei, care rămâne totuşi cel litic.

Deoarece între cele două etape nu există o ruptură bruscă, ambele bazându’se în esenţă pe acelaşi mod de viaţă (desigur, cu evoluţie lină firească), s’a propus utilizarea termenului de neo-eneolitic, care reflectă ansamblul evoluţiei, în sensul de ”neolitic şi eneolitic”. Separarea etapei eneolitice în cadrul neoliticului impune o periodizare nuanţată în cadrul celor două mari perioade ale neo-eneoliticului, fiecare având câte trei faze: neoliticul timpuriu (sau protoneoliticul), neoliticul vechi şi neoliticul târziu; eneoliticul timpuriu, eneoliticul dezvoltat şi eneoliticul final (sau perioada de tranziţie spre epoca bronzului).

Svastica a început sa atraga atenția europenilor la sfârșitul secolului al XIX-lea, prin descoperirile arheologice ale lui Heinrich Schlimann, cel care a găsit simbolul în situl anticei cetăți getice Troia. Specialiștii vremii au ajuns la concluzia că svastica a fost un simbol specific european. Ulterior, descoperirea simbolului svasticii printre motivele hitite și ale vechiului Iran au părut să confirme teoria.

Descoperirile din ultima parte a secolului XX completeaza însa ceea ce se știa până acum și dau o alta perspectivă asupra istoriei svasticii pentru că cea mai veche localizare fizică a acesteia o găsim în cultura Cucuteni, pe vase ceramice cu o vechime de peste 7.000 de ani. În acest context, putem așeza înca o cărămida la temelia tezei care spune ca spațiul carpato-danubiano-pontic este Vatra Vechii Europe. Daca în acest spațiu găsim cele mai vechi dovezi materiale ale existenței svasticii, iar pe restul continentelor o găsim cu mii de ani mai târziu, înseamna ca populațiile cucuteniene antice au dus’o în cele patru zări din spațiul românesc.

Diagrama taoismului, Taijitu, simblolul  Yin și Yang datează din China de câteva mii de ani în urmă, dar originile sale pot fi găsite cu mult mai devreme în Cultura Cucuteni de acum aproximativ 7.000 de ani.

Simbolul este, de asemenea, cunoscut în culturi europene târzii, cum ar fi cea etruscă și celtică, dar în general nu este considerată asociată școlii și gândirii metafizice care o aveau chinezii.

Numele acestei civilizații a fost convențional stabilit de arheologi, în conformitate cu satele Cucuteni (în România, lângă Iași) și Trypillia (din Ucraina, lângă Kiev), în cazul în care, la sfârșitul secolului al XIX-lea,  s’a descoperit pentru prima oară ceramică pictată și statuete de lut – categorii de produse care au devenit simboluri ale acestei civilizații antice. În timp de mai mult de o sută ani care au trecut de la descoperirea lor, aceste așezări arheologice au intrat în literatura de specialitate de specialitate din întreaga lume.

Suntem în fața unei civilizații ce se întindea pe aproximativ 350.000 km pătrati, cu mii de așezări de diferite dimensiuni, proto-orașe de sute de hectare, cu sisteme mari de fortificație, cu locuințe de diverse tipuri, de la simple colibe la construcții cu două etaje, cu o ceramică în care utilitatea este armonios combinată pentru aspectul estetic, mult peste specificitatea obișnuită a timpului, cu o religie fascinantă, ale cărei urme sunt marcate de idoli și obiecte de cult de un simbolism profund, a căror funcționalitate rituală reprezintă un alt subiect de interpretare.

Baza de simbolistică acestor culturi se găsește în cosmologie, locul omului în cadrul modelului și dinamismului pământului și cerului, iar aspectul fundamental a fost respectarea rotației în sensul invers acelor de ceasornic a cerului din emisfera de Nord în jurul Constelațiilor Nordice, precum și în sensul acelor de ceasornic din emisfera sudică,

Cea mai mare locuință din prima fază a perioadei pre-Cucuteni a fost descoperită de arheologi în localitatea suceveană Baia din Suceava. Specialiști de la Universitatea Cambridge au sprijinit cercetările pentru a identifica modul în care, în acea perioadă, se făcea schimb de cereale între China și Europa.

Directorul Muzeului Bucovinei, arheologul Emil Ursu, a prezentat, în comuna Baia, un al doilea sit pre-Cucuteni găsit în urma continuării cercetărilor începute în zonă unde a fost descoperită cea mai mare locuință pre-Cucuteni (5200-5100 î.Hr.) și unde Universitatea Cambridge dorea să stabilească cum se făcea schimb de cereale între China și Europa:

„Este foarte important acest lucru pentru că vorbim de alt doilea sit pre-Cucuteni I, descoperit în arealul unei civilizații care cuprinde Moldova, sud-estul Transilvaniei, Republica Moldova și Ucraina. Primul sit a fost descoperit in 1951″, spunea Ursu.

Descoperirea de la Baia vine să demonteze ceea ce se știa până acum.

”Este foarte nordică aceasta locuire, ceea ce înseamnă ca trebuie regândită și rediscutată și bineînțeles cercetată această prima fază. Ca datare, așezarea de la Baia datează undeva prin 5.200-5.100 î.Hr.”, spunea arheologul sucevean care a precizat că datarea se va face cu Carbon 14 la un laborator din Germania.

Locuința descoperită la Baia are aproximativ 92 metri pătrați și este cea mare locuință găsită vreodată în cultura pre-Cucuteni. Aceasta se păstrează bine, iar în afara de ceramică și un număr de vase întregibile au fost găsite și foarte multe unelte, piese unicat, cum ar fi un pandantiv de piatră, unicat în arealul pre-cucutenian, dar și o vatră păstrată în integralitatea ei.

Au fost găsite si foarte multe râșnițe, ceea ce înseamnă ca partea de prelucrare a grânelor era importantă, motiv pentru care pe șantier se afla și o echipă de la Cambridge care studiază modul în care se făcea, în acea perioada, schimbul de cereale între Europa și Asia, în special cu China.

Profesorul Martin Kenneth Jones de la Universitatea Cambridge, unul dintre cei mai importanți specialiști în arheologie biomoleculară a cerealelor, a spus la rândul sau că studiază de zece ani modul în care a început schimbul de cereale între agricultori din Europa si Asia și că cercetările le’a început în China, unde a descoperit cereale aduse din Europa:

”Cultura Cucuteni este foarte importantă pentru arheologi din lumea întreagă, fiind cunoscută pentru fascinantă ceramica pictată, dar totodata este importantă pentru etapele inițiale ale fermelor care s’au răspândit în partea de est a Europei.”

Martin Kenneth Jones:

„E o cultură minoră care credem că are legături cu culturile agricole din China. Am fost interesați de zece ani de această dezvoltare și am început munca în China pentru a întelege mai bine ce este cu aceste produse agricole, cerealele.”

El a subliniat că este interesant, pentru acea perioadă, că nu s’au găsit numai în China cereale provenind din Europa, ci și pe bătrânul continent cereale din China, precum meiul.

Martin Kenneth Jones:

”În acea perioadă, pe vremea migrațiilor, transportul nu era atât de simplu, iar cum s’a făcut acesta este interesant.”

El a precizat că studiază perioada în care s’a făcut schimbul inițial de cereale între Asia și Europa, subliniind că mult mai târziu a apărut schimbul de pietre prețioase și apoi „Drumul Mătăsii”.

Un alt cercetător care contribuia la lucrările de la Baia era Stanislav Țerna, de la Școala Arheologica Superioară din Chișinău, care a precizat ca situl descoperit este „cu adevarat extraordinar”.

Prezent la aceasta prezentare, președintele CJ Suceava, Cătălin Nechifor, a declarat că autoritățile județene vor acorda tot sprijinul pentru continuarea cercetărilor. El a precizat că CJ asigură finantare prin Muzeul Bucovinei pentru aceste cercetări arheologice și că se vor căuta fondurile necesare și pentru analizele de datare cu Carbon 14 la laboratorul din Germania.

De menționat este că echipa de cercetători de la Cambridge, din care făcea parte și un specialist chinez, își asigura finanțarea pentru cercetările pe care le făcea în situl de la Baia.

Experiment al incendierii unei imitaţii de locuinţă tipică Cucuteni, întocmai precum proceda populaţia neolitică (Arheoinvest).

Confirmări științifice pentru o ipoteză îndrazneață: vechea Europa s’a născut în Carpați.

Pentru multi oameni, integrarea noastră in Uniunea Europeana are înțelesul larg de integrare în Europa, ca spațiu cultural și istoric.

De parcă până acum am fi fost în afara ei!

Ba și mai mult: Europa își are rădăcinile și valorile ancestrale plămădite tocmai aici, la noi, la Dunărea de Mijloc, într’o civilizație înfloritoare, de acum 7-8000 de ani, într’o vreme când Occidentul era doar un ”vest salbatic”.

Fără această civilizație a Vechii Europe, contemporană cu cele ale Egiptului, Sumerului, Mesopotamiei, nu ar fi fost posibile sinteza greco-romană de mai târziu și nici nașterea Europei moderne. Dar astăzi, când Europa ne învață cum să ne anesteziem porcul înainte de a’l sacrifica, ori cum să dezinfectam ugerul vacii înainte de muls, ar trebui să avem curajul și mândria de a’i aminti Europei cat de mult ne datorează, rostind doar câteva cuvinte precum: Cucuteni, Gumelnița, Hamangia…

Acum 50.000 de ani. Alungarea din paradis

Nu știm unde a ajuns omul după ce Dumnezeu l’a alungat din Rai. Unii spun că în Africa, deoarece acolo s’au descoperit cele mai vechi fosile de homo sapiens. Pare să fie adevărat până la descoperirea altor fosile care să schimbe această percepție. Manualele ne învață că în Europa, primii oameni „moderni” au ajuns acum aproximativ 50.000 de ani, venind dinspre Africa, prin Caucaz și Asia Mica, trecând Bosforul și urcând prin Bulgaria în România.

De aici, pe linia Dunării, au înaintat spre centrul și vestul Europei. Dar răcirea accentuata a climei, coborârea ghețurilor dinspre nord i’au împins pe oameni spre sud, lăsând o Europa aproape pustie. Această ultimă epoca de gheață a ajuns la apogeu pe la anul 18.000 î.Hr.. Acum 12.000 de ani, clima a început să se încălzească iarăși, marcând sfârșitul ultimei glaciațiuni, iar Europa a început să se trezească din hibernare.

Stratul de gheață acoperea doar emisfera nordică a pământului. Întreg nordul Europei se afla sub un strat gros de gheață de doi kilometri: teritoriile viitoarelor țări nordice, insulele britanice, nordul Germaniei și al Franței, Polonia, țările baltice, dar și Elveția și nordul Italiei se aflau în hibernare. Ghețurile coborau până la gurile Rinului, ale Cracoviei și Moscovei. Ceva mai spre centrul Europei, până la Szeged, chiar dacă nu exista strat de gheață, predomina permafrostul (pământul înghețat permanent).

Cu toate astea, în câteva locuri palpita viața!

Conform celor mai recente studii de genetică, trei au fost zonele în care oamenii au supraviețuit în acele vremuri teribile de îngheț, transmițând mai departe moștenirea genetica: zona bascilor din Pirinei, Balcanii și zona moldoveano-ucraineană, de la Dunăre până dincolo de Nistru, în nordul Mării Negre.

Astfel că astăzi, 80% din stocul genetic al europenilor provine de la acești oameni. În ciuda invaziilor din afara Europei și a amestecurilor de populații din toate timpurile, „materia” genetică străveche nu a putut fi modificată. Suntem urmașii direcți ai primilor oameni „moderni” ajunși din Africa în Europa, oamenii de Cro-Magnon.

În sensul acesta, indo-europenii, care se presupune că au invadat Europa în epoca bronzului, nu au afectat genetic populațiile pe care le’au găsit aici, decât cu un procent de 10-15%. Unii cercetători afirmă chiar, în ultima vreme, că în realitate nu a existat nicio invazie, ci a existat o continuitate firească din epoca pietrei până acum, că suntem aici dintotdeauna, împreună cu limbile pe care le vorbim.

Acum 40.000 de ani. Primul european modern: Ion din Anina

Prin urmare, în drumul lor spre centrul și apusul Europei, oamenii veniți din Africa au ajuns întâi pe la noi, în zona Carpaților și a Dunării Mijlocii. Au stat pe aici câteva mii de ani și abia apoi, unele grupuri au înaintat spre restul Europei. Deci, nu ar trebui să mire pe nimeni că cele mai vechi urme de homo sapiens din întreaga Europă (descoperite după cele din Africa) s’au găsit în România.

Este vorba de o mandibula veche de aproximativ 40.000 de ani, descoperită în anul 2002 în Peștera cu Oase din Anina (Banat). Fosila a fost descoperită întâmplator, de un grup de speologi din Timișoara. Cercetările au fost preluate de specialistul american Erik Trinkaus, iar descoperirea a intrat în literatura de specialitate sub numele de Ion din Anina. Deși este un european ”modern”, Ion are și trăsături care îl apropie de omul de Neanderthal, acest văr al omului modern, care a locuit ținuturile Europei acum câteva sute de mii de ani (de acum 230.000 de ani după unii, 400-500.000 de ani după alții) și care a dispărut chiar în perioada în care s’a întâlnit cu homo sapiens. După cei mai mulți cercetători, dispariția omului de Neanderthal ar fi fost provocată tocmai de această „întâlnire”.

Coincidență sau nu, dispariția omului de Neanderthal ne’a arătat cât de diverse pot fi căile aventurii umane și cât de înfundate unele drumuri. Ion al nostru din Anina le’a demonstrat antropologilor că cele doua specii au coexistat o vreme și chiar s’au încrucișat.

Dar Ion nu era singur în Peștera cu Oase. Cercetătorul american i’a descoperit în anii următori și pe Vasile și Maria, care însă erau mai ”tineri” decât Ion cu 14000 de ani… Această descoperire a celui mai „bătrân” european modern a fost repede luată în atenție de lumea științifică de peste hotare.

Cercetătorii români însă nu s’au zorit să facă prea mult caz de această prețioasă relicvă. Dacă ea s’ar fi descoperit în altă parte, cu siguranță ar fi fost mult mai mult mediatizată.

Acum 10.000 de ani. Cea mai veche așezare stabilă din Europa: Schela Cladovei-Lepenski Vir

În zona noastră, Carpații au constituit o barieră în timpul glaciațiunii. La vest de munți se afla Europa adormită sub ghețuri. La est, în câmpia Dunării și în Moldova, viața înflorea. După ce vremea a început să se încălzească și ghețarii să se topească, Europa s’a repopulat, treptat-treptat. Timpul s’a pornit să curgă tot mai repede, iar pe la anul 8000 au început să mijeasca zorii agriculturii pe continentul nostru.

S’au domesticit primele animale, iar așezările umane au devenit stabile. Cea mai veche așezare stabilă de pe continentul nostru se afla tot pe teritoriul țării noastre, la Schela Cladovei, în clisura Dunării, având o ”soră” pe malul celalalt al Dunării, la Lepenski Vir. Schela Cladovei este o așezare străveche, care s’a dezvoltat între 8000 și 5500 î.Hr., deci acum 10.000 de ani.

Locuitorii acestei așezări nu cunoșteau ceramica, ci foloseau piatra, osul și cornul, pentru confecționarea diferitelor obiecte. Așezarea a fost descoperită de arheologul Vasile Boroneant. Astăzi, ea este cercetată de o echipa internațională de specialiști. Nu este o întâmplare că în acel loc s’au ”copt” primele semne de civilizație, căci întotdeauna, de’a lungul marilor fluvii s’au dezvoltat civilizații mari.

Arheologul Vasile Boroneant, președintele secției de istorie a Academiei Oamenilor de știință:

”Acolo, în clisura Dunarii, erau condițiile cele mai potrivite pentru producerea unui salt de civilizație. Clima era blândă, sub-mediteraneană, mai caldă decât în restul Europei. Curenții calzi dinspre Marea Neagră și Mediterana contribuiau și ei la un climat propice, Orientul Mijlociu era relativ aproape.

Dunărea oferea condiții foarte bune de trai. Încălzirea climei a dus la apariția de bălți și lacuri, exista deci apă dulce, mult pește, păsări, vegetație și animale din belșug. Alternanta anotimpurilor a jucat și ea un rol esențial în saltul care s’a produs: oamenii erau obligați să se preocupe de adăposturi, îmbrăcăminte, să producă noi tipuri de unelte. Încălzirea climei i’a determinat să renunțe la blănuri și să treacă la țesut, să dezvolte noi metode și noi instrumente.

Odată ce s’au așezat într’un loc și au început să stocheze rezervele de hrană, au trebuit să se gândească și la mijloacele de depozitare. Varietatea aceasta de situații i’a determinat să observe și să experimenteze permanent. Dar, în același timp, au ajuns să aibă și mai mult timp liber, nefiind obligați să alerge zilnic după vânat. Astfel, s’au dezvoltat arta, religia, meditația asupra vieții și morții, asupra forțelor naturii.

La Cuina Turcului a fost descoperita o splendidă reprezentare pe o falangă de cal sălbatic, veche de 11000 de ani! Cu timpul, au fost domesticite unele animale. Câinele a fost cel dintâi. În timp ce în Orientul Apropiat se domesticea oaia, la noi se domesticea porcul. În același timp, s’a trecut de la cules la cultivarea plantelor, și astfel a apărut agricultura. S’au născocit plugul și alte unelte. Zona aceasta a fost un centru de dinamică istorică. Aici se plămădeau zorii civilizației.

Într’un fel, aici era „Occidentul”, aici se produceau invențiile, aici apăreau ideile noi și se răspândeau spre restul Europei. Schela Cladovei – Lepenski Vir era un fel de capitală a Europei acelor timpuri, în vreme ce vestul și nordul continentului erau încă populate de vânători și culegători. Vedeți, noi suferim astăzi de un miraj al Occidentului, dar nu întotdeauna vestul a fost locomotiva.

Mai târziu, când Imperiul Roman de Apus avea să cadă și Europa occidentală era cufundată în intuneric, tot în Orient a inflorit civilizația, în Imperiul Bizantin. Nouă ni se pare că am împrumutat mereu de la alții, iar alții n’au avut ce învăța de la noi. Nu este așa.

Uitați’vă, de pildă, la descoperirile făcute de Dinu Rosetti la Vidra. Există mai multe bumeranguri din corn de cerb, vechi de 7000 de ani, primele bumeranguri din Europa. Iar lumea mai crede și astăzi că este o armă exotică.

Descoperirile de la Schela Cladovei au fost puse sub semnul întrebării de arheologii vremii, superiorii mei, timp de mai mulți ani. Nu au vrut să creadă că sunt atât de vechi. Abia dupa ce și colegii sârbi au confirmat autenticitatea și vechimea descoperirilor pe care le făcusem pe malul românesc al Dunării, au început să creadă și specialiștii români. Sârbii descoperisera lucruri asemănătoare, pentru că cele două așezări străvechi erau în strânsă comunicare, iar locuitorii de pe cele două maluri erau conștienți de unitatea lor de limbă și cultură.

Inundarea zonei în urma construirii lacului de acumulare de la Portile de Fier I și II ne’a limitat cercetările. Occidentalii au rămas neîncrezători multă vreme. I’am invitat să vină la fața locului, să se convingă. Așa se face că după 1989, am săpat mai mulți ani împreuna cu englezii, care au fost încântați de colaborare și continuă să sape în fiecare an, sub conducerea arheologului Clive Bonsall.”

Acum 7000 de ani în Moldova. Cea mai avansată cultură a Europei: Cucuteni-Tripolie

Cu mult înainte ca civilizația minoică, socotită prima civilizație europeană clasică, să răsară în insula Creta, cu mult înainte ca în Italia să se infiripe ideea unui imperiu, într’o vreme când vestul Europei nici nu bănuia ce glorie avea să’l aștepte, aici, pe teritorul țării noastre, înflorea cea mai mirifică civilizație din preistoria Europei, cultura Cucuteni. Ea se intindea până în Ucraina, la Tripolie, și a constituit, după părerea unor specialiști, prima civilizație urbana de pe continentul nostru, sau cel putin o civilizatie protourbană. Alaturi de cultura Gumelnița, care se întindea în Muntenia și Dobrogea, era cea mai avansată cultură a Europei.

Așadar, între 4500 și 3000 î.Hr. , din Moldova și până dincolo de Nistru, oamenii au creat și au construit într’un mod în care nimeni nu o mai făcuse până atunci. Casele lor, mai ales în zona estică a ariei, erau grupate în așezări întinse. Unele așezări ajungeau la sute de hectare, sute de străduțe și mii de case, având 10.000-15.000 de locuitori. Locuitorii din Cucuteni se mutau periodic, dând foc vechilor case: rămășițele a mii de case incendiate au fost descoperite de arheologi. Casele lor puteau avea unul sau două etaje. Ceramica lor era de o frumusețe tulburătoare, pe care avea sa o egaleze doar ceramica chineză, o mie de ani mai târziu.

Ce s’a întâmplat cu această civilizație moldovenească, ce la vremea aceea reprezenta „vârful” Europei?

S’a stins în mod misterios. Unii arheologi susțin că schimbările climatice i’au obligat pe cucutenieni să renunțe la agricultura și să se retragă spre munți, dedicându’se mai mult păstoritului. Alții invocă invaziile dinspre stepele Asiei. Totuși, această cultură nu s’a stins de tot. Ea a supraviețuit într’un mod tainic, iar motivele care împodobeau ceramica de Cucuteni se regăsesc și astăzi în costumele populare românești, în arta populară, pe ouăle încondeiate.

Iar tradițiile și obiceiurile populare românești, basmele și doinele noastre păstrează străvechi tipare neolitice, transmise din generație în generație. Și, cine știe, poate că și unele mlădieri ale limbii române păstrează ceva din incantațiile graiului de acum mii de ani.

Tăblițele de la Tărtăria reprezintă, dupa unii specialiști, cel mai vechi mesaj scris din istoria omenirii, mai vechi chiar decât primele scrieri sumeriene. Totuși, astăzi, cei mai multi arheologi români sunt neîncrezatori cu privire la autenticitatea lor, cum sunt sceptici de câte ori vine vorba de o descoperire excepțională. Ne refuzăm mereu dreptul la originalitate, la valoare, și preferăm să afirmăm că am împrumutat mereu, de la toate neamurile, popoarele, limbile, câte ceva. La fel și cu tăblițele de la Tărtăria: or fi aduse de vreun sumerian și pierdute pe aici, spun unii; sau or fi fost aduse în vremurile mai noi de un colecționar; ori poate sunt falsuri…

Nu același lucru se poate spune despre cercetătorii străini, care au studiat subiectul în cele mai mici detalii și au elaborat studii serioase. E adevarat, în anii ’60, când au fost descoperite tăblițele de la Tărtăria, nu existau destule indicii care să confirme existența unei scrieri neolitice în această arie geografică. Piesele erau unicate, stranii. Cu timpul însă, cercetările au avansat, iar astăzi există peste o mie de piese, în special ceramice (fragmente de vase, figurine), descoperite în peste 50 de localități, care conțin semne ale unei scrieri străvechi.

Aceste semne nu sunt decorative, ci reprezintă un început de scriere. Piesele inscripționate au fost descoperite în aria culturii Vinca-Turdaș, în special la noi în țara și în Serbia. Turdaș și Parța reprezintă la noi localitățile care au oferit piesele cele mai numeroase și mai interesante. Astfel, tăblițele de la Tărtăria nu mai sunt singure, chiar dacă rămân cele mai importante. Aceasta scriere nu a apucat să evolueze și să dea roade, stingându’se odată cu cultura ce i’a dat naștere. Poate că schimbările climatice majore au determinat retragerea populațiilor spre zone mai ferite, sau poate că valurile de populații venite dinspre Asia au adus alte moduri de exprimare, cert este ca germenii scrisului neolitic au pălit.

Totuși, rămân zecile de semne inventariate de cercetători, nedescifrate, enigmatice, care nu știm cum au influențat evoluția culturii ulterior. Dar putem fi siguri că au influențat’o. Ceea ce știm cu siguranță este că scrierea neolitică a culturii Vinca-Turdaș este prima scriere a Europei și poate prima scriere a omenirii.

După dispariția splendidelor culturi ale Vechii Europe și intrarea în epoca metalelor, istoria a început să fie scrisă de cei ce aveau arme mai bune, orgolii mai mari și saci cu bani mai numeroși. Destul de repede, civilizația greco-romană devine felinarul Europei, luminând anemic și subiectiv un continent ce părea să fi fost cuprins de noapte.

Tot ce nu era grecesc sau roman era barbar, sălbatic, primitiv. Restul Europei devine o lume în aparență fără valori, privită din perspectiva romanilor, care ne’au vândut și continuă sa ne vândă, peste secole, o istorie părtinitoare. Civilizațiile ”barbare”, intrate în manuale prin ochiul cuceritorului, aproape că nici nu’și mai primesc dreptul de a se numi civilizații.

O civilizație trebuie să aibă arhitectură monumentală, să construiască colosseum-uri, în care să puna oameni să se ucidă între ei, spre distracția supremă a privitorului, ori să ațâțe animale înfometate împotriva unor oameni neajutorați.

O civilizație trebuie să aibă o armată puternică, cu care să cucerească mereu noi teritorii. O civilizație trebuie să se consume în ospețe copioase și în serbări fastuoase. O civilizație trebuie să aibă morminte princiare bogate, piramide sau temple impozante.

Dar civilizația nu reprezintă doar aspectul material, economic, al unei populații, nu reprezintă doar bunurile, ci și valorile. Modelul occidental ne’a obișnuit să privim cu mai multă admirație aspectele materiale, cele care ne aduc confort și siguranță fizică, decât pe cele spirituale, care ne ajută să aflăm care este rostul nostru în lume. Marile civilizații, trecute sau prezente, sunt demne de admirație.

Dar adevăratele valori nu trebuie căutate în realizările materiale, ci în cele spirituale. Când preoții geților se rugau în munți, în peșteri ascunse, și îi învățau pe oamenii de rând că sufletul este nemuritor, iar trupul, materia nu contează, cei ai altor neamuri înălțau temple sclipitoare împodobite cu statui impozante. Iar dacă geții nu cheltuiau sume enorme pentru a construi clădiri colosale și a întreține armate profesioniste, asta nu’i făcea mai puțin înțelepți decât vecinii lor. Dimpotrivă.

Dacă geții erau convinși de lipsa de însemnătate a valorilor materiale, este firesc să nu fi investit prea mult în aceste valori. Nu și’au ridicat statui, nici palate colosale, se îmbrăcau modest, la fel ca țăranii noștri de astăzi, regii purtând în picioare opinci, iar pe cap o căciulă de lână în loc de coroana fastuoasă din aur, bătută cu pietre prețioase.

Iar cei care, investind mult mai mult în bunuri materiale, i’au numit pe aceștia ”primitivi” ori „sălbatici”, nu au înțeles că spiritualitatea este deasupra civilizației materiale. Cei care trăiau mai mult în mijlocul naturii, aproape de zei, au înțeles aceste lucruri mai bine decât cei ce’și petreceau vremea în băi, ospețe și spectacole de circ. Spiritualitatea Europei se stinge dinspre vest spre est. La răsărit mereu credința a fost mai puternică. Orientul poate fi salvator.

Primul homo sapiens din Europa, cea mai veche așezare stabilă din Europa, cea mai veche scriere, cea mai veche cultură – astfel de sintagme îi sperie pe mulți, dar mai ales pe cercetători. Nu de puține ori, istoricii noștri, într’o luptă oarba cu diletanții care se entuziasmează în fața unor descoperiri precum cele enumerate mai sus, susțin că românul trăiește o frustrare istorică.

Românul ar fi frustrat, chipurile, ca nu a avut și el o istorie grandioasă, de invingător, precum alții, și atunci își inventează una care să’l satisfacă. În această falsă istorie, românul este cel mai tare, cel mai mare, cel mai frumos și primul în toate. Un discurs atât de radical din partea specialiștilor noștri elimină cu totul posibilitatea ca, uneori, chiar să fim cei mai buni sau cei mai tari sau primii.

Căci cineva trebuie să ocupe și aceste locuri. Uneori aceștia suntem noi, alteori sunt alții.

Noi și noi descoperiri duc mereu la schimbarea datelor din cărțile de istorie, iar dacă uneori suntem și noi printre primii, acest lucru ar trebui să ne onoreze, nu să ne sperie. Dacă am lăsa deoparte toate aceste temeri și am căuta să cernem și să așezăm fiecare lucru la locul lui și să’i dăm importanța cuvenită, am fi priviți, poate, cu mai mult respect în Europa.

Cine să ne respecte dacă noi înșine nu ne respectăm?

Cât datorează Europa acestor locuri, acestor civilizații, acestei istorii, acestor oameni? Cât datorează Europa acestui ungher de lume, în care au încolțit primele semințe de civilizație și spiritualitate europeană?

Gânditorul de la Hamangia, considerat între cele mai importante artefacte din istoria omenirii, este un simbol al acestor rădăcini milenare. Pe umerii lui s’au așternut deja 7000 de ani, dar dacă ar începe astăzi să vorbească, probabil ar spune:

„Bun venit acasă, Europa!”

Sursa: arheoinvest.uaic.ro, mediafax.ro, incont.ro, formula-as.ro

Citește și:  ”ȚARA ORAȘELOR” PELASGILOR CUCUTENIENI

sau: ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

CĂSĂTORIA ÎN LIMBA ROMÂNĂ ARE O VECHIME DE MII DE ANI

Pentru cei mai mulți români limba română este orice altceva, dar nu un urmaș de nădejde al limbii geților. Foarte mulți lingviști naturalizați pe meleagurile noastre au încercat după cum o cereau interesele politice să teoretizeze originea lexicului românesc spre orice altă sursă lexicală, numai limba geților să nu fie, prin cele mai diverse și năstrușnice subterfugii.

Astfel, conform dicționarelor etimologice fabricate de alții ne’am trezit noi românii că vorbim cuvinte din limbajul altor popoare cu predilecție, și mai puțin din substratul vechi european. Pentru un popor tradiționalist acuzat tot mai des că nu este occidental, și opune o rezistență acerbă modernizării, este chiar o minune că lexical am preluat 90 % din vocabular de la alții !!!

În același registru orbitează și terminologia instituției căsătoriei la români, deși observăm o particularitate în limba română.

Instituția căsătoriei, relațiile dintre miri sau soți sunt exprimate în limba română printr’un număr destul de mare de cuvinte, definind nuanțe semantice, neîntâlnite la alte popoare. Din acest punct de vedere, limba română este mult mai bogată decât o serie de limbi moderne cum ar fi engleza, franceza, germana, spaniola sau alte limbi mai vechi sau mai noi.

Pentru a se căsători există în limba română trei verbe: a (se) însura, a (se) mărita și a (se) căsători, fapt nemaiîntâlnit în alte limbi. Prin urmare, în limba română actul căsătoriei este exprimat diferit când este vorba de bărbat, femeie sau când este vorba ambii miri sau soți.

Etimologia subst. mire a dat multă bătaie de cap lingviștilor, fiind considerat fie de origine latină, din latinescul miles ”soldat”, fie din turcescul amir ”șef, conducător” sau din grecescul myron ”unsoare, mir”, ipoteze lipsite de sens (pentru detalii vezi DELR, 539).

Doar C. Poghirc (ILR, 2, 345) și G. Brâncuș ((VALR, 142) îl consideră de origine getică.

Românescul mire, respectiv mireasă provin din PIE *merio– ”bărbat tânăr, mire”, cu forma feminină *meri– ”soție tânără” (IEW, 738).

Menționăm că în limba română termenul mireasă se referă nu numai la tânăra mireasă în ziua nunții, ci și la ”tânăra soție” (până devine mamă, vezi și sensul din lituaniană) ca și în proto-europeană.

Termeni similari se găsesc în multe alte limbi indo-europene; cf. sanskritului marya ”bărbat tânăr, iubit, logodnic”, vezi prusacul martin ”mireasă”, lituanianul marti ”fată, soție tânără (până devine mamă)”, goticul crimeean marzus ”nuntă”. Dintre toate aceste limbi doar româna păstrează ambele forme proto-europene.

