IA, UN BRAND ROMÂNESC RĂSPÂNDIT ÎN TOATĂ LUMEA DE CELEBRITĂȚI

Pe 24 iunie, odată cu sărbătoarea de Sânziene, este sărbătorită în România, dar și în străinătate Ziua Universală a Iei Românești. Acest brand românesc își face singur reclamă prin însăși originalitatea, simplitatea și frumusețea sa, atrăgând tot mai multe celebrități.

Regina Maria

Piesa principală a costumului popular românesc este ia, termenul fiind atribuit doar cămășii femeiești. Inițial, iile erau confecționate din pânză de in sau cânepă, iar mai târziu din mătase și bumbac. Acesta din urmă era folosit ca urzeală pentru bătătura de in și cânepă, mai ales în partea de nord a țării, în timp ce în sud cămășile erau mai frecvent țesute cu borangic. Sub braț, cămașa este prevăzută cu așa numita ”pavă’, care oferă comoditate în timpul mișcării.

Maria Tănase

Ia populară este, în fapt, o cămașă tradițională românească de sărbătoare, confecționată din pânză albă, bumbac, in sau borangic și împodobită cu mărgele și broderii la mâneci și la gât. Croiala este relativ simplă: un dreptunghi de pânză, tăiat rotund în jurul gâtului și întărit cu șnur răsucit. Mânecile sunt, de cele mai multe ori, încrețite atât la umeri, cât și la încheieturile mâinilor.

Inna

Tehnica decorării iei s’a transmis de la mamă la fiică, fapt care a conservat tradiția și gustul de la o generație la alta. Motivele sunt stilizate, geometrice sau inspirate de natură. Partea din față a cămășii este și ea brodată, prin repetarea acelorași modele existente pe mâneci. Culorile folosite la broderie erau în două — trei nuanțe cromatice, de regulă, dar se broda și cu o singură culoare, de obicei negru.

Regina Maria

În timp, finețea materialelor folosite, armonia cromatică, dar și croiul pieselor de port românesc, țesute, croite și brodate în casă au fost apreciate de reginele României, Elisabeta și Maria, dar și de aristocrația feminină a timpului, care au purtat cu mândrie costumul popular în diferite momente. Pe de altă parte, ia a atras atenția artiștilor, fiind imortalizată de pictorul francez Henri Matisse în mai multe tablouri, unul dintre ele

”La blouse roumaine” (1940)

fiind expus la Muzeul Național de Artă Modernă din Paris.

Un alt pictor român de origine evreiască, Constantin Daniel Rosenthal, a imortalizat’o pe Maria Rosetti, în ”România revoluționară”, purtând atât ie, cât și năframă.

Ia românească apare și în tablourile semnate de Camil Ressu, Ion Theodorescu-Sion, Francisc Șirato, Nicolae Tonitza, Dumitru Ghiață ș.a.

Ia românească a fost, deopotrivă, sursă de inspirație pentru creația vestimentară a unor celebri designeri precum Yves Saint Laurent, care a creat, în 1981, o întreagă colecție intitulată ”La blouse roumaine”, urmat Jean Paul Gaultier, Kenzo sau Tom Ford, care a reinterpretat ia din zona Sibiu, cu broderii negre specifice zonei, și care a apărut în numărul american al revistei ”Vogue”, în martie 2012, purtată de cântăreața Adele, notează Agerpres. Apoi au fost Oscar de la Renta, Agatha Ruiz de la Prada, Anna Sui sau Philippe Guilet.
Comunitatea online ”La Blouse Roumaine”, a propus ia — bluza tradițională românească — ca brand de țară și a organizat, pe 24 iunie 2013, odată cu sărbătoarea de Sânziene, prima Zi Universală a Iei.

Nadia

Prezentăm în continuare peste 40 de celebrități cărora le’au plăcut sau le place să poarte Ia, bluza tradițională românească.

Trupa de muzica suedeză ABBA

Angelina Jolie

Angelina Jolie

Ali MacGraw

Sophia Loren

Raquel Welch

Camila Alves, fotomodel, căsătorită cu actorul Matthew McConaughey

Taylor Swift

Jennifer Garner

Emma Watson

Giulia Nahmany

Halle Berry

Emma Stone

Emma Stone

Rita Wilson

Kate Moss

Lana del Rey

Katie Holmes

Katie Holmes

Kate Beckinsale în ”Van Helsing”

Jackie Chan,  luptător de arte marțiale (Hong Kong) și Ziyi Zhang, actriță chineză.

Karen Allen în ”Indiana Jones”

Kourtney  Khardashian

Rhizlaine El Cohen în ”Frumoasa adormita”  serial TV,  regizat de Catherine Breillat

Helen Mirren

Katie Holmes

Anne Hathaway

Brigitte Bardot

Liv Taylor

Actrița americană Anna Chlumsky în filmul ”Fata mea”

Nicole Kidman

Jane Birkin

Khloe Khardashian

Alexa Chung

Penelope Cruz

Cântărețul american Shaggy și soția sa

Sharon Stone

Selma Blair

Kirsten Dunst

Camilla Belle

Adele

Demi Lovato

Gisele Bundchen

Andreea Esca

Citiți și: ATLASUL FRUMUSEȚII: PORTRETE DE FEMEI FRUMOASE ÎN ȚĂRI DIN ÎNTREAGA LUME

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

Reclame

SPAȚIUL ROMÂNESC A GĂZDUIT CEA MAI MARE CIVILIZAȚIE A VECHII EUROPE

Între lunga epocă a societăților vânătorilor proto-istorici și epoca primelor civilizații, cum ar fi cele din Egipt și Mesopotamia, se află o perioadă lungă de timp. Această perioadă este asociată cu formarea bazele acestor civilizații, cum ar fi crearea unor economii de reproducere, a obiectelor de artizanat, a primelor poduri, și a limbajului scris. Aceste perioade istorico-culturale ale dezvoltării umane sunt numite „proto-civilizații”. Printre proto-civilizațiile agricole ale Europei antice, este proto-civilizația Cucuteni care a existat din mileniul al VI-lea până la sfârșitul mileniul al IV-lea î.Hr..

Aceasta a fost contemporană cu proto-civilizațiile din Egipt, Mesopotamia, Valea Indus (hindușii) și China. În această perioadă aceste proto-civilizații au fost la aproximativ același nivel de dezvoltare. Pe parcursul celui de’al V-lea mileniu î.Hr., când proto-civilizațiile din Balcani și Europa Centrală decad treptat, cultura Cucuteni, numită și Tripolia în Ucraina după satul descoperit inițial, la limitele „lumii civilizate” europene din acea vreme, a continuat să se dezvolte pentru un alt mileniu.

Proto-orașele, arhitectura monumentală, primele fundații, artizanatul, metalurgia, tesutul, ceramica, sisteme de însemne ca limbă scrisă, toate au continuat să se dezvolte și sunt motive să se considere Cultura Cucuteni ca una dintre cele mai interesante și dezvoltate proto-civilizații.

Actualul teritoriu al Moldovei (situat în cadrul graniţelor României) ocupă o suprafaţă de circa 45.000 kmp, reprezentând 19% din suprafaţa României, în timp ce locuitorii din această provincie răsăriteană totalizează cam 21% din populaţia ţării. Desigur, datele din prezent pot să difere de cele din perioadele istorice mai vechi, dar ridică, totuşi, problema de ce există aici acest plus demografic, chiar în situaţia în care, actualmente, principalele surse de prosperitate ale unei populaţii nu mai provin din activităţile agricole, ci, mai ales, din cele industriale şi comerciale.

Această situaţie favorabilă pentru un procentaj demografic sporit provin dintr’o realitate geografică: Moldova are condiţii dintre cele mai bune pentru amplasarea aşezărilor umane, oferind un relief variat, în care se regăsesc regiuni montane, submontane,
colinare şi de şes, cu o reţea hidrografică densă, uniform răspândită şi cu un regim climatic şi pluviometric normal, specific zonelor temperate. Chiar dacă de’a lungul mileniilor s’au produs unele schimbări climatice, acestea nu au fost, după sfârşitul erei glaciare, în măsură să influenţeze atât de puternic aspectul general, încât să conducă, de exemplu, la deşertificări sau măcar la o ariditate excesivă.

Epoca veche a pietrei

În îndelungata perioadă a paleoliticului, care a durat câteva sute de mii de ani, ritmul evoluţiei umane (inclusiv al procesului de antropogeneză) a fost unul extrem de lent, durând sute de mii de ani, datorită condiţiilor de mediu extrem de nefavorabile, datorate în primul rând glaciaţiunilor, care acopereau întreaga suprafaţă a pământului. În aceste condiţii, primii oameni trebuiau să’şi procure mijloacele de subzistenţă doar prin activităţi legate de vânătoare, pescuit şi, eventual, cules, mulţumindu’se, deci, să obţină numai ceea le oferea direct mediul natural.

Pe măsură ce se trecea de la o etapă la alta a paleoliticului, ritmul evoluţiei s’a intensificat, fapt reflectat atât în scăderea timpului de existenţă a acestor etape, care se înnoiau din ce în ce mai repede (paleoliticul inferior: c. 700.000-120.000; paleoliticul mijlociu: c. 120.000-35.000; paleoliticul superior: c. 35.000-10.000; epipaleolitic: c. 10.000-6.000 î.Hr.), în apariţia unor aspecte locale, denotând capacitatea grupurilor umane de a se adapta la anumite condiţii de mediu, precum şi în înmulţirea numărului de urme lăsate de aceste grupuri, ceea ce indică un remarcabil spor demografic spre sfârşitul perioadei paleolitice, în paleoliticul superior şi în epipaleolitic.

Astfel, de la descoperiri sporadice în etapele mai vechi ale paleoliticului, limitate la numai câteva zone (Ripiceni şi Mitoc pe malul Prutului; zona Ceahlăului), urmele lăsate de oamenii paleoliticului superior şi ai epipaleoliticului vor acoperi, în mod uniform, întreaga suprafaţă a spaţiului dintre Carpaţi şi râul Prut, aceeaşi situaţie constatându’se şi dincolo de Prut, pe întreg teritoriul Moldovei istorice.

Epoca nouă a pietrei.

În condiţiile încălzirii climatice globale, care a dus la retragerea calotei glaciare şi la apariţia covorului vegetal, precum şi la schimbarea fundamentală a faunei, oamenii au avut capacitatea necesară de a se adapta noilor condiţii de mediu şi de a’şi făuri treptat un nou mod de viaţă, în cadrul căruia vechile ocupaţii furnizoare de hrană (vânatul, pescuitul, culesul), specifice unui tip de economie ”prădalnic”, au trecut pe un plan secund, fiind înlocuite cu noile îndeletniciri ale unei economii ”producătoare”, de tip agricol, bazată pe cultivarea plantelor şi creşterea animalelor domesticite. Pentru definirea noii perioade, cea a neoliticului, accentul se pune pe noua structură economică, iar nu pe caracteristici secundare (cum ar fi apariţia ceramicii sau a uneltelor de piatră şlefuită), derivate din această structură fundamentală.

Noul mod de viaţă, bazat pe necesitatea perpetuării, de la un an la altul, a ciclului agrar, se caracterizează printr’o stabilitate sporită a comunităţilor umane, care trăiesc acum în case ridicate din materiale trainice (îndeosebi lemn şi lut), locuinţele fiind grupate în aşezări de tip rural, asemănătoare cu satele tradiţionale. Schimbările nu s’au pe trecut doar pe plan material, ele fiind din plin resimţite şi pe planul manifestărilor spirituale, care cunosc acum o gamă extrem de variată de reprezentări, net superioară celei din paleolitic.

Practic, lumea neolitică este o lume a simbolurilor, prezente în aproape toate artefactele utilizate de oamenii acestei perioade. Recunoaşterea simbolurilor şi explicarea semnificaţiei lor este calea prin care pot fi înţelese gândirea şi concepţiile populaţiei din acele vremuri.

În cadrul lungii perioade a neoliticului (aproximativ mileniile VI-IV î.Hr.) se pot sesiza două etape principale: cea a neoliticului propriu-zis (când principala materie primă pentru realizarea uneltelor este doar piatra) şi cea a eneoliticului / calcoliticului (cu sensul de epocă a aramei şi pietrei, deoarece, acum, pe lângă piatră, apare şi primul metal–arama). Utilizarea doar a termenului de neolitic şi pentru etapa de după apariţia aramei nu mai reuşeşte să surprindă existenţa acestui nou element, care, treptat, a contribuit la modificarea structurală a societăţii umane, prin trecerea la epoca metalelor. Unii cercetători au considerat chiar că se poate vorbi de o epocă a cuprului, dar această opinie apare ca fiind prea tranşantă, deoarece nu ţine cont de utilajul de bază al perioadei, care rămâne totuşi cel litic.

Deoarece între cele două etape nu există o ruptură bruscă, ambele bazându’se în esenţă pe acelaşi mod de viaţă (desigur, cu evoluţie lină firească), s’a propus utilizarea termenului de neo-eneolitic, care reflectă ansamblul evoluţiei, în sensul de ”neolitic şi eneolitic”. Separarea etapei eneolitice în cadrul neoliticului impune o periodizare nuanţată în cadrul celor două mari perioade ale neo-eneoliticului, fiecare având câte trei faze: neoliticul timpuriu (sau protoneoliticul), neoliticul vechi şi neoliticul târziu; eneoliticul timpuriu, eneoliticul dezvoltat şi eneoliticul final (sau perioada de tranziţie spre epoca bronzului).

Svastica a început sa atraga atenția europenilor la sfârșitul secolului al XIX-lea, prin descoperirile arheologice ale lui Heinrich Schlimann, cel care a găsit simbolul în situl anticei cetăți getice Troia. Specialiștii vremii au ajuns la concluzia că svastica a fost un simbol specific european. Ulterior, descoperirea simbolului svasticii printre motivele hitite și ale vechiului Iran au părut să confirme teoria.

Descoperirile din ultima parte a secolului XX completeaza însa ceea ce se știa până acum și dau o alta perspectivă asupra istoriei svasticii pentru că cea mai veche localizare fizică a acesteia o găsim în cultura Cucuteni, pe vase ceramice cu o vechime de peste 7.000 de ani. În acest context, putem așeza înca o cărămida la temelia tezei care spune ca spațiul carpato-danubiano-pontic este Vatra Vechii Europe. Daca în acest spațiu găsim cele mai vechi dovezi materiale ale existenței svasticii, iar pe restul continentelor o găsim cu mii de ani mai târziu, înseamna ca populațiile cucuteniene antice au dus’o în cele patru zări din spațiul românesc.

Diagrama taoismului, Taijitu, simblolul  Yin și Yang datează din China de câteva mii de ani în urmă, dar originile sale pot fi găsite cu mult mai devreme în Cultura Cucuteni de acum aproximativ 7.000 de ani.

Simbolul este, de asemenea, cunoscut în culturi europene târzii, cum ar fi cea etruscă și celtică, dar în general nu este considerată asociată școlii și gândirii metafizice care o aveau chinezii.

Numele acestei civilizații a fost convențional stabilit de arheologi, în conformitate cu satele Cucuteni (în România, lângă Iași) și Trypillia (din Ucraina, lângă Kiev), în cazul în care, la sfârșitul secolului al XIX-lea,  s’a descoperit pentru prima oară ceramică pictată și statuete de lut – categorii de produse care au devenit simboluri ale acestei civilizații antice. În timp de mai mult de o sută ani care au trecut de la descoperirea lor, aceste așezări arheologice au intrat în literatura de specialitate de specialitate din întreaga lume.

Suntem în fața unei civilizații ce se întindea pe aproximativ 350.000 km pătrati, cu mii de așezări de diferite dimensiuni, proto-orașe de sute de hectare, cu sisteme mari de fortificație, cu locuințe de diverse tipuri, de la simple colibe la construcții cu două etaje, cu o ceramică în care utilitatea este armonios combinată pentru aspectul estetic, mult peste specificitatea obișnuită a timpului, cu o religie fascinantă, ale cărei urme sunt marcate de idoli și obiecte de cult de un simbolism profund, a căror funcționalitate rituală reprezintă un alt subiect de interpretare.

Baza de simbolistică acestor culturi se găsește în cosmologie, locul omului în cadrul modelului și dinamismului pământului și cerului, iar aspectul fundamental a fost respectarea rotației în sensul invers acelor de ceasornic a cerului din emisfera de Nord în jurul Constelațiilor Nordice, precum și în sensul acelor de ceasornic din emisfera sudică,

Cea mai mare locuință din prima fază a perioadei pre-Cucuteni a fost descoperită de arheologi în localitatea suceveană Baia din Suceava. Specialiști de la Universitatea Cambridge au sprijinit cercetările pentru a identifica modul în care, în acea perioadă, se făcea schimb de cereale între China și Europa.

Directorul Muzeului Bucovinei, arheologul Emil Ursu, a prezentat, în comuna Baia, un al doilea sit pre-Cucuteni găsit în urma continuării cercetărilor începute în zonă unde a fost descoperită cea mai mare locuință pre-Cucuteni (5200-5100 î.Hr.) și unde Universitatea Cambridge dorea să stabilească cum se făcea schimb de cereale între China și Europa:

„Este foarte important acest lucru pentru că vorbim de alt doilea sit pre-Cucuteni I, descoperit în arealul unei civilizații care cuprinde Moldova, sud-estul Transilvaniei, Republica Moldova și Ucraina. Primul sit a fost descoperit in 1951″, spunea Ursu.

Descoperirea de la Baia vine să demonteze ceea ce se știa până acum.

”Este foarte nordică aceasta locuire, ceea ce înseamnă ca trebuie regândită și rediscutată și bineînțeles cercetată această prima fază. Ca datare, așezarea de la Baia datează undeva prin 5.200-5.100 î.Hr.”, spunea arheologul sucevean care a precizat că datarea se va face cu Carbon 14 la un laborator din Germania.

Locuința descoperită la Baia are aproximativ 92 metri pătrați și este cea mare locuință găsită vreodată în cultura pre-Cucuteni. Aceasta se păstrează bine, iar în afara de ceramică și un număr de vase întregibile au fost găsite și foarte multe unelte, piese unicat, cum ar fi un pandantiv de piatră, unicat în arealul pre-cucutenian, dar și o vatră păstrată în integralitatea ei.

Au fost găsite si foarte multe râșnițe, ceea ce înseamnă ca partea de prelucrare a grânelor era importantă, motiv pentru care pe șantier se afla și o echipă de la Cambridge care studiază modul în care se făcea, în acea perioada, schimbul de cereale între Europa și Asia, în special cu China.

Profesorul Martin Kenneth Jones de la Universitatea Cambridge, unul dintre cei mai importanți specialiști în arheologie biomoleculară a cerealelor, a spus la rândul sau că studiază de zece ani modul în care a început schimbul de cereale între agricultori din Europa si Asia și că cercetările le’a început în China, unde a descoperit cereale aduse din Europa:

”Cultura Cucuteni este foarte importantă pentru arheologi din lumea întreagă, fiind cunoscută pentru fascinantă ceramica pictată, dar totodata este importantă pentru etapele inițiale ale fermelor care s’au răspândit în partea de est a Europei.”

Martin Kenneth Jones:

„E o cultură minoră care credem că are legături cu culturile agricole din China. Am fost interesați de zece ani de această dezvoltare și am început munca în China pentru a întelege mai bine ce este cu aceste produse agricole, cerealele.”

El a subliniat că este interesant, pentru acea perioadă, că nu s’au găsit numai în China cereale provenind din Europa, ci și pe bătrânul continent cereale din China, precum meiul.

Martin Kenneth Jones:

”În acea perioadă, pe vremea migrațiilor, transportul nu era atât de simplu, iar cum s’a făcut acesta este interesant.”

El a precizat că studiază perioada în care s’a făcut schimbul inițial de cereale între Asia și Europa, subliniind că mult mai târziu a apărut schimbul de pietre prețioase și apoi „Drumul Mătăsii”.

Un alt cercetător care contribuia la lucrările de la Baia era Stanislav Țerna, de la Școala Arheologica Superioară din Chișinău, care a precizat ca situl descoperit este „cu adevarat extraordinar”.

Prezent la aceasta prezentare, președintele CJ Suceava, Cătălin Nechifor, a declarat că autoritățile județene vor acorda tot sprijinul pentru continuarea cercetărilor. El a precizat că CJ asigură finantare prin Muzeul Bucovinei pentru aceste cercetări arheologice și că se vor căuta fondurile necesare și pentru analizele de datare cu Carbon 14 la laboratorul din Germania.

De menționat este că echipa de cercetători de la Cambridge, din care făcea parte și un specialist chinez, își asigura finanțarea pentru cercetările pe care le făcea în situl de la Baia.

Experiment al incendierii unei imitaţii de locuinţă tipică Cucuteni, întocmai precum proceda populaţia neolitică (Arheoinvest).

Confirmări științifice pentru o ipoteză îndrazneață: vechea Europa s’a născut în Carpați.

Pentru multi oameni, integrarea noastră in Uniunea Europeana are înțelesul larg de integrare în Europa, ca spațiu cultural și istoric.

De parcă până acum am fi fost în afara ei!

Ba și mai mult: Europa își are rădăcinile și valorile ancestrale plămădite tocmai aici, la noi, la Dunărea de Mijloc, într’o civilizație înfloritoare, de acum 7-8000 de ani, într’o vreme când Occidentul era doar un ”vest salbatic”.

Fără această civilizație a Vechii Europe, contemporană cu cele ale Egiptului, Sumerului, Mesopotamiei, nu ar fi fost posibile sinteza greco-romană de mai târziu și nici nașterea Europei moderne. Dar astăzi, când Europa ne învață cum să ne anesteziem porcul înainte de a’l sacrifica, ori cum să dezinfectam ugerul vacii înainte de muls, ar trebui să avem curajul și mândria de a’i aminti Europei cat de mult ne datorează, rostind doar câteva cuvinte precum: Cucuteni, Gumelnița, Hamangia…

Acum 50.000 de ani. Alungarea din paradis

Nu știm unde a ajuns omul după ce Dumnezeu l’a alungat din Rai. Unii spun că în Africa, deoarece acolo s’au descoperit cele mai vechi fosile de homo sapiens. Pare să fie adevărat până la descoperirea altor fosile care să schimbe această percepție. Manualele ne învață că în Europa, primii oameni „moderni” au ajuns acum aproximativ 50.000 de ani, venind dinspre Africa, prin Caucaz și Asia Mica, trecând Bosforul și urcând prin Bulgaria în România.

De aici, pe linia Dunării, au înaintat spre centrul și vestul Europei. Dar răcirea accentuata a climei, coborârea ghețurilor dinspre nord i’au împins pe oameni spre sud, lăsând o Europa aproape pustie. Această ultimă epoca de gheață a ajuns la apogeu pe la anul 18.000 î.Hr.. Acum 12.000 de ani, clima a început să se încălzească iarăși, marcând sfârșitul ultimei glaciațiuni, iar Europa a început să se trezească din hibernare.

Stratul de gheață acoperea doar emisfera nordică a pământului. Întreg nordul Europei se afla sub un strat gros de gheață de doi kilometri: teritoriile viitoarelor țări nordice, insulele britanice, nordul Germaniei și al Franței, Polonia, țările baltice, dar și Elveția și nordul Italiei se aflau în hibernare. Ghețurile coborau până la gurile Rinului, ale Cracoviei și Moscovei. Ceva mai spre centrul Europei, până la Szeged, chiar dacă nu exista strat de gheață, predomina permafrostul (pământul înghețat permanent).

Cu toate astea, în câteva locuri palpita viața!

Conform celor mai recente studii de genetică, trei au fost zonele în care oamenii au supraviețuit în acele vremuri teribile de îngheț, transmițând mai departe moștenirea genetica: zona bascilor din Pirinei, Balcanii și zona moldoveano-ucraineană, de la Dunăre până dincolo de Nistru, în nordul Mării Negre.

Astfel că astăzi, 80% din stocul genetic al europenilor provine de la acești oameni. În ciuda invaziilor din afara Europei și a amestecurilor de populații din toate timpurile, „materia” genetică străveche nu a putut fi modificată. Suntem urmașii direcți ai primilor oameni „moderni” ajunși din Africa în Europa, oamenii de Cro-Magnon.

În sensul acesta, indo-europenii, care se presupune că au invadat Europa în epoca bronzului, nu au afectat genetic populațiile pe care le’au găsit aici, decât cu un procent de 10-15%. Unii cercetători afirmă chiar, în ultima vreme, că în realitate nu a existat nicio invazie, ci a existat o continuitate firească din epoca pietrei până acum, că suntem aici dintotdeauna, împreună cu limbile pe care le vorbim.

Acum 40.000 de ani. Primul european modern: Ion din Anina

Prin urmare, în drumul lor spre centrul și apusul Europei, oamenii veniți din Africa au ajuns întâi pe la noi, în zona Carpaților și a Dunării Mijlocii. Au stat pe aici câteva mii de ani și abia apoi, unele grupuri au înaintat spre restul Europei. Deci, nu ar trebui să mire pe nimeni că cele mai vechi urme de homo sapiens din întreaga Europă (descoperite după cele din Africa) s’au găsit în România.

Este vorba de o mandibula veche de aproximativ 40.000 de ani, descoperită în anul 2002 în Peștera cu Oase din Anina (Banat). Fosila a fost descoperită întâmplator, de un grup de speologi din Timișoara. Cercetările au fost preluate de specialistul american Erik Trinkaus, iar descoperirea a intrat în literatura de specialitate sub numele de Ion din Anina. Deși este un european ”modern”, Ion are și trăsături care îl apropie de omul de Neanderthal, acest văr al omului modern, care a locuit ținuturile Europei acum câteva sute de mii de ani (de acum 230.000 de ani după unii, 400-500.000 de ani după alții) și care a dispărut chiar în perioada în care s’a întâlnit cu homo sapiens. După cei mai mulți cercetători, dispariția omului de Neanderthal ar fi fost provocată tocmai de această „întâlnire”.

Coincidență sau nu, dispariția omului de Neanderthal ne’a arătat cât de diverse pot fi căile aventurii umane și cât de înfundate unele drumuri. Ion al nostru din Anina le’a demonstrat antropologilor că cele doua specii au coexistat o vreme și chiar s’au încrucișat.

Dar Ion nu era singur în Peștera cu Oase. Cercetătorul american i’a descoperit în anii următori și pe Vasile și Maria, care însă erau mai ”tineri” decât Ion cu 14000 de ani… Această descoperire a celui mai „bătrân” european modern a fost repede luată în atenție de lumea științifică de peste hotare.

Cercetătorii români însă nu s’au zorit să facă prea mult caz de această prețioasă relicvă. Dacă ea s’ar fi descoperit în altă parte, cu siguranță ar fi fost mult mai mult mediatizată.

Acum 10.000 de ani. Cea mai veche așezare stabilă din Europa: Schela Cladovei-Lepenski Vir

În zona noastră, Carpații au constituit o barieră în timpul glaciațiunii. La vest de munți se afla Europa adormită sub ghețuri. La est, în câmpia Dunării și în Moldova, viața înflorea. După ce vremea a început să se încălzească și ghețarii să se topească, Europa s’a repopulat, treptat-treptat. Timpul s’a pornit să curgă tot mai repede, iar pe la anul 8000 au început să mijeasca zorii agriculturii pe continentul nostru.

S’au domesticit primele animale, iar așezările umane au devenit stabile. Cea mai veche așezare stabilă de pe continentul nostru se afla tot pe teritoriul țării noastre, la Schela Cladovei, în clisura Dunării, având o ”soră” pe malul celalalt al Dunării, la Lepenski Vir. Schela Cladovei este o așezare străveche, care s’a dezvoltat între 8000 și 5500 î.Hr., deci acum 10.000 de ani.

Locuitorii acestei așezări nu cunoșteau ceramica, ci foloseau piatra, osul și cornul, pentru confecționarea diferitelor obiecte. Așezarea a fost descoperită de arheologul Vasile Boroneant. Astăzi, ea este cercetată de o echipa internațională de specialiști. Nu este o întâmplare că în acel loc s’au ”copt” primele semne de civilizație, căci întotdeauna, de’a lungul marilor fluvii s’au dezvoltat civilizații mari.

Arheologul Vasile Boroneant, președintele secției de istorie a Academiei Oamenilor de știință:

”Acolo, în clisura Dunarii, erau condițiile cele mai potrivite pentru producerea unui salt de civilizație. Clima era blândă, sub-mediteraneană, mai caldă decât în restul Europei. Curenții calzi dinspre Marea Neagră și Mediterana contribuiau și ei la un climat propice, Orientul Mijlociu era relativ aproape.

Dunărea oferea condiții foarte bune de trai. Încălzirea climei a dus la apariția de bălți și lacuri, exista deci apă dulce, mult pește, păsări, vegetație și animale din belșug. Alternanta anotimpurilor a jucat și ea un rol esențial în saltul care s’a produs: oamenii erau obligați să se preocupe de adăposturi, îmbrăcăminte, să producă noi tipuri de unelte. Încălzirea climei i’a determinat să renunțe la blănuri și să treacă la țesut, să dezvolte noi metode și noi instrumente.

Odată ce s’au așezat într’un loc și au început să stocheze rezervele de hrană, au trebuit să se gândească și la mijloacele de depozitare. Varietatea aceasta de situații i’a determinat să observe și să experimenteze permanent. Dar, în același timp, au ajuns să aibă și mai mult timp liber, nefiind obligați să alerge zilnic după vânat. Astfel, s’au dezvoltat arta, religia, meditația asupra vieții și morții, asupra forțelor naturii.

La Cuina Turcului a fost descoperita o splendidă reprezentare pe o falangă de cal sălbatic, veche de 11000 de ani! Cu timpul, au fost domesticite unele animale. Câinele a fost cel dintâi. În timp ce în Orientul Apropiat se domesticea oaia, la noi se domesticea porcul. În același timp, s’a trecut de la cules la cultivarea plantelor, și astfel a apărut agricultura. S’au născocit plugul și alte unelte. Zona aceasta a fost un centru de dinamică istorică. Aici se plămădeau zorii civilizației.

Într’un fel, aici era „Occidentul”, aici se produceau invențiile, aici apăreau ideile noi și se răspândeau spre restul Europei. Schela Cladovei – Lepenski Vir era un fel de capitală a Europei acelor timpuri, în vreme ce vestul și nordul continentului erau încă populate de vânători și culegători. Vedeți, noi suferim astăzi de un miraj al Occidentului, dar nu întotdeauna vestul a fost locomotiva.

Mai târziu, când Imperiul Roman de Apus avea să cadă și Europa occidentală era cufundată în intuneric, tot în Orient a inflorit civilizația, în Imperiul Bizantin. Nouă ni se pare că am împrumutat mereu de la alții, iar alții n’au avut ce învăța de la noi. Nu este așa.

Uitați’vă, de pildă, la descoperirile făcute de Dinu Rosetti la Vidra. Există mai multe bumeranguri din corn de cerb, vechi de 7000 de ani, primele bumeranguri din Europa. Iar lumea mai crede și astăzi că este o armă exotică.

Descoperirile de la Schela Cladovei au fost puse sub semnul întrebării de arheologii vremii, superiorii mei, timp de mai mulți ani. Nu au vrut să creadă că sunt atât de vechi. Abia dupa ce și colegii sârbi au confirmat autenticitatea și vechimea descoperirilor pe care le făcusem pe malul românesc al Dunării, au început să creadă și specialiștii români. Sârbii descoperisera lucruri asemănătoare, pentru că cele două așezări străvechi erau în strânsă comunicare, iar locuitorii de pe cele două maluri erau conștienți de unitatea lor de limbă și cultură.

Inundarea zonei în urma construirii lacului de acumulare de la Portile de Fier I și II ne’a limitat cercetările. Occidentalii au rămas neîncrezători multă vreme. I’am invitat să vină la fața locului, să se convingă. Așa se face că după 1989, am săpat mai mulți ani împreuna cu englezii, care au fost încântați de colaborare și continuă să sape în fiecare an, sub conducerea arheologului Clive Bonsall.”