Menționăm, de asemenea, că suf. -(e)sa apare și la forma greacă kreiousa ”regină, crăiasă”, fiind atestat doar o singură dată în Iliada cu referire la una din soțiile lui Priam (cf. Lidell). Kreiousa și kreion nu se întâlnesc în greaca clasică. Faptul arată că sunt împrumuturi din troiană sau geto-tracă.

Verbul rom. a (se) mărita este considerat de origine latină, din lat. maritare < maritus ”căsătorit, soț”< PIE *meri ”soție tânără” (cf. de Vaan (EDL, 365).

Ulterior în latina târzie termenul s’a generalizat la amble sexe și transmis ca atare și limbilor romanice. Din franceză a intrat și în engleză. Spre deosebire de română, latina clasică nu a păstrat forma de feminin (cum nu a păstrat nici pe cea de masculin) din proto-europeană, ci doar derivatul maritus.

Desigur că termenul a existat în latina arhaică din moment ce avem forma maritus. Prin urmare, lat. maritus, maritare s’a format după același principiu, după care s’a format românescul însurare, doar termenii de origine fiind diferiți. Urmând același principiu, românescul a se mărita provine de la mire < PIE *merio-, ca formă complementară a verbului a însura.

În română, verbul a se însura se referă doar la o persoană de sex masculin. Tradiția lingvistică românească îl consideră de origine latină, mai precis din lat. uxor ”soție” din care ar fi derivat un verb *inuxorare, verb neatestat în latină, nici în alte limbi romanice contemporane, dar care apare în unele dialecte italiene, anume în dialectul calabrez, care are ca susbtrat limba oscă.

Să vedem dacă această ipoteză poate fi adevărată sau nu.

Prin urmare, aceste verb neatestat s’a ”păstrat” doar în română, deși o formă derivată din lat. uxor nu s’a păstrat, nici în română, nici în alte limbi romanice. Aceste detalii pun sub semnul întrebării ipoteza în discuție.

Prin urmare, trebuie găsită o altă soluție. În DELR s’a arătat că lat. uxor și rom. însura au o origine comună. Ambele forme provin din PIE *ukŭsen- ”mascul, taur” (Walde-Hoffmann, 2, 850) sau PIE *uers-n ”mascul” (Beekes, (EDG, 1, 141); cf. sanskritului ukśán ”taur”, ukś, ukśáti ”a stropi, a arunca, a emite (spermă, sămânță)”, avestanul uχšan ”taur”, vechiul persan aršan ”bărbat”, grecescul arsin ”mascul”, lat. uxor ”soție”, faliscanul uxor, uxon ”id”, goticul anhsa, eng. ox ”bou”, cymricul yoh ”bou, taur”.

Din cele prezentate aici, se poate vedea că doar latina și sora ei apropiată falisca au deviat sensul original de ”mascul, taur” în acela de ”soție”, dar același lucru s’a putut întâmpla și în getică (și dialectele traco-ilire), de unde poate deriva forma românească de azi. Radicalul este bine reprezentat în toate marile grupuri de limbi europene și ariane asiatice, cu sens de ”mascul, taur, bărbat”.

Este demn de remarcat că forma uxorari ”1. a se mărita; 2. a se însura” (Niemeyer, 2. 1378) apare doar în latina medievală, în mod evident sub influența unor limbi sau dialecte italice, în anul 1071.

Prin urmare, influența unor astfel de forme, atestate în sec. 11 (undeva în nordul Italiei) asupra limbii române este exclusă; doar o evoluție paralelă poate explica situația din limba română.

Urmând raționamentul folosit în cazul formelor latine maritus, maritare, putem spune că românescul însura provine probabil de la o formă getică similară cu lat. uxor, care la rândul său își are originea în radicalul proto-european menționat mai sus, care s’a pierdut în română, cum s’a pierdut și din latină (limbă care de altfel s’a pierdut de tot, prin faptul că nu o mai vorbește nimeni) forma derivată din PIE *meri- ”mireasă, soție tânără” care a dat pe maritus, maritare.

Prin urmare, în timp ce în latină maritus, maritare se referă la un bărbat căsătorit, în română a se mărita se referă doar la femei.

Nu putem, așadar, considera că acest verb din limba română provine din latină, dar putem spune că a apărut pe teritoriul limbii române (getică) ca derivat al lui mire < PIE *merio-, în timp ce în formele latinești provine de la o formă feminină.

Citește și:  CÂT DE POLIGAMI ERAU GEȚII?

Verbul a se căsători a apărut mai târziu și derivă din căsător ”soț” < casă (cf. DELR). Pușcariu (305) crede că ar fi existat un verb *căsare, dar nu sunt indicii în acest sens. Lingviștii consideră subst. casa ca fiind un împrumut în latină.

După Ernout-Meillet (103) este un împrumut dintr’o sursă necunoscută, probabil pre-europeană, pe când de Vaan (EDL, 96), deși îl consideră tot împrumut în latină, crede că este de origine ”indo-europeană”. Într’adevăr, forme similare există în mai multe limbi ”indo-europene” (cf. DELR, 185).

Considerăm că lat. casa ”colibă, bordei” este un împrumtut, fie din dialectele celtice, fie din cele traco-ilire. Toponimul Septecasas este atestat la Procopius din Cesarea (De Aedificiis, IV), prima jumătate a sec. VI, d.Hr., deși este de presupus că acest toponim este cu mult mai vechi.

Pentru a se logodi (logodnă, logodnic, logodnică), nu avem o etimologie credibilă. Este în principiu considerat de origine slavă, dar argumentele sunt foarte slabe, și departe de a fi convingătoare (vezi DELR).

Din păcate, când s’a elaborat DELR nu s’a găsit altceva mai bun pentru acest termen, rămânând astfel cu origine incertă. Cu toate acestea, între timp, s’a descoperit că există forme similare în limbile germanice și celtice, provenind din PIE *leugh-, *lugh- ”jurământ, promisiune” (IEW, 687); cf. v.ir. lu(i)ge ”jurământ”, cymr. llw ”id”, bret. le ”id”, got. liugan, –aida ”a se căsători”, liuga ”căsătorie”.

Pokorny susține că radicalul s’a păstrat doar în germanice și celtice, întrucât, din nou, nimeni nu a luat în calcul limba română (recte limba getică).

Este evident că rom. a (se) logodi provine de la acest radical proto-european, cu sensul de ”promisiune de a lua în căsătorie”. Dacă în limbile celtice înseamnă doar ”jurământ”, iar în germanice, respectiv gotică, înseamnă ”a se căsători, căsătorie”, sensul formelor românești se situează undeva la mijloc. Pare evident, că sensul original este acela de ”jurământ, promisiune” păstrat în limbile celtice, evoluând către ”promisiune de a lua în căsătorie” ca în limba română, până la ”a lua în căsătorie, căsătorie” ca în dialectul gotic.

Numai că ar fi o mică șansă ca românescul logodi să fie de origine gotică (care este în fapt tot un dialect getic), dacă sensurile ar fi identice, dar din cele arătate aici sensul din română este mai arhaic decât cel din gotică. În plus, se pare că goții (geții nordici) și geții carpatici nu s’au amestecat prea mult căsătorindu’se între ei, din moment ce goții, după o ședere destul de lungă în Geția Carpatică, au plecat spre Italia cucerind’o.

Căsătoriile mixte ar fi dus la asimilarea goților de către geți, dar acest lucru, se pare că a avut loc doar în mică măsură. Cu toate acestea, tribul ”gotic” al gepizilor nu a plecat din Transilvania, fiind asimilați de populația stră-română de aici.

Termenul fiind răspândit pe tot teritoriul României de azi, dar și la ceilalți români, este exclus să fi fost împrumutat de la gepizi. Prin urmare, verbul a logodi trebuie considerat de origine getică.

În fine, subst. nuntă a avut o origine controversată fiind derivat din lat. nuptiae < nubo ”a se căsători” (Pușcariu, 1208; Candrea-Densusianu, 1260; REW, 5999; Cioranescu, 5735).

Este destul de evident că formele latine sunt cognați cu românescul nuntă, dar derivarea acestuia din urmă din latină nu este posibilă din punct de vedere fonologic. Cu toate acestea, sardul nuntas și corsicanul nonza sunt mult mai apropiate de română, ceea ce arată că sunt forme de substrat în aceste limbi.

Avem, de asemenea, grecescul nymfe ”mireasă, fată tănără” despre care, Beekes (EDG, 2, 1206) spune că este pre-grecesc, deci din subtratul getic (sau traco-iliric), dar crede că nu poate fi asociat cu forme similare din alte limbi proto-europene, datorită nazalei ”m” care nu apare în alte limbi, dar el nu cunoaște forma din limba română și celelalte două limbi (dialecte) romanice menționate mai sus.

În plus, el consideră că subtratul pre-grecesc nu este unul proto-european, cu toate că există dovezi multiple chiar în dicționarul său că ipoteza sa este greșită. În plus, Diodorus Siculus (3, 60) arată că hiperboreenii, numeau femeile măritate nymfai, iar pentru greci, hiperboreenii erau geții sau alte popoare proto-europene situate undeva la nord de Dunăre.

Încă o dovadă că forma este un împrumut în limba greacă și că acest termen a existat și la alte popoare vechi.

Toate formele menționate mai sus provin din PIE *sneubh- ”a curta, a se căsători” (IEW, 977). Cognați există și în limbile slave; cf. v.sl. snubiti ”a se împerechea”, ceh. snoubiti ”a curta, a cere în căsătorie”.

Este destul de evident că românescul nuntă provine de la acest radical, dar nu prin latină. De aceea, trebuie pornit de la forma greacă și hiperboreeană, formă din care provine termenul românesc de astăzi. PIE *bh a trecut la f în getică în anumite condiții. Cel de’al doilea n (< m) este epentetic.

Prin urmare, trebuie considerată o formă proto-getică *numbha, cu un m (nazală) epentetic sub influența lui n (nazală) din poziția inițială, apoi bh < f, apoi nymfa, iar mai târziu f > t, datorită dificultății de pronunție a unei bi-labiale (m) urmată de o labio-dentală (f). Astfel labio-dentala a devenit dentală simplă (t) ajungându’se la forma *numta > nuntă.

Se consideră că termenii de soț, soție ar proveni din lat. socius ”însoțitor”, ceea ce ar părea corect dacă termenul nu ar exista în textele Tăblițelor de la Sinaia. Segmentul ΣΟΤΙΑ apare pe plăcuța 20, plăcuță pe care apare și numele lui Burebista, etnonimul Bastarno, precum și o imagine feminină. Dan Romalo, urmat de Eugen Nicolaescu, deduc că este vorba de soția lui Burebista care se roagă zeului Ceta pentru viața soțului ei plecat să lupte cu bastarnii, aceeași formă apare și pe plăcuța 128 (cf. Nicolaescu, p. 201). Pe alte plăcuțe apare forma ΣΟΤΙ ”împreună, însoțit” (cf. Nicolaescu, p. 201) sau ΣΟΤΙVO ”împreună cu, alături de” (cf. Nicolaescu, p. 201).

În aceste condiții, mai pot fi considerate formele soț, soție de origine latină?

Singurul element lexical legat de căsătorie care nu este autohton este subst. nevastă, fiind de origine slavă, mai exact din vechiul slav nevjesta < v.sl. vesti, veda ”a duce”; cf. eng. to wed ”a se cununa”. Termenul se găsește în mai multe limbi slave, dar cu sensul de ”mireasă”, nu de ”soție”.

Pentru ”soție” toate cele 10 limbi slave contemporane folosesc alți termeni. Prin urmare, termenul slav nevjesta nu a putut înlocui rom.ânescul mireasă și a ajuns să însemne ”soție”, fără să înlocuiască nici pe cel de ”soție”, devenind o formă alternativă, mai mult colocvială, la cel de soție, fiind în definitiv vorba doar de un împrumut.

Din cele arătate mai sus rezultă că instituția căsătoriei, așa cum reiese din elementele lexicale care o definesc, este veche, cu rădăcini în getică mergând până la proto-europeană, toți termenii care se referă la această instituție fiind moșteniți din această limbă mamă prin getică, excepție făcând ”nevastă” care este de origine slavă, un termen alternativ.

De aceea, avem convingerea că nu este o simplă întâmplare că peste trei milioane de români au semnat o petiție prin care se cere amendarea Constituției Țării, stipulându’se fără echivoc faptul că familia, căsătoria trebuie să existe și să aibă loc doar între un bărbat și o femeie, cum a fost de când lumea, iar politicienii care se opun sau cărora le este indiferent din varii motive, se dovedesc dușmani ai poporului român.

Românii vor duce la bun sfârșit ce au început deja, și alte popoare europene (și nu numai) vor urma exemplul nostru.

Citește și:   BALCANII, PATRIA INDO-EUROPENILOR

Bibliografie selectivă: limbaromana.org

Beekes, R. Etymological Dictionary of Greek (EDG), Brill, Leiden-Boston, 2008

Brâncuș, Gr., Vocabularul autohton al limbii române, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983

Candrea, I.A., Densusianu O. Dicționarul etimologic al limbii române (a-putea), București, 1907-1914

Cihac, Al., Dictionnaire d’étymology daco-roumaine, Frankfurt, (2 vol.) 1870-1879

Cioranescu, A. , Diccionario etimologico rumano, Madrid, 1958

de Vann, M., Etymological Dictionary of Latin and other Italic languages (EDL), Brill, Leiden-Boston, 2008

Ernout, A, Meillet, A., Dictionnaire etymologique de la langue latine. Histoire des mots, Librairie Klincksieck, Paris, 1951

Liddel, H, Scott, R. Greek-English Lexicon, Claredon Press, Oxford, 1996

Miklosich, F. Die Slawischen Elemente in Rumänischen, în “Denkenschriften”, XII, Akademie den Wissenschaften, Viena, 1862

Nicolaescu, Eugen, Vorbele din plumb, Plăcuțele de la Sinaia – Lectură intermediară, București, Printech, 2014

Poghirc, C., Influența autohtonă, în Istoria limbii române, vol. 2, Editura Academiei, București, 1968, pp 313-365

Procopius din Cesarea, De Aedificiis Iustiniani Imperatoris, Harvard University Press, Cambridge Massachussetts, 1992-1998

Pușcariu, S., Etymologisches Wörterbuch der rumänischen Sprache I. Lateinische Elemente, Heidelberg, 1905

Romalo, Dan, Cronica apocrifă pe plăci de plumb ?, București, Arvin Press, 2003

Siculus, Diodorus, Diodorus of Sicily, Cambridge, Harvard University Press, 1933-1967

Vinereanu, M. Dicționarul Etimologic al Limbi Române (DELR), Alcor Edimpex, București, 2008

Walde, A., Pokorny, J. Indogermanisches etymologisches Wörterbuch (IEW), Bern-München, 1959

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

VICTORIA ROMÂNILOR ÎMPOTRIVA UNGARIEI APOSTOLICE. BĂTĂLIA DE LA POSADA

Cum au nimicit românii toata floarea nobilimii apostolice a Ungariei ?

Înainte de toate, să înțelegem ce înseamnă apostolic, care conform oricărui dicționar, apostólic, vine din franțuzescul apostolique, iar pe linie religioasă latină apostolicus (-um) însemnând ceva care aparține apostolilor sau în felul apostolilor, de la apostol, apostolesc, (înv) apostolicesc, ori în cazul nostru un ”stat” sau o conducere, un regat, un rege care depinde de papă sau care emană de la Sfântul Scaun. Cu alte cuvinte această ”țara” nu reprezenta pe proprii săi locuitori pe linie etno-genetică, ci puterea Papei în acel teritoriu, sau colonie. Un alt lucru extrem de important este un fapt care nu se cunoaște foarte bine, această ”entitate statală” nu avea granițe definite la momentul creării sale.

În plus, nu uitaţi că Regatul ungar nu era numai vasal Papei, ci era numit regat apostolic cu rol misionar direct. Papa se interesa foarte mult de ceea ce se întâmpla acolo. Au fost cazuri în care Regele era excomunicat. Regii ”unguri” până la 1526 când acest stat apostolic dispare cucerit de imperiul otoman, devenind pașalâc turcesc, se comportau ca nişte purtători de cuvânt, ca nişte îndatoraţi faţă de suzeranul lor în vederea răspândirii creştinismului, trimiţând timp de zeci de ani, peste Carpaţi, grupuri de dominicani sau de alţi călugări propagandişti catolici care, în general, erau căsăpiţi.

La 9 noiembrie 1330, începe bătălia de la Posada.

Dupa stingerea dinastiei Arpadiene, tronul apostolic vacantat este alocat de către suveranul pontif aripei napolitane a casei de Anjou. Cu aroganța predecesorilor săi pe tron, angevinul arunca armata regatului ungar impotriva românilor. Urmează una dintre cele mai reușite acțiuni de strategie politico-militară din evul mediu.

Din armata regatului apostolic angevin rămâne doar o amintire. Regele scapă cu viață în condiții umilitoare și se refugiază în cetatea Timișoarei.

Tot în aceste împrejurări se naște statul românesc independent, Valahia, condus de Basarab I.

”Bătălia de la Posada” este numele conflictului militar dintre Regatul Papal al Ungariei și Țara Românească, petrecut în toamna anului 1330. Această bătălie este considerată actul de naștere al primului stat românesc medieval – Valahia (Țara Românească).

”Basarab, voievodul nostru transalpin”

Angajarea lui Basarab în marele război împotriva lui Carol Robert, purtat în perioada 1316-1324 de o vastă coaliţie alcătuită din sârbi, bulgari, ruteni, tătari şi nobili transilvăneni rămaşi fideli fiilor fostului voievod al Transilvaniei, Ladislau Kán (1294-1315), este atestată doar pentru etapa finală a conflictului, materializată prin atacuri lansate de Basarab împotriva Mehadiei, în perioada 1322-1324, în cooperare cu aliaţii săi sârbi şi bulgari.

În 1323, Basarab a participat, în calitate de aliat al ţarului bulgar Mihail Şişman, la războiul purtat de acesta împotriva Imperiului Bizantin.

În 1324, ca urmare a negocierilor purtate de Basarab cu reprezentantul diplomatic al lui Carol Robert, comitele Martin al Sălajului, între Ungaria şi Ţara Românească a fost reinstaurată pacea. Din punct de vedere formal, Basarab devenea, din acest moment, un vasal de circumstanţă al regelui Ungariei, care îl numeşte de alt­fel, la 26 iulie 1324, Bazarab, ”woyuodam nostrum Transalpinum” (”Basarab, voievodul nostru transalpin”).

Basarab nu a făcut însă, cu această ocazie, niciun fel de concesie teritorială vecinului său dinspre nord, el continuând să rămână, şi după această dată, stăpânitorul cetăţii Severinului.

De asemenea, voievodul român nu şi’a asumat niciun fel de altă obligaţie faţă de regele Ungariei, cu excepţia achitării unor obligaţii financiare cărora nu le putem preciza amploarea. În aceste condiţii, neîncrederea existentă între Ungaria şi Ţara Românească în anii de după 1324, determinată de insatisfacţia lui Carol Robert faţă de condiţiile în care fusese încheiată această pace, s’a transformat, pe măsura trecerii timpului, într’o tensiune din ce în ce mai evidentă.

Carol de Anjou vrea să profite de înfrângerea lui Şişman

În 1330, ţarul Mihail Şişman, aflat la apogeul puterii sale, a luat decizia de a încerca soluţionarea îndelungatului conflict dintre Bulgaria şi Serbia printr’o confruntare directă. Aliat cu Bizanţul, ale cărui trupe au invadat Macedonia dinspre sud, Mihail Şişman a intrat în Serbia pe valea Strumei, în fruntea unei armate impresionante, din rândurile căreia făceau parte, potrivit unei însemnări autobiografice a lui Ştefan Dušan din anul 1349, Mihail Şişman, fratele său Belaur, viitorul ţar Alexandru, Ivanko Basarab, tătarii negri, domnii iaşilor şi alţi domni.

Cronica lui Gregoras estimează efectivele armatei lui Şişman şi ale aliaţilor săi la 15.000 de oameni. După doar patru zile de înaintare, Mihail Şişman a fost însă ­întâmpinat, la Velbujd, de oastea regelui Ştefan Dečanski, care a angajat împotriva sa, la 18 iulie 1330, o bătălie ce avea să se încheie cu o mare victorie sârbească. Mihail Şişman, grav rănit, a căzut în mâinile învingătorilor, stingându-se din viaţă câteva zile mai târziu.

Marea victorie sârbă de la Velbujd a declanşat o gravă criză de echilibru în Balcani. Prin moartea ţarului Mihail, sistemul politic creat de acesta în jurul Bulgariei s’a dezorganizat, iar Serbia s’a pomenit în postura de deţinătoare a unei hegemonii pentru care nu era încă pregătită. Consecinţele acestei modificări a raportului de forţe de pe scena politică sud-est europeană s’au resimţit fără întârziere la nordul Dunării.

La aflarea veştii înfrângerii lui Mihail Şişman şi a destrămării sistemului politic patronat de acesta, Carol Robert de Anjou a luat decizia de a’şi încheia socotelile cu Basarab şi de a readuce teritoriile de la sud de Carpaţii Meridionali la ascultare faţă de Coroana Ungariei printr’o acţiune armată decisivă. Campania lui Carol Robert de Anjou împotriva Ţării Româneşti a fost, fără îndoială, o urmare directă a evenimentelor balcanice din vara anului 1330.

Pentru a reuşi să declanşeze campania împotriva lui Basarab la începutul toamnei, regele a fost însă nevoit să se limiteze doar la o mobilizare parţială a armatei sale, în condiţiile în care timpul necesar pentru mobilizarea armatei regale a Ungariei era, în această epocă, de cel puţin două luni.

Cronica Pictată de la Viena, surprinde, de altfel, această realitate: ”regele şi’a adunat o armată numeroasă, dar nu totuşi întreaga sa putere, căci destinase foarte mulţi luptători mercenari pentru diverse expediţii împotriva duşmanilor regatului”.

În ceea ce îl priveşte pe Basarab, dificultatea poziţiei sale externe, ca rezultat al înfrângerii de la Velbujd, l’a obligat să se bazeze, în principal, pe forţele sale proprii. Aceasta explică şi atitudinea defensivă şi împăciuitoare de care Basarab a dat dovadă la începutul expediţiei.

Batalia de la Posada (1330)
Regatul Ungariei
Comandant: Carol Robert de Anjou
Forțe: 30.000
Pierderi: Aproape 30.000
Țara Românească
9 – 12 noiembrie 1330, undeva în zona muntoasă dintre Țara Româneasca și Transilvania (care era controlată de Papă prin Tronul Ungariei)
Comandant: Basarab I
Forțe: până în 10.000
Pierderi: Minime
Rezultat: Victorie a forțelor române

Izvoare istorice: Bătălia de la Posada în cronica lui Johann de Thurocz

Bătălia a fost menționata în mai multe cronici: cea pictata de la Viena (Chronicon pictum, cca. 1360), cea a lui Johannes de Thurocz (Chronica Hungarorum, cca. 1486), analele lui Jan Dugosz (Annales seu cronici incliti regni Poloniae, cca. 1455 – 1480) precum și alte lucrări ungare, poloneze și germane de acest gen, toate din secolele XV-XVI, care reproduc în principiu relatarea cronicii vieneze.

De asemenea, bătălia mai este pomenita și în actele ungare din secolul al XIV-lea, din care istoricii au putut desprinde și alte detalii despre conflict. În toate aceste izvoare nu este menționat niciodata cuvântul ”posadă”, ce desemna inițial un loc greu accesibil și apărat de elemente naturale sau artificiale. Transformarea lui în toponim s’a produs la începutul secolului al XV-lea, în documente ungare legate de bătălia din 1395 între Vlad Uzurpatorul și Sigismund de Luxemburg.

Astfel, două dintre acestea (datate 1408 și 1438) vorbesc despre ”munții ziși ai Posadei”, deși într’o relatare a lui Sigismund (1397) se spunea doar ca bătălia se purtase ”pe când urcam culmile munților, zise în vorbirea obișnuită [locală] posadă, prin niște strâmtori și poteci înguste, strânse între tufișuri mari”.

Denumirea de ”Bătălia de la Posada” a fost introdusă și încetățenită în istoriografia românească de către Nicolae Iorga, la începutul secolului XX. Istoricul consideră că bătălia din 1395 și cea din 1330 s’ar fi desfașurat în aceleași locuri, anume ”în cazanul de la Posada, pe drumul Câmpulungului”.

Desfășurarea evenimentelor

În 1324 Basarab I se afla sub suzeranitatea lui Carol Robert de Anjou. Un an mai târziu, domnitorul român a cucerit Turnul Severin, ceea ce a dus la răcirea relațiilor cu Regatul Ungar. Mai mult decât atât, din 1327 Basarab a refuzat să mai plăteasca tributul de vasal.

Aceste lucruri l’au determinat pe regele ungar, la sfatul lui Dionisie (mai târziu ban de Severin), să întreprindă o expediție de recucerire a teritoriului pierdut și de pedepsire a vasalului sau.

Solul muntean aduce oferta de pace regelui ungar

Carol Robert de Anjou și’a început campania de pedepsire a lui Basarab în luna septembrie a anului 1330, pornind din Timișoara în fruntea unei armate însemnate. Inițial a ocupat Banatul de Severin și cetatea Severinului, după care a început să străbata Oltenia, pustiita în prealabil de catre Basarab, spre Curtea de Argeș.

Datorită acestei strategii de apărare, în rândurile armatei invadatoare s’a instalat foametea încă de la intrarea în Țara Româneasca. Pe drum, Carol Robert a primit o solie din partea domnitorului român (ilustrata și într’una dintre cele trei miniaturi legate de acest subiect ale cronicii pictate de la Viena), care i’a adus o propunere de pace.
Basarab I îi oferea regelui 7.000 de marci de argint ca despăgubire, îi ceda cetatea Severinului și îi trimitea unui fiu la curtea ungară ca garanție, ”numai va întoarceți în pace și vă feriți de primejdii, ca de veți veni mai încoace, nu veți scăpa de dânsele”.

Carol Robert a refuzat oferta și a răspuns cu aroganță că Basarab este păstorul tuturor oilor sale și că îl va scoate de barbă din vizuina lui. În cele din urma, armata ungară a ajuns la Curtea de Argeș, pustiită în prealabil, și o incendiază.

Relatările ungurești povestesc despre un armistițiu încheiat între cele două parți beligerante, cu condiția ca românii să conducă armata invadatoare către Ungaria pe drumul cel mai scurt.

Dar, A. D. Xenopol se îndoiește de veridicitatea acestui pasaj, socotindu’l doar un pretext pentru a explica mai ușor înfrângerea armatei regale.

Inamicul a fost atras într’o vale îngustă și prăpăstioasă, unde a suferit o înfrângere umilitoare. Au existat două atacuri, conform documentelor. Primul, dat în susul văii, a oprit înaintarea intrușilor, iar al doilea a însemnat distrugerea lor.

”Basarab a venit pe o cale cu toata oastea sa, și calea sucita și de amândoua parțile cu râpe foarte înalte, era închisa împrejur, și unde calea zisă era mai larga, acolo valahii în mai multe locuri o întăriseră cu șanțuri săpate împrejur. Iar regele și toți ai săi la așa ceva întru adevar nu s’au gândit. Mulțimea nenumarată a valahilor, sus pe râpi alergând din toate părțile, aruncă săgeți asupra oastei ungurești care era în fundul căii de drum, care însa nu ar fi trebuit numit drum, ci mai curând un fel de corabie strâmtă, unde, din pricina înghesuielii, cei mai sprinteni cai și ostași cădeau în luptă, pentru că din pricina urcușului prăpăstios din cale nu se puteau sui contra valahilor, pe nici una din râpele de pe amândouă laturile drumului; nici nu puteau merge înainte, nici nu aveau loc de fugă, fiind șanțurile sapate acolo, ci ostașii regelui erau cu totul prinși, ca niște pești în vârșă sau în mreajă.” (Cronica pictata de la Viena)

După lupta de 4 zile, 9 – 12 noiembrie 1330, Carol Robert de Anjou a scăpat cu greu, schimbând hainele sale cu ale unui oștean pentru a nu fi recunoscut. S’a reîntors catre patrie tot prin Timișoara.

Printre victime, alaturi de numero?i nobili, s’au numarat și Toma, voievodul Ardealului, Andrei de Alba, purtătorul sigiliului regal, precum și preotul personal al regelui. O parte a supraviețuitorilor au fost luați în robie, însuși regele recunoscând, doi ani mai târziu, că în urma bataliei ”s’au tras nu puține robii, cazne și primejdii pentru neamul unguresc”.

”Au căzut tineri și bătrâni, principi și nobili, fără nicio deosebire. Căci această tristă întâmplare a ținut mult, de la ziua a șasea a săptămânii, până la ziua a doua a săptămânii viitoare, în cari zile ostașii aleși așa se izbeau unii pe alții precum în leagăn se leagană și se scutură pruncii, sau ca niște trestii clătinate de vânt. S’a făcut aici cea mai cumplită ucidere, căci a căzut mulțimea de ostași, principi și nobili, și numărul lor nu se poate socoti.” (Cronica pictată de la Viena)

Un document ungar din 1351 menționează ca în ajutorul românilor au venit și cete de tătari (”pagânii vecini”). Unii istorici consideră această mărturie ca fiind falsă, menita a spori numărul și puterea armatei lui Basarab și astfel să poată fi explicată mai ușor înfrângerea armatei apostolice a Ungariei foarte numeroase.

Dar, în sprijinul lui Basarab se pare că au venit și sibienii: Chronica antiqua, cea mai veche cronică săsească, menționează faptul că în timpul bătăliei sibienii s’au răsculat împotriva lui Carol Robert, intrând în colaborare cu Basarab I.

Consecințe

”Românii… puseră mâna pe o mare câtime de pradă, arme, veștminte scumpe, bani de aur și de argint și multe vase de preț.” (Cronica lui Johann de Thurocz)

În urma victoriei, Basarab I a obținut nu numai o pradă însemnată, dar a reușit să consfințeasca independența Țării Românești, astfel luând naștere un nou stat feudal independent pe harta Europei.

Relațiile cu Regatul Ungariei s’au îmbunatățit abia dupa moartea lui Carol Robert (1342) și suirea pe tron a fiului sau Ludovic I, în special dupa 1345. În 1354 Nicolae Alexandru a recunoscut suzeranitatea regelui ungar.

Localizarea în teren a bătăliei, lupta de la Posada în Cronica Pictată de la Viena

Localizarea bataliei nu a fost stabilita pâna astazi cu certitudine, istoricii optând pentru locuri precum: Valea Oltului, în Țara Loviștei la Titești, în zona Mehadiei (în Banatul de Severin), pe culoarul Rucar-Bran sau Valea Prahovei.

O pondere mare în alegerea locației a constituit’o drumul întoarcerii, socotit prin deducție logică ca fiind ori cel mai sigur (respectiv cel de la Turnu Severin), ori cel mai scurt (trecatorile Carpaților către Sibiu sau Brașov). Nici în ipoteza existenței armistițiului nu se poate concluziona cu siguranță că într’adevar românii i’au dus pe inamici pe drumul cel mai scurt către Ungaria.

Izvoarele istorice oferă puține informații geografice cu privire la acest subiect. Cronica pictată de la Viena menționeaza doar ”o cale oarecare” (quondam via), între ”locuri strâmte” (passus strictissimos), stâncoase și neîmpădurite, iar cele două miniaturi ale bataliei reproduc, în opinia lui Constantin Rezachevici, doar niște modele bologneze, fără legătură cu realitatea geografică românească.

În neconcordanță cu aceasta relatare, documentele emise de curtea ungară, precum și cronica teutonă a lui Petru de Duisburg, vorbesc despre o regiune păduroasă.

În zona Mehadiei

Primul care a enunțat această ipoteză, fără a’i aduce însa argumente, a fost P. Dragalina, în 1899. Acesta considera că lupta s’a dat ”în cheile Crainei, în strâmtorile dintre Orșova și Meedia [Mehadia]”.

Constantin Rezachevici menționează că ”drumul sării”, pe care a intrat armata ungară, era legătura obișnuită dintre Ungaria și Țara Românească, și prin urmare Carol Robert ar fi fost îndreptățit să aleagă la întoarcere o cale pe care o știa cel mai bine, în detrimentul alteia necunoscute. În continuare oferă și câteva mărturii din documentele emise de cancelaria regelui Carol Robert de Anjou:

Pe 7 aprilie 1331 un document ungar men?ioneaza ca bătălia s’a dat dincolo de ”muntele românilor” (trans alpem Olachorum), regele însuși amintind la 2 și 22 noiembrie 1332 că lupta avusese loc ”la ieșirea noastră de acolo” (așadar chiar la hotarul dintre Ungaria și Țara Românească).

Pe 26 noiembrie 1332 Carol Robert oferea o danie comitelui Pavel și fratelui său comitele Laurențiu ”ambii participanți la bătălie” în care menționa că lupta s’a purtat ”când am ajuns în niște ținuturi de margine ale regatului nostru, ce erau ținute pe nedrept în Țara Românească de către Basarab schismaticul, fiul lui Thocomerius, spre marea noastră nesocotire și a sfintei coroane”.

Singurul teritoriu de graniță al coroanei maghiare aflat la acel moment sub stapânirea lui Basarab era Banatul de Severin, pentru care domnitorul român depusese juramânt de vasalitate la 1324. Plecând de la aceasta concluzie, istoricul a identificat muntele românilor ca fiind Vlașcu Mic (1.739 m), iar zona bataliei undeva între Orșova și nordul Mehadiei.

În zona Țara Loviștei – Valea Oltului

Cel dintâi care a optat pentru această zonă a fost Aurelian Sacerdoțeanu, în 1934, urmat de catre Ion Conea, un an mai târziu.  Ambii s’au bazat pe trei premise: armata ungară se retragea pe ascuns, ca fugari. Prin urmare au ales drumul cel mai scurt către hotar,
acest drum nu poate fi decât cel spre Transilvania, prin Țara Loviștei și mai apoi pe Valea Oltului.

Deoarece primul punct este fals, conform izvoarelor (Carol dorea să poarte bătălia mereu amânată de Basarab), celelalte cad de la sine. Un alt motiv pentru retragerea pe cel mai scurt drum a fost considerat cel al înfometării armatei (lucru menționat chiar în Cronica pictată).

Constantin Rezachevici se îndoiește însă de acest lucru, deoarece oastea ungară avea obiceiul să poarte provizii în campaniile sale și consideră motivul drept pretext pentru a ascunde adevăratele cauze ale înfrângerii.

Constantin Rezachevici menționează în plus relațiile extrem de încordate între Carol Robert și sibieni. În 1324 avusese loc un conflict sângeros între cele două parți, din cauza nesupunerii sibienilor. Până la moartea regelui ungar relațiile dintre cele două parți au rămas la fel de reci. Mai mult decât atât, cea mai veche cronică săsească (Chronica antiqua) menționează faptul că în timpul bătăliei din 1330 sibienii s’au răsculat împotriva lui Carol Robert, în colaborare cu Basarab I. Aceste condiții socio-politice fac aproape imposibilă ipoteza retragerii către Sibiu, pe Valea Oltului.

Într’o diplomă din 11 noiembrie 1336 dată de rege vicecancelarului transilvănean Thatamer și fratelui său Bako, pentru meritele lor în campania din 1330, este relatată primejdia de la acea dată a drumului de pe Valea Oltului:

”Când noi împreună cu întreaga putere a armatei noastre am cercetat Țara Românească, acesta [Bako], din porunca măritului bărbat Toma, voievodul Transilvaniei, stăpânul său, s’a grăbit în urma noastră și a stapânului său cu puțini oameni, în niște solii și treburi tainice, apărându’se de dușmani și de primejdia morții prin iscusința sa isteață și mântuindu’se printr’un noroc și o întâmplare vrednică de mirare, ne’a ajuns chiar sub cetatea Argeș, unde ne’am minunat, împreună cu toată oastea, de venirea sa neașteptată.”

În perspectivă, distanța dintre Argeș și Timișoara (de unde a plecat armata și unde s’a întors regele) este aproximativ aceeași, indiferent de ruta aleasă, pe la Turnu Severin sau prin Sibiu.

În pasul Rucăr-Bran

Adeptul acestei locații a fost Nicolae Iorga. El considera că bătălia a fost purtată ”în cazanul de la Posada, pe drumul Câmpulungului”.

Pe Valea Prahovei

Plasarea bătăliei pe Valea Prahovei este motivată în principal de trei argumente, în opinia cercetatorului Florian-Nicu Smărăndescu.

În primul rând, consideră că presupusa participare a tătarilor la acest conflict ar fi trebuit să se petreacă astfel încât lui Basarab să’i fie cât mai ușor să’i scoată din țara sa, o dată cu încetarea ostilităților.

Înal doilea rând, men?ioneazarelatarea calatorului Maciej Stryjkowski (1547 – 1582), venit de la Constantinopol spre a merge în Polonia natala. Acesta a ales ruta Silistra – Călărași – Valea Prahovei – Țara Bârsei – Pasul Oituz – Moldova. Mergând pe acest drum, a observat monumentul presupus a fi ridicat de Basarab I în cinstea victoriei sale:

”Când Carolus, regele Ungariei a pornit fără pricină război împotriva lui Basarab, domnul Munteniei, el a fost biruit prin șiretenie, de munteni și moldoveni, așa încât cu o mică suită abia a scapat regele de măcel, în Ungaria. Pe acel loc, unde a fost bătălia, muntenii au cladit o mănăstire și au ridicat trei stâlpi de piatră, pe care eu însumi i’am văzut în anul 1575, venind din Turcia, dincolo de orașul Gherghița, la două zile de drum de Sibiu, oraș în Transilvania, dincolo de munți.”

Cercetatorul consideră că este vorba despre schitul numit în popor ”Trei Lespezi”, aflat în Posada Prahovei și refacut de catre Cantacuzini în 1661. De asemenea, locația corespunde și distanței de două zile calare față de Sibiu.

Nu în ultimul rând, într’o diplomă din 13 decembrie 1335, catre Nicolae Radoslav, regele menționează cum, ”cu ajutorul lui Dumnezeu, se potoli ardoarea dușmanilor și se putu sparge latura dreaptă a zidului de dușmani și luând’o la picior prin spărtura facută din bătălia venită fără veste… aflarăm prilejul mântuirii și o luarăm spre casă”.

Această direcție a deplasării regelui după scăpare a fost interpretată de către cercetător în sensul alegerii Văii Prahovei ca rută de ieșire din Muntenia.

În final, Florian-Nicu Smarandescu lansează și o ipoteză a interpretării figurilor de stil din relatarea Cronicii pictate. Astfel, este relatata prinderea oștenilor ”ca peștii în vârșă”, într’un defileu ”ca o corabie strâmtă”, unde se izbeau unii de alții ”cum se clatină trestiile în vânt”.

Asemenea descriere ”consideră cercetătorul” ar corespunde unei văi cu un fir de apă, anume Râul Prahova, unde pe alocuri crește trestia.

”Regele ajunse pe o cale oarecare cu toată oastea sa, dar calea aceasta era cotită și închisă de amândouă părțile de râpe foarte înalte de jur împrejur și pe unde această cale era mai largă, acolo valahii în mai multe locuri o întăriseră împrejur cu prisăci. Iar regele și ai săi negândindu’se în adevăr la așa ceva, mulțimea nenumărată a vlahilor sus pe râpe a alergat din toate părțile și a aruncat săgeți asupra oastei regelui, care se găsea în fundul unei văi adânci, ce nici nu se putea numi cale, ci mai curând un fel de corabie strâmtă, unde din pricina înghesuielii cei mai sprinteni cai și ostași cădeau din toate părțile în luptă. Căci din pricina urcușului prăpăstios din acea vale nu se putea sui în contra vlahilor pe nici una din râpele de pe amândouă laturile drumului, nici nu puteau merge înainte, nici nu aveau loc de fugă, fiind făcute acolo prisăci, ci erau cu totul prinși ostașii regelui ca niște pești în vârșe ori în mreajă.

Cădeau tineri și bătrâni, principi și nobili fără nici o deosebire. Căci această tristă întâmplare a ținut mult, de la ziua a șasea a săptămânii până la ziua a doua a săptămânii viitoare, în care zile soldații aleși așa se izbeau cum se clatină trestiile de vânt. Și a fost aici un cumplit dezastru căci a căzut o mulțime de ostași, de principi de nobili și numărul lor nu se poate socoti, din ziua a șasea, în preziua sfântului Martin și după aceea în acea următoare.

Au murit acolo și trei prepoziți și anume magistrul Andrei, prepozitul bisericii din Alba, un bărbat foarte venerabil, vicecancelarul Maiestății sale regale, fiind acolo, a pierit cu sigiliul regelui. Apoi Mihail, prepozitul din Pozsega și Nicolae, prepozitul din Alba Transilvaniei. De asemenea Andrei, plebanul din Sarus și călugărul Petru din ordinul predicatorilor, bărbat onorabil, acolo și’a primit paharul morții crâncene, pentru că în creierul capetelor lor au bătut mișelește cuie de lemn.

Și au fost uciși și unii preoți care erau capelanii regelui. A căzut în sfârșit și o mulțime nenumărată de cumani.

Cadavrele tuturora, atât ale fețelor bisericești, cât și ale nobililor laici, acolo pe locul luptei, așteaptă vremea de apoi a învierii celei de obște. Și nici măcar cei mai de aproape ai lor n’au putut, din cauza năvălirii dușmanilor, să găsească pe cei scumpi ai lor, pentru ca înșiși să’i îngroape. Dar vlahii au dus mulți prizonieri, atât răniți cât și neatinși și au pus pe foarte multe arme și haine de preț ale tuturor celor căzuți și bani în aur și argint și vase prețioase și brâuri de sabie și multe pungi cu groșiți late și mulți cai cu șele și cu frâne cu toate le’au luat și le’au dus la Bazarad voievod.

Iar regele își schimbase însemnele armelor sale, cu care s’a îmbrăcat Desev, fiul lui Dionisie, pe care crezându’l vlahii a fi însuși regele l’au omorât cu cruzime. Și însuși regele de abia a scăpat cu câțiva inși. Căci au stat împrejurul regelui, ca niște ziduri de piatră, magistrul Danciu cu fiul său Ladislau și alți ostași care erau în serviciul personal al regelui și magistrul Martin, fiul lui Berend, care primeau asupra lor toate loviturile de sabie și de săgeți, numai să scape regelui viața de loviturile morții.

Cădeau și împrejurul oastei, din toate părțile și din mulțimea câinească a vlahilor, ca muștele care au pierdut dulceața untului de lemn, când ucideau fără milă pe poporul creștin și pe preoții lor, unși ai lui Christos.

Numărul vlahilor uciși acolo de unguri numai judecătorul priceput din Infern a putut să’l socotească. Regele însă după această întâmplare a venit la Vișegrad. Într’un cuvânt, cu toate că ungurii au purtat războaie foarte mari și foarte crâncene, totuși aceasta li s’a întâmplat și lor, ca nu cumva să se sumețească de mulțimea victoriilor sau, cel puțin, să fie pedepsiți pentru îngâmfarea lor de mai înainte, pentru ca să cunoască și ei umilința și să înțeleagă că din mila iubirii dumnezeiești se fac cu atât mai vrednici, cu cât rabdă loviturile de îndreptare ale tatălui ceresc. Căci Dumnezeu tatăl pe aceia îi pedepsește, pe care îi iubește.”

Într’o clasificare a celor mai importante succese militare româneşti din toate timpurile, cea obţinută în noiembrie 1330 de voievodul Basarab I împotriva regelui Carol Robert de Anjou trebuie să ocupe, cu certitudine, unul dintre locurile de onoare. Importanţa victoriei lui Basarab este dată nu doar de caracterul ei indiscutabil, în pofida unei disproporţii de forţe evidente şi a unui context internaţional care îl dezavantaja pe voievodul român. Dincolo de toate, e şi momentul apariţiei primului stat românesc medieval.

Victoria de la Posada reprezintă actul de naştere al Ţării Româneşti, aşadar, momentul apariţiei primului stat românesc medieval. Prin consecinţele sale de lungă durată, victoria lui Basarab a marcat însă întreaga evoluţie a statalităţii româneşti de sine stătătoare, de la originile sale medievale până în ziua de astăzi. Puţine dintre bătăliile purtate în istorie au avut consecinţe la fel de importante.

Bibliografie

Sursa traducerii: România. Documente străine despre români, București, 1992 (tipărituriromânești.ro)

Sursa imaginilor: Képes krónika

Petru Demetru Popescu, Basarab I, Ed. Militara, București, 1975.

Dr. Constantin Rezachevici, Lupta lui Basarab I cu Carol Robert în Banatul de Severin…, în ”Magazin istoric”, nr. 4 (289) din aprilie 1991, pp. 51 – 54.

Florin-Nicu Smarandescu, … sau pe Valea Prahovei?, în ”Magazin istoric”, nr. 4 (289) din aprilie 1991, pp. 55, enciclopediaromaniei.ro

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

TITANICUL, ISTORIA UNEI CRIME PERFECTE

Titanicul, scufundat intenționat? Teoria crimei perfecte cu superbogătași reduși la tăcere
Naufragiul vasului Titanic a reprezentat o perioadă îndelungată un mare mister pentru omenire.

Dezvăluiri recente, care arată că acest naufragiu a fost consecinţa unei conspiraţii bine premeditate, vin să elucideze acest mister. Prin urmare, care este adevărata poveste din spatele acestui tragic accident?

Cartea The Secret Terrorists apărută la Truth Triumphant Ministries şi, ulterior, la Tree of Life Resources afirmă şi arată cum responsabilitatea pentru acest naufragiu ar reveni în mod direct Ordinului Romano-Catolic al Iezuiţilor:

”Sursa celor mai mari tragedii ale ultimilor 200 de ani poate fi identificată ca fiind Iezuiţii.”

Fondată în 1540, ”Societatea lui Iisus” s’a dezvoltat rapid în sânul Bisericii Catolice. Membrii săi erau confesori ai familiilor care guvernau Europa. Îl apărau pe Papă şi catolicismul aproape în toate ţările din lume. În 1773, Papa Clement al XIV-lea a suprimat Ordinul Iezuiţilor. În 1814, Papa Pius al VII-lea a cedat presiunilor care se făceau asupra sa şi a reînfiinţat ”Societatea”.

În prezent, există colegii şi pastori iezuiţi. Ordinul Iezuiţilor este o organizaţie foarte influentă ce are ca scop perpetuarea catolicismului şi a puterii Papei. Totuşi, există un secret, o parte întunecată a acestei organizaţii numită ”Societatea lui Isus” Timp de sute de ani membrii lui au comis crime religioase. Erau bărbaţii cu pelerine negre care purtau pumnale pe dedesubt.

Conspiraţia de la originea Rezervei federale

În 1910, şapte bărbaţi s’au întâlnit pe insula Jekyll, în apropierea coastei statului Georgia, pentru a planifica fondarea Rezervei Federale SUA. Nelson Aldrich şi Frank Valderclip au reprezentat imperiul financiar Rockefeller. Henry Davidson, Charles Norton şi Benjamin Strong l’au reprezentat pe J.P. Morgan. Paul Warberg a reprezentat dinastia bancară Rothschild din Europa. Membrii familiei Rothschild erau agenţii bancari ai Iezuiţilor şi deţineau ”cheia averii Bisericii Romano-Catolice”.

Între grupurile Morgan, Rothschild şi Rockefeller exista o puternică rivalitate. Cu toate acestea s’au asociat într’un consorţiu şi au pus bazele cartelului bancar naţional numit Sistemul Federal de Rezervă, după cum afirmă G. Edward Griffin din The Creature From Jekyll Island. O recenzie a acestei cărţi suna astfel:

”Spune povestea modului în care bancherii i’au momit pe politicieni cu bani nemunciţi şi au ajuns să controleze cea mai mare parte a lumii.”

Familiile Rothschild, Morgan şi Rockefeller sunt controlate de ordinul iezuit. Aceste familii cu o puternica influenţă la nivel mondial ”fac ceea ce este necesar pentru a distruge libertatea constituţională din America şi pentru a’l conduce pe Papă spre dominaţia mondială.”

Titanicul – un ”cal troian” al timpurilor moderne

Construcţia Titanicului, comandată de o societate pe nume White Star Lines, a început în anul 1909 într’un şantier naval din Belfast, Irlanda. Populaţia din Belfast, în mare majoritate de religie protestantă, îi detesta pe iezuiţi. Controlul White Star Lines fusese preluat de J.P Morgan, căruia Iezuiţii i’au ordonat construiască Titanicul. Chiar de la început, luxosul vas de croazieră, Titanic, a fost destinat distrugerii.

Nu toate personalităţile puternice şi influente ale vremii erau de acord cu crearea Sistemului Federal de Rezervă. Benjamin Guggenheim, Isa Strauss şi John Jacob Astor s’au opus formării S.F.R. Aceştia, fără îndoială unii cei mai bogaţi oameni din lume, stăteau în calea planului iezuiţilor. Ei urmau să’şi folosească influenţa şi averea nu numai pentru a se opune planului iezuiţilor de a crea Rezerva Naţională, ci şi pentru a se opune Primului Război Mondial.

Din portul Southampton, Anglia, începe călătoria inaugurală a Titanicului. Oficial se știa că a fost construit pentru a oferi conexiuni săptămânale către Statele Unite, liniile oceanice se aflau în fruntea tehnologiei navale a erei. Cursa care s’a soldat cu naufragiul Titanicului era călătoria de inaugurare a celui mai mare vapor construit vreodată. Campania de promovare a vaporului imposibil de scufundat îi asigura pe pasageri de o siguranţă plină de confort.

Dar, adevăratul motiv pentru distrugerea navei a fost un joc prin care super-bogaţii Guggenheim-Strauss-Astor puteau fi eliminaţi.

”Ei trebuiau distruşi într’un mod atât de absurd încât nimeni să nu suspecteze că au fost omorâţi şi că iezuiţii au făcut aceasta.”

Pentru aceasta s’a urmărit să fie pe vas mulţi irlandezi, francezi şi italieni catolici. Şi protestanţii din Belfast au fost încurajaţi să emigreze în Statele Unite pe Titanic. Toţi aceştia erau oameni de care, în marea lor majoritate, lumea se putea ”dispensa”.

Un naufragiu programat

Deşi la momentul respectiv nu se cunoşteau aceste detalii, ulterior a ieşit la iveală că Edward Smith, căpitanul Titanicului era iezuit şi lucra pentru J.P. Morgan. Dar nu este singurul membru al acestei societăţi criminale secrete implicat în această afacere.

În documentarul National Geographic numit Secretele Titanicului, din 1986, se afirmă:

”Când vasul a plecat din sudul Angliei, la bord se afla Francis Browne. El era cel mai influent iezuit din toată Irlanda şi maestrul iezuit al lui Edward Smith.”

Eric J. Phelps afirmă în cartea Vatican Assassins:

”Iată escrocheria iezuită la cele mai ridicate cote. Pastorul de provincie Francis Browne se îmbarcă pe Titanic, fotografiază victimele, cu siguranţă îi dă raportul Căpitanului privind jurământul său ca iezuit şi a doua zi dimineaţa îşi ia la revedere de la acesta…”

Pentru căpitanul Smith acest ”general iezuit” era ca însuşi Dumnezeu. Browne l’a instruit ce să facă în apele de nord ale Atlanticului.
”Lui Edward Smith i’au fost date ordine să scufunde Titanicul şi exact asta a făcut.”

Conform filosofiei iezuite secrete, ”cei nevinovaţi pot fi sacrificaţi pentru o cauză benefică majoră; scopul scuză mijloacele.”

Căpitanul Smith navigase mai mult de 26 de ani în apele de nord ale Atlanticului, fiind unul dintre cei mai buni experţi pe ruta pe care naviga Titanicul, în ape reci. Căpitanul a ştiut de la început că vasul său a fost construit pentrua elimina duşmanii iezuiţilor. Titanicul a fost construit spre a fi un ”vapor al morţii”, care să eşueze de la prima sa călătorie. Căpitanul Smith ştia cu exactitate unde erau icebergurile.

Totuşi, el a intrat cu Titanicul cu viteză maximă, de 22 de noduri, într’o noapte fără lună, într’un câmp imens de gheaţă de 80 de mile marine pătrate, ascultând ordinele secrete ce le primise! Acţiunile Căpitanului Smith din ultimele sale ore nu au fost cele ale unui conducător puternic şi integru. Părea că se luptă cu propria sa conştiinţă: să fie un căpitan curajos sau să asculte de maestrul său şi să scufunde nava?

Bărcile de salvare au fost insuficiente. Din măreţul Titanic, după naufragiu nu au mai rămas decât 13 dintre aceste bărci, majoritatea pline cu femei şi copii. Au fost aruncate în aer rachete albe de semnalizare. Torţele de semnalizare de alarmă ar fi trebuit să fie roşii. Vasele care treceau pe lângă acesta au crezut că cei de pe Titanic dau o petrecere. Aceste exemple nu arată aroganţa unui echipaj care credea că Titanicul este imposibil de scufundat. Toate acestea au fost planificate.

Victime intenţionate şi victime colaterale într’o ”crimă perfectă”

Cei trei magnaţi are se opuneau creării Sistemul Federal de Rezervă, au fost omorâţi împreună cu cei din clasele mijlocie şi de jos. Soţia lui John Jacob Astor a fost salvată. La fel și Molly Brown. Naufragiul Titanicului a fost unul dintre marile dezastre ale secolului 20. Conform The Secret Terrorists de Bill Hughes.

În spatele acestei tragedii a stat Ordinul Iezuit aparţinând Bisericii Romano-Catolice:

”Vaporul imposibil de scufundat, palatul plutitor a fost construit să fie mormânt pentru cei bogaţi, care se opuneau creării Sistemului Federal de Rezervă. Pe 14 aprilie (dată din istorie la care a fost asasinat şi Abraham Lincoln) 1912, Titanicul s’a izbit de un iceberg şi toţi cei care se opuneau înfiinţării Rezervei Federale au fost eliminaţi. În decembrie 1913, Sistemul Federal de Rezervă a fost inaugurat în Statele Unite. Opt luni mai târziu, iezuiţii aveau destule fonduri prin intermediul Rezervei Federale pentru a declanşa Primul Război Mondial.”

După cum se poate observa S.F.R. a fost creat curând după dezastrul Titanicului.
Dintotdeauna clasa bogată a avut de câştigat de pe urma războaielor în care cei săraci au luptat şi au murit. Paginile cărţii The Secret Terrorists nu specifică numele Templierilor, Francmasonilor sau Iluminaţilor, dar aceştia sunt implicaţi în aceste conspiraţii monstruoase şi au control asupra băncilor, sistemului monetar, companiilor petroliere, corporaţiilor, guvernelor, politicienilor, armatei, poliţiei, legii şi sistemului judiciar, bisericilor, şcolilor, mass-mediei etc. etc…

Cei bogaţi şi puternici au condus întotdeauna lumea. Elita este cea care difuzează ştirile, cea care creează marile evenimente internaţionale. William Randolph Hearst a inventat ştiri şi şi’a tipărit propaganda în propriul său ziar. Se presupune că magnaţii sunt cei care au provocat căderea Bursei din 1929 şi au cauzat suferinţele care au survenit în urma Marii Depresiuni. Cei super-bogaţi au avut parte de o zi super-profitabilă din punct de vedere financiar în timpul Crizei. Cei care au pierdut tot au fost cei care doreau să investească, cei mai puţin bogaţi.

Nu e deloc incredibil faptul că adevărul despre această faimoasă călătorie a Titanicului nu a fost cunoscut atât de multă vreme, căci este vorba despre una din cele mai perfecte crime care au fost comise vreodată.

Mitul ”Vasului insubmersibil”

Naufragiul a devenit o legendă din cauza coliziunii sale cu un aisberg în noaptea dintre 14 și 15 aprilie 1912, în care 1518 dintre cei 2223 de pasageri și’au pierdut viața. Incidentul a inspirat numeroase filme, dar cu siguranță cel mai important și renumit, este cel din 1997, Titanic, filmul în care au jucat Leonardo Di Caprio și Kate Winslet.

Din acest film, al lui James Cameron, memorabil a rămas dialogul purtat între inginerul Thomas Andrews și Bruce Ismay:

”– Pompele vă vor oferi un răgaz, dar, oricum, nu este decât o chestiune de minute. Începând din acest moment, orice am face, Titanicul se va scufunda.
– Bine, dar vaporul ăsta e insubmersibil.
– E făcut din metal, domnule. Vă asigur ca se va scufunda. E o certitudine matematică.”

Pe 31 martie 1909, începe construcția Titanicului. Doi ani mai târziu, la 31 mai 1911, coca vasului e terminată, urmând să fie lansată la apă. Ca să alunece mai ușor, uriașa alcătuire de metal este unsă cu 20 de tone de săpun și de seu. O trag cinci utilaje de remorcare, care o pun în poziție de staționare lângă chei.

Cu toate acestea, nava este departe de a fi gata. Pentru instalarea echipamen­te­lor interioare mai sunt necesare câteva luni bune de muncă. În ciuda angaja­mentelor optimiste ale conducerii companiei, construcția transatlan­ti­cului este definitv încheiată de’abia pe 31 martie 1912.

Primele probe se des­fășoară la începutul lui aprilie, apoi vaporul pornește spre Southamp­ton, în vederea călătoriei sale inaugurale.

Cu o cocă dublă din placi de oțel asamblate prin nituri și având 16 compartimente separate prin 15 pereți perfect izolați, Titanicul oferea o siguranță maximă din punctul de vedere al exigențelor vremii. Dacă vreunul dintre compartimente era avariat, pereții desparțitori puteau fi coborâți printr’o comandă acționată electric de la nivelul puntii. În cazul pătrunderii unei cantități masive de apa, peretii de etanseizare puteau fi inchisi manual sau automat, prin intermediul flotoarelor de siguranta. Transatlanticul era dotat și cu un sistem de opt pompe ce ofereau o capacitate de evacuare de 400 de tone de apa pe ora. Doua compartimente puteau fi inundate fără ca vasul să se afle în pericol, pentru că restul asigurau plutirea.

În plus, Titanicul era dotat cu un sistem de navigare realizat la cele mai avansate standarde tehnologice ale timpului, iar dimensiunile sale colosale îl puneau la adăpost de ravagiile furtunilor marine. În punctele nevralgice, erau amplasate detectoare de fum, astfel încât soneria de alarma asigura o interventie rapida a angajaților în caz de incendiu. Iar culmea perfecțiunii în materie de sisteme de siguranță o reprezenta un aparat de detecție acustică a obstacolelor din apă.

Nu e de mirare că, în 1912, Titanicul era considerat o capodoperă a arhitecturii navale.

Mașinării avangardiste

Spre deosebire de alte pacheboturi, vasul dispunea de două motoare clasice cu aburi de 15.000 de cai-putere și de o turbina de joasă presiune de 16.000 de CP. Puterea totală ce putea fi transmisă elicelor era, prin urmare, de 46.000 CP. Aburii erau produși în 29 de cazane.

Energia electrică necesară iluminatului (pe vas existau 10.000 de becuri) și funcționării diferitelor aparate (pentru gătit, încălzire, răcire și aerisire) era asigurată de patru dinamuri cu o putere de 400 KW. Sistemul de telefonie de care dispunea Titanicul era, de asemenea, extrem de avansat.

Este vorba despre o instalație dublă, compusă dintr’un sistem central rezervat navigației și un sistem intern. Cel dintâi lega pasarela, comandamentul, puntea din față, sala motoarelor și compartimentul din spate. Cel de’al doilea, cu o capacitate de 50 de linii, îngăduia clienților ce ocupau cabinele de lux sa comunice cu diferite servicii (bar, restaurant etc.).

În plus, exista și o instalație TFF (telefon fără fir) de tip Marconi, de mare putere, care permitea emiterea și primirea de mesaje telegrafice.

Lung de 269 de metri, cu o greutate de 46.328 de tone, dotat cu elemente tehnologice de ultima ora, cu un stil arhitectural modern și un design interior de mare rafinament, colosul avea 8 punti principale (puntea de plaja, puntea pentru plimbari, puntea de tip sera, puntea superioara, puntea-salon, puntea principala, puntea centrala si puntea inferioara), pline de ornamente impunatoare, in care se amestecau toate stilurile europene. Pe 10 aprilie 1912, data la care a plecat de la Southampton spre Cherbourg si apoi spre Queenstown, Titanicul era cel mai mare si mai luxos vapor din lume.

Clase de confort și clase sociale

La bordul Titanicului se aflau 2.227 de persoane, inclusiv echipajul. Extrac­ția socială a pasagerilor reprezenta foarte bine, într’un tablou sintetic, repartiția averilor în Anglia acelei epoci. Biletele de la clasa I costau 4.000 USD, ceea ce la echivalentul de azi ar însemna 50.000 USD. La clasa a treia, preturile se ridicau la 50 USD, adică 625 USD actuali.

În cercul privilegiaților se aflau 325 de persoane, printre care domnul și doamna Straus, proprietari ai celebrelor magazine Macy’s din New York, Benjamin Guggenheim, Arthur Ryerson, regele oțelului, domnul și doamna Astor, a căror avere era evaluată la circa 100 de milioane de dolari. Pe punțile de lux putea fi întâlnit John B. Thayer, magnat al căilor ferate, dar și Sir Cosmo Gordon împreună cu soția.

Printre oaspeții de vază se mai număra Lady Duff Gordon sau Charlotte Cordeza, care va pretinde mai târziu despăgubiri de 177.352 de dolari în contul valizelor sale scufundate.

Edith Russel, o alta pasageră foarte bogată, avea o a doua cabină, destinata exclusiv depozitarii hainelor sale. Legenda spune că, înainte să urce într’o barcă de salvare, doamna Russel a trimis un tânăr valet (cabinier) să’i recupereze, cu prețul vieții, un purceluș de ipsos care funcționa ca o cutie muzicală cu cheiță.

Dacă la clasa a doua nu existau decât 205 pasageri, în schimb la clasa a treia urcaseră nu mai putin de 706. În aceasta din urma secțiune, bărbații erau grupați în partea din față a vasului și stăteau câte 6 sau 8 în cameră. Femeile dormeau, într’o infiorătoare promiscuitate, în partea din spate.

Foarte mulți pasageri erau imigranți ruși, suedezi, norvegieni, greci, italieni, francezi, germani, sirieni. Printre ei se afla și un japonez. După naufragiu, s’a prăpădit un singur copil care călătorea la clasa I, în vreme ce din rândul celor adăpostiți la clasa a III-a și’au pierdut viața 49.

La clasa I, cabinele ocupau partea centrală a vaporului, la nivelul celor trei punți superioare, acolo unde tangajul era mai puțin intens; fiecare cabină era unică, avea vedere directă la ocean și dispunea de decorațiuni somptuoase; unele aveau chiar și o porțiune de promenadă proprie și beneficiau de un personal cu înaltă calificare ce le era în întregime alocat, atunci când pasagerii bogați nu’și aduceau cu ei propriile menajere sau valeți. Băile, toaletele, salonul și sala de mese, la fel de opulente ca în marile hoteluri ale lumii, erau inaccesibile celor de la clasele inferioare. Deși se situau la mare distanță de ale clasei I, instalațiile și oportunitățile de la clasa a III-a erau net superioare celor similare de pe pacheboturile aflate atunci în funcțiune (care înghesuiau până la 50 de pasageri într’un dormitor).

Strigătele de dinainte de marea tăcere

Pe 14 aprilie, la doar două zile după pornire și la cinci ani după dejunul în decursul căruia se născuse visul White Star Line, temperatura scade dramatic. Vaporul se afla în preajma Terra Novei și spinteca apele Atlanticului cu o viteza de 700 de metri pe minut. Aflați la postul de veghe, în cabina de pe catargul principal, marinarii Fleet și Lee se apleacă înainte cu ochii ieșiți din orbite: la o distanța de 600 de metri de cocă se afla un aisberg. Fleet se întoarce și suna de trei ori clopotul de alarmă, apoi îl cheamă la telefon pe ofițerul Murdoch și răcnește:

”Aisberg în față!”