Acum 7000 de ani în Moldova. Cea mai avansată cultură a Europei: Cucuteni-Tripolie

Cu mult înainte ca civilizația minoică, socotită prima civilizație europeană clasică, să răsară în insula Creta, cu mult înainte ca în Italia să se infiripe ideea unui imperiu, într’o vreme când vestul Europei nici nu bănuia ce glorie avea să’l aștepte, aici, pe teritorul țării noastre, înflorea cea mai mirifică civilizație din preistoria Europei, cultura Cucuteni. Ea se intindea până în Ucraina, la Tripolie, și a constituit, după părerea unor specialiști, prima civilizație urbana de pe continentul nostru, sau cel putin o civilizatie protourbană. Alaturi de cultura Gumelnița, care se întindea în Muntenia și Dobrogea, era cea mai avansată cultură a Europei.

Așadar, între 4500 și 3000 î.Hr. , din Moldova și până dincolo de Nistru, oamenii au creat și au construit într’un mod în care nimeni nu o mai făcuse până atunci. Casele lor, mai ales în zona estică a ariei, erau grupate în așezări întinse. Unele așezări ajungeau la sute de hectare, sute de străduțe și mii de case, având 10.000-15.000 de locuitori. Locuitorii din Cucuteni se mutau periodic, dând foc vechilor case: rămășițele a mii de case incendiate au fost descoperite de arheologi. Casele lor puteau avea unul sau două etaje. Ceramica lor era de o frumusețe tulburătoare, pe care avea sa o egaleze doar ceramica chineză, o mie de ani mai târziu.

Ce s’a întâmplat cu această civilizație moldovenească, ce la vremea aceea reprezenta „vârful” Europei?

S’a stins în mod misterios. Unii arheologi susțin că schimbările climatice i’au obligat pe cucutenieni să renunțe la agricultura și să se retragă spre munți, dedicându’se mai mult păstoritului. Alții invocă invaziile dinspre stepele Asiei. Totuși, această cultură nu s’a stins de tot. Ea a supraviețuit într’un mod tainic, iar motivele care împodobeau ceramica de Cucuteni se regăsesc și astăzi în costumele populare românești, în arta populară, pe ouăle încondeiate.

Iar tradițiile și obiceiurile populare românești, basmele și doinele noastre păstrează străvechi tipare neolitice, transmise din generație în generație. Și, cine știe, poate că și unele mlădieri ale limbii române păstrează ceva din incantațiile graiului de acum mii de ani.

Tăblițele de la Tărtăria reprezintă, dupa unii specialiști, cel mai vechi mesaj scris din istoria omenirii, mai vechi chiar decât primele scrieri sumeriene. Totuși, astăzi, cei mai multi arheologi români sunt neîncrezatori cu privire la autenticitatea lor, cum sunt sceptici de câte ori vine vorba de o descoperire excepțională. Ne refuzăm mereu dreptul la originalitate, la valoare, și preferăm să afirmăm că am împrumutat mereu, de la toate neamurile, popoarele, limbile, câte ceva. La fel și cu tăblițele de la Tărtăria: or fi aduse de vreun sumerian și pierdute pe aici, spun unii; sau or fi fost aduse în vremurile mai noi de un colecționar; ori poate sunt falsuri…

Nu același lucru se poate spune despre cercetătorii străini, care au studiat subiectul în cele mai mici detalii și au elaborat studii serioase. E adevarat, în anii ’60, când au fost descoperite tăblițele de la Tărtăria, nu existau destule indicii care să confirme existența unei scrieri neolitice în această arie geografică. Piesele erau unicate, stranii. Cu timpul însă, cercetările au avansat, iar astăzi există peste o mie de piese, în special ceramice (fragmente de vase, figurine), descoperite în peste 50 de localități, care conțin semne ale unei scrieri străvechi.

Aceste semne nu sunt decorative, ci reprezintă un început de scriere. Piesele inscripționate au fost descoperite în aria culturii Vinca-Turdaș, în special la noi în țara și în Serbia. Turdaș și Parța reprezintă la noi localitățile care au oferit piesele cele mai numeroase și mai interesante. Astfel, tăblițele de la Tărtăria nu mai sunt singure, chiar dacă rămân cele mai importante. Aceasta scriere nu a apucat să evolueze și să dea roade, stingându’se odată cu cultura ce i’a dat naștere. Poate că schimbările climatice majore au determinat retragerea populațiilor spre zone mai ferite, sau poate că valurile de populații venite dinspre Asia au adus alte moduri de exprimare, cert este ca germenii scrisului neolitic au pălit.

Totuși, rămân zecile de semne inventariate de cercetători, nedescifrate, enigmatice, care nu știm cum au influențat evoluția culturii ulterior. Dar putem fi siguri că au influențat’o. Ceea ce știm cu siguranță este că scrierea neolitică a culturii Vinca-Turdaș este prima scriere a Europei și poate prima scriere a omenirii.

După dispariția splendidelor culturi ale Vechii Europe și intrarea în epoca metalelor, istoria a început să fie scrisă de cei ce aveau arme mai bune, orgolii mai mari și saci cu bani mai numeroși. Destul de repede, civilizația greco-romană devine felinarul Europei, luminând anemic și subiectiv un continent ce părea să fi fost cuprins de noapte.

Tot ce nu era grecesc sau roman era barbar, sălbatic, primitiv. Restul Europei devine o lume în aparență fără valori, privită din perspectiva romanilor, care ne’au vândut și continuă sa ne vândă, peste secole, o istorie părtinitoare. Civilizațiile ”barbare”, intrate în manuale prin ochiul cuceritorului, aproape că nici nu’și mai primesc dreptul de a se numi civilizații.

O civilizație trebuie să aibă arhitectură monumentală, să construiască colosseum-uri, în care să puna oameni să se ucidă între ei, spre distracția supremă a privitorului, ori să ațâțe animale înfometate împotriva unor oameni neajutorați.

O civilizație trebuie să aibă o armată puternică, cu care să cucerească mereu noi teritorii. O civilizație trebuie să se consume în ospețe copioase și în serbări fastuoase. O civilizație trebuie să aibă morminte princiare bogate, piramide sau temple impozante.

Dar civilizația nu reprezintă doar aspectul material, economic, al unei populații, nu reprezintă doar bunurile, ci și valorile. Modelul occidental ne’a obișnuit să privim cu mai multă admirație aspectele materiale, cele care ne aduc confort și siguranță fizică, decât pe cele spirituale, care ne ajută să aflăm care este rostul nostru în lume. Marile civilizații, trecute sau prezente, sunt demne de admirație.

Dar adevăratele valori nu trebuie căutate în realizările materiale, ci în cele spirituale. Când preoții geților se rugau în munți, în peșteri ascunse, și îi învățau pe oamenii de rând că sufletul este nemuritor, iar trupul, materia nu contează, cei ai altor neamuri înălțau temple sclipitoare împodobite cu statui impozante. Iar dacă geții nu cheltuiau sume enorme pentru a construi clădiri colosale și a întreține armate profesioniste, asta nu’i făcea mai puțin înțelepți decât vecinii lor. Dimpotrivă.

Dacă geții erau convinși de lipsa de însemnătate a valorilor materiale, este firesc să nu fi investit prea mult în aceste valori. Nu și’au ridicat statui, nici palate colosale, se îmbrăcau modest, la fel ca țăranii noștri de astăzi, regii purtând în picioare opinci, iar pe cap o căciulă de lână în loc de coroana fastuoasă din aur, bătută cu pietre prețioase.

Iar cei care, investind mult mai mult în bunuri materiale, i’au numit pe aceștia ”primitivi” ori „sălbatici”, nu au înțeles că spiritualitatea este deasupra civilizației materiale. Cei care trăiau mai mult în mijlocul naturii, aproape de zei, au înțeles aceste lucruri mai bine decât cei ce’și petreceau vremea în băi, ospețe și spectacole de circ. Spiritualitatea Europei se stinge dinspre vest spre est. La răsărit mereu credința a fost mai puternică. Orientul poate fi salvator.

Primul homo sapiens din Europa, cea mai veche așezare stabilă din Europa, cea mai veche scriere, cea mai veche cultură – astfel de sintagme îi sperie pe mulți, dar mai ales pe cercetători. Nu de puține ori, istoricii noștri, într’o luptă oarba cu diletanții care se entuziasmează în fața unor descoperiri precum cele enumerate mai sus, susțin că românul trăiește o frustrare istorică.

Românul ar fi frustrat, chipurile, ca nu a avut și el o istorie grandioasă, de invingător, precum alții, și atunci își inventează una care să’l satisfacă. În această falsă istorie, românul este cel mai tare, cel mai mare, cel mai frumos și primul în toate. Un discurs atât de radical din partea specialiștilor noștri elimină cu totul posibilitatea ca, uneori, chiar să fim cei mai buni sau cei mai tari sau primii.

Căci cineva trebuie să ocupe și aceste locuri. Uneori aceștia suntem noi, alteori sunt alții.

Noi și noi descoperiri duc mereu la schimbarea datelor din cărțile de istorie, iar dacă uneori suntem și noi printre primii, acest lucru ar trebui să ne onoreze, nu să ne sperie. Dacă am lăsa deoparte toate aceste temeri și am căuta să cernem și să așezăm fiecare lucru la locul lui și să’i dăm importanța cuvenită, am fi priviți, poate, cu mai mult respect în Europa.

Cine să ne respecte dacă noi înșine nu ne respectăm?

Cât datorează Europa acestor locuri, acestor civilizații, acestei istorii, acestor oameni? Cât datorează Europa acestui ungher de lume, în care au încolțit primele semințe de civilizație și spiritualitate europeană?

Gânditorul de la Hamangia, considerat între cele mai importante artefacte din istoria omenirii, este un simbol al acestor rădăcini milenare. Pe umerii lui s’au așternut deja 7000 de ani, dar dacă ar începe astăzi să vorbească, probabil ar spune:

„Bun venit acasă, Europa!”

Sursa: arheoinvest.uaic.ro, mediafax.ro, incont.ro, formula-as.ro

Citește și:  ”ȚARA ORAȘELOR” PELASGILOR CUCUTENIENI

sau: ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

A PROSTIT ȘCOALA ARDELEANĂ EUROPENII SAU VATICANUL PE ROMÂNI CU FALSA LOR TEZĂ LATINISTĂ ?

Pentru început vom spune răspicat că ”romanizarea” nu a avut loc nicăieri, nici în Grecia, nici în Siria, nici în Egipt, nici în Israel, nici în Britania, cu atât mai puțin în Carpați, iar asta pentru a îndepărta suspiciunea că rândurile următoare ar susține stupida teză susținută de corifeii latinității.

Asemănarea limbii române cu franceza, italiana, spaniola, portugheza, se datorează faptului că toți suntem urmașii pelasgo-geților.

Chiar și celelalte limbi nordice au similarități cu limba română pentru că toate se trag dintr’o limbă foarte veche din care se trage și sanscrita în Asia. Iar cine mai spune că limba română nu este urmașa demnă a limbii getice este în mare eroare. Cu toate împrumuturile recente din franceza puternic și artificial latinizată, limba română mai are peste 50-60 % din lexicul arhaic în folosință, mai ales în regionalisme unde raportul este chiar mai mare.

Imensa greșeală care se face mai mult (din motive politice) sau mai puțin (din ignoranță) voită, este să se considere asemănarea acestor limbi prin influența unei limbi moarte și nu prin îndepărtarea vechilor populații care vorbeau aceeași limbă și diferențierea regională a aceleiași limbi de bază, vechea limbă europeană a pelasgo-geților.

În orice caz, latiniștii au rămas datori cu multe explicații de dat românilor. Numai una dintre întrebări se ridică doar de la descoperirea primului nume românesc ”Petre” (vezi prima poză), dintr’o inscripție găsită pe un vas de lut datat în secolul III d.Hr, vas descoperit în fostul castru roman de la Capidava și scris nu în latinește, ci în grafie getică, deci la aproape 4 secole după ce romanii pacifică triburile getice din această regiune și unde își impune hegemonia și presupusa ”latinizare” și ”romanizare”.

O altă întrebare la fel de justă este cum se va putea demonstra vreodată că geții macedoneni înrolați în Legiunea a V-a Macedonica care a fost cantonată la Potaissa (azi Turda) spre apărarea granițelor provinciei romane Dacia Porolissensis, și’au abandonat limba maternă și și’au pus în cap să latinizeze geții din Dacia Romană când ei cu toții se puteau înțelege în limba lor de acasă?

Reprezentanții Școlii Ardelene au adus argumente istorice și filologice în sprijinul tezei că românii transilvăneni sunt descendenții direcți ai coloniștilor romani din Dacia. Aceasta teză este cunoscută și sub numele de latinism.

Citește și: ISTORIA FALSULUI DIN SPATELE ”ROMANIZĂRII” GEȚILOR

O limbă vie este o limbă vorbită de un popor…real. Latinii nu au fost un popor real, latinii nu erau un popor. Limba latina a fost doar o lingua franca de circulație a unei administrații în teritoriul ocupat. În peninsula Italică trăiau în schimb zeci de popoare cu limbi diferite.

Apoi, pe principiul avansat de latiniști, limba română trebuia să aibă nu o sintaxă latină, ci o sintaxă avară, cumană sau slavă la câtă ”influență” au exercitat avarii, cumanii, dar mai ales slavii după sec V d.Hr, apoi sintaxă maghiară după anii 900, sintaxă turcică între anii 1360-1877, adică peste 1500 de ani până când geto-românii își recâștigă independența.

În al doilea rând, Școala Ardeleană a fost un instrument prin care papalitatea folosea această mișcare de renaștere națională pentru împlântarea catolicismului în inima ortodoxismului tradițional românesc.

Cu toate acestea, dincolo de teza falsă a latinității noastre și de scopurile explicite ale Vaticanului, Școala Ardeleană a fost o mișcare de emancipare politico-socială a românilor din Transilvania, și nu numai.

Astăzi, după 2 secole de la aceste evenimente, următoarea întrebare rămâne încă fără răspuns:

Corifeii Școlii Ardelene au fost inițiatorii tezei latiniste sau la origine se află însăși Vaticanul? Dacă la originea acestei teze se află Vaticanul atunci titlul acestor rânduri ar trebui schimbat în:

CUM AU FOST PROSTIȚI ROMÂNII DE VATICAN?

De altfel, românii au mai fost înșelați și în alte rânduri de catolici, cei care au pornit renumitele cruciade împotriva ortodocșilor, dar și prin promisiunile făcute la momentul unirii bisericilor din Ardeal, prin crearea Bisericii Unite.

Citește și: FALSUL DIN ACTUL UNIRII BISERICII ORTODOXE CU ROMA

Originile mișcării ardelene

Şcoala Ardeleană s’a născut la Viena pe loc sfinţit de iezuiţi. Reformele ”despoţilor luminaţi” Maria Tereza şi Iosif al II-lea au fost de mare impact asupra creştinilor ardeleni.

Iluminismul a fost receptat în Transilvania la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Mișcarea iluministă transilvăneană își are rădăcinile în curentul iluminist european. Acesta „detesta trecutul pentru iraționalul, ignoranța și întunecimea sa, și pornea la reformarea societății în numele rațiunii, luminii, culturii.”

Curentul iluminist a început la nivelul elitelor intelectuale. În Austria iluminismul a luat în plan politic forma absolutismului luminat, întemeiat pe nobilime. Absolutismul luminat a atras și burghezia în funcțiunile statului.

Așa fiind, spre deosebire de Franța, burghezia din Austria, Ungaria și Transilvania a preferat să îmbrățișeze luminismul, reformismul, monarhia luminată. Particularitatea Ungariei și Transilvaniei consta într’o burghezie redusă numeric, comparativ cu Austria. La 1787, după conscripția iozefină, populația orășenească a Ungariei și Transilvaniei abia trecea de 6%.