Înainte să închidă, comandă:

”Timona la babord!”

Timonierul învârte complet roata cârmei. În același moment, Murdoch transmite în sala mașinilor:

”Opriți motoarele!”, după care ordonă închiderea pereților de etanșeizare.

După câteva minute de așteptare, Titanicul începe să se deplaseze spre babord, dar, din păcate, o face prea încet. Impactul este inevitabil.

23.45. Marea izbitură.

Titanicul a lovit un aisberg care a sfâșiat coca pe o lungime de circa 90 de metri, distrugând pereții a sase compartimente. Apa a năvălit înăuntru, iar pe puntea din față cârmei zboară așchii de gheață. Căpitanul Edward Smith, un bătrân lup de mare în vârstă de 62 de ani, cel mai bine plătit comandant de vas din lume la acel moment, afla de la Murdoch ce s’a întâmplat și zărește pe indicatorul de poziție o înclinare de 5 grade spre tribord.

Îi comanda pe data ofiterului Bloxhall sa inspecteze zona lovita și să’i raporteze dimensiunile avariei. În același timp, dispune lansarea primelor CQD-uri (Close Quarters Defense, în cod Morse de alarma), pe care, între orele 00.15 și 02.17 le recepționeaza mai multe vase din zona (Mount Temple, aflat la 95 de km de locul nafragiului, Frankfurt, 285 de km, Bismark, la 130 de km și, într’un târziu, Carpathia).

La ora 00.25 este lansat de pe Titanic, prin intermediul radiotransmitatorului Jack Phillips, primul SOS din istoria marinei. După ce căpitanul ordona părăsirea vasului, Andrews, creatorul Titanicului, îi amintește că pentru aceasta operatiune nu au suficiente bărci de salvare la dispoziție.

Aici, poate, s’au legat toate ițele negre ale tragediei. Din ”rațiuni estetice”, spune o informație recentă, factorii de decizie au hotarât ca, din cele 32 de bărci prevăzute inițial, să nu fie luate la bord decât 20.

Sau, în termenii reci ai discuției dintre inginer și căpitan:

”Nu avem loc decât pentru 1.178 de persoane din cele 2.227. Aproape jumătate dintre pasagerii acestei nave sunt condamnați la moarte!”

Citește și:  600 DE SUPERSTIȚII LA ROMÂNI

sau:  AGRICULTORII DIN TRECUTUL ROMÂNILOR

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

CÂNDVA HRANA ZEILOR, MIEREA ESTE DUȘMANUL CANCERULUI

Nu există niciun leac pentru cancer. Invariabil cam asta este ceea ce auzim de la medici și odată ce ești diagnosticat trebuie să spui la revedere de la viața pe care ai avut’o anterior. Dacă te lași dus de nas de specialiști, chimioterapia ar trebui să fie singura ta prietenă din acea clipă, o ”prietenă” care te va duce invariabil la o agonie fără sfârșit.

Dar oare de ce tot mai mulți oameni din întreaga lume încep să aibă încredere în natură și în darurile ei? Te’ai întrebat vreodată ce se întâmplă dacă urmezi tramentul miraculos de ghimbir cu miere? Ei bine, află că atât ghimbirul, cât și mierea, sunt două produse naturale cu o mulțime de beneficii asupra sănătății. Așadar, nu e greu să’ți imaginezi că această combinație are efecte benefice multiple are organismului.

Medicina convențională nu va aproba niciodată aceste remedii naturale, pentru că natura nu poate aduce niciun profit. Ceea ce este fals. Medicamentele au la baza lor ingrediente extrase tot din natură, dar ele sunt filtrate de mari concerne pentru a obține profit mai înainte de a salva vieți, altfel nu s’ar investi sume mari în cercetare.

Profitul, însă, ar trebui să fie însăși sănătatea ta sau o viață lungă și sănătoasă. Cu toate acestea am putea spune că medicina clasică pe latura sa cea mai inumană are nevoie de oameni bolnavi, pentru a aduce oarece profit din acele medicamente administrate celor suferinzi, ca să merite întreaga industrie famaceutică.

Toate aceste lucruri se întâmplă deoarece medicina tradițională nu a înaintat în ritmul rapid al avansului tehnologic. Am putea spune că omul s’a civilizat pe măsură ce a renunțat la o viață naturistă, la acea nutriție naturală care îi asigura și o protecție împotriva unor boli care au răsărit odată cu industrializarea.

Deși în memoria colectivă a fost marginalizată, sunt astăzi destui oameni care împărtășesc zilnic povești uimitoare care explică modul în care s’au vindecat de cancer sau de alte boli considerate ”moderne”, deși unele se cunosc de mii de ani.

Unii cu morcovi, alții cu cânepă, alții cu curcuma, și multe altele…. Altcineva s’a vindecat de cancer cu miere. O persoană din Balcani în urma cu ceva ani, a fost diagnosticată cu unul dintre cele mai periculoase tipuri de cancer, cancer pulmonar, și bineînțeles, în același timp medicii i’au spus că nu va mai avea mult timp de trăit.

Această persoană care a avut totuși încredere în soluțiile alternative care ni le oferă natura, vindecându’se complet folosind miere și unele plante vindecătoare, a contrazis medicina modernă, care s’a dovedit total impotentă la astfel de maladii.

Într’o teorie a conspirației cineva s’ar întreba cui i’ar folosi un remediu convențional produs de industria farmaceutică dacă s’ar vindeca toți oamenii bolnavi de cancer, și nu s’ar mai folosi paliativele actuale care oricum nu vindecă, ci doar mențin oamenii bolnavi în agonie. Profitul ar avea de suferit serios în cazul în care spitalele ar fi goale, s’ar deschide posibilitatea ca întregi rețele sanitare să dea faliment, iar medicii nu ar mai avea pacienți.

Într’o altă teorie a conspirației, altcineva s’ar întreba cum de a apărut cancerul. Pentru că acest cuvânt ”cancer” este unul tot mai des întâlnit. Fie că îl auzim în filme, pe stradă sau la cunoscuţi, acesta este unul dintre cele mai înfricoşătoare cuvinte. Teama de cancer, chiar şi de pronunţarea cuvântului în sine pare să fie justificată de statistici.

Societatea Americană împotriva Cancerului a declarat că doar în 2008 au fost înregistrate 12,7 milioane de noi cazuri de cancer la nivel mondial. Estimările au identificat că în acelaşi an, 7,6 milioane de bolnavi de cancer s’au stins din viaţă, ceea ce înseamnă că zilnic, 21.000 de oameni nu au mai rezistat chinurilor impuse de această boală. Mai mult, specialiştii susţin că până în 2030, ca o urmare a creşterii populaţiei şi a extinderii speranţei de viaţă, se vor înregistra anual 21,4 milioane de cazuri noi de cancer şi că 13,2 milioane de morţi produse de cancer. Cu toate acestea, deşi mulţi dintre noi se luptă zilnic cu acest monstru nesătul, numit cancer, puţini sunt aceia care îşi cunosc cu adevărat inamicul.

Scurtă istorie a cancerului

Aşa cum ştim azi, cancerul este o boală cauzată de creşterea necontrolată a unei singure celule. Această dezvoltare este declanşată de mutaţii, schimbări de la nivelul ADN-ului care afectează genele în aşa fel încât determină creşterea celulelor canceroase. În cazul unei celule normale, circuitele genetice reglează diviziunea şi moartea celulară. La celulele canceroase în schimb, aceste circuite nu mai acţionează, eliberând celulele care nu se mai pot opri din creştere.

Diviziunea celulară ne permite nouă, ca organisme, să creştem, să ne adaptăm, să ne revenim după traume şi să trăim. Totuşi, distorsionate şi necontrolate, celulele canceroase se pot dezvolta în voie, se pot adapta, repara şi trăi în voie, cu costul vieţilor noastre. Celulele canceroase cresc şi se adaptează mai bine ca noi, fiind un fel de versiuni perfecţionate ale propriilor noastre fiinţe.

Cancerul este construit în genomul fiecăruia dintre noi. Genele care realizează diviziunea celulară a celulelor canceroase nu sunt străine de corpurile noastre, ci mai curând sunt nişte versiuni ale genelor care realizează funcţii celulare esenţiale pentru organismul uman şi care au suferit mutaţii. Cancerul este imprimat în societatea noastră. Pe măsură ce specia noastră îşi extinde durata de viaţă, creşterile maligne (mutaţii ale celulelor canceroase, care se acumulează odată cu vârsta) încep să apară. Prin urmare, cancerul nu este numai o boală relaţionată cu vârsta, ci ea, la fel ca oamenii, încearcă să supravieţuiască cât mai mult.

Datele arheologice descoperite în ultimul timp atestă că, de’a lungul istoriei, atât oamenii cât şi animalele au suferit de cancer. Unele dintre cele mai vechi informaţii legate de istoria cancerului au fost găsite fie în manuscrise, fie observate la mumiile egiptene care prezentau tumori osoase fosilizate. Mai exact, cercetătorii au descoperit, la mumii, cazuri de cancer osos numit osteosarcom şi chiar de cancer la cap sau gât.

Cea mai veche descriere a cancerului a fost descoperită în Egipt şi datează din anul 3000 î.Hr. Documentul poartă numele de Papirusul Edwin Smith şi reprezintă o copie a unui fragment dintr’un manual ce tratează chirurgia. În el sunt descrise 8 cazuri de tumori sau ulcere ale sânilor care au fost tratate prin cauterizare cu ajutorul unei unelte speciale. Totuşi, autorul manualului, care nu i’a dat niciun nume bolii, specifică faptul că nu există niciun tratament împotriva sa.

Numele de ”cancer”, însă, a fost dat de Hippocrate, considerat Părintele Medicinei, care a folosit pentru prima dată termenii de ”carcinos” şi ”carcinom” pentru a descrie tumorile care ulcerează şi pe cele care nu ulcerează. În limba greacă, aceste cuvinte se referă la crab. Probabil Hippocrate a vrut să facă o asociere între membrele animalului şi modul de extindere a tumorilor.

Ceva mai târziu, medicul roman Celsus, a tradus termenul în latină, adică în ”cancer” (termenul latinesc pentru crab), pentru ca ulterior, un al medic roman, Galen, să folosească ”oncos” (care în greacă înseamnă umflătură), tot pentru a descrie tumori.

Chiar dacă de’a lungul a mai multor secole, medicina a evoluat doar cu paşi foarte mici, în veacul al XVII-lea oamenii de ştiinţă încep să facă observaţii importante care vor conduce la formarea epidemiologiei cancerelor.

În 1713, Bernardino Ramazzini, un doctor italian, care a făcut studii medicale pe călugăriţe a semnalat lipsa cancerului de col uterin în rândul acestora, dar şi incidenţa relativ mare a cazurilor de cancer de sân. În urma acestor constatări, el s’a întrebat dacă nu cumva aceste cancere nu sunt legate de stilul lor de viaţă celibatar. Observaţia sa a ajutat la o mai bună înţelegere a infecţiilor cu transmitere sexuală, dar şi a modului în care acţionează hormonii.

După 62 de ani de la constatarea lui Ramazzini, Percival Pott de la Spitalul Sf. Bartholomew, din Londra, a constatat că foarte mulţi coşari suferă de cancer testicular şi a făcut legătura între această boală şi funingine.

În 1620, Thomas Venner, din Londra, a fost primul om care a încercat să avertizeze populaţia cu privire la daunele produse de tutun. În lucrarea sa Via Recta, el a notat că ”fumatul excesiv răneşte creierul şi ochii, inducând tremur al membrelor şi inimii”.

La aproape 150 de ani de la acest eveniment, în 1761, John Hil a publicat cartea ”Precauţii împotriva fumatului în exces”. Aceste însemnări au dus mai târziu (în anii 1950) la dezvoltarea cercetărilor care au arătat că fumatul poate produce cancer pulmonar.

Totuşi, cancerul a fost înţeles abia în secolul al XIX-lea, după ce s’a constat că toate plantele şi animalele sunt alcătuite din celule ce iau naştere din alte celule.

Înţelegerea mecanismului de funcţionare

La 19 martie 1845, doctorul scoţian, John Bennett a descoperit un caz neobişnuit. Unul din pacienţii săi, un zidar în vârstă de 28 de ani prezenta o umflătură misterioasă în zona splinei, în notele spunând:

”Are un ten de culoare închisă, de obicei sănătos şi temperat. El susţine că de acum 20 de luni nu mai poate face efort. În iunie a observat o tumoare în partea stângă a abdomenului, care timp de 4 luni a crescut, pentru ca apoi să stagneze.”

Deşi părea că boala nu va mai evolua, de’a lungul următoarelor săptămâni pacientul a experimentat febră, sângerări, durere abdominală. La început, simptomele nu erau decât supărătoare. Cu timpul, însă ele au devenit din ce în ce mai dese şi mai greu de suportat. Nu a durat mult până când tumorile s’au extins în zona inghinală, axile şi gât. Deşi a fost tratat cu lipitori, aşa cum se obişnuia, starea lui a continuat să se înrăutăţească. La autopsie, Bennett a descoperit că în sângele pacientului său exista un număr mult prea mare de globulele albe (care de regulă apar ca răspuns la o infecţie din corp). În urma rezultatelor, Bennett a crezut că puroiul se formează universal în interiorul sistemului vascular. Explicaţia l’ar fi mulţumit pe doctor, dar asta doar în cazul în care ar fi găsit sursa puroiului. Neputând să găsească nicio rană şi niciun abces, Bennet a numit cazul ”O supuraţie de sânge” şi a renunţat a mai cerceta.

Desigur, Bennet se înşela cu privire la acest diagnostic. La doar 4 luni după acest incident, un cercetător german în vârstă de 24 de ani, Rudolf Virchow, publica un raport în care prezenta un caz asemănător cu cel al lui Bennet. De data aceasta, pacienta era o bucătăreasă care avea în jur de 55 de ani al cărei sânge era invadat de globule albe ce se depuneau în zona spinei. La autopsie, patologii nici nu au avut nevoie de microscop pentru a observa stratul gros lăptos, de globule albe care plutea peste cel roşu.
Virchow, care era familiarizat cu raportul lui Bennet privind diagnosticul zidarului, nu a putut fi de acord cu teoria londonezului, considerând că sângele nu se poate transforma pur şi simplu în altceva. Fiind deranjat de simptomele neobişnuite, Virchow a ajuns se se întrebe dacă nu cumva sângele, în sine, era anormal. Neputând să găsească o explicaţie pentru apariţia acestei boli, el a numit’o Weisses Blut, adică sânge alb.

În 1847, însă, Virchow se decide să schimbe numele bolii cu unul mai academic şi o redenumeşte ”leukemia” de la cuvântul grecesc ”leukos” (alb) şi ”aima” (sânge).

Nereuşind să îi dea de cap acestei boli, Virchow se dedică studiului medicinei căruia îi va rămâne fidel până la sfârşitul zilelor, motiv pentru care el va rămâne în istorie drept ”părintele patologiei”.

Totuşi, această frustrare duce la una dintre cele mai importante constatări din domeniu medical: teoria celulară, pe care o expune în lucrarea Omnis cellula e cellula. După ce a înţeles diviziunea celulară, savantul îşi continuă studiile aspra cancerului şi descoperă că tumorile de acest fel prezintă o creştere necontrolată a celulelor, un fel de hiperplazie în formă extremă. Însă, pentru că tumorile păreau să deţină o formă de viaţă proprie, ca şi cum celulele ar fi fost posedate de o altă sursă ce le determina să crească, Virchow numeşte fenomenul ”neoplazie”.

Până să’şi găsească sfârşitul, în 1902, Virchow reuşeşte să şteargă din lumea medicală teoria legată de ”supurarea de sânge”, determinându’i pe specialişti să o adopte pe cea conform căreia cancerul este o boală caracterizată prin hiperplazie patologică ce determină celulele să se multiplice în mod autonom. Aceste creşteri necontrolate creează mase de ţesut (tumori) care distrug ţesuturile sănătoase. De asemenea, oamenii de ştiinţă ai acelor vremuri îmbrăţişaseră, mulţumită lui Virchow, şi ideea că aceste tumori se pot răspândi, formând metastaze. Până atunci cancerul fusese observat în diversele lui forme şi specialiştii realizaseră că el apare ca urmare a diviziunii celulare necontrolabile.

Munca savantului german i’a ajutat pe epidemiologi să’şi continue studiile nu numai pentru depistarea factorilor care influenţează apariţia cancerului (precum fumatul, obezitatea, radiaţii), ci şi pentru modurile în care această boală ar putea fi prevenită.

Înţelegând modul de formare a aceste boli de’a dreptul malefice, specialiştii au început să realizeze studii, cu scopul de a găsi mai multe informaţii ce ar fi putut duce, dacă nu la crearea unor tratamente eficiente, măcar la aflarea unor metode de prevenire. În 1915, de exemplu, Katsusaburo Yamagiwa şi Koichi Ichikawa, de la Universitatea din Tokyo au arătat, pe animale de laborator, că gudronul de cărbune poate produce cancer.

Tratamente și Chimioterapia

După al Doilea Război Mondial, descoperirile din domeniul medicinei au continuat să evolueze cu o repeziciune cu care nu o mai făcuseră niciodată. Datorită industrializării, companiile farmaceutice au adus la îndemâna publicului o multitudine de produse, astfel încât, aproape orice boală putea fi tratată. Consecinţa acestei dezvoltări explozive a farmaceuticelor a fost extinderea duratei de viaţă de la 47 la 68 de ani, în doar o jumătate de secol.

Cu toate acestea, din punct de vedere ştiinţific războiul era dezastruos de prematur. În anii ‘70, omul ajunsese deja pe Lună, însă nu reuşise să formeze o ştiinţă a cancerului, încă. La acea vreme, oamenii de ştiinţă nu înţelegeau cum ajung celulele să fie maligne.

Primul pacient vindecat de cancer metastazic s’a înregistrat în 1956, când Metotrexatul, medicament utilizat azi în chimioterapie, a fost folosit pentru tratarea unei tumori rare numite coriocarcinom. În următorii ani, experimentele au demonstrat că acest medicament poate fi utilizat şi pentru tratarea altor cancere. Această reuşită i se datorează lui Sidney Farber, un patolog pediatru, din Boston, care demonstrează că aminopterina, un compus relaţionat cu acidul folic (vitamina B9) produce remisia leucemiei la copii. Ulterior tratamentul utilizat de Farber a devenit predecesorul metotrexatului.

Astfel, ia naştere era chimioterapiei, ”o viziune sanitară a iadului”, aşa cum o numeşte Siddhartha Mukherjee, autorul cărţii The Emperor of All Maladies. Toate marile publicaţii din lume încep să publice studii despre cancer. În librării rafturile sunt ocupate de cărţi de oncologie şi nici cinematografia nu ocoleşte acest subiect.

Pentru tratarea prin chimioterapie, pacienţii erau închişi în saloane, un fel de închisori în care nimeni nu avea voie să pronunţe cuvântul ”cancer”. De asemenea, toate geamurile încăperilor erau dotate cu plase de sârmă, în încercarea de a’i împiedica pe suferinzi, care aveau un ten de culoare portocalie (din cauza tratamentului ce li se administra), să se sinucidă.

Intervenţiile chirurgicale

În anii ‘70, studiile clinice moderne au demonstrat că intervenţiile chirurgicale pot fi eficiente pentru înlăturarea cancerului de sân. Astăzi mastectomia radicală (implică extirparea muşchilor pectorali şi ganglionii limfatici din axile), se efectuează foarte rar, iar mastectomia radicală modificată (în care se păstrează ambii sau măcar unul din muşchii pectorali) este şi ea întâlnită mult mai rar decât în trecut.

În ultimii ani ai secolului XX, chirurgii dezvoltă tot mai multe tehnici revoluţionare cu ajutorul cărora reuşesc să extragă cât mai puţin ţesut sănătos în timpul intervenţiilor de înlăturare a cancerului. Aşa cum s’a evoluat de la mastectomie, la tumorectomie, progresele s’au înregistrat şi în ceea ce priveşte îndepărtarea tumorilor osoase şi a celor localizate în ţesuturi moi, precum cele din membre, fără a fi nevoie de amputare. Aceste progrese au depins nu numai de o bună înţelegere a cancerului şi de apariţia unor instrumente chirurgicale potrivite, ci şi de combinarea operaţiilor cu tratamente de chimioterapie sau radiaţii.

Până în ultimele decenii ale secolului trecut, în multe cazuri, diagnosticarea cancerului necesita deschiderea pacientului, astfel încât chirurgul să poată preleva mostre de ţesut. Din fericire, spre sfârşitul anilor 70’ încep să se folosească tehnici speciale pentru diagnosticare, precum ecografia, tomografia, tehnicile prin rezonanţă magnetică şi tomografia prin emisie de pozitroni.

Tratamente hormonale

O altă descoperire, de data aceasta una a secolului al XIX-lea, a pus bazele pentru o metodă modernă utilizată în tratarea şi prevenirea cancerului de sân. În 1878, Thomas Beatson, absolvent al Universităţii din Edinburgh, a descoperit că sânii femelelor de iepure nu mai produc lapte după îndepărtarea ovarelor. Analizând mai bine fenomenul el a observat că ovarectomia vine în ajutorul celor care suferă de cancer la sân şi că hormonul feminin, estrogenul, joacă un rol foarte important în apariţia cancerului de acest tip. Astfel, studiile sale au reprezentat piatra de temelie pentru crearea terapiei hormonale.

La o jumătate de secol după descoperirea lui Beatson, Charles Huggins, urolog de la Universitatea din chicago a observat că extirparea testiculelor induce o regresie dramatică a cancerului de prostată metastatic. La scurt timp după aceea, s-a hotărât că acest tip de cancer poate fi oprit cu ajutorul tratamentelor care blochează producţia de hormoni.

Radiaţiile

În 1895, Wilhelm Conrad Roentgen, anunţă descoperirea emisiilor unor radiaţii penetrante pe care le numeşte radiaţii X. La nivel mondial, toată lumea se declară încântată de reuşita fizicianului german şi în doar câteva luni, radiaţiile X încep să fie utilizate pentru diagnosticarea pacienţilor, pentru ca apoi, peste 3 ani ele să fie utilizate în tratarea cancerului.

La început terapia prin radiaţii utiliza radiu şi maşini pentru diagnosticare cu joasă tensiune care creşteau şansele de supravieţuire ale pacienţilor. Cu toate acestea, nu a durat mult până când medicii şi-au dat seama că radiaţiile au şi o parte întunecată, căci în cantităţi mari ele pot favoriza apariţia cancerului.
Cu timpul, metodele şi aparatele utilizate în terapia prin radiaţii au devenit din ce în ce mai bune. Astăzi, dozajul radiaţiilor se face foarte precis, astfel încât ele să distrugă doar ţesutul canceros, nu şi pe cel sănătos.

O mai bună înţelegere a biologiei celulelor canceroase a dus la dezvoltarea unor agenţi biologici capabili să mimeze unele semnale naturale pe care corpul le foloseşte cu scopul de a controla creşterea celulelor. Studiile clinice au început, unul câte unul, să susţină tratamentul anticancer numit bioterapie sau imunoterapie. Acum, unii dintre aceşti agenţi biologici, care apar în mod natural în corp, pot fi realizaţi şi în laborator. Fiind administraţi bolnavilor de cancer, agenţii biologici influenţează răspunsul imunitar natural pentru a ataca celulele canceroase.

În ciuda acestei multitudini de tratamente, nu toate tipurile de cancer reacţionează la fel şi nu toate terapiile dau rezultate. Din acest motiv, în ultimul timp, medicina personalizată încearcă să găsească combinaţiile de tratamente utile fiecărui individ în parte. Desigur, procedura este pe cât de inedită, pe atât de costisitoare. Ea presupune prelevarea ţesutului canceros de la pacient şi implantarea sa într’o serie de şoareci, pe care se realizează teste cu scopul de a afla ce tratament reacţionează mai bine împotriva tipului respectiv de cancer.

Acum, un grup de companii farmaceutice crede că secretul pentru învingerea cancerului s’ar putea afla chiar printre aceste studii deja realizate. În acest sens ele militează pentru împărtăşirea datelor reieşite în urma studiilor, cu scopul de a îmbunătăţi rata de succes a terapiilor anticancer. Denumit DataSphare, proiectul vizează să creeze un depozit de informaţii prelevate în urma studiilor realizate de companii şi universităţi asupra cancerului.

Cu toate că, de mii de ani nimeni nu a găsit o cale de a pune capăt acestei boli malefice, trebuie să ne gândim că toate aceste descoperiri şi tratamente anticancer au în spatele lor o muncă titanică, mii de cercetări, de rapoarte şi de studii clinice.

Pentru a ne putea da seama de paşii uriaşi pe care i’a făcut medicina în ultimele secole, putem face un mic exerciţiu de imaginaţie. Cum ar fi dacă regina persană, Atossa, care a trăit în jurul anului 500 î.Hr şi care a suferit de cancer la sân, ar fi putut să călătorească în timp, secol după secol. La două sute de ani după ce ea i’a poruncit unui sclav grec, numit Democedes, să îi extirpe tumoarea, sub forma a ceea ce pare una din cele mai primitive mastectomii, Atossa ar afla că Hippocrate are un nume pentru boala ei şi că acela este karkinos.

Peste o altă mie de ani, ea ar putea suferi o altă intervenţie prin care i se înlătură tumoarea, dar care nu ar fi destul de bună încăt să împiedice reapariţia ei. În 1778, la clinica lui John Hunter, regina ar afla că operaţiile de extirpare a tumorilor se realizează numai dacă boala este în stadiu incipient. Pe măsură ce înaintează spre secolul al XIX-lea, Atossa are o nouă şansă să scape de boală. Noua operaţie pare mult mai periculoasă, căci este vorba de o mastectomie radicală, dar şi mult mai promiţătoare. La începutul anilor 1900, boala ei ar putea fi tratată numai prin terapie cu raze X, pentru ca 50 de ani mai târziu, o altă generaţie de medici să combine două strategii: mastectomie simplă şi radiaţii. În anii ‘70 boala reginei are şanse să dispară şi pentru prima dată există speranţa că ea nu va mai recidiva.

În sfârşit, în secolul XXI, Atossa are posibilitatea de a nu se expune la tratamente toxice fără a şti sigur dacă ele îi sunt sau nu benefice. Pentru prima dată, ea poate, mai întâi, să încerce terapiile pe şoareci avatar.

Deşi nu se poate să realizăm comparaţii între tehnicile utilizate acum 2500 de ani şi cele din prezent, trebuie să subliniem faptul că, dacă Atossa ar fi trăit acum şi ar fi fost diagnosticată cu cancer la sân la vârsta de 40 de ani, ea ar fi putut să mai trăiască 15-20 de ani, multumită noilor tratamente. Cu alte cuvinte, medicina clasică nu vindecă, ci doar prelungește viața oamenilor.

Citește și:    VINDECĂ’TE SINGUR DE CANCER!

Cuvintele omului norocos vindecat cu miere sunt de prisos nouă celorlalți, dar ele dezvăluie deja un mare adevăr, pentru că nu este și nici nu va rămâne un caz singular:

”Am plecat de la spital în luna aprilie, iar în vară eram deja un om complet diferit. Când m’am dus la consultație, doctorii mei nu puteau crede că sunt încă în viață însă rezultatele analizelor mele pur și simplu i’a uimit… Persoanele cu destin asemănător au venit la mine și eu le’am repetat mereu povestea mea, agonia prin care a trebuit să trec precum și modul prin care m’am vindecat. Rețetele mele îi ajută, le oferă speranță.”

Dupa verificarea analizelor care erau extrem de bune față de ultimele, medicii l’au sfătuit să’și continue terapia. Datorită mierii și plantelor sale, cancerul pulmonar a dispărut complet, iar rezultatele au arătat doar mici urme ale bolii. Astăzi, sănătos și plin de energie, subiectul nostru are un nou hobby – albinele sunt noile sale favorite.

Oamenii din întreaga lume vin pentru a’i cere un sfat, iar el își deschide inima pentru toată lumea care este destul de interesată și nerăbdătoare să trăiască și să se bucure de o viață sănătoasă, considerând că se simte obligat și recunoscător să ajute și el alți oameni, așa cum la rândul lui a fost și el ajutat.

Mierea, Hrana Zeilor

Un strop de miere în lumina Soarelui străluce precum un bob de chihlimbar ce a străbătut timpurile, păstrând ferecată o poveste de la începutul Lumii. Pe atunci, Lumina şi Căldura Soarelui se adunau împreună cu Seva Pământului în potirele de nectar ale florilor.

O fiinţă mititică cu aripi transparente vizitează florile, le şopteşte ceva la ureche şi le dăruieşte un praf auriu de polen. Înveselite, florile îşi varsă potirele în desaga vizitatoarei, iar aceasta se întoarce la casa din scorbură. Aici împreună cu suratele ei pregătesc dulceaţa care le va încălzi zilele friguroase ale iernii. Şi lucrurile s’au repetat an după an, secol după secol, ca un fir neîntrerupt prin istorie, până la noi.

Mierea este considerată a avea proprietăți de vindecare din cele mai vechi timpuri. În medicina populară acest produs a fost folosit de mii de ani. Datorită proprietăților sale vindecătoare, era considerata a fi hrana zeilor, sau ”hrana vie”, și una dintre cele mai puternice cure naturale pentru multe boli și tulburări.

Cele mai vechi însemnări ale folosirii mierii ca aliment datează în urmă cu 5000 de ani. În Egiptul Antic şi în Roma Antică, mierea era folosită ca îndulcitor pentru prăjituri, biscuiţi şi alte delicatese, în lipsa zahărului. Şi acestea sunt doar câteva exemple.

Egiptenii din antichitate foloseau mierea ca un îndulcitor, ca un cadou pentru zeii lor și chiar ca un ingredient la îmbălsămare. Turte de miere au fost coapte de egipteni și folosite ca ofrandă să împace zeii. Grecii, de asemenea, au făcut prăjituri cu miere și le-au oferit zeilor.

Grecii au văzut mierea nu numai ca un aliment important, ci și ca un medicament pentru vindecare. Cărțile de rețete grecești erau pline de dulciuri și prăjituri făcute din miere. Brânzeturile au fost amestecate cu miere pentru a face prăjituri cu brânză, descrise de Euripide în secolul V î.Hr. ca fiind cufundate cel mai bine în mierea bogată a albinelor de aur.

Ambrozia

Ambrozia a fost cunoscută ca fiind hrana zeilor eleni şi substanţa care le conferă nemurirea. Există numeroase legende şi mituri legate de puterile pe care le avea ambrozia. De exemplu, se spunea că, atunci când o consumau, zeii deveneau nemuritori. Atunci când fiul unui zeu, cum a fost, de exemplu, Apollo, mânca ambrozie, se transforma imediat în adult.

Nimeni nu ştie cu exactitate ce conţinea ambrozia. Unele voci susţin că ea era produsă din miere fermentată, alţii spun că era obţinută din vin. Există, însă, opinii care sugerează faptul că ambrozia era, de fapt, o ciupercă cunoscută sub numele de ”Buretele muştelor” (Amarita Muscaria).

Miedul

Miedul este o băutură tradițională moțească, preparată încă din vremea regatelor getice și chiar cu mult timp înaintea acestora, cel mai probabil din neolitic sau epoca bronzului. Romanii numeau aceasta licoare „aqua mursa”.

Evident că are la bază mierea. S’a produs și s’a păstrat în Muntii Apuseni, existând dovezi că a rămas și pe vremea romanilor care au făurit în Carpați, Colonia Dacia, albinăritul fiind una din preocupările principale în Țara Moților. Miedul moțesc se prepară din faguri cu miere și apa, care se lasă la macerat timp de patru săptămâni.
Se storcea mierea din faguri, iar fagurii rămași cu ceva miere în ei se puneau într’un vas de lemn, peste care se punea apa. După patru săptămâni, amestecul începea să fermenteze, devenind o băutură slab alcoolică și acidulată, căreia îi erau atribuite chiar și proprietăți vindecătoare.

Etnograful Adriana Țuțuianu, de la Muzeul National al Unirii din Alba Iulia, a subliniat ca era foarte important să se respecte perioada în care se culegeau fagurii, pentru ca0 miedul să fie de calitate. Ea a spus că bătrânii moți își sacrificau stupii bâtrâni la sfârșitul lunii august, în preajma sărbătorii ”Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul”, fagurii fiind atunci numai buni pentru fermentare.

Despre importanța miedului pentru moți a vorbit și istoricul David Prodan, în lucrarea sa „Răscoala lui Horea”. El a relatat despre un incident petrecut in 1782, în Câmpeni, la Târgul Rusaliilor… Atunci, dreptul la crâșmărit le’a fost luat autohtonilor și atribuit unor comercianți armeni, moților fiindu’le interzisă astfel vânzarea băuturii lor tradiționale, miedul. Supărați, ei au spart buțile cu vin și rachiu ale comercianților care primiseră dreptul la crășmărit.

Povestea este vie. Doar că azi oamenii exploatează albinele în stupi standard, le studiază în laborator ca pe nişte simple insecte şi le privesc la microscop mierea şi celelalte fapte.

Albinele produc acest lichid de aur cu o consistență, gust și aromă diferită în funcție de florile pe care le polenizează. Ştim că albinele vin la stup cu o cantitate de nectar în guşă. În întunericul dinăuntru, fiecare strop de nectar este prelucrat în comun, trecând de la o albină la alta, în procesul numit trofolaxie, când pierde o parte din apă, se încarcă cu enzime, lactobacilli, bifidobacili, puţin polen, proteine şi se transformă încet în miere. Fiecare picătură de miere poartă mesajul chimic şi vibraţional al comunităţii stupului.

Pentru albine mierea este alimentul firesc care le păstrează sănătatea şi vigoarea. Noi o utilizăm ca aliment pentru dulceaţa şi aromele ei, dar totodată îi recunoaştem şi virtuţile terapeutice multiple.

Are o valoare energetică ridicată, prin conţinutul mare de zaharuri de calitate, de aceea este indicată în surmenaj, oboseală fizică sau intelectuală, debilitate, stări de convalescenţă, tulburări de creştere. Cu atât mai mult cu cât conţine numeroase vitamine şi minerale. Datorită compoziţiei sale complexe şi încărcăturii vitale, este mult mai hrănitoare decât zaharul rafinat care este un produs lipsit de viaţă, format doar din zaharoză.

Mierea administrată per-oral are acţiune antiinflamatoare, antimicrobiană, antialergică, expectorantă, antitusivă, calmantă, antispastică, îmbunătăţeşte diureza şi eliminarea toxinelor, creşte capacitatea de apărare a organismului, are acţiune favorabilă asupra muşchiului cardiac şi circulaţiei coronariene, hrăneşte si fortifică celulele nervoase, îmbunătăţeşte somnul, tonifică şi reglează activitatea sistemului endocrin, combate constipaţia şi fenomenele putride din intestine, creşte rezerva de glicogen hepatic, ameliorează funcţiile celulelor hepatice. Favorizează absorbţia calciului şi a altor nutrienţi, facilitează digestia proteinelor şi grăsimilor.

La sugari facilitează acidifierea cazeinei din lapte cu formare de fulgi fini uşor de digerat. Stomacul se evacuează într’un timp mai scurt, prevenind fermentaţiile, balonarile şi colicile abdominale. O mare nedreptate s’a făcut mierii în urma cu mai mulţi ani, când s’a recomandat a nu se da copiilor sub un an, pe motiv ca ar putea produce botulism. Totul a pornit de la un singur caz de botulism la un sugar, când s’a considerat, fără dovezi clare, că boala ar fi fost transmisă prin spori de bacili găsiţi accidental în miere. Dar foarte mulţi spori botulinici se găsesc pretutindeni în praf; copiii merg de’a buşilea pe podea, iar sporii adera pe mâini ori jucării, de unde pot fi ingeraţi. Deşi mulţi expuşi, totuşi foarte puţini bebeluşi se îmbolnăvesc de botulism.

Experimente prospective mai vechi s’au făcut pe loturi de persoane dintre care unele consumau drept îndulcitor doar zahăr, iar altele consumau doar miere. Urmărite pe mai mulţi ani, s’a observat ca acei ce consumă zahăr fac diabet în rata obişnuită, dar consumatorii exclusivi de miere nu se îmbolnăvesc de diabet.

Iar la pacienţii cu diabet (în special de tip 2), mierea în cantităţi mici pe stomacul gol poate diminua şi stabiliza glicemia. Chiar şi diabeticii pot consuma 1-2 linguriţe de miere pe zi fără riscuri, în special dacă mierea este de salcâm. Aceasta conţine mai multă fructoză decât glucoză şi zaharoză; de asemenea mierea de rozmarin şi cea de lavandă.

Proprietăţile ontioxidante ale mierii sunt dovedite prin numeroase studii de laborator. La fel deosebita ei capacitate antimicrobiană. Nici o bacterie nu poate supravieţui în miere.

La Universitatea din Roma Tor Vergata, Prof. Antonella Canini şi echipa desfăşoară studii asupra capacităţii antitumorale a mierii. Pe culturi celulare de melanom bovin, s’a evidenţiat ca în diluţie de 1 / 40, mierea de salcâm exercită în 24 ore de la tratare un efect inhibitor celular de 35-45%.

În Egipt. Prof. Mamdouh Abdulrhman, tratează de mulţi ani de zile cu injecţii intravenoase cu miere de albine. Se injectează cantităţi foarte mici, în diluţie cu ser fiziologic sau apa distilată, iar metoda este complet lipsită de riscuri toxice. Rezultatele sunt foarte bune pentru numeroase afecţiuni, între care boli cardio-vasculare, reumatismale, respiratorii, oncologice, diabet zaharat. Datorită efectelor uneori spectaculoase, terapia s’a extins şi în alte ţări, de exemplu în Germania, unde s-a iniţiat o tehnică de filtrare şi înfiolare a soluţiei de miere injectabilă.

În aplicaţie externă, este un remediu de excepţie pentru tratarea rănilor dificile, adânci, anfractuoase, infectate, mai noi sau mai vechi. Poate fi utilizată pentru escare, abcese fistulizate, alte tipuri de plăgi cu lipsa de piele sau de ţesut subcutanat. Se foloseşte miere curată, fluidă care se toarnă pe întreaga rană încât să o umple; în cazul fistulelor se introduce cu seringa.

Cum acţionează? Mai întâi, mierea distruge microbii şi dizolvă resturile necrozate, pe care le fluidizează uşurând eliminarea lor. Funcţionează ca şi o foarfecă chimică, prin enzimele pe care le conţine şi oxigenul activ eliberat în contact cu ţesutul afectat. Marele avantaj este ca mierea fiind fluidă şi fluidizându’se mai mult pe rană, poate pătrunde până în cele mai inaccesibile zone ale plăgii. Rămâne o suprafaţă curată pe care apar muguri de creştere ai ţesutului normal. În continuare stimulează creşterea ţesutului conjunctiv din profunzime către suprafaţă. Un tratament corect făcut, conduce la completarea progresiva a lipsei de ţesut, până la umplere. Când s’a ajuns la nivelul pielii sănătoase din jur, se produce o epitelizare cu cicatrice minimă.

Profesorul Bernard Descottes a făcut tratamente cu miere timp de peste 20 de ani, în clinica sa de chirurgie din Paris. Astfel a reuşit să rezolve cazuri numeroase ce păreau fără de speranţă în chirurgia convenţională.

Mierea este utilă şi în arsuri. În special la arsurile cu răni deschise, mierea aduce alinare şi mari beneficii. Turnata chiar şi imediat după accident, în strat gros şi acoperită bine cu pansament, ea curăţă leziunile, fereşte de microbi, absoarbe căldura şi secreţiile, reconstruieşte din adânc.

Tot o aplicaţie externă deosebită este masajul cu miere. Este o metodă particulară de masaj, ce utilizează cantităţi mici de miere în raport cu suprafaţa tratată şi manevre specifice prin care se extrag din corp prin piele numeroase materii toxice. Sunt curăţate şi stimulate circulaţia sanguină şi limfatică, glandele sudoripare şi sebacee, se flexibilizează ţesuturile. La finalul sesiunii, realmente se elimină din piele o materie reziduală cu aspect grăsos, culoare albă-gălbuie (chiar cenuşie la fumători) care conţine diverse toxine; cele mai neaşteptate detectate în laborator au fost plasticul şi metalele grele. Pielea rămâne curată şi catifelata, iar pacientul se simte bine, relaxat. Masajul se face pe spate cel mai frecvent, pentru detoxifiere şi întreţinere. Se poate practică însă şi pe alte zone ale corpului în funcţie de problemele de sănătate ale fiecărei persoane.

O aplicaţie în cosmetică a masajului cu miere de albine este pentru zonele cu celulita, unde aceasta se reduce, iar pielea devine netedă.

Tot în scop cosmetic, se poate folosi şi în aplicaţie simplă pe pielea feţei şi decolteului, sau oriunde pe corp. Se lasă sa acţioneze minim 15-30 de minute apoi se spală cu apa. Dacă durata de acţiune este mai lunga, efectele vor fi mai plăcute. Pielea se curăţă şi este bine hrănită, se înviorează şi devine catifelată. Prin combinarea mierii cu alte produse apicole şi vegetale se pot obţine măşti de faţă şi corp cu efecte mult mai puternice.

Când este administrată împreună cu alte remedii, mierea acţionează ca un cărăuş pentru acestea către ţinta lor şi totodată le amplifică acţiunile. În Medicina Tradiţională Chineză este asociată Elementului Pământ, acela care le hrăneşte şi le echilibrează pe toate celelalte. Ayurveda consideră mierea drept nutrient Rasayana, care hrăneşte în profunzime toate ţesuturile, revigorează, prelungeşte viaţa, păstrează frumuseţea şi tinereţea.

Mierea a fost, de asemenea, utilizată în cultele religioase, ritualurile de îmbălsămare, și pentru o lungă perioadă de timp a fost un privilegiu consumul ei, întrucât era destul de scumpă.

Multe alte persoane care urmează astfel de rețete, combină mierea cu unele condimente din pin și ghimbir, aceasta fiind rețeta pe care o urmează, chiar dacă medicina convențională nu încurajează folosirea unor astfel de metode, deși din câte știm nu ar fi contrar jurământului lui Hippocrate.

Jurământul lui Hippocrate este un jurământ care cuprinde îndatoririle morale ale unui medic în exercitarea profesiunii sale. Este atribuit lui Hippocrate, medic din Grecia antică. Multe din principiile acestui jurământ sunt și astăzi valabile, ca păstrarea secretului profesional sau interzicerea relațiilor intime cu pacienții. Altele sunt subiecte controversate, cum ar fi interzicerea avortului sau a eutanasiei.

În multe universități, absolvenții facultăților de medicină rostesc la sfârșitul ceremoniei de încheiere a ciclului universitar jurământul lui Hippocrate:

”Jur pe Apollo medicul, pe Esculap, pe Higea și Panacea și pe toți zeii și zeițele, pe care îi iau ca martori, că voi îndeplini acest jurământ și poruncile lui, pe cât mă ajută forțele și rațiunea:

Să respect pe cel care m’a învățat această artă la fel ca pe propriii mei părinți, să împart cu el cele ce’mi aparțin și să am grijă de el la nevoie; să’i consider pe descendenții lui ca frați și să’i învăț această artă, dacă ei o doresc, fără obligații și fără a fi plătit. Să transmit mai departe învățăturile acestei arte fiilor mei, fiilor maestrului meu și numai acelor discipoli care au jurat după obiceiul medicilor, și nimănui altuia.
Atât cât mă ajută forțele și rațiunea, prescripțiunile mele să fie făcute numai spre folosul și buna stare a bolnavilor, să’i feresc de orice daună sau violență. Nu voi prescrie niciodată o substanță cu efecte mortale, chiar dacă mi se cere, și nici nu voi da vreun sfat în această privință. Tot așa nu voi da unei femei un remediu abortiv.
Sacră și curată îmi voi păstra arta și îmi voi conduce viața. Nu voi opera piatra din bășică, ci voi lăsa această operație celor care fac această meserie.
În orice casă voi intra, o voi face numai spre folosul și bunăstarea bolnavilor, mă voi ține departe de orice acțiune dăunătoare și de contacte intime cu femei sau bărbați, cu oameni liberi sau sclavi. Orice voi vedea sau voi auzi în timpul unui tratament voi păstra în secret, pentru că aici tăcerea este o datorie.
Dacă voi respecta acest jurământ și nu îl voi călca, viața și arta mea să se bucure de renume și respect din partea tuturor oamenilor; dacă îl voi trăda devenind sperjur, atunci contrariul.”

Într’un alt caz o femeie i’a trimis o rețetă proprie, în speranța că va ajuta și pe alții pentru a se vindeca de cancer, rețeta asemănătoare cu a lui. La rândul ei a fost diagnosticată cu cancer endocrin și a petrecut 20 zile la terapie intensiva. Nimeni nu a crezut că va rămâne în viata. Cu toate acestea, ea a început să folosească o cale de atac naturistă prin combinarea ghimbirului cu mierea și în doar câteva zile ea a revenit la viață, fără chimioterapie, fără alte metode clasice, în ziua de azi fiind mai sănătoasă ca niciodată.

Iată rețeta minune:

Ai nevoie de câteva rădăcini de ghimbir. Se macină fin ghimbirul și se amestecă cu o jumătate de kg miere. Nu uitați că mierea trebuie să fie organică, nu contrafăcută, așa că asigurați’vă că o cumpărați de la cineva de încredere.

Cum recunoaştem mierea curată de stup?

În laboratoare se analizează granulele de polen şi componentele chimice. Una dintre ultimele descoperite, o proteină numită apalbumina 1 (Prof. Josef Simuth, Inst. de Biologie Moleculara, Slovacia), este specifică atât pentru miere cât şi pentru lăptişorul de matcă, polen şi pastură.

În afara laboratorului, privind mierea din borcan, este important de ştiut că doar mierea naturală cristalizează. Iar cât timp este fluidă are o anume elasticitate: dacă este lăsată să curgă dintr’un vas înclinat, atunci când îl mişcam spre a stopa curgerea, fluxul nu se întrerupe brusc: persista un filament de miere care are o mişcare elastică de urcare-coborâre, din care se mai pot desprinde una-două picături.

Spre a’şi păstra toate proprietăţile, mierea trebuie ţinută bine închisă, la întuneric, la o temperatură recomandată de 14 grade C. La temperaturi mai mici cristalizează repede. La temperaturi mai mari se pierd aromele şi se închide la culoare. Expusă la soare, lumina şi căldura distrug enzimele şi vitaminele.

Păstrați remediul în borcan, și consumați o lingură de 3-4 ori pe zi. De asemenea, este important să se evite orice contact cu obiecte din metal, deci încercați să utilizați o lingură din lemn. Astfel ar trebui să vedeți primele rezultate în doar 4 zile.

De asemenea, este important să rămâneți optimiști, indiferent de ceea ce spune medicul dumneavoastră. Depresia este ceva ce nu trebuie să te acapareze, tu trebuie să câștigi această bătălie cu orice preț.

Acum ai mierea de partea ta, și după cum puteți vedea, ea poate vindeca chiar și cele mai periculoase tipuri de cancer – chiar dacă vi se va spune ca nu veți mai avea mult de trăit.

Ghimbirul este apreciat încă de acum două milenii pentru beneficiile sale importante pentru sănătate, în special în menținerea funcționalității digestive.

Mierea este un puternic antioxidant. Gustul și textura depind de tipul florilor din care provine nectarul cules de către albine.

Când combini ghimbirul cu miere rezultă un remediu naturist în tratarea și prevenția unui număr ridicat de afecțiuni, în special datorită mierii care potențează acțiunea benefică a ghimbirului.

Ghimbir și miere pentru probleme respiratorii

Te confrunți cu o răceală severă, o gripă ori un guturai, tușești, iar gâtul tău pare să fie o rană vie? Ghimbirul cu miere este un excelent expectorant care te poate ajuta să elimini simptomele bolilor specifice sezonului rece și să te vindeci mai repede.

Consumă ceai de ghimbir îndulcit cu miere sau pregătește-ți suc natural din ghimbir în care adaugi miere după bunul plac pentru a scăpa de răceală și de inflamațiile de la nivelul gâtului.

Amestecă a 1/2 linguriță de praf de ghimbir, cu 2-3 boabe de piper negru, 2-3 cuișoare, 2-3 semințe de cardamom și 1/2 linguriță de semințe de chimen. Adaugă câteva frunze din ceaiul preferat peste toate aceste ingrediente, pune totul la fiert, după care consumă ceaiul obținut îndulcit cu miere. Pentru a avea parte de efectul scontat, consumă acest ceai de 2-3 ori pe zi.

Ghimbir cu miere pentru indigestie

Ghimbirul ameliorează problemele de tranzit intestinal, iar mierea nu face decât să sporească și mai mult efectele benefice ale acestei rădăcinoase.

Tot acest tratament naturist, mulțumită proprietăților carminative ale ghimbirului, te va ajută să elimini și durerile abdominale cauzate de acumularea de gaze în interiorul intestinelor.

Amestecă 1 linguriță de ghimbir râs cu 1 linguriță de miere și consumă preparatul obținut imediat după fiecare masă.

Ghimbir cu miere pentru dureri menstruale
Pregătește’ți un ceai aromat din bucățele proaspete de ghimbir pe care le fierbi timp de 15 minute. La final, îndulcește băutură cu miere, după gust.

Alte beneficii ale ghimbirului cu miere

Îndepărtează stările de greață, inclusiv răul de mașină, avion etc. Ameliorează durerile provocate de întinderile musculare, prin aplicarea de comprese în zonă afectată de 2 ori pe zi. Combinația de ghimbir cu miere este una dintre cele mai eficiente remedii naturale și ajută la detoxifierea organismului.

Sănătate curată: Ghimbir cu miere la borcan – cum se face și cum se administrează? Ghimbirul cu miere este o rețetă pe care trebuie să o faci acasă măcar în sezonul rece sau ploios, când virușii și bacteriile își fac de cap în aer.

Aveți nevoie de următoarele ingrediente:
500 grame de rădăcină de ghimbir
550 grame de miere polifloră organică

Cum se prepară?

Curăță de coajă rădăcina de ghimbir și o dai pe răzătoarea mică sau o tai cubulețe mici de tot, ca la salata de boeuf. Daca o dai pe răzătoare, fă’o pe sensul fibrelor din interior.
Pune ghimbirul ras în borcan, adaugă mierea și amestecă bine cu o lingură de lemn.
Închide ermetic borcanul și lasă’l în frigider, la macerat, o săptămână.
Peste amestec, la macerat, poți adăuga 3-4 căței de usturoi, o lămâie stoarsă și rasă, scorțișoară, morcov ras, 2-3 cuișoare etc.

Amestecul se ia după ce a stat la macerat o săptămână, în fiecare dimineață, câte o lingură pe zi. Încearcă să nu bei nimic după aceea timp de 20 minute.

Ghimbir – beneficii pentru sănătate

Ghimbirul este apreciat încă de acum două milenii pentru beneficiile sale importante pentru sănătate, în special în menținerea funcționalității digestive.

Aromată intens și revigorantă, rădăcina de ghimbir nu este doar un condiment potrivit preparatelor din bucătăria asiatică, ci un adevărat izvor de substanțe cu efect terapeutic.

Tulpina subterană (rizomul) poate fi utilizată în stare proaspătă, sub formă de pulbere, uscată sau sub formă de ulei sau suc. Ghimbirul face parte din familia Zingiberaceae, împreună cu cardamomul, curcuma și galangalul.

Lista beneficiilor

Ghimbirul este folosit în alimentație, dar și în medicina tradițională. Iarna, acest condiment special face mâncarea mai ușoară și mai ușor digerabilă, este revigorant, vasodilatator, are efect de liniștire, reglează echilibrul intern al organismului și contribuie la menținerea sănătății scalpului, fiind un remediu excelent pentru mătreață.

Chinezii consideră ghimbirul drept unul dintre cele cinci ingrediente principale în dietoterapie, alături de oțetul de orez, vinul de orez, sare și miere.

Printre cele mai importante beneficii pentru sănătate ale ghimbirului se numără:

Ameliorarea tulburărilor digestive. Ghimbirul are un puternic efect calmant pentru durerile abdominale, ajută digestia, elimină gazele intestinale, reglează pofta de mâncare, neutralizează toxinele în corp și este sudorific.

Tratarea tulburărilor respiratorii. Ghimbirul contribuie și la eliminarea mucozităților depuse la nivelul plămânilor, ameliorând simptomele astmului. De altfel, în China, planta este cunoscută ca antiastmatic de peste 3000 de ani, folosindu’se un suc preparat din ghimbir și morcovi în cadrul tratamentului bolilor respiratorii. Astmul se mai poate trata cu tinctură de ghimbir.

Grăbirea vindecării răcelilor. Ceaiul de ghimbir este un bun remediu în răceli, fiind un calmant ideal în inflamațiile gâtului, sinuzite, răgușeală, febră, eliminare de mucozități și congestii respiratorii.

Prevenirea vertijului. Ghimbirul are și calitatea de a preveni răul de mare, amețelile, vertijurile și grețurile, indiferent dacă aceste simptome sunt declanșate de cauze fiziologice sau psihologice.

Prevenirea efectelor secundare ale chimioterapiei. Ceaiul din rădăcină de ghimbir s-a dovedit util și în tratamentul bolnavilor de cancer care au făcut chimioterapie. Pe lângă faptul că înlătură senzația de greață, ghimbirul ajută și la combaterea amețelilor și a vertijurilor care se instalează uneori în urma administrării tratamentului oncologic.

Încărcarea energetică a organismului. În medicină și estetică, ghimbirul este folosit datorită proprietăților sale stimulente, tonice și energizante. Planta este utilă persoanelor deprimate, fără poftă de viață, lente și letargice.

Îmbunătățirea circulației sanguine. Rădăcina de ghimbir este de ajutor persoanelor cu circulație periferică deficitară.
Pierderea în greutate. Ghimbirul accelerează metabolismul, intensifică arderea grăsimilor și contribuie la eliminarea toxinelor din corp, fiind un real adjuvant în curele de slăbire.

Îmbunătățirea diurezei. Datorită proprietăților sale diuretice, ghimbirul este indicat în tratarea litiazei renale, a pietrelor la rinichi și a infecțiilor urinare.
Combaterea inflamațiilor și a infecțiilor. Fiind un excelent antiinflamator și un foarte bun antiseptic pentru organism, ghimbirul mai este numit și antibiotic natural.

Tratarea reumatismului. În medicina naturistă, persoanelor care suferă de reumatism le este recomandată o cură cu tinctură de ghimbir, câte o linguriță dizolvată în 100 ml de apă, administrată de trei ori pe zi.

Tratarea căderii părului. În spitalele din Beijing, ghimbirul este utilizat în tratamentul alopeciei, întrucât are un efect de revitalizare a foliculilor și a firelor de păr.

Îngrijirea pielii. Ghimbirul este un ingredient deseori introdus în loțiunile de corp cu efecte anti-aging, deoarece hrănește epiderma și conferă pielii mai multă suplețe. Datorită conținutului bogat de acizi aminați, fosfor și magneziu, planta este utilizată și în formulele revitalizante ale cremelor de față.

Ghimbirul conține uleiul volatil numit predominen tzingiberol și compuși fenolici (gingeroli), având efect antiemetic și antivertiginos și inhibând zona chemoreceptoare declanșatoare a vomei și centrul vomei. La nivelul aparatului digestiv, este coleretic și colecistochinetic, favorizând secreția bilei și motilitatea vezicii biliare.

Mierea – beneficii pentru sănătate. Mierea ca aliment și medicament

Mierea poate fi din soiuri diferite. Gustul și textura depind de tipul florilor din care provine nectarul cules de albine. Probabil cel mai des este întâlnită mierea de trifoi, dar și aceasta poate avea diverse arome și culori.

Culoarea obișnuită a mierii este aurie, dar poate varia de la alb la roșu închis și chiar negru. Combinația dintre miere și laptele de capră a fost folosită pentru tratarea infecțiilor bronșice.

Mierea conține numeroși antioxidanți – caracteristică importantă pentru oameni. În plus, aceasta are o componentă antiinfecțioasă și este folosită pentru vindecarea tusei, a bolilor intestinale și a rănilor pielii.

Beneficiile mierii

Vindecarea plăgilor – mierea crudă este un remediu care datează din Egiptul și Grecia antice. Medicina modernă redescoperă proprietățile de vindecare ale mierii. Cercetătorii consideră că mierea are capacitatea de a ucide microbii. Aciditatea din miere și caracteristica sa de a deshidrata bacteriile ar putea fi motivul pentru care mierea vindecă rănile.

Sursă de energie – mierea de albine pură este o sursă de carbohidrați, atât fructoză, cât și glucoză, pe care organismul le transformă în energie. Glucoza oferă instant energie, în timp ce fructoza este mai lent absorbită și furnizează energie în mod constant.
Sportivii și copiii activi ar trebui să consume miere, întrucât aceasta le va oferi energia de care au nevoie. Mierea pură de albine este o sursă naturală de minerale cum ar fi calciu, fier și potasiu, dar și vitamine din complexul B.

Prevenirea alergiilor sezoniere – mierea pură de albine poate fi benefică pentru persoanele care suferă de unele tipuri de alergii. Pentru că albinele adună polenul de la plantele native și îl transformă în miere, consumul de miere produsă la nivel local poate preveni apariția alergiilor sezoniere.

Alte beneficii ale mierii:

– este antifungică și hrănitoare
– ajută la asimilarea calciului în organism
– are efect antibacterian atât în diverse probleme interne, cât și externe ale organismului
– poate stimula sistemul imunitar

Sperăm că v’au fost utile aceste rânduri. Sănătate!

Sursă: descopera.ro, gazetademaramures.ro

Citește și:  600 DE SUPERSTIȚII LA ROMÂNI

sau:  AGRICULTORII DIN TRECUTUL ROMÂNILOR

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

IMPERIUL GETIC AL LUI TEODORIC, REGELE POPORULUI GETIC

Chiar dacă istoria scrisă de tagma istoricilor din România ignoră cu desăvârșire actele de arme sau evenimentele la care au participat geții de pretutindeni, această istorie getică există și va trebui să fie scoasă la lumină cândva.

Teodoric, este doar unul dintre marii regi ai geților, ai geților strălucitori mai exact, căci asta însemna ostrogoți, geții strălucitori. Teodoric cel cu adevărat mare, nu doar la propriu, ci mai ales datorită faptelor sale, nu a fost probabil judecat la justa sa valoare deoarece mult timp știri despre perioada în care el a domnit au lipsit, parte din ele fiind pierdute (voit sau nu), o altă parte fiind prezentate deformat.

Motivele sunt diverse și probabil cel mai important este acela că goții au fost desemnați ca aparținând germanicilor, deși mulți istorici antici, medievali sau mai apropiați zilelor noastre au specificat identitatea geților cu a goților.

Dimpotrivă, Germanicii aparțin Neamului Getic, și nu este doar o figură de stil, ci este un adevăr încă ținut secret de Germania și de foarte mulți istorici, tocmai de a nu deranja națiunea germană ! În fapt aceasta este și rațiunea de a nu se mai spune adevărul despre neamurile antice, tocmai de a nu mai tulbura apele etnice în Europa, sau de a se evita războaie azi când tendința este alta, aceea de a unifica națiunile și de a se desființa granițele.

Sigur, acesta este un aspect destul de rațional, dar tot la fel de rațional este argumentul că adevărul oricât de dureros ar fi pentru unii, el trebuie scos la lumina zilei.

Iată că a trebuit să treacă sute de ani ca unele dintre documentele sau operele ce se refereau la Teodoric să iasă la iveală. Dispariția acestor izvoare despre el se datorează în principal acelei teribile ”damnatio memoriae” ce i’a fost aplicată după moartea sa.

Teodoric este cel ce prin politica pe care a dus’o, atât pe plan intern cât și extern, a urmărit crearea unui Imperiu Getic care să cuprindă, dacă nu toată Europa, cel puțin aceleași provincii ce compuneau Imperiul Roman de Apus.

Ravenna, oraşul lui Teodoric cel Mare

Călătorul de azi poate ajunge în Ravenna de unde doreşte – de la Veneţia, Bologna ori Roma – şi cu ce doreşte: maşină, tren, autobuz ori pe mare, cu vaporul. Acum sute de ani, Ravenna era înconjurată, pe o parte, de o fortăreaţă naturală, formată din smârcuri nesfârşite, iar de altă parte era marea ce se întindea spre alte ţinuturi. Să ajungi la Ravenna însemna o aventură nebunească.

”Era, de fapt, o adunătură de locuinţe înălţate pe stâlpi, aşezate în jurul unor insule mici asemeni lagunei veneţiene”, consemna un cronicar al acelor vremuri. Acesta a fost însă norocul Ravennei şi a ajutat’o să iasă în lume.

În liniştea Ravennei a stat Iulius Cezar singur şi hotărât să’şi adune forţele şi să pornească în marea expediţie a trecerii Rubiconului, să cucerească Roma, să’l alunge pe Pompei – şi astfel a început povestea unui faimos şi puternic imperiu al omenirii.

Probabil că locuitorii de atunci ai Ravennei nu s’au gândit niciodată că aşezarea lor izolată, liniştită şi aproape inaccesibilă va putea să devină atât de importantă în istorie şi că, peste secole, va ajunge un loc atât de căutat de turişti din lumea toată; turişti avizi să soarbă din priviri cele opt monumente înscrise în Patrimoniul Mondial UNESCO, să vadă mausoleul lui Teodoric şi al Gallei Placidia, cu mormintele lor imense, goale, eterne, şi bisericile din care scânteiază mozaicuri şi unde grandoarea se ascunde în fiecare piatră colorată.

Dacă nu ar fi fost izolată, departe de restul lumii şi greu de atins, Ravenna nu ar fi avut vreodată şansa de a fi fost aleasă capitală, decizie luată de Stilicon, cel mai important general al împăratului Flavius Honorius.

Aici s’a stabilit în anul 402 curtea şi administraţia Imperiului Roman de Vest şi tot acest orăşel a fost capitală pentru regatul lui Odoacru, apoi al lui Teodoric. Poziţia ei cu ieşire la mare, prin care se asigura acces direct cu Constantinopol, a ajutat’o să rămână centrul de legătură cu Bizanţul, fiind sediu al guvernatorului în vremea domniei lui Iustinian şi după moartea acestuia, până în anul 752.

A reuşit astfel să’şi păstreze un rol însemnat în istorie timp de aproape trei secole şi jumătate.

Povestea Regelui Poporului

Adevărul este că nu ştim prea multe despre acest rege get, în afara faptului că a domnit ani mulţi şi a fost îndrăgit de poporul lui; dar după ce citim despre el, este imposibil să nu devină treptat un personaj favorit, mai ales că este unul din reprezentanții de seamă ai geților care au domnit peste acea puternică Romă care a distrus Sarmisegetuza.

Povestea acestui rege, Teodoric începe în provincia Panonia, când se naște la 12 mai 454 și este fiul regelui get Teodemir, din stirpea Amalilor și al Erelievei. Teodoric rege al poporului, aşa cum se traducea în limba goţilor numele lui, avea doar opt ani şi tatăl lui, regele Theodemir, l’a trimis ostatic la curtea lui Leon I de la Constantinopol, doar ca să’l liniştească pe acest împărat, suspicios ca toţi împăraţii, şi să’l asigure că toate intenţiile lui sunt cât se poate de corecte, o garanție a păcii dintre bizantini și ostrogoți.

Se spune că mândrul Teodoric s’a simţit umilit de această situaţie, însă, inteligent şi adaptabil, a privit partea bună a lucrurilor şi a început să fie atent la stilul de viaţă roman, să înţeleagă legile ca să le aplice corect, să înveţe cât mai multe despre strategia militară.

Acolo a stat zece ani, învățând latina și greaca, pe care reuși să le stăpânească foarte bine, dar și tehnicile de luptă folosite de armatele imperiale, lucru ce’i va folosi în viitor. După cei zece ani petrecuți la Constantinopol, tatăl său îl răscumpără, iar el se făcu imediat remarcat ca un bun comandant al ostrogoților în diferite bătălii, câștigându’și repede un bun prestigiu.