Din punct de vedere etnic orășenimea era alcătuită în mod covârșitor din germani.
Măsurile edictate de împărat cu privire la Pământul Crăiesc au recunoscut egala îndreptățire a locuitorilor lui, adică egalitatea românilor cu sașii, dreptul de așezare și achiziție de proprietăți în orașe etc.

Reformele iozefine ale învățământului au deschis porțile școlilor și pentru fiii iobagilor, îndeosebi români și maghiari, iar dezvoltarea învățământului confesional a favorizat îndeosebi învățământul greco-catolic și ortodox.

În urma înrăutățirii relațiilor dintre împăratul Iosif al II-lea și papa Pius al VI-lea autoritățile imperiale au oprit trimiterile la studii la Roma și au impulsionat în schimb studiul tinerilor români la Viena, în special la Colegiul Sf. Barbara.

În 1783 împăratul a soluționat favorabil amplul memoriu al episcopului Ioan Bob, pentru dotarea clerului și înmulțirea școlilor române unite, drept mijloc de cultivare a poporului român.

În urma Răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan din 1784 îndreptată împotriva sistemului feudal, mișcare care i’a atras și pe iobagii maghiari din Trascău, autoritățile imperiale au procedat la mai multe ameliorări ale obligațiilor iobăgești și ale situației minerilor din Munții Apuseni. Pe domeniul Zlatnei au fost înființate mai multe școli populare, iar un an mai târziu, la 22 august 1785, împăratul a venit cu o reformă generală, anume cu patenta de desființare a iobăgiei.

Un paradox al culturii române sunt interpretările asupra Şcolii Ardelene. Pe de’o parte, se elogiază meritele grupului de învăţaţi greco-catolici de’a fi fundamentat istoriografia, lingvistica, literatura şi mişcarea de emancipare naţională transilvăneană.

Pe de altă parte, Biserica Ortodoxă a canonizat clericii şi monahii ce’au stârnit răzvrătiri contra uniţilor în acea vreme. La 21 octombrie sunt prăznuiţi cuvioşii ieromonahi Visarion şi Sofronie, credinciosul Nicolae Oprea (toţi trei canonizaţi în 1955) şi sfinţii Moise Măcinic din Sibiel şi Ioan din Galeş (canonizaţi în 1992).

Promisiuni uitate de Vatican

Dar trecerea ortodocşilor ardeleni la Biserica Romei nu s’a soldat cu respectarea promisiunilor. După moartea lui Atanasie Anghel, primul păstor al greco-catolicilor români, i’au succedat în jilţul episcopal teologul iezuit Francisc Szunyogh şi preotul romano-catolic Ioan Patachi. Dărâmarea reşedinţei bisericii ortodoxe transilvănene din Alba Iulia (1714) şi transformarea lăcaşului din Făgăraş ctitorit de Constantin Brâncoveanu în sediu al episcopiei uniţilor au prilejuit tulburări.

Uniţi ori rămaşi în ”legea strămoşească”, ardelenii şi’au continuat viaţa de dinainte.
Un memoriu al iobagilor de pe moşia Recea (Făgăraş) a contelui Teleki, reprodus de David Prodan (”Transilvania şi iar Transilvania”, Editura enciclopedică, Bucureşti, 2002) descrie astfel viaţa nefericiţilor români:

”…ne ruinăm şi ne sărăcim şi din pricina slujbei peste măsură, căci deşi iarna domnul nostru ne lasă una sau două zile să lucrăm şi pe seama noastră, dar vara nici o zi, afară de duminica, ci îndată ce primăvara soseşte timpul lucrului, ne ţine de luni dimineaţa până sâmbătă seara, până la jumătatea iernii.
(…) Pe deasupra, cu toate că noi suntem zi de zi la slujbă, soţiile noastre torc necontenit, iarna cânepă şi vara lână. Din pricina acestei grele slujbe, noi deloc nu mai ajungem să lucrăm şi pe socoteala noastră.”

Școala Ardeleană, s’a înscris în contextul iluminismului german (Aufklärung), susținut în plan politic de iozefinism. Diferența față de iluminismul francez este dată de faptul că Școala Ardeleană nu a constituit un curent anticlerical, mișcarea culturală transilvăneană pornind tocmai din sânul Bisericii Române Unite cu Roma.

Școala Ardeleană a contribuit nu numai la emanciparea spirituală și politică a românilor transilvăneni, ci și la a celor de peste munți. Unul din documentele cele mai importante elaborate îl constituie petiția Supplex Libellus Valachorum (1791, 1792), o cerere adresată împăratului romano-german Leopold al II-lea, în vederea recunoașterii națiunii române ca parte constitutivă a Marelui Principat Transilvania.

Supplex-ul se încadrează în linia revendicativă începută de episcopul Ioan Inocenţiu Micu-Klein, care a cerut pentru prima oară drepturi pentru naţiunea română din Transilvania, bazându’şi solicitările pe argumente juridice solide.

În aceeaşi tradiţie se înscrie petiţia trimisă în 1791 la Viena de Mihai Timariu, vicarul Haţegului, în numele clerului greco-catolic din Blaj, Memorandumul Transilvaniei, trimis în anul 1892, petiţiile lui Iuliu Maniu adresate mareşalului Ion Antonescu, mişcarea memorandistă din 1956, care viza repunerea în libertate a Bisericii Române Unite cu Roma, memorandumul transilvănean pentru construcţia regională a României, memorandumul greco-catolic din anul 2002 (Memorandumul din 2002), ca şi protestele ierarhiei ortodoxe legate de patrimoniul fundaţiei Gojdu din Sibiu.

Extrase din Supplex Libellus Valachorum de unde rezultă eminamente falsa teză latinistă susținută fără echivoc de Școala Ardeleană, că noi nu suntem urmașii pelasgo-geților de acum peste 3000-4000 de ani, ci doar a romanilor de acum 1900 de ani:

”Fericite auguste împărate! (…) Naţiunea română este cu mult cea mai veche dintre naţiunile Transilvaniei din vremea noastră, întrucât este lucru sigur şi dovedit, pe temeiul mărturiilor istorice, al unei tradiţii niciodată întrerupte, a asemănării limbii, datinilor şi obiceiurilor, că ea îşi trage originea de la coloniile romane aduse la începutul secolului al doilea de către împăratul Traian, în nenumărate rânduri, în Dacia, cu un număr foarte mare de soldaţi veterani, ca să apere Provincia. Urmaşii lui Traian Augustul au stăpânit Dacia câteva secole. Sub a lor neîntreruptă stăpânire, în această Provincie a fost răspândită şi credinţa creştină după ritul bisericii răsăritene prin străduinţa episcopilor Protogen, Gaudenţiu, Niceta şi Theotin, mai ales în secolul al IV-lea, după cum ne’o arată această întreagă istorie bisericească. (…) Când ungurii, către sfîrşitul secolului al IX-lea, sub ducele (lor) Tuhutum, au năvălit în părţile Transilvaniei, locuitorii romani ai acestor (părţi) se numeau cu numele, schimbat, de vlahi, după mărturia celui mai vechi scriitor al Ungariei, Anonymus, notarul regelui Béla: în fruntea lor se afla în clipa aceea ducele lor propriu, Gelu, cu putere supremă, nenorocos însă în lupta la care a pornit cu ungurii spre apărarea patriei sale, de vreme ce în acea luptă el şi’a pierdut şi domnia şi viaţa. (…) Atât istoria Patriei cât şi istoria romană ne arată că românii au locuit în părţile Transilvaniei desigur cu multe secole înainte de a fi venit ungurii, şi, când ei, pierzând în luptă pe propriul lor duce Gelu, nu s’au mai împotrivit ungurilor, ci mai curând, de bunăvoia lor, prin chiar acest fapt au admis de la sine pe unguri la conlocuirea cu dânşii, la concetăţenie, ca şi la comunitatea drepturilor regnicolare. Ungurii au fost mulţumiţi cu această liberă şi spontană acţiune a românilor, şi amândouă neamurile şi’au găsit în concetăţenie şi în comunitatea drepturilor fericirea lor, pe care n’au voi s’o încreadă sorţilor unui război ulterior, de al cărui sfârşit nesigur amândouă trebuiau să se teamă. (…) Că saşii au venit în părţile Transilvaniei în secolul al XII-lea, (iar) armenii şi bulgarii în secolul al XVII-lea şi că au obţinut (şi ei) admisiunea, ne mărturisesc, afara de istorie, privilegiile şi diplomele principilor. Mai rămân germanii, cetăţeni ai Patriei, care, după cum ne’o dovedeşte de asemenea istoria, au venit în Provincie mai ales pe la sfîrşitul secolului al XVII-lea cu armata fericitului împărat Leopold şi au obţinut admisiunea exact în acelaşi fel în care (au obţinut’o) şi ungurii, care au venit pe la sfîrşitul secolului al IX-lea. (…)”, D. Prodan, Supplex Libellus Valachorum, ediţia 1967: Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p. 493-509

O altă realizare a Școlii Ardelene a fost introducerea grafiei latine în limba română, în locul scrierii chirilice, și tipărirea primului dicționar cvadrilingv al limbii române, Lexiconul de la Buda.

Lexiconul de la Buda, 1825 (coperta interioară)

Lexiconul de la Buda, titlul complet Lesicon românescu-latinescu-ungurescu-nemțescu, care de mai mulți autori în cursul a treizeci și mai multor ani s’au lucrat, apărut în 1825, este primul dicționar cvadrilingv al limbii române, capodoperă filologică a Școlii Ardelene.

Preocupări de elaborare a unui dicționar al limbii române au existat încă din secolul al XVIII-lea, prin Samuil Micu, care a întocmit, spre 1800, Dictionarium Valachico-Latinum, pe care autorul l’a lansat într’un prospect din 1806, ca urmând să apară la tipografia Universității din Buda. Dar autorul a murit în același an și tipărirea s’a sistat.

La scurtă vreme după moartea lui Micu, tipografiei îi parvine un alt material lexical, pentru un dicționar în patru limbi: româno-latino-maghiaro-german, al cărui autor era protopopul unit Vasile Coloși din Săcărâmb. El se adaugă la materialul lui Samuil Micu și constituie de pe acum o serioasă premisă pentru redimensionarea dicționarului.

Necesitatea unui dicționar tezaur al limbii române preocupa de multe decenii și autoritățile politice ale Imperiului Habsburgic, astfel că tipografia a fost sprijinită și îndemnată insistent la tipărirea lucrării.

În aprilie 1809 Petru Maior a fost cooptat pentru revizuirea Lexiconului colossian, cum îl numeau contemporanii. De la bun început apare o controversă între Petru Maior și Vasile Coloși, pe tema ortografiei ce urma să fie folosită în tipărirea lucrării.

Răspunderea era într’adevăr foarte mare: urma să se editeze un dicționar monumental, cu litere latine în locul chirilicelor, împlinindu’se astfel un vechi deziderat al latiniștilor ardeleni. Întreaga strategie desfășurată de Maior, din 1809 și până la moarte, a fost orientată spre impunerea unei ortografii latino-românești care să reprezinte concepțiile filologice ale Școlii Ardelene, așa cum fuseseră ele formulate de Samuil Micu și Gheorghe Șincai.

Lucrarea polemică a lui Petru Maior, Censura Lexici Colossiani, Valachico-Latino-Hungarico-Germanici, a litera H, inclusive usque ad finem, sesiza importanța aplicării unor principii solide ale ortografiei în redactarea lexiconului:

”Opera este de interes național, cititorii acestui lesicon nu’l vor primi ca de la un autor tânăr (se referea la vârsta lui Vasile Coloși când adunase materialul pentru dicționar n.n.), ci ca de la tot neamul.”

Pregătirea tipografică a lexiconului colossian s’a complicat pe parcurs prin moartea lui Vasile Coloși în 1814, apoi a lui Ioan Piuariu-Molnar în 1816, în fine, prin imixtiunea în redactarea lexiconului a canonicului orădean Ioan Corneli, impusă de Locotenența Regească a Ungariei.

În anul 1819 Ioan Corneli abandonează lexiconul, care în acel moment părea că se află într’o situație fără ieșire.

În același an 1819, Petru Maior scoate de sub tipar Orthographia Romana sive Latino-Valachica, una cum clavi, qua penetralia originationis vocum reserantur.

În 29 noiembrie 1820 se raportează că Maior a acceptat să facă munca de încheiere științifică a lexiconului colossian, pe lângă celelalte îndatoriri de cenzor și corector. Scriitorul a operat corecturi, în sensul ortografiei sale, asupra manuscrisului părții a doua, de la litera H până la sfârșit. Prima parte, de la A la G o corectase tot el, între 1809 și 1815. Dar moartea îl surprinde și pe Petru Maior cu lucrul neterminat.

Lexiconul colossian a fost dus la bun sfârșit de către frații Ioan Teodorovici și Alexandru Teodori, care au adus la un numitor comun ortografia întregului material lexical, conform regulilor din Orthographia Română.

Astfel lucrarea a apărut în 1825, cu titlul „Lesicon românescu-latinescu-ungurescu-nemțescu, care de mai mulți autori în cursul a treizeci și mai multor ani s’au lucrat”.

În cele aproape 1.000 de pagini, lucrarea cuprinde traducerea cvadrilingvă și etimologia pentru aproximativ 10.000 de cuvinte și termeni ai limbii române, având inclusă în deschiderea lucrării și o reeditare a Orthographiei Romane a lui Petru Maior.

Sub numele comun de „Lexicon de la Buda”, această operă monumentală încheie în mod simbolic perioada clasică a Școlii Ardelene, ale cărei învățăminte multiple le lasă moștenire noului secol de spiritualitate românească

Deviza Școlii Ardelene a fost „Virtus Romana Rediviva” (prescurtat V.R.R.), care îndemna la renașterea vechilor virtuți ostășești, în lupta pentru drepturi naționale, pentru limba și credința străbună, pentru unirea tuturor românilor într’o singură țară.

Principalele centre au fost: Blaj, Oradea, Lugoj, Beiuș, Năsăud.

Reprezentanții cei mai notabili au fost: Petru Maior, Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Ion Budai Deleanu.

Din mila ”bunului împărat”

Aceasta şi alte amare poveşti consemnate în documentele vremii se petrec în plin iluminism reformator. În secolul al XVIII-lea, împărăteasa Maria Tereza (1717-1780) a eliminat scutirea de dări a clerului şi nobilimii.

Iar fundamentele învăţământului secularizat în Imperiul Habsurgic le’a pus prin ”ratio educationes” în 1774.

Iosif al II-lea (1741-1790) merge mai departe decât mama sa, acordând prin patenta din 1781 libertate cultelor protestant şi ortodox, iar peste un an, cultului mozaic. Dispreţuind viaţa contemplativă monahală, împăratul a secularizat averile mănăstireşti.

Şi’a construit un fond religios din proprietăţile lor, aflat sub controlul său şi folosit pentru înzestrarea parohiilor şi construcţia de noi biserici. Au beneficiat de această practică şi comunităţi ortodoxe româneşti din Mărginimea Sibiului şi ţinuturile braşovene.

”Bunul împărat”, cum îl numeau supuşii transilvăneni în antiteză cu nobilii locali, a făcut cinci călătorii prin Banat, Ardeal şi Bucovina. Legendară a rămas adresarea sa românilor din comunele grănicereşti năsăudene:

”Vă salut mici nepoţi ai Romei!”.

Cuvintele sale – Salve Parvae Nepos Romuli – au intrat în toponimia ţinutului. Traiul sărac şi civilizaţia lor rudimentară i’au stârnit compasiunea.

Iosif al II-lea a consemnat în impresiile călătoriei prin Marele Principat al Transilvaniei răscolit de sinceritatea, fiind se pare mereu izbit de mizeria și sărăcia românilor:

”Aceşti bieţi supuşi români, care sunt fără îndoială cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori ai Transilvaniei, sunt atât de chinuiţi şi încărcaţi de nedreptăţi de oricine, fie ei unguri sau saşi, că soarta lor într’adevăr, dacă o cercetezi, este cu adevărat de plâns.”