El este cel care, adult fiind, a pornit spre Italia, în fruntea a peste 60.000 de soldaţi şi urmat de sute de mii de bărbaţi, femei şi copii, să’l înlăture pe Odoacru, care se instalase rege al ţării. După câţiva ani şi numeroase bătălii a reuşit să’l înfrângă pe acesta, să pună stăpânire pe Ravenna şi să devină conducător al Italiei vreme de 33 de ani.

De altfel, Teodoric şi Odoacru au semnat un tratat prin care se asigura dreptul fiecărei părţi de a conduce Italia şi s’a organizat şi un banchet pentru a sărbători evenimentul. În timpul petrecerii, Odoacru a fost ucis, iar unii spun că însuşi Teodoric a fost cel care i’a luat viaţa. Deşi a pus mâna pe putere într’un mod nedemn de el, probabil şi’a spălat acest păcat prin faptul că a fost un rege paşnic şi domnia lui a însemnat pentru Italia de atunci o perioadă destul de calmă, fără războaie.

Astfel, după moartea tatălui său, în 474, deveni rege al ostro-geților și continuă politica de aliat al imperiului, de la care obținea compensații pentru protecția granițelor. Din alianța cu Teodoric împăratul spera că acesta va reuși să țină sub controlul geților, noile populații barbare ce se iveau la granițele imperiului, asigurându’și astfel liniștea în interior.

Unul din istoricii vremii scria despre Teodoric că era tot un barbar, însă avea un caracter nobil şi iubea dreptatea; ca rege, a fost inteligent şi prudent. Mai roman decât romanii – au notat cronicarii. Poporul peste care a domnit l’a iubit, fiindcă a fost mereu drept şi faţă de geţii lui, şi faţă de italieni, şi a încercat să arate aceeaşi bunăvoinţă tuturor, indiferent de origine şi crez. O atitudine asemănătoare a avut şi faţă de evrei: când sinagogile acestora din Ravenna au fost distruse de mulţimea furioasă, Teodoric a susţinut din bani proprii refacerea lor.

Succesul lui Teodoric îi aduse recunoașterea de către împăratul Zenon ca federat roman și atribuirea în 484 a titlului de consul, iar câțiva ani mai târziu i se ridică și o statuie ecvestră la Constantinopol, oficializând astfel dominația ostro-getă în zona balcanică.

Dar puterea lui Teodoric și a ostrogoților deveni repede un motiv de neliniște pentru împărat, în același timp în care Odoacru în Italia își mărea zona de influență, amenințând interesele Bizanțului. Astfel, Zenon se gândi să rezolve problema punându’i pe cei doi unul împotriva celuilalt și deja, în toamna anului 488 Teodoric cu ajutorul Bizanțului pregătea o campanie spre Italia.

Ascensiunea lui Odoacru, barbarul care i’a alungat pe ultimii lideri ai Imperiului Roman de Apus

Odoacru, cunoscut şi ca Odovacar sau Flavius Odoacer, avea să se remarce din plin pe scena tulbure a Imperiului Roman de Apus. Mai precis, el este cel care l’a alungat pe Romulus Augustulus, ultimul conducător roman din această parte a imperiului care mai avea, cel puţin teoretic, o vagă autoritate, respectiv mai controla Italia şi sudul Galliei. La vremea in cauză nu era însă ceva nou ca un general barbar să preia frâiele puterii.

Estul trimisese anterior doi împăraţi aici, pe Anthemius şi Iulius Nepos, nerecunoscând legitimitatea celor care au dominat scena politică după acestia, prin urmare am putea spune că de fapt Nepos a fost ultimul împărat legitim.

Afectat de invazii și nesiguranță, perturbat economic, cu o conducere lipsită de autoritate și aproape fără armată, Imperiul Roman de Apus, totuși, nu mai putea funcționa.

Contestând drepturile lui Julius Nepos asupra părții de apus a statului roman, Orestes, comandantul armatei din Italia și’a proclamat fiul, Romulus, împărat în 475. Istoria îl va reține cu numele de Romulus Augustulus (”Romulus cel Mic”).

În august 476 din cauza lipsei banilor pentru plata trupelor din Italia, s’a produs o răscoală a mercenarilor rugi, sciri și heruli, conduși de Odoacru (Odovacar). Originea acestui lider a rămas neclară. Pentru istoricii antici, ce nu era roman, era barbar, adică nedemn de cercetat cu atenție, pentru acești scriitori, toți se asemănau. Unii îl consideră scir (estul Germaniei). Iordanes ni’l prezintă ba rege al turcilingilor (sudul Galiei), ba din neamul rugilor (Scandinavia, apoi estul Germaniei). Consularia Italica, lista consulilor, îl dă herul (estul Germaniei). Theophanes îl numește, cu destulă nesiguranță, got (get). Unele teorii moderne îl prezintă drept hun.

Pe 28 august 476, în apropiere de Piacenza, Orestes este ucis după ce suferise o înfrângere în fața lui Odoacru. Pe 4 septembrie 476, Romulus Augustulus este detronat și exilat în Campania unde se pare că a trăit mai multe decenii din ”pensia” ce unele surse spun că o primise de la Odoacru. Romulus era doar un uzurpator, adevăratul împărat fiind Julius Nepos, care este asasinat însă în 480. Anul acesta marchează stingerea liniei dinastice apusene în timp ce ziua de 4 septembrie 476 înseamnă formal căderea Imperiului Roman de Apus. Dar, oricât de mult s’ar fi transformat şi ”barbarizat” vestul, acesta era perceput tot ca parte din Imperiu Roman şi nu putem vorbi despre o prăbuşire propriu-zisă, aşa cum se mai spune uneori.

Între timp, Odoacru este ales rege de soldații săi, trimite semnele imperiale la Constantinopol, prin acest gest recunoscând autoritatea împăratului de aici, care l’a acceptat ca reprezentant al său pentru Italia, cu titlul de patricus.

Schimbările nu au fost resimțite de contemporani. La fel ca în secolul V, puterea politică este la conducătorul militar, care acum nu mai era nominal sub ascultarea împăratului din Apus, ci din Răsărit. Acesta a continuat să numească anual un consul. Biserica și aristocrația senatorială, două grupuri foarte influente în Imperiul Roman târziu, nu au pierdut prea multe în urma evenimentelor din 476. Senatul chiar a primit de la Odoacru dreptul de bate monedă din bronz, noul conducător fiind implicat și în alegerea papei Felix al II-lea.

Din anul 476 statul supraregional a dispărut, fiind înlocuit cu un fragmentarismul. Statul roman ce reunea un centru de luare a deciziilor (împărat, curte, birocrație imperială), cu armată profesionistă, mecanisme bine puse la punct de colectare a taxelor, de emitere a monedei, de îndeplinire a procedurilor juridice, a încetat să existe.

Totuși, multe din structurile locale romane nu au dispărut, ci au fost preluate de noii stăpânitori, care au încercat să realizeze o sinteză, îmbinând modul de organizare roman cu concepțiile germanice de guvernare. Noul mod de funcționare a statului și societății s’a realizat diferit de la o regiune la alta, în cadrul așa-ziselor ”regate barbare”, marcând trecerea de la Antichitate la Evul Mediu.

De ce a căzut Imperiul Roman de Apus? Istoricul Tacitus (56-117) ne oferă răspunsul.

”Auferre, trucidare, rapere, falsis nominibus imperium; atque, ubi solitudinem faciunt, pacem appellant.”

Aceste cuvine au fost spuse, conform istoriilor lui Tacitus, de Calgacus, liderul unei coaliții a triburilor caledoniene (din Scoția) când ținea un discurs compatrioților săi. În traducere înseamnă:

”Distrug (jefuiesc), omoară, își iau titluri false și îi spun imperiu, unde transformă totul în deșert îi spun pace.”

Expresia ”îi spun pace” face referire directă la faptul că sintagma ”am dat pace tuturor” era des folosită de romani, era chiar înscrisă pe monezi. Statul roman a fost condamnat la dispariție cum a depășit granițele Italiei. Roma devenise un stat prea întins, dificil de administrat și pe măsură ce supunea diferite popoare își făcea numeroși dușmani care vor ataca în multe rânduri, ducând în final la circumstanțe complexe ce au determinat disoluția Imperiului fondat de Cezar, Augustus și Traian.

Să vedem însă mai exact ce anume a întreprins acest Odoacru până să rămână în istorie drept cel care l’a răpus pe împăratul din vest, dar şi ce măsuri a luat după actul respectiv. Odoacru a avansat în gradul de general în armata romană şi a fost aclamat de către soldaţi după ce fostul general Orestes, tatăl lui Romulus, a refuzat acordarea de pământ în Italia. Ridicat la rang de patrician, lui Odoacru i’a fost recunoscută autoritatea. Împăratul roman în această parte nu mai avea oricum putere de facto.

Romulus Augustus deposedat de coroană de Odoacru

Apartenenţa sa culturală este destul de incertă, cea mai populară variantă considerându’l fiul lui Edico Hunul (deşi unii istorici cred că este vorba de alt lider, Edica, fără legătură cu hunii), şeful tribului scirilor şi consilierul lui Attila. După destrămarea imperiului hun, Odoacru a luptat mai întâi cu tatăl său, pentru ca apoi să se înroleze în armata romană şi să’şi croiască drum spre puterea supremă. Până în 470 reuşise să devină ofiţer.

Tot cam în acel timp împăratul din Răsărit Leon I l’a trimis pe Iulius Nepos ca omolog al său în vest, iar acesta l’a însărcinat pe Orestes cu treburile militare în ciuda aversiunii senatului, din cauza faptului că nu era patrician, luptase şi pentru Attila şi se bucura de o popularitate prea ridicată în rândul soldaţilor.

Şi într’adevăr, Orestes l’a forţat pe Nepos să plece în exil şi l’a numit pe fiul său adolescent împărat. Probleme iscate cu soldaţii săi, care cereau nişte pământuri pe care însă rezidau deja cetăţeni romani, l’au forţat pe general să se reorganizeze militar la Padua şi Piacenza, dar Odoacru l’a înfrânt şi executat.

Pe 23 august 476, Odoacru a fost aclamat rege (în sensul de căpetenie, mai degrabă) al Italiei, iar după câteva lupte cu restul armatei care nu îl accepta şi după ce îl depune pe Romulus Augustulus, puterea imperială în apus părea să se fi dizolvat.

Mai exista totuşi senatul, care i’a scris împăratului Zeno că nu mai considera oportună trimiterea unui alt împărat în vest. Zeno însă s-a înfuriat la aparenta dezordine şi a cerut reprimirea lui Nepos. Lipsit de mijloace de legitimare, Odoacru a recurs la tactica de comandant militar: s’a autoproclamat rege, în ideea că se simţea demn de a sta pe picior de egaliatate cu orice alt monarh. Ulterior Zeno a acceptat situaţia, în ideea că până la urmă ar fi rămas singurul conducător al Imperiului şi va găsi mai târziu o cale de a’l elimina pe Odoacru.

Puterea și decăderea lui Odoacru

Supuşii nu îl numeau însă rege al Italiei, ci dominus noster sau cel mult rege în sensul de şef tribal. Relaţia cu trupele, cărora le’a acordat terenuri, se baza pe admiraţie reciprocă. A încercat să’şi consolideze puterea dobândind Sicilia printr’un tratat cu vandalii, iar după asasinarea lui Nepos în Dalmaţia, a ucis făptaşii şi a anexat provincia.

Generalul barbar rămânea totuşi fidel modelelor romane, menţinând administraţia civilă prin prefectul pretorian şi subordonaţii săi sau asigurându’şi susţinerea populară prin critica asupra taxelor stabilite de magistraţi pentru populaţie. Totodată a tolerat doctrina trinităţii, deşi era adeptul arianismului. Se bucura de sprijinul senatului, dar Zenon avea să îi decidă soarta.

S’a petrecut în contextul războiului cu rugii, când Odoacru a invadat valea Dunării pentru a le opri influenţa crescândă, dar Zenon a profitat de acţiunea sa ”tiranică” pentru a justifica o intervenţie militară. Pe lângă independenţa sa faţă de Constantinopol, pe Zenon îl mai deranja şi sprijinul acordat revoltei lui Illus. aşadar, Zenon recurge la serviciile getului Teodoric, căruia i’a oferit stăpânirea asupra Italiei până la sosirea unui nou împărat roman.

Şi Teodoric era un factor perturbator pentru Constantinopol, gotul întelegând foarte bine cum se poate traduce puterea militară în autoritate politică. După ce l’a învins pe Illus, pretenţiile sale au crescut şi armata sa a făcut ravagii în Balcani, ameninţând apoi şi capitala bizantină. Aşa că Zenon a încheiat cu el un pact în vederea eliminării lui Odoacru, pact ce convenea amândurora.

Pentru Zenon, indiferent de deznodământ, ar fi însemnat un duşman în minus.

În 489 Teodoric traversă Alpii orientali cu armata sa. Teodoric l’a întâlnit pe Odoacru în bătălia de la podul Isonzo, pe 28 august 489, unde l’a învins. L’a urmărit apoi până la Verona unde l’a învins iarăşi, după care Odoacru a fugit la Ravenna. Războiul dintre Teodoric și Odoacru a durat până în 493, sfârșind după asediul asupra Ravennei, cu un armistițiu între cei doi. Asediul pare să fi fost imortalizat în celebrele saga germanice cunoscute sub numele de ”Bătălia corbilor”.

La asediu au participat circa 20.000 de războinici ostrogeți (deși se spune că Teodoric avea în urma sa aproximativ 100.000 de oameni, aceștia însă nefiind toți combatanți), înarmați până’n dinți, cu scuturi rotunde, lănci și cămăși din zale.

Getul îşi continua cu succes cucerirea Italiei, fiind încetinit doar de trădarea lui Tufa, comandant din armata lui Odoacru care s’a prefăcut că a trecut de partea lui Teodoric. Ostilităţile nu au încetat până pe 25 februarie 493, moment în care episcopul Ravennei a propus un tratat care stipula o domnie comună a celor doi.

Senatul roman, pentru binele țării, a propus ca cei doi să guverneze împreună, după anticul model al consulatului. Cei doi pare să fi fost de acord. Dar cronicarul numit Anonimul Valesian ne spune că în timpul banchetului dat în cinstea înțelegerii dintre cei doi, Teodoric l’a omorît pe concurentul său, lovindu’l cu spada pe la spate.

Teodoric a intrat în Ravenna pentru a participa la cina formală pentru a celebra tratatul, dar lucrurile au luat o întorsătură deloc suprinzătoare: getul l’a înjunghiat mortal pe Odoacru, poate şi din răzbunare pentru triburile rugilor, cu care era înfrăţit. Și exact în același moment viitorul rege ar fi exclamat:

”Pare că canalia nu are oase în corp”.

De la acest episod se pare că ar fi rămas celebrul proverb ce a traversat secolele ”La masă nu se îmbătrânește!”.

Deşi un episod întunecat al tulburatei antichităţi târzii europene, efemera domnie a lui Odoacru a contribuit totuşi la menţinerea stabilităţii în regiune într’un timp foarte haotic. A apărat peninsula italică de invazii, a menţinut ordinea internă şi a susţinut încă puţin modelul cultural şi valoric roman, vestigiile unei civilizaţii în colaps.

Din acel moment Teodoric rămâne unicul a conduce și este desemnat rege de către toată armata.

Noul rege trebuie să fi părut teribil în ochii romanilor: era un om imponent, cu mult mai înalt decât media și cu spatele larg, acoperit de piei de fiare, neargăsite, atârnând deasupra unei platoșe de aur strălucitor, o centură de piele împânzită de fibii, ce susținea spada pusă într’o teacă de piele încrustată cu plăci și pietre prețioase,asemănătoare celor ale hunilor. Părul ondulat îi cădea pe spate,o barbă stufoasă îi încadra fața, făcând să iasă în evidență ochii cu o privire sfredelitoare, în timp ce ținea frâiele impozantului cal de bătălie.

Primele cuvinte ale regelui, adresate romanilor fură:

”Eu vin să vorbesc cu voi ce sunteți dominatorii lumii și doresc să construim împreună o conviețuire pașnică.”

Se mai spune despre el că zicea ”nihil perperam gessit”, adică ”nu greșesc niciodată”.

De aici începe marea operă de construcție a Imperiului getico-gotic a lui Teodoric, operă ce s’a reflectat atât în politica sa internă cât și în cea externă, o operă căreia și’a dedicat întreaga viață.

Unul dintre primele acte ale lui Teodoric după moartea lui Odoacru este un edict prin care regele ostrogoților stabilește pentru romanii care au fost de partea regelui mort, pierderea drepturilor civile și politice, măsură ce va fi însă atenuată prin intervenția episcopului de Pavia, fiind aplicată doar celor ce au făcut uz de arme împotriva ostrogoților. Dacă ne gândim însă că Liberiu, curajos apărător al Cesenei, nu a pățit nimic, ba mai mult, va avea o mare considerație din partea lui Teodoric, se poate crede că edictul nu a fost aplicat cu rigurozitate, ci a fost temperat. Și nu s’ar fi putut altfel gândindu-ne la raporturile lui Teodoric cu Imperiul din Orient.

Deși confirmat rege de către ostrogoții săi imediat ce a intrat în Ravenna, pentru romani nu fu decât un patrician. Abia în 498 împăratul Anastasie îi conferi autoritatea regală și’i dădu ”ornamenta Palatii”, însemnele regale, ce fuseseră trimise de Odoacru la Constantinopol în ultimii ani dinaintea morții.

Dar noua autoritate a lui Teodoric nu era fără limite și nu avea aceeași putere pe care o avuseseră împărații occidentali. Suveranitatea lui Teodoric era limitată doar la Italia, iar puterea regală nu era ereditară.

Teoretic exista însă unitatea imperiului roman, din care Italia făcea parte; aceasta însă era guvernată de un rege ce trebuia să aibă recunoașterea imperială.

Italia era deci, ca un regat vasal al imperiului și Teodoric, un coleg minor al lui Anastasie. Nu era Augustus, doar Rex; bătea moneda, dar moneda avea imaginea împăratului și doar monograma regelui; putea să numească un consul, dar acesta trebuia să fie confirmat de Constantinopol. Și in timp ce împăratul putea promulga legi pentru tot imperiul, Teodoric putea da doar edicte, valabile doar pentru Italia.

Între limitările impuse suveranității lui Teodoric erau, fără dubii, obligația de a menține neschimbate ordonanțele antice și de a lăsa administrația în mâna romanilor.

Aceste clauze, se crede, ar fi fost aplicate oricum, chiar dacă n’ar fi fost impuse de împărat. Neschimbate rămasera așadar administrația și magistraturile la Roma și în provincii, iar Ravena rămase capitală. Aici își avea reședința prefectul pretoriului; la Roma în schimb era vicarius urbis, de care depindeau cele opt provincii suburbicarie. Provinciile rămaseră neschimbate ca număr și sub ”judices”, numiți de către rege, ce administrau justiția și tot la fel rămaseră ordonanțele municipale, în fruntea cărora erau ”duumviri” cu un ”curator” ce controlau administrația financiară și cu un ”defensor” ce supraveghea administrația citadină.

Prima problemă care solicită o rezolvare urgentă era ca Teodoric să găseasca un spațiu pentru poporul său. Odoacru o rezolvase distribuind alor săi o treime din pământuri: Teodoric îl imită. Cu tact politic numi șef al unei comisii instituite în acest scop (deputatio tertiarum) pe Liberiu, prefectul pretoriului,care fu lăudat de Cassiodor pentru a se fi comportat cu mare echitate și prudență, spre a nu crea nemulțumiri printre romani.

În ce mod și unde se atribuiră pământurile nu știm sigur. După Procopiu, ostrogoților le fură atribuite pământurile ce inițial fuseseră date barbarilor lui Odoacru. Că acestea fură cuprinse între cele distribuite ostrogoților nu există dubiu, dar că fură numai acestea nu pare posibil, dat fiind numărul mare al ostrogoților și majora extindere a loturilor, numite sortes.

Dacă e să dăm crezare că laudele lui Cassiodor pentru Liberius sunt sincere – și nu sunt motive să nu’l credem – împărțirea trebuie să fi lovit doar marii latifundiari și pământurile necultivate.

Majora localizare a geților fu în nordul Italiei; în Italia centrală, Lazio și sudul Toscanei nu fură afectate și la fel se zice de Campania, Lucania, Bruzio și Sicilia. Dar dacă o bună jumătate din Italia nu fu afectată e de presupus că proprietarii neafectați au fost obligați să plătească fiscului o treime din recolte (illatio tertiarum).

Dacă administrația civilă fu lăsată în mâna romanilor,uzul armelor fu în schimb rezervat geților. Dar asta nu trebuie înțeles în sens absolut. Romanii, chiar dacă în număr foarte limitat, puteau participa, nu erau excluși din armată. Și același lucru se poate spune despre geți pentru însărcinările civile sau politice. Știm de fapt că geți erau nu puțini dintre consilierii lui Teodoric, între care majordomii (maiores domus) și tot geți acei funcționari, numiți saioni, ce depindeau de maestrul birourilor și aveau sarcina de a transmite ordinele regelui.

Dar principala funcție pe care geții o exercitau în viața statului era cea militară. Cetățeni erau romanii și trebuiau să’și ofere serviciile în favoarea binelui națiunii; soldați erau geții și aveau sarcina de a’i proteja și apăra pe cetățeni.

Comandantul suprem al armatei era Teodoric, chiar dacă, după cucerirea Ravenei, încredințase conducerea războaielor generalilor și conților săi, numiți comites.

Geții trăiau cu familiile pe pământurile primite, dar în caz de război sau exerciții aveau obligația de a se pune imediat sub arme. Pe timp de pace garnizoane, mai mult sau mai puțin numeroase, ce se schimbau periodic, locuiau în unele orașe ale regatului. Prezidii se găseau la Palermo și Siracuza, al căror comes deținea comanda militară a întregii insule, prezidii la Reggio Calabria, Napoli, Roma, Norcia, Rieti, Treviso, Ravena, Verona, Pavia, Tortona, în castele și orașe de graniță.

O altă problemă pentru Teodoric, după moartea lui Odoacru, fu cea a politicii interne. Era domn a două popoare, romani și geți, foarte diverse între ele ca origine, tradiții, obiceiuri și civilizație. Era necesar ca aceste două popoare să trăiască în armonie și trebuiau eliminate toate posibilele cauze de discuții. În acest scop, spre anul 500, Teodoric dădu faimosul edict ce’i poartă numele: Edictum Teodorici, o culegere de 154 de articole, bazate pe dreptul roman, și cărora trebuiau să se supună atât romanii cât și geții.

În cazurile neprevăzute de edict, fiecare popor se servea de dreptul națiunii sale.Dar deși edictul era unic pentru ambele popoare, fiecăruia dintre ele îi dădu un tribunal propriu:prezidiile provinciilor pentru romani și Comites Gothorum pentru geți.

În cauzele mixte, comesul geților trebuia să fie asistat de un magistrat roman, prudens romanus.

Iată un fragment în acest sens:

”Pentru că geții cu ajutor divin locuiesc între voi, până ce nu vor apărea, așa cum s’ar putea întâmpla, certuri, am crezut necesar să trimitem în mijlocul vostru,în calitate de comes, un om extraordinar și integru ca notorietate. Acela, conform edictului nostru, va judeca certurile pentru geți. În caz de neînțelegeri între geți și romani se va adăuga un magistrat roman și va judeca cu echitate. În certurile între romani aceștia se vor supune judecătorilor trimiși de noi în provincii pentru ca fiecăruia să’i fie făcută dreptate după o unică lege. Astfel, cu ajutor divin, amândouă popoarele se vor bucura de beneficiile păcii. Și să știți că noi îi iubim pe toți fără a face diferențe, dar îi privilegiem pe aceia ce mai mult decât alții respectă legile. Noi nu vom tolera ilegalități și vom condamna pe cei ce violează legea. Nu vom fi îngăduitori cu cei violenți. În neînțelegeri trebuie să triumfe nu forța, ci dreptatea. Cine are posibilitatea să apeleze la justiție nu poate recurge la violență și tocmai pentru că vrem să eliminăm ura dintre noi plătim judecătorii și întreținem multe birouri. Cum comun este guvernul care vă conduce, așa să fie comune sentimentele voastre. Și sentimentele voastre sunt cele pe care noi le dorim. Voi, geți, fiți aproape romanilor în dragoste cum vecini le sunteți în bunuri, și voi, romani, iubiți mult pe geți care în pace cresc poporul vostru și în război vă apără. Așadar, voi ascultați pe judecătorul ce vă e trimis și observați sentințele pe care după drept le va pronunța. Așa comportându’vă vă supuneți mie și împreună vă faceți datoria.”

În acest mod se exprima Teodoric în Comitiva Gothorum adresată romanilor, în care e sumar dar clar indicat programul de guvernare.

Ținta spre care tindea Teodoric în politica sa internă era de a putea guverna pacific asupra celor două popoare și de a le face să trăiască în armonie sub legi comune ce însă nu excludeau pe cele tradiționale ale fiecăruia:

Că ar fi sperat Teodoric într’o fuziune a celor două popoare e puțin probabil, căci el știa ce diferență e între unul și altul, așa cum știa că toleranța prin intermediul unei administrări înțelepte poate fi singura cale.

Pentru a’și câștiga simpatia romanilor era nevoie de o politică atentă bazată pe justiție și pe respectul cultului catolic, să țină cont de condițiile economice ale Italiei să repună în drepturi anumite obiceiuri dragi poporului roman și să arate interesul regelui pentru opere de utilitate publică și de ornament.

Știu să pună în practică atât de bine politica sa că reuși să’și atragă faima de suveran just și pios și să dea Italiei pentru mulți ani pace și prosperitate. Războaiele și alte calamități ce se abătuseră asupra Italiei o sărăciseră și depopulaseră.

Sub domnia lui Teodoric populația crescu; multe mii de persoane capturate de burgunzi în incursiunea făcută în Liguria fură restituite; mlaștinile Pontine sunt parțial asanate și lucrări benefice agriculturii fură făcute pe pământurile Ravenei; agricultura fu impulsionată, scăzu prețul grâului și al vinului, produse ale solului ce mai înainte nu ajungeau pentru susținerea populației vor fi chiar exportate.

Bunăstarea crescu într’atât că, după spusele unui cronicar din secolul al VI-lea, cu un solid de aur se puteau cumpăra șaptezeci de măsuri de grâu și treizeci de amfore de vin.

Roma, ce fusese mult neglijată de ultimii împărați, primi o atenție deosebită din partea lui Teodoric. Zidurile, palatul regal, teatrul lui Pompei și canalizările fură restaurate, fu reparat portul Licini, fu regularizat uzul apelor publice, se redeschiseră distribuțiile gratuite de grâu, iar pentru distracția poporului, se repuseră în vigoare spectacolele de circ.

A făcut tot posibilul pentru a păstra, în forma lor iniţială, monumentele vechi construite de romani şi – scriau cronicarii – era mereu îngrijorat ca, prin restaurare, să nu li se distrugă frumuseţea.

În timpul său a fost reparat şi repus în funcţiune apeductul de 70 de kilometri construit de Traian.

Ravenna, San Vitale, Teodora (prima jumătate a sec. VI)

Dar nu doar Roma primi atenție: la Ravena construi un palat magnific, un amfiteatru, mausoleul său în stil roman și biserici foarte frumoase, între care cea din San Martino și Sant’Apolinare, cea din urmă, faimoasă pentru mozaicurile sale, pentru acoperiș și pentru coloane; Verona avu un palat bogat ornat cu un portice, a fost restaurat apeductul, s’au făcut noi terme și o nouă împrejmuire cu ziduri; la Pavia se construiră ziduri, terme, palate și un amfiteatru, cucerindu’și împreuna cu Verona o mare importanță; opere importante realiză și la Parma, Spoleto și Terracina, iar această activitate cu adevărat notabilă a unui principe considerat barbar îi aduse titlul de ”amator fabricarum et restaurator civitatum.”

Activitatea de construcție și protecția acordată literaților făcu să fie considerat Teodoric un rege iubitor al artelor și literaturii. Le fu de mare ajutor celor docți și multora dintre aceștia le dădu funcții înalte.

Poetul Aratore fu numit conte al curții, Simacus fu făcut principe al Senatului, Severin Boethius, filosof și poet, fu numit consul, Enodiu obținu episcopia Paviei. Și un literat fu secretarul lui Teodoric: Cassiodor. Bunicul acestuia fusese tribun și notar la curtea lui Valentinian al III-lea.

Tatăl fusese sub Odoacru conte și consul al Siciliei, și sub Teodoric avusese guvernul lui Bruziu și prefectura pretoriului. Cassiodor, la rându’i fu chestor, consul și maestru al oficiilor, un funcționar devotat și neobosit,un prețios instrument de guvernare în mâna lui Teodoric.

Mare admirator al goților scrise o istorie a geților ”De origine actibusque getarum”, ”pierdută” din păcate, sperând după cum spunea în romanizarea acestora.

În afara politicii interne Teodoric privea, poate cu majoră atenție, la vecinele state barbare apărute în vechile provincii ale imperiului occidental.

Africa de nord, de la Tripoli până în Gibraltar, era a vandalilor, ce posedau și Sardinia, Corsica și Balearele, și care,după moartea lui Genseric, din cauza urii dintre cuceritori și popoarele subjugate, dar și a disensiunilor din familia conducătoare nu mai erau atât de puternici ca altădată, dar reprezentau totuși o națiune teribilă în special pentru flotă, a cărei dominație era incontestabilă în vestul Mediteranei.

O națiune mai puternică decât cea a vandalilor era,fără dubii,cea a vizigoților ce dominau în peninsula iberică,cu excepția Galiției locuită de suevi, și în foarte fertilele pământuri ale Galiei, între Pirinei, Loire, Alpi și Mediterana.

Capitala regatului vizigot era la Tolosa, rege Alaric al II-lea, urmându’i în 484 tatălui său Euric, care printr’o imprudentă politică favorabilă arianismului împotriva catolicismului galo-roman dăduse naștere unei mari uri între populația indigenă și dominatori.

Mai puțin puternic era regatul burgundic,fără ieșire la mare,frământat și acesta de neîntelegerile religioase dintre cuceritori și cuceriți, și împărțit între Gundobad și Godogisel,cei doi fii ai lui Gundioc.

Cel mai puternic regat barbar de dincolo de Alpi era cel al francilor. Acest popor, sub Clodione, de la malul drept al Rinului inferior trecuse pe cel stâng, cucerind tot teritoriul până la Somma și rămânând ca federat al imperiului. Mort în 451 Clodione, regatul franc se împărți în mai multe domenii, unul dintre care avea capitala la Tournay și ca principe pe Meroveu, capul dinastiei merovingiene, ce luptase cu Eziu împotriva lui Attila și, după moartea lui Valentinian al III-lea, își extinsese dominația în Belgia sudică și în Galia nordică. Lui Meroveu îi urmă Childeric, ce își împinse cuceririle până la Loire dar în bătălia cu Siagriu, ultimul apărător al Galiei romane,fu învins și trebui să se retragă în vechile granițe ale statului.

Aceștia fură din nou călcați de succesorul Clodoveu, care, cucerit în 486 Soissons, constrânse pe Siagriu să se refugieze la curtea regelui vizigot Alaric al II-lea. Cu această victorie începu norocul lui Clodoveu; tot teritoriul de la Sena la Loire ajunse în puterea sa, fură supuse și celelalte principate france apărute după moartea lui Clodione, și capitala de la Tournay fu mutată la Paris. Mai mult decât pe forță regatul lui Clodoveu se baza pe justiție și egalitate.

Viața popoarelor vecine ținea trează atenția lui Teodoric. Acesta nu intenționa să’și extindă pentru moment dominația ce, în afară de Italia, cuprindea și Reția, Noricum, Panonia și Dalmația, dar dorea ca echilibrul în Europa occidentală să nu fie tulburat, căci succesul politicii sale interne depindea și de menținerea păcii cu statele vecine.

Se temea de un conflict cu imperiul din orient, gândind că i’ar putea face și lui ceea ce’i făcuse lui Odoacru. Voia așadar să’și consolideze poziția, înconjurându’se de prieteni, aproape formând o confederație a principatelor barbare din Europa occidentală asupra căreia, în calitate de monarh din partea cea mai veche și civilă a Imperiului Roman occidental, să fie exercitată o hegemonie, chiar dacă nu materială. Iar asta nu era ușor.