În Marele Principat al Transilvaniei, deciziile lui Iosif al II-lea culminează cu înfiinţarea la Sibiu, în 1783, a unei episcopii greco-ortodoxe subordonată mitropoliei din Carloviţ. Printr’o ordonanţă dată în 1785, împăratul a desfiinţat şi iobăgia. Pentru românii din Transilvania însă, suprimarea ei definitivă s’a făcut abia în preajma Revoluţiei de la 1848.

Colegiul Santa Barbara din Viena La mijlocul secolului al XVIII-lea, iezuiţii deţineau cel mai important sistem de educaţie, cu reţele în întreaga lume. În 1773 însă, ordinul a fost interzis temporar. Doi ani mai târziu, printr’un edict al Mariei Tereza, clădirea convictului iezuit din Viena s’a transformat în sediu al Seminarului Greco-Catolic Santa Barbara.

Catedrala ”Sfânta Treime” de la Blaj,ctitorită de Inochentie Micu Aici s’a format tânărul cler de rit oriental, după cum menţionează placa memorială. Aici au învăţat Petru Maior (care a funcţionat ulterior şi ca prefect de studii), Ion Budai-Deleanu (fost şi cântăreţ în biserica instituţiei), Gheorghe Şincai, Vasile Raţiu, Ioan Para, Vasile Ladislau Pop şi alţi reprezentanţi ai Şcolii Ardelene.

Alţi învăţaţi clerici şi monahi greco-catolici s’au pregătit în şcolile iniţiate de iezuiţi la Roma. Acolo şi’au dat seama de marea asemănare a limbii lor materne cu latina în care învăţau şi italiana ce’o auzeau vorbită și au crezut în ignoranța lor că limba română este o urmașă a limbii latine moarte.

Mare greșeală, similară celor care au considerat că limba română este o limbă slavă. Niciunii dintre ei nu aveau, însă, dreptate.

Așa se naște, totuși, stindardul mişcării iluministe româneşti şi clipa de ”trezire” a conştiinţei naţionale

”Suntem urmaşii Romei.”

Corifei ai mişcării sunt socotiţi Ion Budai Deleanu (1760-1820), Samuil Micu Klein (1745-1806) şi Gheorghe Şincai (1754-1816).

Iluminismul românesc

În spiritul curentului iluminist european, au scris cărţi de istorie, literatură, gramatică şi dicţionare. Au înfiinţat şcoli, dar şi biserici. Dar mai ales au introdus grafia latină, în locul slovelor chirilice.

Să nu uităm însă că Imanuel Kant publicase deja ”Critica raţiunii pure” (1781), înaintea slovelor lui Ienăchiţă Văcărescu, poet indexat, actualmente, în categoria iluminiştilor. Este şi aceasta, dacă vrem, o măsură pentru distanţa dintre cultura română şi matricele sale occidentale.

Trăsătura fundamentală a iluminismului Şcolii Ardelene rezidă în argumentaţia istorică, filologică şi demografică a tezei că românii sunt urmaşi ai romanilor. Demni, prin urmare, de drepturile spirituale, politice şi sociale ale ”naţiunilor” transilvănene.
În acest scop au fost adresate împăratului Leopold al II-lea petiţiile Supplex Libellus Valachorum (1791 şi 1792).

1714 este anul în care reşedinţa Bisericii ortodoxe transilvănene din Alba-Iulia a fost dărâmată de austrieci Episcopul Inochentie Micu

Inochentie Micu şi Avram Iancu sunt figurile tragice ale Transilvaniei. Fii de ţărani liberi, prin lumina învăţăturii s’au înălţat amândoi mult peste starea românilor. Şi’au pus viaţa în slujba naţiei lor sunt, în cazul amândurora, cuvinte potrivite. Destinul i’a unit şi prin întristarea de’a fi sfârşit înşelaţi în promisiunile Vienei şi neînţeleşi de semenii lor.

Premoniţia iezuitului

Inochentie Micu (Klein) s’a născut la 1700 (după unii, la 1692). La botez primise numele Ioan, iar la călugărire, pe cel de Inocenţiu. Legenda spune că pruncul ce’şi însoţea tatăl în târgul Sibiului i’a atras atenţia unui iezuit. Acela i’ar fi propus plugarului să’i trimită copilul la şcoală.

”Tată, eu merg!”, a răspuns îndată băiatul cu vocaţie de cărturar.

A învăţat la colegiul iezuit din Cluj şi în Slovacia. Student încă la teologie, a fost desemnat episcop al bisericii greco-catolice cu sediul la Făgăraş. Tânărul episcop al românilor uniţi şi’a început deîndată misiunea în spiritul promisiunilor Curţii Imperiale şi papei. A scris memorii şi a solicitat audienţe la Viena în numele clerului şi mirenilor trecuţi la Biserica Romei.

Cererile sale puteau fi – şi au fost – socotite revoltătoare de către mai-marii cărora le erau adresate.

”Eu şi clerul meu cu adevărat suntem şi vom rămânea uniţi numai să ni se dea şi nouă acele imunităţi de care se bucură clerul romano-catolic”, scria el bunăoară.

Ca membru al Dietei transilvănene, a insistat cu orice prilej să înceteze starea de ”toleraţi” a românilor, să li se dea drepturi egale cu ”naţiunile recepte”.

Petiţiile sale vor fi surse de inspiraţie şi acte fondatoare pentru Supllex-urile transilvănenilor. A obţinut un domeniu la Blaj, unde a început construcţia Catedralei Sfintei Treimi, reşedinţei episcopale şi mănăstirii greco-catolice.

A cerut drepturi pentru românii ardeleni

În sinodul convocat în 1744, episcopul a declarat clerului prezent că, dacă împărăteasa Maria Tereza nu va acorda românilor uniţi drepturile promise, va trece munţii în fruntea clerului şi a credincioşilor săi. Denunţurile că episcopul răzvrăteşte poporul n’au întârziat să sosească la Viena. Şi a fost chemat să răspundă zecilor de acuzaţii. Curtea imperială catolică nu dorea să’i supere pe nobilii calvini, lipsindu’i de braţele de lucru valahe.

Vaticanul l’a surghiunit până la moarte pe Inochentie Micu. Convins că papa îl va ajuta, Inochentie Micu nu s’a prezentat la Viena, ci s’a dus la Roma. Departe de a obţine sprijinul Vaticanului, a fost reţinut pentru totdeauna în oraş. Ultimii 24 de ani i’a trăit în surghiun.

Spre deosebire de nebunia blândă în care Iancu străbătea satele de moţi, episcopul ardelean şi’a consumat lucid drama singurătăţii, sărăciei şi suferinţei după locurile natale.

O mărturisea astfel în testamentul său:

”Nu ştiu ce dulceaţă ne atrage spre pământul nostru natal şi ne împiedică să îl uităm. Zilele mele sunt pe sfârşite; când va veni vremea ca sufletul să părăsească trupul, mi’ar plăcea să fie încredinţat Creatorului prin rugăciunile şi slujbele voastre şi oasele mele să aştepte reînvierea în mănăstirea din Blaj.”

A murit în 1768. Dorinţa de’a aştepta reînvierea la Blaj i’a fost împlinită abia în 1997.
Ceremonia s’a consumat pe fondul disputelor postcomuniste pentru recuperarea proprietăţilor greco-catolicilor intrate în patrimoniul ortodox.

„Nu ştiu ce dulceaţă ne atrage spre pământul nostru natal şi ne împiedică să îl uităm.”

Inochentie Micu episcop

1997: La Catedrala greco-catolică „Sfânta Treime” din Blaj sunt depuse osemintele marelui iluminist român Ioan Inocenţiu Micu (Klein), personalitate marcantă a Şcolii Ardelene, aduse de la Roma după 230 de ani de la moartea sa. Au avut loc cu acest prilej ceremonii religioase, cu participarea înalţilor prelaţi ai Bisericii greco-catolice.

Rămăşiţele pământeşti ale episcopului greco-catolic au fost reînhumate în catedrală în octombrie 1997.

Etapele Școlii Ardelene

1. Etapa pregătitoare, prin lupta pentru revendicări politice și naționale dusă de Inocențiu Micu-Klein, episcopul românilor uniți, care cere drepturi și libertăți pentru românii din Transilvania, în schimbul unirii cu biserica romană (Sinodul de la Blaj);

2. Etapa de elaborare și afirmare a ideologiei naționale: formularea crezului latinist extremist atît pe plan filologic cît și istoric, dezvoltarea învățămîntului românesc;

3. Etapa pronunțat iluministă, care a culminat în Revoluția de la 1848

Trăsăturile mișcării

Caracterul politic: în 1791, burghezia română în formare trimite la Viena noului împărat Leopold al II-lea, memoriul intitulat Supplex Libellus Valachorum, în care cer, pe un ton moderat, drepturi egale cu ale celor trei națiuni. În ciuda tonului pașnic al revendicărilor, Dieta transilvană, căreia îi este trimis memoriul de la Viena, îl respinge categoric;

Caracterul iluminist: izolată prin refuzul rezolvării memorandumului, prea slabă economic și politic pentru a iniția o mișcare revoluționară, burghezia română se concentrează într’o mișcare de emancipare națională pe plan cultural. Se înființează numeroase școli cu predare în limba română (Gheorghe Șincai înființează 300 de școli), se tipăresc calendare, catehisme, manuale, cărți de popularizare a științei, cărți populare pentru pătrunderea informației în masele populare largi;

Caracterul erudit: cărturarii iluminiști au depus eforturi pentru trezirea conștiinței naționale în următoarele domenii:

Istorie: au încercat să impună ideea originii pur latine a poporului român, vehiculând în mod mincinos, teoria complet falsă a exterminării geților:

1. Samuil Micu, Istoria și lucrurile și întâmplările românilor – cuprinde idei moderne, iluministe, dar relatează sec evenimentele sau copiază pasaje întregi din cronici;

2. Gheorghe Șincai, Hronica românilor și a mai multor neamuri – dovedește mai mult spirit critic și o informație mai bogată, opera fiind plină de râvnă în susținerea adevărului în care credea;

3. Petru Maior, Istoria pentru începutul românilor în Dachia – caracter polemic, fiind mai degrabă un pamflet de idei decât o cronică, dar fără talent literar.

Lingvistică: au susținut ideea falsă a originii pur latine a limbii române, cerând scrierea cu alfabet latin și scrierea etimologică:

1. Samuil Micu și Gheorghe Șincai, Elementa linguae daco-romanae sive valachicae – face o paralelă între latină și română. Ei propun eliminarea cuvintelor de altă origine și înlocuirea lor în mod cu totul artificial cu neologisme latinești;

2. Lexiconul de la Buda este un dicționar colectiv cvadrilingv (Lexicon românescu-latinescu-ungurescu-nemțescu), apărut în 1825 la Buda, care îmbogățește artificial limba română cu numeroase neologisme romanice, înlocuindu’le pe cele de alte origini;

3. Petru Maior, la sfîrșitul Istoriei pentru începutul românilor în Dachia, include o Disertație pentru începutul limbii române, în care afirmă eronat că limba română provine din latina populară, o ”limbă” inexistentă nicăieri, pentru că oricât de prost utilizată latina tot latină era. În schimb limbile surori cu latina nu erau latine, ci doar… alte limbi similare, dar în niciun caz cu origine într’o limbă la fel de tânără.

Literatură: Ion Budai Deleanu, Țiganiada.

Cartea ”Floarea Adevărului”

În anul 1750 a apărut la Blaj prima carte românească întocmită și tipărită de Școala Ardeleană. Este vorba de opusculul intitulat ”Floarea adevărului”, carte din care se cunosc doar două exemplare: unul la Biblioteca Națională a României și unul la Országos Szécsényi Könyvtár (Biblioteca Națională Szécsényi) din Budapesta.

Aceasta este opera colectivă a ”cuvioșilor ieromonași” de la Blaj, respectiv a tuturor călugărilor greco-catolici, în frunte cu călugărul-episcop Petru Pavel Aron. Cartea este o explicare foarte doctă a celor patru puncte dogmatice sub care s’au unit românii cu Roma la 1700, implicând justificarea rațională a evenimentului.

Ca mod de exprimare, cartea este un mesager timpuriu al ecumenismului panromânesc, postulat de cele mai luminate minți ale acelei epoci. Este totodată prima carte din cultura noastră care alătură o bibliografie bogată, conținând titluri de lucrări ce stau la baza tuturor aserțiunilor, și la care se fac trimiteri punctuale, autorii sugerând astfel că o scriere temeinică are nevoie de un aparat critic pe măsură.

Aparent modesta tipăritură, reeditată de episcopul Ioan Bob la 1813, ”Floarea Adevărului” (1750) a apărut și în versiune latină: ”Flosculus Veritatis“ (1753) și ”Doctrina Christiana“ (1757).

Citește și:  ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

DUALISMUL – REGIM POLITIC DE ASUPRIRE NAŢIONALĂ ŞI DE MAGHIARIZARE FORŢATĂ A ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA (1867-1918)

sau: LATINOPAȚII ȘI GETOFOBII, NU VOR SĂ FIM URMAȘI DE PELASGO-GEȚI

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

TRĂDĂRILE NOBILILOR, ACTE CONTROVERSATE DIN ISTORIA GETO-ROMÂNILOR

 

Cucerirea Geției lui Daci Balo (Decebalus) a marcat acest teritoriu şi populația în mod decisiv, până la sfârșitul veacurilor. Noi spunem în bine, pentru că istoria a lucrat în cicluri lungi, românii de azi fiind acel altoi sălbatic care întărește vița getică nobilă, făcând’o de nerăpus.

Mai mult, aceasta cucerire a favorizat răspândirea creștinismului în spațiul autohton: să ne gândim cum, o populație getică, de o extremă religiozitate – pietatea românilor fiind de genă getică – şi’ar fi părăsit zeii care i’au adus o victorie în fața lui Traian şi a Imperiului. Foarte greu, şi foarte târziu, cu multe generații pierdute, chiar dacă Adevărul câștigă în final întotdeauna.

Vom rememora ultimele clipe ale Geției şi ale lui Daci Balo, aşa cum le ştim de pe Columnă şi sursele adiacente, din care avem multe de învățat pentru istorie. A exploata filozofic importanța cuceririi Geției lui Daci Balo cum o fac romaniștii și latiniștii, care au exploatat doar așa-zisul avantaj adus de civilizația Romei, negând’o nepermis pe cea getică de către niște așa-ziși cercetători care au pretenții de oameni de știință.

Orice lucrare minimală care se ocupă de strămoșii românilor nu poate nega eroii şi civilizația getică, dimpotrivă, trebuie cu orice preț a’i pune în valoare, deoarece sunt strămoșii noștri primordiali, și nu doar ai românilor, pentru că asta neagă orice lucrare oficială, ci ai tuturor europenilor.

Iulie 106, Sarmizegetusa Regia

După două atacuri succesive ratate în care atacatorii pierd mulți oameni, în special auxiliari, spre deosebire de apărători, puțin afectați, romanii se retrag pentru a construi aggere – platforme lungi de lemn, înalte cât zidurile cetății asediate şi paralele cu acestea, ceea ce în condițiile superiorității numerice ducea la un deznodământ predictibil. În acest timp, în orașul-cetate asediat, unul dintre cele mai fascinante din istoria antichității, pe care nu îl vom cunoaște niciodată în completa lui valoare istorică şi culturală (se pare că nici nu vrem, marile descoperiri sunt întâmplătoare, din glasul pământului), are loc un ultim consiliu de război al geților lui Daci Balo.

Columna indică tensiuni şi păreri divergente privind tactica şi strategia viitoare. Se aplică probabil, constrânsă de autoritate, opinia Regelui, dar tensiunile cu nobilii geți de la începutul războiului, ating aici limita superioară.

Geții dau foc incintei sacre şi părăsesc în corpore cetatea – mult mai mare și întinsă decât ce se vede azi, fără ca romanii să sesizeze acest lucru în zona larg împădurită. Mai rămâne în cetate doar clasa preoțească ce nu îşi putea abandona templele, adică Zeii la care slujeau, aceasta însemnând să se lipsească de mântuirea lor.

Urmează acum una dintre cele mai tulburătoare scene din istoria noastră: un număr impresionat de sacerdoți şi nobili îşi pun capăt zilelor într’un act de libație unitar de un dramatism cutremurător.

Romanii (Traian), impresionați, le exagerează numărul pe Columnă; dacă păstrăm proporția din reprezentarea similară cu scenele de luptă (numărul de oameni pe care îl reprezintă o figură), s’ar traduce aici în cca. 4,000 de preoți şi pileati, desigur neverosimil.

Columna arată incendierea incintei sacre de la Sarmizegetusa Regia de către apărători: se pot identifica cele 7 temple vizibile şi azi.

Cel puțin asta ne arată Columna, dar noi nu știm această istorie din alte documente, și dacă romanii nu cumva se spală pe mâini de crimele și distrugerile produse chiar de ei, prin aruncarea răspunderii în curtea geților.

Dar să continuăm interpretarea scenelor de pe Columnă așa cum o prezintă romanii:

După incendierea sanctuarelor, geții și’ar fi abandonat capitala. În stânga spate, ca orice mare comandant, ultimul care părăsește cetatea este Daci Balo, cu aceeași figură gravă, nobilă și calmă, convingerea că îi poate birui pe romani nu l’a părăsit nicio clipă.

În jurul lui Daci Balo combatanții sunt comati, confirmând ceea ce bănuiam şi se bănuie sau se încearcă a se prezenta, că cei mai mulți nobili trădaseră:

În Memoriile lui Hadrian, scriitoarea franceză Marguerite Yourcenar, documentată dar mai ales inspirată, îi atribuie viitorului împărat roman Hadrian, în timpul războaielor getice general şi amantul lui Traian, o viziune devastatoare, dar nu știm cât de reală:

”Când am intrat în Sarmizegetusa am fost copleșit de mulțimea cadavrelor.”

Sinuciderea colectivă

În cetate rămân doar preoții şi unii nobili care urmează actul libației. Nu ar fi vorba de ultimele rezerve de apă cum afirmă istoria comunistă și în care nu puteau fi prezente elemente religioase, în Sarmizegetusa Regia fiind trei izvoare permanente, unul chiar în incinta sacră, ci de împărțirea otrăvii dintr’un vas similar cu celebrul și enigmaticul obiect ștanțat cu ”Decebalus per Scorilo”.

Citește și:   DECEBALUS…PER SCORILO

Pentru cei supărați pe geți (sau pe ”daci”) refuzând’le scrierea sau alte forme culturale superioare, acesta este principalul moment în care marea cultură getică întră în mormânt (au fost și Costești, Fețele Albe, șamd) prin ”uciderea” lor scriptică.

Era nevoie pentru teoria lor latinistă ca geții să dispară !

Fiind o cultură ezoterică, un ezoterism dus până la punctul în care numele unor zei erau comunicate doar celor inițiați, aceasta era apanajul preoților, o castă semnificativă în civilizația getică – foarte spiritualizată.

Aici era centrul religios, filozofic și științific pe care se închega întreaga societate. Construcțiile incintei sacre păstrate până azi relevă cunoștințe foarte avansate pentru meteorologie, astronomie, astrologie şi geometrie, realizarea acestora având un fundament filozofic şi tehnic bine organizat, nu puteau fi instinctiv-intuitive. E utilă şi o comparație cu preoții celți, druizii, cu influență în spațiul transilvan, despre care știm de la Caesar că îşi păstrau tainele şi știința, exclusiv în formă orală.

Deși avem lăsate și în scris destule ipostaze din istoria locală antică: Tăblițele de aur de la Sinaia în copii pe plumb.

După o ultimă încercare nereușită de cucerire a unor fortificații romane, Daci Balo se retrage spre nord de unde putea organiza o replică la adăpostul munților şi cetăților rămase necucerite. Un comandant ca Traian știe că sosirea iernii cu Daci Balo viu și armata romană încă în Geția, putea însemna complicații majore în ecuația războiului.

Nici armata romană și nici imperiul nu erau pregătite logistic și militar pentru a susține o luptă de guerilă pe timp de iarnă în Geția, mai ales una condusă de omul capabil de cele mai ingenioase combinații strategice – în ciuda unei rețele impresionante de castre, construite în timp record, principala armă cu care au cucerit romanii Geția, celor ce nu le recunosc calitatea de mari constructori.

De cealaltă parte, nobilii geți, ce nu au agreat din prima clipă al doilea război – mulți dintre ei trecând de parte dușmanului înainte de începerea lui, trebuiau acum să susțină material nu doar armata getică, în retragere, dar și cea romană – nu știm cu precizie numărul ei, dar în mod cert peste 100.000 de oameni, văzându’și confortul, existența și pozițiile compromise.

Interesele converg, pe fondul tensiunilor din tabăra getică şi probabil la unele promisiuni ale lui Traian, marii nobili din jurul lui Daci Balo trădează.

Acum intrăm pe un teren aparent fragil și speculatoriu, Tăblițele de la Sinaia totuși, par să confirme scenele de pe Columnă. Tăblițele apocrife de la Sinaia, în interpretarea lui Dan Romalo, indică numele trădătorului. Într’o societate bine structurată, unde Regele Daci Balo avea statut de semizeu, marii nobili trebuiau să se coalizeze cu cineva de puterea sa. Acesta nu putea fi decât fratele lui, Diegis, bun cunoscător al romanilor.

”Diegis puse coroană războiului” spun Tăblițele de plumb, foste de aur, și nu avem motive să nu le credem. Diegis semnase pacea din 89 cu Domițian în numele Regelui, fusese la Roma în 102 pentru ratificarea tratatului de pace, era un apropiat de romani, cu multe ”relații” în imperiu.

Tăblițele de la Sinaia sunt considerate apocrife pentru simplul motiv că nu au fost autentificate oficial, adică zac în Muzeul de istorie fără a fi cercetate de istoricii cu patalama, dar fără curaj. Acest curaj l’a avut un inginer, Dan Romalo, care a propus interpretări fundamentate și plauzibile. A fi considerate în continuare o glumă sau un fals a unui mare erudit (de exemplu: Hașdeu) e o imposibilitate, conțin informații ce nu erau cunoscute în sec. XIX când au fost descoperite.

Getyo (Geția) se numea Regatul lui Daci Balo (Tăblițele de la Sinaia)

Citește și:   TĂBLIȚELE DE LA SINAIA VORBESC PESTE MILENII CINE NE SUNT STRĂMOȘII

CUM ÎI SPUNEAU GEȚII LUI DECEBAL? DACI BALO (Tăblița 6)

De la supranumele lui Daci Balo se trage cel mai probabil și denumirea coloniei Dacia Traiana (Dacia Porolissensis, Dacia Superior Apulensis, Dacia Inferior Malvensis) apoi pentru Dacia Felix, Dacia Mediterranea sau Dacia Ripensis, ultimele două după retragerea Daciei Romane în sudul Dunării de către Aurelian în anii 260-270 d.Hr.

De asemenea, una din versiunile cu privire la originea unuia din etnonimele geților ia în considerare originea în cuvântul daoi – provenit dintr’un dialect al limbii getice, căruia i s’a dat semnificația ”lup”. Numele Daoi, un cuvânt elinesc, sub care erau cunoscuţi parte din geții din antichitate vine din dialectul geto-frigian de la cuvântul daos.

Dar nu avem certitudinea că’și spuneau ”daos”, ”daoi”, ”davi” sau ”daci”, acestea sunt etnonime străine precum era și ”vlah” mai târziu,  exonime latine rămase de la romani prin latinizarea termenilor getici sau geto-frigieni.

Mai mult, printr’o altă asimilare lingvistică, atât Daos, cât şi Daoi, se reduc la epitetul Dioi, nume ce’l dădeau elinii, pelasgilor, locuitorii din nordul Dunării de Jos, din Geția străveche, pe care îi considerau ”cei mai vechi oameni de pe pământ”.

Mai cunoaștem că existau în sudul Dunării tribul Diilor sau Dailor din sudul Munților Haemus (Balcani). De asemenea, Daoi era un mare trib al geților la Marea Caspică, devenit în latină Dahae.

Dar, indiferent cât de departe am căuta etimologia etnonimului ”Daci”, el este mai autohton decât am crede. Davi, sau davo-geți pentru geții davelor carpatice sunt cele mai potrivite etnonime, sau chiar geții ”daci” ai lui Daci Balo pentru supușii din Regatul său, sau pentru adepții confreriei sale de războinici geți.

Autentificând aceste Tăblițe de la Sinaia, nu doar că vom căpăta un mare tezaur despre strămoșii noștri, dar vom avea o importantă sursă istorică despre isprăvile lor, etimologii pentru lexicul românesc, zeii geților sau numele originale ale marilor regi sau războinici din antichitatea acestor meleaguri.

Politica lui Daci Balo devenise contrară intereselor marii aristocrații, aceasta având poziția cea mai îngreunată, ispita confortului personal depășea pentru mulți sensul istoric la războiului, situație reprodusă de acum cu obstinație în istoria noastră, marile momente ale țării fiind când marii boieri / aristocrați au depășit’o.

Logica imbatabilă, similară celei din August 1944, dar falsă, pentru că orice act de trădare, indiferent de scopul său, e supus unui blestem intrinsec: acela de a’și dezavua și distruge însăși justificarea sa. În termeni cioranieni, nenorocul își desfășoară imensitatea.

Acum, aventurile războinice ale regelui get Daci Balo trebuiau oprite. Astfel, după ce un grup de comati indică romanilor locul tezaurului regal – probabil tot la indicația nobililor, pentru ai îmbuna pe romani (să nu uităm marile tezaure descoperite ulterior cuceriri romane), Diegis și conjurații speră că romanii se vor retrage o dată ce Daci Balo e eliminat, lăsând o Geție vasală Romei, cu marele ei comori (cel puțin de două ori rezervele de aur ale BNR de azi) compensație pentru eforturile de război imperiale.

Desigur, cu un rege supus și pro-roman, în persoana lui Diegis.

Urmează marea trădare, nobilii indică romanilor direcția de retragerea a Regelui și gărzii sale.

Marea Trădare: Diegis se închină lui Traian în timp ce alți nobili indică direcția în care a fugit Regele. În scena imediat următoare cavaleria romană începe urmărirea lui Daci Balo și suitei sale.

Un alt fapt subsecvent acestei decizii, ce reflectă probitatea populară, o bună parte din comati se sinucid în afara cetății, act preferat luptei – lucru nemaiîntâlnit şi inexplicabil la geți. Gestul e mai mult ca sigur legat de trădarea nobililor ce probabil ordonă subordonaților o decizie similară de non-combat, neonorabilă și neonorată. Cu alte cuvinte, am avut și noi japonezii noștri.

Gestul perfid al fratricidului şi al nobililor geți e eficient, cavaleria romană îl ajunge pe Daci Balo rapid şi neaşteptat, foarte aproape de locul unde, ”Rex Daciae” de mai târziu, Horea, era prins, de asemenea, tot prin trădarea propriilor frați.

Sinuciderea Regelui, singura cale posibilă. Acum, Daci Balo, e îngenuncheat, dar dacă l’am ridica în picioare, am vedea o mărime de titan în comparație cu cei din jurul său.

Continuarea o știm: toate templele și cetățile getice sunt demantelate cu o cruzime feroce, palatul regal ras din temelii, Getyo (Geția) transformată în provincia romană Dacia (probabil de la numele lui Daci Balo), iar marea civilizație getică uitată sau făcută intenționat uitată în negrul istoriei, încât e munca noastră, a tuturora, să o scoatem la iveală pentru a ne cunoaște cu adevărat strămoșii, fie ei cu bune sau cu rele.

Subsecvent blestemului regal, marea aristocrație getică, emblematică şi simbolică pentru acest pământ, de mii de ani, dispare literalmente, lăsând ca spiritualitatea şi cultura din care s’au format şi îşi trage seva acest pământ, pentru multe secole, să fie de sorginte folclorică purtată peste timp de talpa țării, țăranii.

Daci Balo moare pe 9 sau 10 august 106, moment ce marchează finalul războiului, urmând o aparentă capitulare a geților legați de Regele lor. Desigur, cei  mai mulți geți au trecut Carpații în est sau în nord la ceilalți frați geți, numiți de istorie GEȚII LIBERI, sau pomeniți local ”celți”, ”sarmați”, ”scyți”, tyra-geți, carpi, costoboci, massa-geți, ”goți” etc.

Geția a devenit oficial, din 11 august 106, provincie romană cu numele de Dacia.

În ironia istoriei, exact peste 11 ani se stinge și Traian, iar în aceeași zi în care Daci Balo şi Traian trec în veșnicie, este omorât, tot prin trădare, Mihai Viteazul, primul unificator al vechii Geții, supranumit de contemporani săi străini, Malus Dacus (dacus erau numiți geții de către latini, cel mai probabil tot de la numele lui Daci Balo), inspirând, prin curajul neverosimil, viziunea și strategiile demne de marele său strămoș de la Sarmizegetusa Regia, aceeași teamă printre adversari.

După suita de trădători care au urmat lui Diegis de’a lungul timpului, ce continuă şi azi în formă agravantă, ne rugăm istoriei şi Cerului pentru un alt Malus Dacus, care să redea vechii Geții noblețea de odinioară.

Cum ar fi arătat oare istoria fără trădători și trădări?

De la Burebista la Mihai Viteazul și până la Tudor Vladimirescu, istoria noastră e presărată cu evenimente tragice, în care rolul principal a fost jucat de personaje fără scrupule care, prin josnicele lor fapte, au schimbat mersul istoriei și și au marcat soarta geto-românilor.

Sigur acest fapt era un laitmotiv al stăpânitorilor care preluau puterea din mâinile altora, rare fiind cazurile când o conducere de principat, regat sau imperiu nu ar fi fost preluată fără uneltiri, mașinațiuni de culise sau crime oribile. La fel de rare erau cazurile când trădarea venea de la oamenii simpli din popor.

Prăbușirea celui mai mare rege get: BOERO BISETO (BΩEPOBYΣETO)  – Burebista a avut loc prin asasinarea sa, sau cel puțin așa se vehiculează oficial fără nicio bază, pentru că nu există dovezi în sensul uciderii sale.

Din Tăblița 62 aflăm cum îi spuneau geții lui ”Burebista”: Boero Biseto

În vremea lui Boero Biseto, care a domnit pe la jumătatea secolului I î.Hr., statul carpatic get, se pare denumit de geți Elieo (Tăblița 62) sau Helis, renumele mitic elinizat, a ajuns în culmea puterii și extinderii sale cu o conducere mutată mai târziu chiar în inima Carpaților. În urma victoriilor repurtate de acest mare rege, statul get – inițial cu capitala la Argedava – a ajuns să se întindă pe un teritoriu imens, cuprins între Alpii nordici, Marea Adriatică, Marea Egee, Marea Neagră și dincolo de Nistru.

Până și împăratul roman Cezar se temea de marea putere a regelui get și, în jurul anului 44 î.Hr., pregătea un război împotriva lui. A murit însă – asasinat, după cum se știe, în urma unui complot – înainte de a apuca să pornească spre regatul Elieo (Elio).

La puțin timp după aceea, tot unei conspirații i’a căzut victimă și Boero Biseto. Nobilii nemulțumiți de puterea și autoritatea sa au complotat pentru a’l înlătura. Odată cu dispariția lui, imensul regat getic s’a destrămat, spărgându’se în mai multe regate pe care cei care uneltiseră spre a’l doborî pe Boero Biseto și le’au împărțit între ei.

Citește despre asta aici:  CINE A PRELUAT PUTEREA DE LA BUREBISTA (TĂBLIȚA 62)

Despre actul controversat al nobililor din vremea lui Daci Balo am relatat mai sus, așadar trecem la Vlad Țepeș care a fost trădat de propriul său frate.

Vlad Țepeș a ocupat tronul Valahiei în 1456, cel care la rândul lui și’a consolidat stăpânirea nimicind mai mulți pretendenți care voiau să’i ia domnia și a băgat spaima atât în susținătorii acestora, cât și în turci.