O rețea de înrudiri între regii barbari ce’i convenea lui fu mijlocul folosit de Teodoric spre a’și ajunge ținta pe care politica sa externă o propunea.

În 492 luă de soție pe Audefleda, sora lui Clodoveu; căsători pe fiica sa Teodogota cu regele Alaric al II-lea al vizigoților, și pe cealaltă fiică, Ostrogota, o dădu lui Sigismund, fiul lui Gundobad, regele burgunzilor; căsători pe sora sa, Amalafrida, cu Trazimund, regele vandalilor. Amalafridei dădu ca dotă pe Lilibeu și fu însoțită în Africa de un numeros și bogat alai. În sfârșit, dădu de soție lui Erminafrid, regele turingilor, pe nepoata Amalaberga.

O certa perioadă de pace domni în Europa și în parte meritul fu al acestor relații de înrudire și al rolului de moderator asumat de Teodoric; dar era o gravă eroare a se gândi că aceasta va dura, căci erau germeni ai revoltelor în Europa împotriva cărora relațiile de rudenie nu mai contau.

Unul dintre primele motive era cel al diferenței de religie între stăpânitori și supuși, ceea ce era fatal regatelor barbare occidentale. Apoi,dorința nestăpânită de expansiune a unor popoare, ce făcea zadarnic orice gând de pace și, în sfârșit, nevoia unor alte popoare de a’și asigura propriile granițe, ce nu putea găsi altă cale decât războiul.

De aceasta nevoie era preocupat însuși Teodoric, al cărui regat, în partea dinspre Dunăre, era expus încontinuu invaziilor barbare, și tocmai din această nevoie izbucni războiul de la Sirmia.

Realitatea doborî idealul de pace exact prin cel ce’și făcuse un scop din acesta în politica sa.

După venirea ostrogoților în Italia, Panonia fu ocupată de lepizi, sub regele Traseric, aceștia reprezentând o continuă amenințare pentru domeniile lui Teodoric. Deși aparținea, încă din timpul lui Valentinian al III-lea, imperiului din orient, Teodoric în anul 503 hotărî să alunge lepizii din Panonia și să anexeze această provincie regatului său. În 504 trimise în Panonia o armată sub conducerea generalului Pitzia ,ce ocupă Sirmia și eliberând provincia de lepizi se apucă să o fortifice.

Ocuparea Panoniei era o violare a tratatelor cu Constantinopolul și avu ca efect ruperea raporturilor dintre curtea de la Ravenna și cea bizantină. Războiul nu întârzie a fi declarat. Munde, un conducător barbar ce se afla în favorurile lui Teodoric, în fruntea unei hoarde de heruli, huni și goți, intră în Moesia.

Anastasie trimise împotriva lui o armată de zece mii de bulgari comandați de un magister militum, Sabinian. În ajutorul lui Munde se duse Pitzia cu două mii de fanți și cinci sute de călăreți și într’o sângeroasă bătălie ce avu loc la Horrea Margi, pe Morava, Sabinian fu bătut și constrâns să se salveze fugind.

În timp ce acestea aveau loc în Iliria, zvon de război se auzea dincolo de Alpi, încă de la sfârșitul lui 503; alemanii încălecați de franci amenințau a se revărsa în Italia. Teodoric pară amenințarea în 504, acordând protecție alemanilor și dându’le un sediu în teritoriul din Noricum. Acest fapt nu putea să’i placă lui Clodoveu, care pare că se plânse cumnatului. Totuși relațiile dintre franci și ostrogoți nu fură rupte, în schimb motive mult mai grave, câțiva ani mai târziu, trebuie să fi dus la izbucnirea războiului între Teodoric și Clodoveu.

Diferența de religie constituia o prăpastie de netrecut între catolicii galo-romani supuși ai vizigoților și dominatorii lor arieni. Speranțele primilor erau puse în francii catolici și intoleranța clerului găsea ecou cu siguranță în sufletul lui Clodoveu, care visa să fie stăpân peste toată Galia.

Sufla, fără dubiu, în foc curtea de la Constantinopol, care fiind în puternică opoziție cu Teodoric, avea tot interesul să creeze neînțelegeri între arienii din occident și, deci, ostrogoților, împingând pe Clodoveu împotriva vizigoților.

Momentul era foarte delicat; echilibrul la care atât ținea Teodoric stătea să se rupă. Făcu o tentativă de a’i reconcilia pe cei doi, discutând cu ei, apoi încercă de a reuni într’o ligă pe regii herulilor, turingilor, varnilor și burgunzilor spre a frâna ardoarea lui Clodoveu,sau,dacă acesta insista în a dori războiul să’i pună împotrivă o confederație. Dar totul fu in zadar. Alianța propusă de el nu se făcu, iar Sigismund, regele burgunzilor, trecu de partea francilor.

Temutul război începu în 507.

La Vouglè, într’o sângeroasă bătălie, Clodoveu îl învinse pe Alaric al II-lea, ce își pierdu și viața în această luptă, iar moartea sa avu consecințe mai grave decât chiar înfrângerea. În urma lui rămânea un fiu de vârstă fragedă, Amalaric, și un bastard, de vârstă majoră, Gesalic. Ultimul reuși să urce pe tron, dar nu salvă situația regatului vizigot. După victoria de la Vouglè, Clodoveu invadă Aquitania și ocupă Tolosa, apoi se împinse în Gasconia și dădu însărcinare fiului și aliaților burgunzi să ocupe teritoriile orientale ale Galiei.

Aielate (Arles) fu asediată de burgunzi și franci. Nemaiconsiderând necesară prezența sa în teatrul de operațiuni, Clodoveu se îndreptă spre Paris. La Tours îl întâmpinară mesageri ai împăratului Anastasie, care, în numele stăpânului lor, îi conferiră consulatul onorific. Nu știm dacă prin mijlocirea papei, cum unii au gândit, au fost trimise de la curtea bizantină însemnele de consul lui Clodoveu, cum nu se știe dacă între acesta și împărat a fost vreo înțelegere.

Ravenna, Sant’Apollinare Nuovo, Portul (începutul sec. VI)

Se poate totuși presupune că da, dată fiind incursiunea navală operată de bizantini în 508 pe coastele sudice ale Italiei. Incursiunea fu respinsă, dar își atinse scopul propus de Anastasie, de a’l împiedica pe Teodoric de a trimite sprijin în ajutorul vizigoților. Acest impediment fu însă de scurtă durată, căci nu o incursiune, ci doar o mare expediție putea să rețină armata ostrogotă în Italia.

Anastasie sau nu voi sau nu reuși s’o facă, iar Teodoric, luate măsurile necesare pentru apărarea coastelor, reuși în schimb la începutul verii lui 508 să’și cheme la ordine soldații și să înceapă pregătirile pentru o expediție în Galia.

O primă armată, în același an 508, comandată de contele Tuluin, trecu în Galia și ocupă teritoriul ce de la Duranza se întinde până la Marsilia. Mai târziu,o a doua armată mai numeroasă decât prima, prin pasul Susa, trecu în Provența. Era comandată de contele Ibba. Acesta rămase cu o parte din armata în Provența, iar cealaltă parte o încredință lui Mammo, căruia îi dădu sarcina să ocupe teritoriul de la nord de Duranza.

Îndeplinite aceste operațiuni, cele două armate se reuniră la Avignon și mărșăluiră spre Arles, sub zidurile căruia se dădu o mare bătălie ce sfârși cu victoria ostrogoților (509). După Iordanes, francii și burgunzii ce pieiră fură treizeci de mii în această zi ce decise soarta războiului. Un acord se concretizează cu francii, care abandonaseră teritoriile ocupate ale vizigoților, mai puțin teritoriul dintre Loire și Garrona.

Arcul lui Costantin

Lui Teodoric nu’i rămânea decât să lupte cu Gesalic pentru a’l pune pe tron pe nepotul Amalaric. Ibba fu însărcinat să ducă la bun sfârșit acest război. După ce ocupă Narbonese, generalul a trecut în Spania și la Barcelona îl învinse pe Gesalic, care a fugit în Cartagina, la curtea regelui vandal Trazimund. După doi ani, în 511, își încearcă din nou norocul și se prezentă dinaintea Barcelonei, dar va fi înfrânt și ucis.

În același an muri Clodoveu și regatul său fu împărțit între cei patru fii: Teoderic, Clodomir, Childebert și Clotariu.

Intervenția ostrogoților salvase de la ruină regatul vizigot. După terminarea războiului, Teodoric ținu pentru sine Provența ,pe care Odoacru o lăsase vizigoților, și le desemnă un episcop și un prefect al pretoriului; pentru celelalte teritorii ale vizigoților își asumă guvernarea în numele nepotului Amalaric. Dar guvernarea sa fu mai mult cu numele decât efectivă. Adevăratul suveran fu Teudis, trimis în Spania ca locotenent al regelui, devenind adevăratul stăpân și în 536, murind Amalaric, fu încoronat rege al vizigoților.

Războiul ostrogoților împotriva francilor dezechilibrase Europa occidentală, dar totul fu în beneficiul lui Teodoric. Politica sa pacifistă, bazată pe rudenie falimentase.

Cu toate acestea războiul îi aduse extinderea teritoriului și un prestigiu cu mult mai mare decât i l’ar fi conferit constrângerile dinastice. Părea că Imperiul Roman de Apus reînvie într’un Imperiu Getic. Dar puterea domniei nu derivă din forța poporului, ci din autoritatea personală a regelui.

Una dintre marile preocupări ale lui Teodoric era și asigurarea succesiunii, el neavând urmași de sex masculin. Dorind cu orice preț să’și asigure un moștenitor, aduse din Spania pe Eutaric, din stirpea amalilor și în 515 îi dădu de soție pe fiica sa, Amalasunta.

Găsit moștenitorul era necesară pentru acesta recunoașterea din partea curții bizantine, recunoaștere pe care cu toate eforturile depuse nu reuși s’o obțină de la Anastasie, ci doar de la Iustinian I, urcat pe tron în 518, și care în anul următor îi conferi lui Eutaric însemnele consulatului, trimițând pe reprezentantul său la Roma și Ravena pentru sărbătorile ce se celebrară.

Prețul acelei recunoașteri nu fu mic. Pentru a o obține se făcea mediator al păcii dintre biserica romană și curtea bizantină, schimbând calea politicii religioase pe care o urmase până în acel moment și care fusese stâlpul politicii sale interne. Din politica religioasă a lui Teodoric, ce fu într’un prim timp pentru el o mare forță și un element important de guvernare, schimbând calea deveni nu cea din urmă cauză a destrămarii regatului ostrogot.

Teodoric era arian, la fel ca restul poporului său, iar politica sa religioasă avu la baza respectul și toleranța altor culte. Vorbindu’le evreilor le spuse:

”Nimănui nu’i putem impune religia pentru că nimeni nu poate fi constrâns împotriva voinței sale.”

Avu raporturi cordiale cu papii și episcopii, nu se amestecă în treburile lor, îi favoriză și’i acceptă ca mediatori, până ce putu să o facă.

Când, dupa moartea papei Festiu, romanii se divizară în două fracțiuni, una de partea lui Simac, cealaltă de partea lui Lorenzo, Teodoric fu solicitat să facă arbitrajul, însă acesta declară că trebuia recunoscut acela ce a fost ales primul și care avea un număr mai mare de voturi. Chiar fără să vrea, Teodoric făcu să triumfe, cu această decizie, politica sa religioasă, adversară Constantinopolului. Dupa alegerea lui Simac ca papă, în 498, anul următor acesta stabiili reguli clare pentru următoarele alegeri ale papilor, iar Teodoric jucă un rol important în ce privește reconcilierea bisericii de la Roma și cea de la Constantinopol, în cele din urmă această reconciliere întorcându’se tocmai împotriva sa.

Teodoric făcu tot ce era omenește posibil spre a păstra armonia între cele două popoare, roman și ostrogot. Dar această armonie fu doar aparentă, în ciuda tuturor eforturilor sale și concesiilor făcute poporului roman. Toate nemulțumirile, în special cele religioase, făceau pe romani să’i privească pe bizantini ca pe speranța eliberării de barbari.

Și în timp ce Italia se orienta spre Imperiul Bizantin,o serie de decese îl lovi pe Teodoric. În 522 muri Eutaric, ce lăsă un fiu de cinci ani, pe Atalaric. În același an, prin instigările celei de’a doua soții, Sigismund, regele burgunzilor își asasină fiul Sigeric avut cu fiica lui Teodoric, Ostrogota. Acestui asasinat îi urmă din partea succesorilor lui Clodoveu, aliați ai regelui ostrogot, invazia regatului burgund, al cărui rege fu făcut prizonier și ucis.

În 523 Teodoric trimitea în Borgogna pe contele Tuluin cu o armată ce, înstăpânindu’se de teritoriul de la nord de Durazza, cu orașele Charpentras, Orange și Vaison, începu tratativele cu regele Godemar, succesorul lui Sigismund.

În același an în care ostrogoții își lărgeau domeniile în dauna burgunzilor, murea în Africa Trasimund, căruia îi urmă Ilderic, favorabil catolicismului.

Amalafrida, sora lui Teodoric și văduva regelui vandal, fu constrânsă să se refugieze între mauri, dar fu apoi prinsă și ucisă.

Toate aceste evenimente îndurerară mult inima bătrânului rege get, care’și vedea astfel destrămată toată politica sa de înrudiri. Moartea lui Eutaric îl făcu din nou să se preocupe de problema succesiunii; războiul cu burgunzii slăbi regatul și revelă în franci dorința de a’și extinde domeniile; avântul lui Ilderic pe tronul vandal îl lăsă fără un aliat la sud, procurând însă unul bizantinilor. Își dădu seama că visul său de treizeci de ani începea să se destrame, ceea ce’l făcu să devină iritabil și suspicios. Nu mai era omul generos de altădată,iar instinctele de barbar renăscură în el,uneori urmate chiar de cruzime.

Câțiva ani mai înainte, probabil în 520, fiind el la Verona, începură grave dezordini la Ravena,cauzate de ura dintre evrei și catolici;cei din urmă incendiaseră sinagogile evreilor din oraș. Teodoric ordonă ca responsabilii să reconstruiască pe banii lor edificiile și cei ce nu puteau plăti să fie biciuiți în mod public. În plus interzise romanilor să poarte arme.

În 523, unul dintre acei romani implicați în incidentul cu evreii, Ciprian,ce intrase în serviciul regelui, iar pentru a se arăta de încredere îi învăță pe fiii săi limba geților și’i edifică în uzul armelor acestora,având la curtea regelui funcția de referent, interceptând niște scrisori, îl acuză pe patriciul Albiniu, președintele senatului, că s’ar fi pus de acord cu împăratul Iustinian spre a porni război împotriva regelui. În apărarea lui Albiniu veni ilustrul om al acelor timpuri, Severin Boethius. Acesta se bucura de stima și prietenia lui Teodoric.

În 510 fusese consulul regelui, în 522 fii săi fură numiți și ei consuli.Boethius, nechemat, veni la Verona și susținu in fața regelui inocența lui Albiniu. În ardoarea apărarii, proferă cuvinte ce aveau să’l piarda, zicând că sentimentele lui Albiniu sunt aceleași cu ale sale și ale tuturor celor din senat și că dacă Albiniu este vinovat, atunci el și tot senatul sunt vinovați.În fața lui Boethius fu adus Ciprian, care’și menținu acuzațiile.

Teodoric ordonă arestarea lui Albiniu și Boethius. Despre soarta primului dintre ei nu se știe nimic sigur,dar nu se crede a fi scăpat de pedeapsa capitală. Boethius fu judecat de către senat, care, temându’se a nu se compromite, fără să’l interogheze îl condamnă la moarte. A fost executat în 524 probabil la Pavia.

În același an în care Albiniu și Boethius au fost arestați,împăratul Iustinian publică un edict împotriva ereticilor,primii între aceștia fiind manicheii. Era o consecință a înțelegerii dintre Roma și Constantinopol și era încă, deși în edict biserica ariană nu era menționată,un îndepărtat anunț de război împotriva arianului Teodoric. Că așa este o probează faptul că, după câțiva ani, persecuția va fi extinsă asupra tuturor ereticilor, așadar și a geților, mulți dintre ei fiind constrânși să abjure și să consemneze bisericile catolicilor.

Regele ostrogot nu putea să nu se intereseze de soarta celor de aceeași religie cu el și suspectând că persecuția religioasă doar preceda trimiterea unei armate bizantine în Italia,încercă să cedeze de o parte și să evite de alta, trimițând o solie la împărat.

Șeful acestei solii fu desemnat papa Ioan I,ce în 523 îi urmă lui Ormisda, impunându’i să’i ceară lui Iustinian să restituie bisericile, să revoce edictul de persecuție și să dispună reîntoarcerea la credință a arienilor ce fuseseră constrânși să abjure.

Arianismul a fost o învățătură creștină din secolul al IV-lea formulată de Arie din Alexandria, prezbiter în Alexandria, declarată erezie de o parte a participanților la Primul conciliu de la Niceea din anul 325. Arianismul susținea că Isus Cristos are caracter divin (este și el Dumnezeu), dar ar fi o ființă creată de Dumnezeu Tatăl în trecutul etern (Fiul fiind conform lui Arius născut, nu făcut). Arianismul a fost învins definitiv, din punct de vedere teologic, în 381, când Sinodul al II-lea ecumenic de la Constantinopol l’a interzis în mod explicit, proclamând creștinismul ortodox drept religie oficială în Imperiul Roman. Dar curentul arianist s’a mai menținut ca practică religioasă o perioadă.

În 525, împreună cu cinci episcopi și patru senatori, papa Ioan plecă din Ravenna. La Constantinopol papa avusese o primire triumfală. Ioan I rămăsese la Constantinopol șase luni. Rezultatul soliei pare să fi fost favorabil cererilor lui Teodoric, cu excepția reîntoarcerii la credință a arienilor constrânși să abjure.

Regele get suspectă că ceva nu e în regulă dată fiind primirea făcută la Constantinopol papei, așa încât după întoarcerea acestuia la Ravenna îl arestă și în 18 mai 526 acesta muri.

Moartea papei agravă situația lui Teodoric față de romani și de Constantinopol. Pe romani încercă să’i îmbuneze indicând ca succesor al papei un susținător al partidului getic ce fu ales apoi sub numele de Felice al III-lea. Se temea însă de bizantini, care aliați cu vandalii, amenințau cu războiul.

Pericolul major era dinspre mare, de aceea regele ordonă să fie adusă în portul din Ravena o flotă de o mie de nave, însă pregătirile nu se terminaseră încă atunci când, în vârstă de șaptezeci de ani, la 30 august 526, Teodoric moare.

Monograma lui Teodoric

Simțindu’și moartea aproape, Teodoric chemă personajele cele mai proeminente dintre geți și în prezența lor desemnă ca succesor pe nepotul de zece ani, Atalaric, recomandând acestora de a respecta poporul roman, senatul și să’și țină prieten pe împărat.

Cu aceste ultime dorințe punea în discuție toată politica sa.

Dar, după moartea sa numele său a fost șters din toate bisericile și de pe toate monumentele: Teodoric fusese înfierat cu ”damnatio memoriae”.

Un singur lucru nu au reușit, să’l șteargă din memoria noastră. Iar de pe monumente au uitat să șteargă ceva: monograma lui Teodoric, astfel încât minciuna că acele monumente sau biserici ar fi fost construite de unii sau alții dintre următorii suverani sau de nu știu care papă a ieșit la iveală, căci minciuna are întotdeauna picioare scurte.

Comorile Ravennei: mozaicurile uimitoare

Ravenna nu mai e de multă vreme capitala Italiei, dar acea perioadă i’a adus faima peste ani şi a făcut ca ea să rămână pentru totdeauna o altfel de capitală: centrul mondial al mozaicurilor, aflat şi pe lista Patrimoniului UNESCO şi în circuitul turistic al Italiei.

În timpul lui Iustinian I, acel împărat care a visat să reconstruiască Imperiul Roman şi a reuşit în mare parte, Ravenna este cucerită de unul dintre generalii lui şi oraşul prinde formă şi culoare sub influenţa Estului. Se înalţă cu patos şi credinţă numeroase biserici şi sunt aduşi cei mai buni artişti din Bizanţ ca să le decoreze în interior cu mozaicuri sclipitoare.

Arta mozaicului se perfecţionează şi devine tot mai rafinată şi bogată. Romanii iubeau şi ei mozaicurile şi îl lucrau în special în alb-negru, până când stilul oriental şi’a găsit locul şi în palatele şi vilele lor, care au început să fie îmbodobite în cele mai sclipitoare şi colorate bucăţi de marmură, sticlă, pietricele de râu sau chiar pietre semipreţioase. Meşterii au inventat tesere speciale, smălţuite, care erau nişte piese mici, uneori de dimensiunea unei unghii, pe care le combinau manual bucată cu bucată într’o lucrare splendidă, ce putea fi confundată cu o pictură.

Pentru a orna un singur metru pătrat, adunau şi prelucrau peste 10.000 de astfel de bucăţele de ceramică sau de sticlă şi apoi le lipeau manual. Şi astăzi, în Ravenna, sunt ateliere în care mozaicul este lucrat aproape la fel ca pe vremea împăratului Iustinian.

Cu acestea în minte, una dintre cele mai bune recomandări pe care le poţi primi atunci când mergi în Ravenna este să îţi iei cu tine şi binoclul, pentru a putea admira de aproape mozaicurile ce se întind magnific pe pereţii monumentelor.

În Ravenna pot fi vizitate azi cinci obiective majore: Basilica di Sant Apollinare Nuovo, Basilica di San Vitale, Mausoleo di Galla Placidia, Museo Arcivescovile și Battistero Neoniano

Basilica di San Vitale.

Construită în stil oriental, cu o formă octagonală, masivă şi elegantă, pe cât e de sobră, rece şi uniformă în exterior, pe atât de mult străluceşte, la propriu, interiorul Basilicii di San Vitale, prin miile de frânturi de sticlă colorată, îmbinate artistic pentru a reda diverse scene biblice. Privind de departe, ai impresia că în faţă este un tablou minunat, nu un ansamblu de piese.

Binoclul te ajută să desluşeşti tainele şi să vezi sutele de mii de fărâme, în toate nuanţele posibile, de la un albastru întunecat la un violet luminos, de la un verde de primăvară la un roşu în flăcări sau un cenuşiu duios.

Printre figuri de sfinţi şi îngeri, luminoşi şi maiestuoşi, raţe şi tauri, delfini şi flori, detalii complicate, se află reprezentările solemne ale cuplului imperial, pe o parte, împăratul Iustinian cu însoţitorii lui, pe cealaltă latură, împărăteasa Teodora cu doamnele ei. După modelul acestei biserici s’a construit, câţiva ani mai târziu, Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol (Istanbul azi).

Mausoleo di Galla Placidia, aflat în curtea Basilicii

Deşi a fost fiică, soră, soţie şi mamă de împăraţi, Galla Placidia a avut o viaţă plină de încercări şi confruntări. A fost luată ostatică în urma unui atac al geților de vest (vizigoţilor) şi a sfârşit prin a se căsători cu un nobil vizigot, Athaulf, mariaj care, fireşte, a încins spiritele vremii. Cei doi au avut un fiu, născut la Barcelona, care a murit la puţin timp după naştere. Se spune că durerea părinţilor a fost cumplită, ceea ce, pentru o epocă în care numărul copiilor care mureau la naştere sau imediat după era extrem de mare, nu poate decât să fie emoţionant; şi arată iubirea care i’a legat totuşi pe cei doi atât de diferiţi. Copilul a fost aşezat într’un sicriu de argint şi depus într’un loc în Barcelona, dar unii sunt convinşi că mausoleul de la Ravenna a fost construit de ea pentru copilul pierdut prea devreme.

Galla Placidia a murit la Roma şi trupul ei nu a fost adus la Ravenna, deşi mai sunt şi voci care susţin că e aici. În acest mausoleu de dimensiuni extrem de reduse peste tot pe pereţi, flori, personaje biblice, animale. Pe boltă, un superb cer înstelat. Peste 800 de stele au făcut pe acest cer meşterii artişti, despre care nu se ştie nimic; se bănuieşte doar că Galla Placidia i’ar fi adus din Constantinopol, unde trăise o perioadă în exil. Stelele, aşezate în cercuri, au la mijloc o cruce aurie.

Ornamentele Bizanţului strălucesc peste tot şi pot să te ameţească, asemenea oricărui lucru desăvârşit, de la care nu îţi mai poţi lua privirea şi la care te uiţi năucit de frumos.

Battistero degli Ortodossi (sau Neoniano)

Este cel mai vechi monument, înălţat spre sfârşitul secolului al IV-lea, în parte pe locul unei foste băi romane. Iar acest lucru se vede şi în interiorul lui, într’o combinaţie armonioasă şi uimitoare de mozaicuri bizantine, din a doua jumătate a secolului V, şi marmură rămasă de la fosta baie a romanilor.

Cappella di S. Andrea (sau Cappella Arcivescovile), aflată în apropiere, la primul etaj din Palatul Episcopal, are o celebră şi senzaţională boltă de mozaic, unde, pe un cer auriu, între crini şi trandafiri, se află 99 de specii de păsări…

Basilica di S. Apollinare Nuovo

A fost construită între anii 493 şi 526 de Teodoric cel Mare. După cucerirea oraşului de către bizantini, un episcop creştin a ordonat, din nefericire, distrugerea mozaicurilor, inclusiv portretul lui Teodoric şi al curţii lui; Teodoric era arian, iar mozaicurile care împodobeau biserica ilustrau acest cult.

Mozaicurile vizibile astăzi sunt din secolul al VI-lea, din perioada împăratului Iustinian, şi se întind pe cea mai mare suprafaţă ce există din vechime. De o parte şi de alta sunt cele două celebre procesiuni impresionante, cea a fecioarelor şi a martirilor, între şiruri de palmieri, şi tot aici se află scena, expresivă şi renumită în toată lumea, care îi reprezintă pe cei trei magi cu cușme getice.

Ravenna: oraşul care l’a primit pe Dante

Ravenna este renumită și pentru Tomba di Dante. Poetul născut în Florenţa a fost exilat de florentini (dispute şi răzbunări politice), obligat la plata unei amenzi şi condamnat la moarte, în cazul în care ar fi încercat să se întoarcă în Florenţa fără să plătească amenda. După mai bine de şapte veacuri, în anul 2008, consiliul Florenţei a hotărât să anuleze sentinţa dată lui Dante.

După ce a locuit prin mai multe oraşe din Italia, poetul s’a stabilit, la invitaţia unui nobil, la Ravenna. Aici a găsit timpul şi inspiraţia şi a reuşit să termine Divina Comedie. După moartea lui, secole la rând, florentinii s’au străduit să’i aducă rămăşiţele în Florenţa, unde i’au făcut un mormânt somptuos. Ravenna n’a cedat, pentru că, orice s’ar spune, locul lui Dante este în oraşul care l’a primit şi nu în cel care l’a alungat în timpul vieţii. Conflictul între cele două oraşe a mers atât de departe încât s’au dat ordine papale şi regale, şi totuşi Ravenna a reuşit să’l păstreze pe Dante la ea, iar în 1780 i’a construit un cavou unde se află sarcofagul cu rămăşiţele poetului. Uleiul pentru lampa care arde în permanenţă pe mormântul lui a fost asigurat însă dintotdeauna de Florenţa.

Sfârșitul domniei lui Teodoric cel Mare

Spre sfârşitul domniei lui, Teodoric devenise tot mai obsedat de conspiraţii, unele adevărate, cele mai multe, presupuneri paranoice, care întotdeauna şi’au găsit victime nevinovate. Sau poate Teodoric se transformase, într’adevăr, într’un tiran…

Poate că vorba lui Domiţian – cum că împăraţii nu sunt crezuţi atunci când se plâng de comploturi decât dacă acestea reuşesc – l’a urmărit până la sfârşitul vieţii.

Mausoleul care îi poartă numele a fost ridicat la ordinele lui în anul 520, în întregime din piatră de Istria. Aici a fost depus Teodoric cel Mare după moarte; la un moment dat se presupune că trupul lui a fost luat de acolo şi nimeni nu ştie unde se află el astăzi.

S’au născocit, în timp, tot felul de istorioare, iar una dintre cele mai năstruşnice spune că a fost purtat de un cal negru şi zvârlit în craterul unui vulcan.

Bibliografie:

– H. Wolfram – Storia dei goti – 1985

– Marc Pevèn – articol din ”I viaggiatori ignoranti” – 2015

– C.Maccabruni – Pavia: La tradizione dell’antico nella città medievale, 1991

– P. Heather – L’impero ed i barbari, 2010

– Epistolae Theodericianae variae, editura T. Mommsen in Monumenta Germaniae Historica, Auctores antiquissimi, XII, Berolini 1984

– Le libre Pontificalis a cura di L. Ducesne, I, Paris, 1955

– Cassiodor, Variae, II, VII, IX

Traduceri: Ana Maria Moraru

Citește și:   CINE A PRELUAT PUTEREA DE LA BUREBISTA (TĂBLIȚA 62)

sau:    GETYO, PATRIA DIVINĂ

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

SE CONTUREAZĂ UNIUNEA CARPATO DANUBIANO PONTICĂ

De câteva zile structurile contrainformative românești se pliază deja pe o noua variantă de lucru. Iar ”planul Trump” pentru ruperea Uniunii Europene, discutat În premiera în cadrul unor discrete întâlniri informale care au avut loc recent În locatii din Side – Turcia, Berlin și Stockholm putând deveni mai repede decât se așteaptă mulți noua ”Biblie” nu doar a serviciilor secrete românești, dar și a liderilor politici care au ales deja sa joace totul pe cartea axei Washington – Tel Aviv.

Oricum, în urma prezentărilor încă neoficiale făcute emisarilor zonei din serviciile secrete românești care se opun definitivarii ”colonizarii economice” a României de catre ”motorul” franco-german pe care însă Moscova îl tureaza tot mai mult, conform propriilor interese s’a creionat deja ”schița” unei analize informative de ultimă oră care face deja furori la vârful sistemului.

Și în care se dezvăluie ”beneficiarilor” ca administrația republicană a SUA va forța tot mai mult ruperea actualei Uniuni Europene în câteva uniuni mai mici, România urmând a fi un pilon important, alături de Polonia, al unei entități interstatale denumită provizoriu drept Uniunea Carpato Danubiano Pontică de către analiștii români.

Oricum, cert este că Trump va juca la rupere și rolul acordat României este unul mai mult decât important în planurile Casei Albe.

Planul de la Langley

Există deja voci autorizate din sistem care susțin că noua hartă a Europei trasata deja de strategii republicani de la Washington ar copia în mare masura noua arhitectură de securitate globala gandită inițial la Langley.

Astfel că, dacă tot va forța ”restructurarea” UE într’o uniune cu mai multe viteze, Angela Merkel si Emmanuel Macron își vor vedea visul cu ochii, dar doar partial.
Pentru ca deja la ultimele conferințe internaționale pe probleme de securitate ținute discret sub influenta republicanilor americani se pune de o micșorare consistentă a actualei Uniuni Europene. Una condusă cu mană de fier de la Berlin și Paris și în care companiile austriece vor continua să reprezinte interfața economică pentru interesele de securitate energetică ale Federației Ruse.

Numai că, într’o prima fază se prevede formarea Uniunii Nordului, formata din cele patru state nordice, Suedia, Norvegia, Finlanda si Danemarca, la care ar urma să adere apoi și țările baltice, dacă acestea vor reusi să’și rezolve gravele vulnerabilități privind asigurarea independentei energetice.

De asemenea, în laboratoarele de peste Ocean s’ar fi stabilit și incurajarea și susținerea logistica a Italiei conduse de conservatorii lui Matteo Salvini de a părăsi pe cont propriu Uniunea Europeana, modelul urmând a fi apoi exportat și în Spania, țară la randul sau sufocata in ultima vreme de imigrantii acceptati de puterea politica de stânga aflata acum la putere.