După câțiva ani, a refuzat să mai plătească turcilor tribut și a măcelărit armata otomană care fusese trimisă să’l pedepsească – aproape 25.000 de oameni. Astfel provocat, sultanul Mahomed al II-lea a ridicat, în primăvara anului 1462, o oaste numeroasă, cu care a pornit spre Dunăre.

După o serie de ciocniri care au pricinuit turcilor mari pagube și după celebra incursiune nocturnă a lui Țepeș în tabăra turcească, și ea soldată cu mulți morți din rândul otomanilor, era limpede că Înalta Poartă era departe de a putea rezolva problema pe calea armelor.

S’a folosit, deci, de calea complotului, găsind un aliat chiar în persoana lui Radu cel Frumos (fratele bun al lui Vlad Țepeș) care uneltise fără scrupule împotriva propriului său frate. Sultanul l’a numit pe Radu cel Frumos domn al Munteniei și mai mulți boieri au trecut de partea lui, speriați, pesemne, de firea aprigă a lui Țepeș și dornici să aibă un domn mai ușor de manipulat.

Țepeș s’a retras în Ardeal (în 1462), așteptând sprijin de la Matei Corvin. Dar, deși acesta a ridicat o armată pentru a’i veni în ajutor, în cele din urmă, ajutorul n’a mai ajuns: i s’a pus capăt printr’o intrigă a inamicilor lui Țepeș, probabil sași din Brașov, cu care Țepeș avusese, cu câțiva ani în urmă, niște conflicte datorate faptului că brașovenii sprijiniseră câțiva pretendenți care urmăreau să’i ia locul pe tronul Valahiei. Drept represalii, Țepeș a executat mai mulți sași și a atacat Brașovul și câteva sate săsești.

Lui Matei Corvin i s’au prezentat scrisori – false, consideră istoricii – , scrise, chipurile, de Vlad Țepeș, scrisori din care rezulta că voievodul era gata să se supună sultanului Mahomed al II-lea și să’l ajute, apoi, să cucerească și Ardealul. Matei Corvin a luat de bune aceste informații și, în loc de a’l ajuta pe Vlad Țepeș să’și recapete tronul uzurpat, l’a băgat la închisoare, la Buda, unde Țepeș a rămas timp de peste zece ani. Abia în 1476 și’a recăpătat tronul, pentru foarte scurt timp.

Radu de la Afumați a fost asasinat de cei care ar fi trebuit să’l apere.

Radu de la Afumați a domnit în Țara Românească între 1522 și 1529, cu mai multe întreruperi de câteva luni, care arată că țara trecea atunci printr’o perioadă de mari tulburări: numeroși pretendenți își disputau tronul și, după cum balanța norocului înclina de partea unuia sau a altuia, ei stăpâneau pentru puțină vreme Valahia, pentru ca apoi să fie răsturnați și înlocuiți.

Timp de câțiva ani ani, Radu de la Afumati a reusit, de fiecare data, să’și doboare rivalii, astfel că, în această perioadă, stăpânirea asupra Țării Românești i’a aparținut în cea mai mare parte a timpului. După ce, inițial, se opusese turcilor, el a înțeles, în cele din urmă, că pentru a domni trebuia să aibă sprijinul Înaltei Porți otomane, pentru că așa erau vremurile.

Susținut de turci și de neamul Craioveștilor, o puternică familie de boieri din Oltenia, el a ocupat, în cele din urmă, tronul Valahiei, pe care l’a păstrat până în 1529.

Și aici i se incheie povestea – și totodata viata. Tragicul său sfârșit e descris în chip impresionant de istoricul Constantin C. Giurescu:

”Recunoscut de turci și sprijinit de Craiovești, Radu ar fi putut domni vreme îndelungată dacă nu cădea victima unui complot ticălos. Spre sfârșitul anului 1528, o sumă de boieri […] nemulțumiți probabil de influența puternicei familii de peste Olt, se ridică împotriva domnului. Acesta, surprins, neavând la îndemână oastea spre a li se opune, e nevoit să fugă. […] pe drum, însă, boierii îl ajung la Râmnicu Vâlcea și, nerespectând nici lăcașul dumnezeiesc în care Radu se refugiase, îl ucid în bisericuța de pe dealul Cetățuii, sub ochii îngroziți ai preotului [….] S’a întâmplat această mizerabilă crimă – unică prin împrejurările ei în istoria noastră – în ziua de 2 ianuarie 1529; ea pune în lumina cea mai urată boierimea munteană din acea vreme.”

Petru Rareș a fost trădat tot de boieri.

Citește și:   VOIEVOZII CARE AU VRUT UNIREA ÎNAINTE DE MIHAI VITEAZUL

Domn al Moldovei în doua rânduri, 1527-1538 și 1541-1546, Petru Rareș, fiu nelegitim al lui Ștefan cel Mare, a pierdut tronul celei dintâi domnii din pricina unui complot al boierilor. Pentru a fi drepți, trebuie să recunoaștem că Petru Rareș însuși, extrem de ambițios, măcinat de dorința de a cuceri posesiuni cât mai întinse (printre altele, a încercat să’i unească pe români prin alipirea Ardealului cu sabia), a trecut de mai multe ori dintr’o tabără în alta, în chipul cel mai nestatornic, aliindu’se cu cine i se părea lui mai prielnic în acel moment.

În 1538, Petru Rareș a văzut Moldova atacată simultan de turci, tătari și poloni. Inițial, soarta i’a fost favorabilă domnitorului.

I’a înfrânt pe tătari la Ștefănești și a încheiat un armistițiu cu polonii, cărora le’a înapoiat regiunea Pocuția, care făcea obiectul unor neînțelegeri rămase nesoluționate de multă vreme, între moldoveni și poloni, pentru că Petru Rareș o ocupase în 1530.

Dar invazia turcească, sub conducerea lui Soliman Magnificul și care luase aspectul unei expediții de pedepsire, nu a putut fi oprită. Iar domnitorul nu s’a putut bizui pe loialitatea boierilor și asta l’a făcut să piardă domnia. Boierii, poate nemulțumiți de firea dificilă a voievodului, poate temându’se de represaliile care s’ar fi abătut asupra lor în cazul unei victorii a turcilor (victorie foarte probabilă, dată fiind superioritatea lor numerică) l’au părăsit pe domnitor, au refuzat să lupte și s’au închinat lui Soliman.

Acesta a numit un alt domn (Ștefan Lăcustă) și a smuls Moldovei două bucăți zdravene din teritoriu – Tighina si Bugeacul. În urma planului său de extindere Moldova ieșind șifonată rău, Petru Rareș a fost nevoit să fugă și, după multe peripeții, a reușit, cu ajutorul unor pescari, să ajungă în Ardeal.

În 1541, după ce ceruse iertare lui Soliman, și mersese personal la Constantinopol să’și pledeze cauza și împărțise daruri imense, și’a recăpătat tronul. După încă vreo câțiva ani de încercări războinice, încercase să’i unească iar pe români prin cucerirea Ardealului, soldate însă cu eșecuri, ambițiosul voievod s’a stins, de boală, în 1546.

Singur împotriva Imperiului Otoman: Ioan Voda Cel Cumplit (sau Viteazul)

Ioan Vodă Viteazul, numit și Armeanul (mama sa fusese armeancă) sau, mai târziu, Ioan Vodă cel Cumplit, era strănepot al lui Ștefan cel Mare. Unele cronici vechi îl prezintă ca pe un tiran, dar istoricii moderni îi fac un portret mai măgulitor, recunoscându’i marele merit de a se fi împotrivit turcilor și afirmând că era foarte îndrăzneț și viteaz, fiind, de aceea, foarte iubit de soldați și de popor dar, din păcate, nu și de boierime și cler.

Pentru numeroșii boieri intriganți, un domn cu o fire aprigă nu era un conducător comod, după cum nici pentru acesta veșnicele sforării și comploturi ale dregătorilor nu erau ușor de suportat. Ioan Vodă a ales să fie aspru cu boierii și mai îndurător și grijuliu cu cei din păturile de jos, care aveau mult mai multă nevoie de ocrotire.

El obținuse tronul Moldovei în 1572 – unde se obținea la acea vreme, adică de la turci -, cu ajutorul averii strânse în tinerețe, când făcuse negoț cu pietre scumpe. În 1574, însă, turcii i’au cerut să dubleze suma plătită drept tribut. Ioan Vodă a convocat Divanul și i’a convins pe boieri să se împotrivească cererii sultanului.

Situația politică era de așa natură, încât voievodul n’a putut găsi alți aliați decât cazacii zaporojeni – o populație din zona Nistrului – care i’au trimis în ajutor o ceată de 1.200 de oameni. Cu ei și cu armata sa de români moldoveni, Ioan Vodă a pornit războiul împotriva turcilor. După un șir de victorii răsunătoare ale domnitorului moldovean, care l’au înspăimântat pe sultanul Selim, acesta a trimis împotriva lui o armată zdravănă, alcătuită din turci cărora li se adăugaseră tătari și români din Țara Românească.

Aceștia din urma doreau să’l înlăture pe Ioan Vodă pentru a’i da tronul unui pretendent, Petru, frate cu domnitorul valah, Alexandru.

Ioan Vodă se instalase la Huși, de unde putea veghea mai bine asupra granițelor. Aflând de venirea turcilor, domnitorul trimisese pe pârcalabul Sucevei, Ieremia, în fruntea unei avangărzi, să’i impiedice pe turci să treacă Dunarea și să’l țină la curent cu evoluția situației. Trimisul, însă, despre care se spune că ar fi fost plătit de dușmani cu 30.000 de galbeni, l’a înșelat pe domnitor: i’a spus că ajunsese prea târziu pentru a’i opri pe turci și că aceștia ar avea o armată destul de mică. A fost prima trădare.

Pe baza acestor informații false, – în lipsa altora mai exacte – Ioan Vodă a pornit împotriva otomanilor. Bătălia s’a dat la Oblucita, „lângă iezerul Cahulului”. Poate ar fi avut, totuși, șanse să învingă, dacă n’ar fi survenit o a doua și apoi o a treia trădare. În ajunul bătăliei, o parte dintre boieri, avându’i în frunte pe marii vornici Murgul și Bilai, au trecut de partea turcilor, iar a doua zi, când se dădu semnalul atacului, Constantin C. Giurescu, în Istoria romanilor spune că:

”Boierimea moldoveană, în frunte cu Ieremia Pârcalabul, pleca steagurile și, punând cușmele în vârful sulițelor și săbiilor, trecu și ea de partea dușmanului.”

Lupta a fost cumplită; după trei ciocniri soldate cu numeroși morți în ambele tabere, Ioan Vodă s’a retras pe un deal, în satul Roșcani, unde a fost înconjurat de turci. Nemaiputând rezista asediului, din pricina lipsei de apă, Ioan a hotărât să se predea. Atât Ahmed Pașa, comandantul oștii turcești, cât și Petru, pretendentul la tronul Moldovei, au jurat solemn că vor cruța viața tuturor cazacilor și moldovenilor.

Dar, odată ajuns în cortul căpeteniei turcilor, Ioan Voda a fost înjunghiat, apoi i s’a tăiat capul, iar trupul lui, legat de două cămile, a fost rupt în bucăți. Ostașii care rămăseseră alături de el au fost măcelăriți. Atât a valorat cuvântul turcilor.

Petru Cercel, frumosul aventurier din Apus

Scurta și palpitanta carieră voievodală a acestui prinț neobișnuit, apariție insolită în galeria domnitorilor care s’au perindat pe tronul Munteniei, s’a sfârșit cu o încercare de fugă. De scăpat a scapat cu viața, pentru moment, dar trădarea însoțitorilor săi – propriile sale gărzi, în care avusese deplină încredere – i’a retezat șansele de a recăpăta domnia.

Instalat pe tronul Țării Românesti în 1583, după ce câștigase „cursa” pentru domnie învingându’și potrivnicul – pe Mihnea, zis mai apoi Turcitul – Petru Cercel și’a început „mandatul” sub auspicii bune.

Și’a așezat curtea la Târgoviște, a investit în îmbunătațiri edilitare și înfrumusețări arhitecturale ale orașului, a adus cu el un suflu de Renaștere occidentală și totul părea să prevestească o epocă de liniște și progres. Dar datoriile făcute pentru a procura banii cu care își cumpărase tronul l’au determinat să pună biruri mari, care au împovărat poporul, iar ciocnirea dintre concepțiile sale moderne, occidentale și tradiționalismul boierilor autohtoni l’au facut să intre în conflict cu aceștia.

În 1585 – după mai puțin de doi ani de domnie -, aflând că urma să fie mazilit, Petru Cercel și’a adunat averea strânsă și a pornit spre Transilvania. Dar a fost trădat chiar de oamenii din escorta sa: aceștia i’au furat bogățiile, iar fugarul, lipsit de sprijin, a fost arestat și închis.

Câțiva ani mai tarziu, dupa ce evadase din închisoare, a „candidat” din nou pentru domnie dar, lipsit de sprijin, a pierdut competiția în favoarea fostului său inamic, Mihnea, care, sprijinit de ambițioasa lui mama, a izbutit să domnească, în total, de trei ori, iar după ultima mazilire, pentru a scăpa cu viața, a trecut la mahomedanism, rămânând în istorie sub porecla de Mihnea Turcitul.

Mihai Viteazul: puternicul și temutul voievod al celor trei țări românești

În vara anului 1600, puterea lui Mihai Viteazul ajunsese la apogeu: el stăpânea acum toate cele trei țări românești, iar această izbândă îl făcuse pe cat de celebru, pe atat de respectat în Europa. Cu atât mai tragica pare prăbușirea sa, cu cât a venit foarte curând dupa acest moment de glorie.

După opinia istoricului Constantin C. Giurescu:

”Cauzele căderii lui Mihai au fost, pe de o parte, răscoala nobililor ardeleni și înțelegerea lor cu generalul imperial Basta, pe de altă parte, dușmănia polonilor.”

Generalul Basta era comandantul armatelor germane ale împăratului Rudolf al II-lea de Habsburg, stăpânitorul Sfântului Imperiu Roman de Neam Germanic (un ansamblu de teritorii din Europa centrala, reunite Interesat de o alianță cu Mihai Viteazul în vederea apărării împotriva expansiunii spre vest a Imperiului Otoman, împăratul Rudolf a dat, inițial, ajutor militar voievodului în acțiunile acestuia de extindere a stăpânirii sale peste cele trei țări românești. Nu a vrut, însă, să’l recunoască drept domn al Ardealului, dorind să păstreze pentru sine acest teritoriu și să’i acorde lui Mihai Viteazul doar funcția de guvernator.

În 1601, după mai multe neînțelegeri și reconcilieri – de formă – cu generalul Basta, după mai multe confruntări cu nemeșii din Ardeal, se punea din nou problema stăpânirii acestui teritoriu. Și, aici, Mihai Viteazul a fost prins – și a devenit victimă – în jocul de interese al marilor puteri și al reprezentanților acestora.

Iată cum s’au succedat evenimentele, după descrierea aceluiași mare istoric citat mai sus:

”La Turda, Mihai hotărî să’și despartă armata de aceea a lui Basta; voia să plece mai degrabă la Făgăraș, spre a’și vedea soția și copiii. Această despărțire însemna însa pentru domnul nostru libertatea de inițiativă. Basta, care știa că imperialilor le convenea mai mult o stăpânire directă asupra Ardealului, iar nu prin intermediul unei personalități atât de puternice, deci greu de mâniat, cum era aceea a lui Mihai, se hotărî să împiedice – prin orice mijloace – o asemenea libertate. În zorii zilei când voievodul trebuia să plece spre Făgăraș, la 9/19 august 1601, el trimise un detașament de trei sute de germani și valoni, aceștia din urmă comandați de ofițerii Jacques Beauri și Mortague. Aveau ordin să’l aresteze pe Mihai, iar daca se opune, să’l ucidă. Așa se și întâmplă. Intrând în cortul domnului, Beauri îi spuse: „ești prins”. Mihai rosti un singur cuvânt: „ba”, și dădu să pună mâna pe sabie. În aceeași clipă însă, un valon îl împușca, un al doilea îi străpunse pieptul, alții îl loviră cu halebardele.”

Și astfel, printr’un asasinat mârșav, s’a incheiat scurta și glorioasa carieră de domn și cuceritor a lui Mihai care a lăsat, totuși, în urmă, o imensă speranță: aceea cî unirea celor trei țări românești e un fapt realizabil. Aveau să treacă mai mult de trei veacuri până să se întâmple din nou dar, în tot acest timp, nădejdea a fost hrănită și de faptul că, odinioară, cineva arătase că se poate.

Lunga domnie și tragica prăbușire a lui Constantin Brancoveanu

Una dintre cele mai lungi domnii din istoria Valahiei, cea a lui Constantin Brancoveanu, domnie intinsa pe 25 de ani, s’a sfarsit in chip groaznic, cu mazilirea, torturarea si ucidera domnitorului de catre turci – care, totusi, ii fagaduisera domnia pe viata – si aceasta in urma intrigilor viclene ale propriilor sale rude. Brancoveanu a avut o domnie cu putine lupte, datorita, in cea mai mare parte, diplomatiei sale gratie careia a reusit mult timp sa pastreze un echilibru sanatos intre pretentiile turcilor – cei de care depindea mentinerea lui pe tron – si interesele Apusului crestin, care dorea să’și extinda influenta spre Rasarit.

Jonglând abil cu relațiile diplomatice cu toate marile puteri care îi amenințau țara, plătind turcilor ceea ce îi cereau, dar cultivând și relațiile cu vestul, Brâncoveanu a reușit să mențină Țara Românească într’o stare de stabilitate politică remarcabila.

După 1699, când turcii, mulțumiți de această stare de lucruri și de generozitatea voievodului, i’au acordat domnia pe viață – un privilegiu rar – părea că nu mai are a se teme de nimic. Până în 1714 a avut parte de o epocă tihnită, în care a putut clădi palate și lăcașe de cult, a putut sprijini artele, învățământul și științele și și’a putut crește copiii în liniște. Dar toate acestea s’au sfârșit în chip tragic, ca urmare a mai multor întâmplări în care chiar oameni înrudiți cu domnitorul au săvârșit fapte care i’au grăbit căderea.

Un boier rudă cu el, spătarul Toma Cantacuzino, fără știrea și permisiunea domnitorului, îi ajutase pe ruși în războiul acestora cu turcii (1711), lucru care îi supărase pe aceștia din urma și îi făcuse să’l suspecteze pe domn de necredință față de ei. O alta rudă, unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino, râvnind să’l pună pe tron pe propriul său fiu Ștefan, a uneltit la Poartă, țesând intrigi care i’au alcătuit domnului o reputație proastă în ochii turcilor. Iar aceștia, deși îi dăduseră domnia „pe viață”, n’au ezitat să’și încalce promisiunea: l’au mazilit, ispitiți pesemne și de marea avere pe care voievodul o adunase în timpul lungii sale domnii.

Brâncoveanu, pe atunci în vârstă de 60 de ani, și cei patru fii ai săi au fost aduși la Stambul și închisi. Turcii l’au torturat pe bătrânul voievod pentru a afla unde’i sunt bogățiile apoi, la data de 26 august 1714, Brancoveanu a fost decapitat, după ce turcii îl siliseră să asiste la execuția celor patru fii. I’a urmat la tron Ștefan Cantacuzino, așa cum dorise (și uneltise) tatăl acestuia dar, dupa cum scrie Nicolae Iorga:

”Ca o răsplată dumnezeiască, i’a venit aceeași pieire silnică, după doi ani singuri de domnie. Fu gâtuit în temniță la Constantinopol, împreună cu tatăl său foarte bătrân.”

Trădați pentru răsplată, Horea, Cloșca și Crișan, nu au fost trădați de boieri, în Ardeal nobilimea fiind mai mult alogenă și nu românească, dar au sfârșit tragic pentru dârzimea cu care și’au urmărit revendicările politice. În acest caz, s’a dovedit că trădarea nu era doar un apanaj al păturii stăpânitoare, dimpotrivă era o meteahnă și la păturile de jos, dar pentru sume derizorii puse ca premiu, mai ales datorită stării sociale precare a poporului.

Începută în noiembrie 1784, în satul Curechiu (Hunedoara), răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan, mișcare cu caracter național și social, iscată ca o reacție a iobagilor români din Ardeal, disperați de situația lor economică și socială tot mai greu de suportat, s’a încheiat după foarte scurt timp, la sfârșitul lunii decembrie a aceluiași an, când cei trei conducători au fost prinși și executați.

Pe capetele lor se pusese câte un premiu de 300 de galbeni; totuși, susținuți de majoritatea oamenilor din popor – conștienți de faptul că li se apărau interesele -, ei n’au putut fi capturați de autoritățile austriece altfel decât prin trădare. S’au găsit câțiva tărani care, ispitiți de bani, au ajutat la capturarea celor trei, care stăteau ascunși, în vreme ce preoții români care se raliaseră mișcării umblau prin sate pentru a aduna banii necesari pentru ca Horea să se poată duce din nou – pentru a cincea oara – la Viena, spre a pleda cauza iobăgimii române în fața împăratului austriac, Iosif al II-lea.

La 27 decembrie 1784, câțiva țărani s’au apropiat de Horea și Cloșca – aceștia stăteau ascunși într’o colibă de crengi, în codrul ScoraGetului, din Munții Gilăului – și, pretinzând că umblă după vânat, au fost primiți în colibă de cei doi. La un semnal, s’au năpustit asupra lor, i’au legat și apoi i’au predat autorităților.

Tot prin trădare a fost capturat, la 30 ianuarie 1785, și Crișan. A urmat judecata, apoi execuția lui Horea și a lui Cloșca printr’o pedeapsă extrem de crudă – tragerea pe roată. Trupul lui Crișan, care se sinucisese în inchisoare, a fost zdrobit în același fel.

Sacrificiul lor n’a fost, însă, zadarnic – un exemplu paradoxal de revoltă care, deși înfrântă, va aduce totuși, măcar în parte, schimbările pe care le’a urmărit. În anul următor răscoalei, 1785, printr’un act solemn datat 22 august și promulgat de împăratul Iosif al II-lea, în Ardeal a fost desființată iobagia.

Alexandru Ipsilanti, omul pe care Tudor Vladimirescu n’ar fi trebuit să și’l facă aliat

Moartea lui Tudor Vladimirescu și înfrângerea revoluției conduse de el, în 1821, s’au datorat trădării de către cei cu care se aliase, eteriștii conduși de Alexandru Ipsilanti. Eteria, organizatie europeana dedicata eliberarii creștinilor – și îndeosebi a grecilor – de sub stăpânirea otomana – a avut filiale în multe țări ale Europei, iar în Țara Românească influența ei s’a manifestat cu precădere în evenimentele asociate revoltei din 1821.

Dorind să contribuie la eliberarea Țării Românești de sub apăsătoarea vasalitate față de Înalta Poartă otomană și să o scape de flagelul domniilor fanariote, Tudor Vladimirescu a îmbrățișat idealurile Eteriei și a încheiat o întelegere cu conducătorul acesteia, Alexandru Ipsilanti.

Se bizuiau pe sprijinul Rusiei; aceasta, însă, a dezaprobat mișcarea. În plus, organizarea armatei eteriste lasă mult de dorit; trupele nedisciplinate ale lui Ipsilanti au jefuit pe drum multe gospodării, stârnind nemulțumirea populației românești.

Întelegerea dintre Alexandru Ipsilanti – devenit epitrop general al Eteriei – și Tudor Vladimirescu, conducătorul mișcarii în Țara Românească, prevedea ca Ipsilanti – după ce trecuse prin Moldova și Muntenia – să iasă din țară cu trupele sale, pentru a nu stârni o reacție dură și o intervenție armată din partea turcilor.

Dar, când a devenit evident că Ipsilanti nu era un conducător și un aliat de nădejde, conflictul între cei doi a ajuns atât de grav, încât Alexandru Ipsilanti a hotărât să se descotorosească de Tudor Vladimirescu, printr’un complot.

Prin trădare, Tudor Vladimirescu – pe care poporul îl numea deja ”domnul Tudor”, – a fost ridicat de la Golești și apoi asasinat la Târgoviște.

Adevărul despre abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza. Complotul ”monstruos” şi transformarea ”voievodului unirii” în despot

Alexandru Ioan Cuza a fost nevoit să abdice în 1866. Istoricii spun că în spatele acestei abdicări stătea o adevărată coaliţie politică – Monstruoasa Coaliție – , dar şi necesitatea înlăturării lui Cuza în favoarea unui principe străin.

La 24 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza era ales domnitor atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească. Marile Puteri erau puse în faţa faptului împlinit. ”Domnul Unirii”, cum a fost numit mai târziu Alexandru Ioan Cuza, a rezistat pe tron preţ de un serviciu militar complet. Adică 7 ani, atât cât era obligatorie şederea sub arme la mijlocul secolului al XIX lea.

După o domnie aflată sub semnul inovării şi modernismului, la 11 februarie 1866, Alexandru Ioan Cuza abdica. Nu din proprie voinţă, ci în miez de noapte, sub ameninţarea armelor. Abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza, motivele, dar şi personajele care au stat în spatele acestui complot au reprezentat, încă de atunci, un subiect de discuţie şi de cercetare pentru specialişti.

Cuza, înlăturat într’o singură noapte cu puşti şi tunuri:

”Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinţei naţiunii întregi şi angajamentului ce am luat la suirea pe Tron, depun astăzi, 11 februarie 1866, cârma guvernului în mâna unei Locotenenţe Domneşti şi a Ministrului ales de popor.”

Aşa arăta actul semnat de Alexandru Ioan Cuza în momentul abdicării. Urma să plece în exil alături de soţie şi de cei doi copii. A hălăduit prin Europa, stând la Paris şi Viena, dar găsindu’şi în sfârşit liniştea la Wiesbaden. Abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza nu a fost însă, spun specialiştii, un act liber consimţit. Cuza a fost obligat să abdice în urma unui complot.

Practic aproape toate elita politică românească a contribuit la îndepăratarea sa de pe tronul Principatelor Române Unite. Inclusiv armata l’a trădat pe Cuza.

I. G. Valentineanu în lucrarea ”Din memoriile mele. Alegerea, detronarea şi înmormântarea lui Cuza Vodă” descrie cu exactitate detronarea lui Cuza.

Pe 10 februarie, un personaj dubios şi total necunoscut Palatului se prezintă la Cuza şi solicită insistent să vorbească cu acesta. Într’un final, seara reuşeşte să’l vadă pe Cuza şi’l anunţă direct că, la miezul nopţii, 4000 de oameni îl vor detrona cu sprijinul armatei. Cuza nu’l ia în seamă şi’i dă bani. Personajul misterios refuză şi se face nevăzut. Cu toate acestea, Cuza ordonă întărirea gărzilor Palatului. George Lecca dublează gărzile, deşi se bănuieşte astăzi că şi el făcea parte din complot. Ideea unei revolte anti-cuziste este confirmată şi de Nae Orăşanu, omul său de încredere. Deşi Cuza nu era convins de existenţa unui complot şi a unei revolte, inevitabilul se produce. Cuza este înlăturat brutal. Ofiţerii lui Lecca au trădat, au pătruns în camera unde stătea Cuza cu amanta sa Maria Obrenovici. Înarmaţi, aceştia i’au întins lui Cuza actul de abdicare pe care acesta l’a semnat imediat.

A fost scos afară şi trecut peste graniţă la Predeal, cu soţie, copii şi amantă. Pe străzi, peste 2000 de oameni strigau de bucurie, iar colonelul Haralambie înconjurase Palatul cu tunuri, în cazul în care Cuza ar fi refuzat şi ar fi reuşit printr’o minune să’şi găsească susţinători fideli. În doar câteva ore luase sfârşit domnia de 7 ani a fostului pârcălab de Galaţi, sub care s’au unit pentru prima dată în Istoria Modernă, Principatele Moldovei şi ale Ţării Româneşti. Bucurie mare la abdicarea lui Cuza În Moldova, abdicarea lui Cuza a fost primită cu mare bucurie, arată mărturiile contemporanilor.

Iată cum descrie Radu Rosetti primirea veştii abdicării lui Cuza de propria sa familie. Mama acestuia primise telegrama prin care Cuza abdica.

”«Principele Cuza a abdicat», strigă ea, roşie de emoţie şi bucurie. Tata o urmează şchiopătând şi sprijinindu’se pe baston. «Cuza a abdicat», strigă el. Iar mama ne citeşte o depeşă franceză sosită în acea dimineaţă la Adjud, adresată de Dimitrie Sturdza cumnatului său Alecu Balş şi trimesă de acesta tatei. Sturdza comunică lui Balş abdicarea lui Cuza, instituirea Locotenenţei Domneşti, alcătuită din Generalul Golescu, Lascăr Catargiu şi colonelul Neculai Haralambie, precum şi numirea unui minister compus din conservatori şi liberali, din care făcea parte şi el, Sturdza. Părinţii mei exultau de bucurie, ştiind bine că lui Cuza nu putea să-i urmeze decât un domn străin, ceea ce alcătuia dorul fierbinte de atâţa ani”, Radu Rosetti în lucrarea sa ”Amintiri din prima tinereţe.”

De altfel, sentimentul era general, fiindcă moldovenii simţeau, prin mutarea capitalei, că îşi pierduseră importanţa şi căzuseră pe plan secund. Un lucru pe care nu’l iertaseră lui Cuza. Sentimentul acesta de bucurie este descris în aproape toate zonele Principatelor.

Acesta era însufleţit în special de ideea alegerii unui principe străin. Specialiştii precizează că bucuria înlăturării lui Cuza era prezentă în lumea elitelor societăţii. Ţăranii în special nu priveau cu ochi buni acest complot. Pentru ei, Cuza, era omul care le dăduse pământ, un binefăcător.

”Reforma, cu toate carenţele ei, a însemnat o cotitură în viaţa ţărănimii. A fost un adevărat şoc psihologic primirea de la stat a unui pământ — chiar dacă neîndestulător — râvnit cu atâta sete. În memoria colectivă a satelor, Cuza a rămas ca marele binefăcător”, preciza Florin Constantiniu în lucrarea sa, ”O istorie sinceră a poporului român”.

Totodată, cunoscută este reticenţa oamenilor din Dăbuleni, care credeau că noul principe străin le va lua pământurile, în timp ce locuitorii comunei Căiuţul chiar au semnat, cu degetul, că nu îl vor domn pe Carol I şi ca semn de solidaritate cu predecesorul său.

Simpatia ţăranilor a fost câştigată de Cuza, însă, cu preţul sacrificării domniei sale. Împroprietărirea acestora şi emanciparea clăcaşilor a fost unul dintre motivele pentru care a fost organizat complotul împotriva sa. De altfel, acest complot era pus la cale de câţiva ani. Practic, oamenii politici şi’au dat mâna pentru a’l răsturna pe Cuza. Liberalii radicali au fost în stare să facă pace cu rivalii lor de moarte, conservatorii, numai pentru a’l vedea pe Cuza plecat. Nemulţumirile existau în ambele tabere. Totodată, pe teritoriul Moldovei existau agenţi ruşi care încercau să agite spiritele şi să provoace o mişcare anti-unionistă.

Florin Constantiniu:

”În timp ce uneltirile ruseşti pregăteau «dezunirea» principatelor, forţele din interior, oştile domnului, se aliau în ceea ce s’a numit «monstruoasa coaliţie»: radicalii îşi dădeau mâna cu conservatorii pentru a’l răsturna pe Cuza. Primii îi reproşau moderaţia, ceilalţi un pretins revoluţionarism. Se născuse o solidaritate temporară între adversari, ce avea să fie fatală domnului Unirii.”

Mai precis, liberalii radicali erau nemulţumiţi de faptul că reformele lui Cuza nu era atât de tranşante pe cât îşi doreau şi mai ales erau nemulţumiţi că nu dădeau tonul la guvernare