Uniunea Estica, în trei faze

Cel mai important pentru noi, conform ”planului Trump” România ar urma sa facă parte din Uniunea Estică proiectata pe acoperirea geografică carpato-danubiano-pontică, alături de Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia și Republica Macedonia de Nord.

Apoi, într’o a doua fază ar urma să se alature și Bulgaria, Grecia și Muntenegru.
Iar după o ”inevitabilă” rupere a statului ucrainean, dacă ambițiile expansioniste ale Moscovei nu vor putea fi ținute în frâu, Ucraina de Vest, formată pe teritoriul istoric al Galiției va fi ultima piesa la ”puzzle”-ul gândit la Washington pentru aceasta parte a lumii.

Unul în care Romania nu doar că ar urma să devina principalul pol energetic al noii Uniuni din Estul Europei, dar și principalul aliat al SUA aici. Inclusiv militar, întrucât ”prăbușirea” alianței strategice cu Turcia va obliga Washington-ul sa mute ”linia frontului rece” cu Moscova pe litoralul românesc al Mării Negre.

Se mișcă generalii…

Pentru reușita acestui plan, republicanii americani au nevoie ca de aer de coagularea fortelor conservatoare din Europa. Iar ”dragostea vesnica” jurată de premierii Italei și Ungariei, Matteo Salvini și Viktor Orban este deja percepută ca un succes major al noii diplomații de la Washington. Iar acum ar trebui să se miște și Spania…

Oricum, în ultima vreme s’au întețit conferințele pe această temă, în mod oarecare suprinzător pentru unii, partea română fiind reprezentată la unele dintre acestea de liderii ”partidului generalilor”.

Citește și:  CUM AR ARĂTA ROMÂNIA DUPĂ UNIRE ?

sau:    GETYO, PATRIA DIVINĂ

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

SPARTACUS, GETUL CU DESCENDENȚĂ REGALĂ CARE A ÎNGROZIT ROMA, ÎNTRE MIT ȘI REALITATE

Spartacus a fost înainte de toate, simbolul luptei împotriva asupririi romane împotriva geților luați prizonieri și transformați în sclavi, pentru că Roma asta a fost pentru geții liberi: o închisoare.

Neînfricatul get care a devenit gladiatorul Spartacus, conducătorul revoltei sclavilor din Republica Romană, este poate personalitatea care se regăsește aproape în toate genurile și reprezentările artistice care au ajuns până la noi de’a lungul timpului.

Arta plastică, teatrul, literatura beletristică, baletul și filmul au evocat acest personaj eroic poate mai mult decât a făcut arta pentru alta figură din panteonul universal.
Istoria devine legendă, legenda devine mit. Multe evenimente și figuri istorice se învăluie de’a lungul timpului cu o aură simbolică atât de puternică, încât aproape că nu mai rămâne nimic din istoricitate.

Poate că unul dintre cele mai bune exemple este nimeni altul decât Spartacus, a cărui substantă mitică i’a învins cu desăvârşire caracterul istoric.
Îl cunoaştem cu precădere din cinema, fie că este vorba de filmul cu Kirk Douglas, fie remake-ul cu Goran Vijnic, fie seria produsă de Starz Network.

Spartacus ilustrează fără doar și poate acea aspirație eternă a umanității spre libertate. Astăzi nu știm cu siguranță dacă revolta lui a avut un program, dacă a urmărit într’adevăr eliberarea sclavilor din întregul imperiu, asa cum ni’l prezintă literatura. Dar faptul că a ținut în șah Roma republicană timp de aproape trei ani, i’a îndemnat pe scriitori să’i atribuie acest plan îndrăzneț.

Avem un Spartacus care luptă împotriva corupţiei, sclaviei, autorităţii romane, pe fondul unor puternice conflicte interioare provocate de pierderea familiei sale şi de condiţia sa de rob fugar. Personajul nu este acelaşi cu Spartacus din sursele antice, iar povestea sa a evoluat într’atât până când mitul a învins istoria. De ce spunem mit şi nu legendă?
Pentru că în vreme ce legenda este mai mult o poveste ţesută în jurul unor eroi, mitul pretinde să ofere o explicaţie asupra unei lumi, a valorilor şi comportamentelor umane, folosindu’se de imaginea eroilor.

Despre Spartacus au scris istoricii antici Appian, Plutarh, Sallustius si Florus. Dintre aceștia, ultimul oferă cele mai multe informații, deși se arată ostil sclavilor, scriind de pe pozițiile aristocrației senatoriale.
Dar, până să vedem cum îl înfățișează literatura, să încercăm să’l cunoaștem pe Spartacus asa cum îl infațișează istoricii.
Istoricul și biograful Plutarh, în biografia dedicată omului politic si generalului roman Marcus Licinius Crassus, învingătorul revoltei sclavilor, îl descrie ca fiind ”distins și mai elenizat decât un trac”.

De asemenea, ne mai informează că se remarcă prin ”prestigiu, inteligență și putere”.
Asadar, nu avem de’a face cu un sclav oarecare, însușirile pe care i le atribuie Plutarh, ne fac să bănuim în el un om educat, familiarizat cu cultura elenă.

Plutarh precizează și tribul căruia îi aparține Medilor, sau Maidicas, Maedii (de asemenea, Maidani, Maedan, în helenică veche „Μαίδοι”) un trib getic care, în vremuri istorice, au ocupat zona dintre Paionia și Tracia, la marginea de sud-vest din Tracia, de’a lungul cursului mijlociu al râului Strymonului și cursul superior al râului Nestus, (azi Bulgaria de sud-vest), alături de dardani. Capitala lor a fost Iamphorynna.

Tribul lui Spartacus, maedii, a fost un trib independent în cea mai mare parte a istoriei lor, iar regele get Sitalces a recunoscut independența lor, împreună cu alte câteva triburi războinice „de frontieră”, cum ar fi dardanii, agrianii, și paionianii (peonii), ale căror terenuri au format o zonă tampon între puterea regatului Odrisian la est și de triburile ilire în vest, în timp ce Macedonia a fost localizată la sud de Paeonia.

Tot Plutarh îl descrie pe Spartacus ca „un nomad de neam trac”, referindu’se la medobitini. Un număr de maedi au emigrat în Asia Mică și au fost numiți medobitini, datorită faptului că regiunea era numită Bitinia.

Istoricul german Th. Mommsen crede că numele indică o descendență regală, ca reprezentant al dinastiei Spartakizilor.

În general, se considera că Spartacus a fost adus ca prizonier la Roma, după cucerirea Traciei de către armatele romane. Condamnat să devină gladiator (sclav obligat să lupte în arena, spre amuzamentul publicului), nu era greu să apară și legende cu privire la puterea lui covârșitoare.

Una dintre acestea, aminitită și de Plutarh, povestește despre un șarpe găsit încolăcit în jurul feței lui.
Soția lui Spartacus – căreia nu i se cunoaște numele – avea darul profeției. Ea i’a prezis, în urma acestei întâmplări, ca va dobândi o mare putere, dar va avea parte și de un sfârșit tragic. Plutarh, de asemenea, spune că soția lui Spartacus a fost o proorociță a aceluiași trib, ea a fost înrobită împreună cu el.

Getul Sclav care a sfidat Roma. Filmul revoltei

Ce ne spun sursele antice? Căci nici ele nu se pot lăuda cu obiectivitate absolută, în mare însă faptele se prezintă cam aşa: Spartacus a fost un gladiator care s’a revoltat împotriva stăpânului său şi a condus o răscoală de sclavi care s’a întins pe o perioadă trei ani (73-71 a.Hr.), răvăşind Peninsula Italică.

Repartizat la scoala de gladiatori a lui Lentulus Batiatus, de la Capua, Spartacus a provocat acolo o revolta a sclavilor, alaturi de alti gladiatori precum geto-celtul Crixus și geto-germanul Oinomaus. Asemenea școli pregăteau luptători care urmau a fi vânduți stăpânilor de sclavi pentru a se înfrunta în amfiteatre. Personalitatea getului balcanic s’a impus repede in fata celorlalti lideri. Aceasta explică și succesele rapide asupra cohortelor (unități militare) trimise de la Roma.

Revolta a rămas în istoriografia modernă cu numele de cel de’al treilea război servil. În textele vechilor autori nu se discută mai deloc despre caracterul lui Spartacus, ci doar ni se spune laconic că a îndrăznit nesăbuit să respingă standardele sociale romane şi că era o ameninţare la adresa structurilor bine definite ale Romei.

Spartacus va reapărea în conştiinţa colectivă începând cu secolul al 18-lea, invocat de diverşi autori precum Voltaire sau Marx, care analizează implicaţiile acţiunilor sale împotriva instituţiei sclaviei. De aici va începe o schimbare radicală a imaginii lui Spartacus, care va deveni un fel de metaforă a crizelor socio-politice din Europa modernă. Apoi, caracterul său va fi mult romanţat, pentru a se potrivi cu idealurile secolului al XIX – lea, o vreme când se punea mare accent pe investigarea profilelor psihologice ale eroilor.

Nu în ultimul rând, personajul nostru va fi asimilat şi ideologiei comuniste, după cum transpare în filmul din 1960 bazat pe romanul al lui Howard Fast. Pe scurt, povestea violentă şi brutală a lui Spartacus va fi modificată astfel încât să se muleze pe diverse mentalităţi politice.

Este important să reţinem că şi textele antice care tratează subiectul au fost scrise după evenimente. Cele mai timpurii care ne’au rămas sunt Istoriile lui Sallustius.
După el, au mai scris despre al treilea război servil şi Appian, Plutarh, Florus şi Orosius. Plutarh ne povesteşte că, după ce fost vândut unui lanista (patron de gladiatori) pe nume Lentulus Batiatus, Spartacus împreună cu doi camarazi, Crixus şi Oenomaus, se revoltă, îi înving pe soldaţii din Capus şi îşi aşează tabăra pe lângă Vezuviu.

Florus pretinde că armata sa ajunge să aibă nu mai puţin de 10.000 de oameni, puţin probabil, dar propune cifra pentru a corespunde teoriei sale că ar fi dorit să mărşăluiască spre Roma.

Prima dată vine împotriva sclavului pretorul Clodius Glaberus, care este luat prin surprindere noapte şi se trezeaşte cu tabăra jefuită. Apoi alţi doi pretori, Lucius Cossinius şi Publius Valerius vin în ajutorul său, dar şi ei sunt învinşi.

Până în anul 73 a.Hr. se adună în jurul lui Spartacus nu mai puţin de 70.000 de oameni, conform lui Appian. Având avantajul unui nou val de soldaţi, Spartacus jefuieşte zona rurală din jurul Vezuviului, dar se confruntă imediat cu legiunile consulilor L. Publicola şi G. Clodianus. Comandanți militari precum Claudius Glaber, Publius Varinius, consulii Cornelius Lentulus si Gellius Poplicola figurează ”la loc de cinste” printre învinșii lui Spartacus.

O altă victorie repurtată la Mutina, asupra proconsului Cassius Longinus, nu influențează în bine mersul răscoalei, deoarece neîntelegerile între Spartacus și celelalte căpetenii, Crixus și Oinomaus, au dus la dezbinare în rândul armatei sclavilor și la separarea celor doi ofițeri de comandantul lor. Deşi unitatea comandată de Crixus piere, Spartacus tot reuşeşte să câştige.

Drept răzbunare, 300 de prizonieri de război sunt sacrificaţi, ironic, în cadrul unor lupte gladiatoriale.
Spartacus capturează apoi oraşele Thurii şi Picenum, strângând arme şi provizii, dar, măcinat de dorul de casă, îi îndeamnă pe camarazii săi să plece acasă. Aceştia sunt însă prea absorbiţi de perspectiva jefuirii bogatelor vile şi merg tocmai până la Apulia. Alarmat, senatul îl va trimite cu trupe pe Crassus, care implementase o poltică extrem de feroce în interiorul armatei: decimarea, uciderea aleatorie a unui soldat din zece dacă se dovedeau laşi. Frica i’a motivat şi rezultatul s’a văzut, conform lui Appian, în înfrângerile pe care începe să le sufere armata de sclavi.

Spartacus caută o cale de scăpare şi intră în tratative cu piraţii cilicieni. Spartacus străbătuse întreaga Peninsula Italică, spre sud, încercând să traversese strâmtoarea Messina și să debarce în Sicilia, dar flota promisă de pirații cilicieni nu a mai ajuns la locul prevăzut pentru îmbarcare. Aceştia însă nu îşi onorează promisiunea de a’i furniza corăbii şi Spartacus se vede prins între cele 8 legiuni ale lui Crassus şi legiunile unui alt general, Lucullus.

În felul acesta, hărțuit de trei armate romane, cea a lui Lucullus, guvernatorul Macedoniei, a generalului Pompeius și a lui Marcus Licinius Crassus, cel mai avut cetățean al Romei, Spartacus hotărăște să’l înfrunte pe ultimul și să’și croiască drum spre Roma.

Dar in Lucania, în bătălia de pe râul Silarius, este învins și ucis după o apărare disperată.
Va muri în luptă în 71 a.Hr., cei rămaşi fiind crucificaţi.
Istoricul Florus spune că a suferit o moarte onorabilă pentru un sclav, căci romanii nu l’au considerat niciodată pe Spartacus un general liber. Aceasta este în linii mari povestea, dar diverse elemente diferă, în funcţie de epoca şi ideologia fiecărui autor.

Poate că relatarea lui Sallustius este cea mai importantă, pentru că pe baza acesteia se conturează celelalte imagini ale gladiatorului. Istoricul îl admiră pentru curajul şi calităţile sale de lider, considerându’l un real pericol pentru statul roman. Avea caracter, îi inspira pe ceilalţi, era talentat în luptă, avea o cauză. Aspectul acesta moralizator se va păstra la Appian sau Orosius.

Mai mult, Plutarh spune despre el că se afla deasupra condiţiei sale de sclav, că era asemenea marilor conducători romani. Îl contrastează puternic cu Crassus, un personaj avid şi invidios.

Rănirea lui este înfățișată într’o frescă descoperită în 1927 în orașul Pompei. Datorită acestei descoperiri îl cunoaștem și pe ofițerul care l’a rănit cu lancea în picior (pe la spate, cum apare în frescă) și care a ținut astfel să’și imortalizeze pe peretele casei sale ”fapta de vitejie”: Felix Pompeianul.

În holul de intrare al unei case destul de obișnuite din Pompeiul antic, îngropată sub straturi de vopsea ulterioară, sunt urme slabe ale unei schițe interesante de doi bărbați care se luptau călare. Deasupra călăreților, este scris în limba oscană – una dintre limbile timpurii ale Italiei de Sud, încă o dovadă a faptului că latina nu era unitară în imperiul roman.

Numele unuia este puțin lizibil, dar probabil spune „Felix Pompeianul” (sau „Fericitul Pompeian”). Celălalt se citește în mod clar, în Oscană, ”Spartaks”, care în latină ar fi „Spartacus” .

La prima vedere, scena pictată pe perete arată ca o bătălie militară. Dar trompetiștii de pe ambele părți ale acestor luptători se potrivesc cu cei găsiți adesea lângă gladiatori în tablourile antice. Deci, probabil, acest lucru este destinat să descrie lupta gladiatorială regizată. Bărbații trebuie să fie „călăreții”, care uneori au apărut în acele spectacole romane sângeroase.

Desigur, pictura poate nu are nimic de’a face cu faimosul Spartacus și că se referă la un alt gladiator care tocmai avea același nume; asta este cu siguranță ceea ce spun unii sceptici.

Există, totuși, motive bune pentru legarea picturii de faimosul rebel: aceasta se datorează foarte mult vieții „Spartanului” nostru, în primii ani ai secolului I î.Hr. (atât în ​​contextul arheologic, cât și ceea ce ne sugerează folosirea limbajului Oscan); Pompei a fost, în orice caz, la mai puțin de 40 de kilometri de Capua, unde Spartacus a ”primit” școlarizarea pentru luptă și de unde se spune că și’a lansat rebeliunea – cele două orașe se presupune că erau pe același circuit gladiatorial.

Există șanse egale ca această imagine să ne dea o privire asupra viitorului inamic al Romei când era încă un gladiator obișnuit – și judecând din tablou, nu unul cu totul de succes. Căci „Felix Pompeianul” cu siguranță am putea presupune că a sărbătorit victoria unui localnic renumit, atât timp cât gospodarul pompeian a pus această imagine în sala sa din față.

Abia după 1.800 de ani de la acest concurs gladiatorial, uitat în mare măsură, a renăscut imaginea modernă familială a lui Spartacus cel de azi: luptătorul libertății, eroul oprimatului, omul care a devenit aproape învingătorul Romei…
Plutarh se foloseşte de Spartacus de fapt pentru a critica politicienii Romei, mult prea egoişti.
Autorul însă nu îşi poate depăşi propriile concepţii, pentru că în acelaşi timp îl etichetează pe gladiator drept un barbar fără onoare. Statutul acesta ambiguu apare şi la alţi autori.

Sallustius, invocând cazul său, pune la îndoială competențele militare şi politice ale Romei, dar Plutarh merge şi mai departe, întrebându’se despre motivaţiile personale.
Florus în schimb, care scrie în epoca de aur a Imperiului, are o părere şi mai ambivalentă, susţinând libertatea sclavilor, dar considerând un război cu ei dezonorant, mai ales că sunt răzbunători şi sălbatici.

Cazul lui Spartacus este o ruşine pentru Roma, iar gladiatorul se situează undeva între cruzime şi nobleţe.
Trăsăturile sale din aria curajului sunt clasificate drept romane, iar Florus este singurul care ne spune că talentul său militar se datorează experientei de mercenar în armata romană.

Ca toti ceilalţi autori, Florus exprimă supărare din cauza tulburării ordinii romane, dar şi admiraţie pentru acţiunile gladiatorului.
Aspectul moral al poveştii este amplificat de Appian, care scrie tot în epoca de aur, urmărind să atragă atenţia asupra slăbiciunii Romei datorate viciilor şi imoralităţii.
Orosius, scriind în secolul al V-lea, o vreme presărată cu răscoale şi pericole, îl compară pe gladiator cu Hannibal şi alţi mari duşmani ai Romei, dar şi cu cei care tulburau statul la momentul respectiv.

Orosius, deşi creştin, (a trăit probabil între 375-418 d.Hr) nu îl vede deloc ca pe o figură mesianică, cum adesea va fi reprezentat în viitor. El este mult mai mult autorul unor acţiuni teribile, un păgân care sfidează ordinea dată de Dumnezeu romanilor.

Dramele lui Spartacus

Figura gladiatorului get a inspirat numeroase opere de artă.


În 1766 francezul Saurin scrie tragedia Spartacus, admirată de marele filosof iluminist Voltaire pentru mesajul ei umanist. Între 1846 si 1847, austriacul Weber si francezul Hypolite Mangan scriu la rândul lor doua drame intitulate Spartacus.

Dar personajul își va câștiga celebritatea în plan literar abia în anul 1874, datorita romanului lui Rafaello Giovagnoli, în care gladiatorul get obține libertatea datorită succeselor în arenă și câștigă iubirea frumoasei vaduve a dictatorului roman Lucius Cornelius Sylla, Valeria Mesalina. Are tot viitorul în față, dar el își sacrifică fericirea personală, întorcându’se la Capua gata să lupte pentru ceilalți sclavi care nu avuseseră norocul său. Sacrificiul său merge până acolo încât refuză oferta lui Crassus de a’și trăda camarazii și a reintra în serviciul Romei… preferând să moară în ultima bătălie.

Chiar și arta dansului s’a lăsat sedusă de eroul get.

Baletul Spartacus, aparținând compozitorului armean Aram Haciaturian, se remarcă printr’o muzicalitate aparte.
În sfârșit, în 1951, apare la New York romanul scriitorului american Howard Fast, Spartacus, ecranizat pentru prima oara la zece ani după aceea de Stanley Kubrick, cu Kirk Douglas în rolul principal.

Fidel într’o măsură mai mică surselor istorice, Fast scrie totuși un roman emoționant, dându’i identitate soției lui Spartacus. Ea este sclava de origine geto-germanică, Varinia.
Nici Spartacus nu mai este nobilul get de viță regală.

Cu toate acestea, într’o pagină memorabilă, în cadrul discuției dintre Spartacus și un gladiator african (care va refuza să ucidă în arenă pentru a trăi), getul exprimă un adevăr etern valabil care rezumă toată condiția și suferința sclavilor:
”Tatăl meu a fost sclav. Și el mi’a lăsat un singur bun. Singurul bun al unui sclav este viața”.
Și, am adăuga noi, viața nu traită oricum… ci în libertate.

Eroul iluminist, romantic, comunist

Aşadar, avem viziuni destul de confuze asupra semnificaţiei lui Spartacus, care oscilează permanent între viciu şi virtute. Oricum, ideea cum că ar fi dorit abolirea instituţiei sclaviei este respinsă de istorici. Dar nu şi de romantici sau marxişti.

Iluminiştii încep să îl invoce ca un exemplu de luptă dreaptă. Bernard Saurin scrie în 1760 o piesă de teatru intitulată Spartacus: A Tragedy in Five Acts, unde eroul, ca şi în viziunea lui Voltaire, devine simbolul unei ere care caută afirmarea libertăţilor individuale. Lupta dintre vechea aristocraţie franceză şi celelalte stări se legitimează prin precedentul luptei dintre sclavi şi stăpâni.

Spartacus, cel pe care Florus, Orosius sau Appian nu îl aveau la inimă, devine acum eroul măreţ şi strălucit care vrea să răstoarne vechiul regim aşa cum vor să’l răstoarne şi francezii. Doar în relatarea lui Plutarh am putea spune că Spartacus are ceva alură de erou.

În epoca modernă însă se transformă în simbolul egalităţii naturale a tuturor fiinţelor. Şi italienii apelează la el, în timpul Risorgimento-ului, ca la un erou contemporan.
Rafaello Givagnoli, care scrie în 1874 opera Spartaco, îl preface în modelul revoluţionarilor italieni, în căutarea libertăţii politice. În prefaţa romanului, Giuseppe Garibaldi spune că Spartacus era asemenea lui Iisus, servind sacara cauză a libertăţii. Curajul şi perseverenţa cu care luptă împotriva imoralităţii romane sunt o temă recurentă în ideologia iluministă şi romantică, deşi nicio sursă antică nu îl prezintă ca un personaj plat, fără umbre.

Epoca revoluţiilor romantice are şi ea nevoie de un erou, iar Spartacus, pentru că romantismul pune accent pe emoţii şi psihologii personale, precum şi pe exaltarea omului primitiv, mai capătă şi o viaţă personală, dominată de afecţiunea sa pentru familie şi simplitate. Viata personală este acum cea care îi motivează comportamentul şi lupta împotriva corupţiei, şi cea care îl apropie de masele populare.

Acum gladiatorul luptă pentru cineva anume şi este parte a unei mişcări generale de recunoaştere a drepturilor. Grija pentru ceilalţi îl apropie de figura mesianică.

Spartacus devine mai sensibil şi trăsăturile sale negative se estompează cu totul. Roma apare ca o imagine a decadenţei, tiraniei şi opresiunii, de fapt o imagine a vechiului regim în epoca modernă. Rolul de erou al lui Spartacus se bazează de fapt pe ceea ce autorii antici considerau virtuţi romane: vitejie, nădejde, integritate.

Spartacus va fi ulterior asimilat si unui ”proletariat antic”, un caracter nobil care vrea să suprime sistemul ‘burghezilor’ romani. Imaginea gladiatorului vrea sa stimuleze reacţii publice la opresiune, iar o grupare comunistă îşi ia chiar numele de ”Spartaciştii”.

Spartacus este iubit şi în America, interesul fată de el crescând odată cu publicarea în 1831 a romanţioasei piese The Gladiator, alui Robert Montgomery Bird, care se centrează pe relaţile familiale ale acestuia. Bird scrie piesa într’un timp în care sclavia era un subiect aprins în America. Nu era aboliţionist, dar evident că glorificarea rebeliunii a stârnit nişte reacţii. Piesa sar putea interpreta ca o alegorie pentru natura în genere revoluţionară a SUA.

Popularitatea piesei în epocă indică o empatie socială, americanii fiind atraşi de ideea unei lumi în care libertatea şi onoarea să fie recunoscute pentru toţi. Spartacus mai ilustrează şi tipologia omului primitiv, simplu, lipsit de vicii şi iubitor de familie, trăsături care sensibilizau publicul.

Asta alături de rolul său ca model de bravură pentru toti cei care doreau să se ridice împotriva sistemului. Iată că prin aspiraţia sa către binele comun şi prin virtuţile sale atât familiale, cât şi eroice, Spartacus devine şi ”american”, un arhetip al clasei muncitoare americane.

Spartacus nu se adresa doar celor oprimaţi, ci tuturor, pentru că lupta sa pentru libertate avea izul luptei pentru apărarea naţiunii sub stindardul libertăţii.
Proiectarea unei imagini a violenţei era necesară pentru a convinge publicul că doar prin luptă se poate făuri o naţiune puternică.

Scriitorii şi intelectualii, atât americani cât şi europeni, instrumentalizează aşadar povestea lui Spartacus pentru a se potrivi unor varii agende politice şi a transmite mesaje puternice prin mitificarea personajului cu care rezonează o lume întreagă.

Loialitatea şi pasiunea sa pentru cauză se pot aplica în orice context, iar caracterul său acum rotunjit, fără aspecte întunecate, impresionează şi inspiră pe oricine. Spartacus este acum mit, mitul eroului revoluţionar care înfruntă orice pericol în numele binelui şi care are în favoarea sa spiritul dreptăţii şi etica superioară.
Mai ales pentru americani, care şi ei au un sistem opresiv impus claelor de jos, sistem care nu poate fi abolit dintr’o dată, Spartacus reprezintă o veritabilă sură de inspiraţie. Iar cum revoluţiile par să facă parte din moştenirea lor culturală, Spartacus le insuflă şi mai tare speranţe.

Reprezentare în film

Personajul îşi va face apoi apariţia in alt context, în 1951, când regimul McCarthy vânează comunişti şi din cauza căruia suferă mulţi intelectuali, printre care şi Howard Fast, autorul romanului Spartacus, condamnat la închisoare. Pornind de la roman, Kirk Douglas va produce în 1960 filmul omonim.

Se urmăreşte iarăşi dihotomia sclavi-romani, primii reprezentănd moralitatea, castitatea, virtutea, dreptatea, simplitatea, iar ceilalţi promiscuitatea, viciile, corupţia, luxul.

În condiţiile ameninţării comuniste, erau necesare imaginile subtilizate ale valorilor şi libertăţilor americane, prin urmare romanul ar putea reprezenta o alegorie a luptei împotriva pericolului comunist.
Dar la fel de bine îl putem interpreta ca revolta cetaţenilor împotriva politicii dure a lui McCarthy, care încălca libertatea de expresie. De fapt a doua cheie pare mai plauzibilă, pentru că în roman, ca şi în film, transpare mereu ideea comunitătii, unitătii membrilor, egalităţii lor.

Valorile familiale fac din Spartacus şi un ideal domestic al culturii anilor ’50. Aspectul intelectual, emotional şi creativ al caracterului său, ca şi dorinţa de libertate şi securitate, îl elevează, dar cea mai importantă caracteristică a sa în romanul lui Fast este preocuparea pentru comunitate. Să amintim că ideea unei frăţii între sclavi şi empatia lui Spartacus pentru camarazi nu figurează în sursele antice.

Filmul lui Stanley Kubrick alimentează şi mai mult mitul lui Spartacus, prin intermediul imaginilor puternice.
Scene precum cea în care gladiatorul refuză să profite de Varinia, în care Draba se repede cu tridentul în tribună, în care camarazii răvăşesc casa lui Batiatus, în care sclavii dau foc taberei romane, în care Spartacus predică soldaţilor pe munte sau în care sclavii asumă identitatea conducătorului lor, precum şi multe altele, sunt memorabile.

Spartacus devine figura christică prin excelenţă, admirat şi venerat de mulţimea care îl privesc ca pe salvatorul care îi va duce pe oameni pe calea spre sigurantă şi fericire. În contrast cu Crassus, care le vorbeşte soldaţilor despre ordine şi disciplină, Spartacus insuflă valori care vizează binele suprem al comunităţii, în frunte cu libertatea.

Nu este greu de depistat aici o metaforă a opoziţiei între discursul HUAC (House of Un-American Activities Committee) şi revendicarea libertaţii de conştiinţă. Cheia de interpretare o depăseşte pe cea de la care pleacă iniţial Kirk Douglas, care a dori o alegorie a sionismului.

Scenaristul Dalton Trumbo, la rândul său pe lista neagră a lui McCarthy, precum şi Kubrick, schimbă puţin persepctiva, urmărind cu precădere viaţa în cadrul comunităţii, o comunitate cu valori conservatoare, naturale, tradiţionale, un ideal de societate pe care l’ar fi realizat mai mult comunismul. Mesajul sionist, despre suferinţa sclavilor, şi cel religios sunt transmise nu direct, ci prin imagistică şi alegorii.
Mitul lui Spartacus se pare că este cadrul perfect de manifestare a unor ideologii multiple.

Conotaţia politică este şi ea foarte bine definită, dacă vedem în film nu atât lupta lui Spartacus pentru libertate, cât lupta Romei/ Americii pentru a preveni obţinerea libertăţii.
Mitologia politică este în concordantă cu schimbarea de paradigmă politică care transpare din faimosul discurs al lui Kennedy din 1961, care seamănă izbitor cu pledoaria lui Spartacus.

În schimb, creatorii serialului din 2010, Blood and Sand, precum şi a continuărilor, merg pe altă direcţie decât cea a conturării unui model, reprezentativ pentru un mesaj / o ideologie / o viziune despre lume.

Aici, violenţa, sexul şi limbajul par să constituie ele însele un punct de atracţie.
low-motion şi stop-action pentru a maximiza plăcerea şi teroarea care probabil îi încercau şi pe spectatorii din arenă. Efectele speciale, tehnologia cvasi-animaţiei, imaginile extreme sunt un punct de atracţie mult mai mare decât povestea care în linii mari, tot despre curaj, moralitate şi represiune vorbeşte. Dar şi despre răzbunare.

Virtutea şi caracterul lui Spartacus nu mai stau la suprafaţă. Mitul lui Spartacus s’a conturat în vremuri de crize politice sau morale, ajungând de la îndrăzneala fără margini de a sfida marea Romă la necesitatea de a sfida pentru a obţine drepturile individuale.

Despre ce vorbesc anticii nici nu mai contează în mentalul colectiv, care reţine alegorii, simboluri, modele.

Spartacus obţine câteva trăsături constante care stau de altfel la baza mitului său, iar povestea, cu mici devieri, s’a tot repetat.
Dar în serial violenţa şi sexul stau deasupra poveştii, deşi prezente şi ea. Poate este vorba doar de divertisment.

Astfel de seriale sunt pâinea şi circul nostru, nu suntem departe de romani.
Sau poate este expresia unei mutaţii culturale, publicul de film devenind tot mai puţin sensibilizat de imaginile extreme, care dimpotrivă, îi satisfac setea de şocant.

Oricum, cert este că Spartacus va rămâne mult timp de acum încolo un personaj de referință în cultura de masă. Pentru istoricii romani, Spartacus a rămas cel mai mare dușman al Romei după Hannibal și cel mai bun gladiator-sclav.

Bibliografie:
Futrell, Alison. Seeing Red:Spartacus as Domestic Economist, 2001;
Shaw, Brent D. Spartacus and the Slave Wars:A Brief History with Documents, Boston:
Bedford/St. Martin’s, 2001;
Solomon, Jon. The Ancient World in Cinema, 2nd Ed., New Haven:Yale University Press;
Winkler, Martin. Spartacus:Film and History. Oxford:Blackwell Publishing, 2007.
Viaţa lui Crassus, VIII-XI.
Epitome, 2.8.
Războaiele civile, 1.116.
Orosius, Istoria împotriva păgânilor, 5.24.11.
Plutarh, 9.3.
Plutarh, 11.1.


Statuia lui Spartacus de Denis Foyatier

Citește și:   CINE A PRELUAT PUTEREA DE LA BUREBISTA (TĂBLIȚA 62)

sau:    GETYO, PATRIA DIVINĂ

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA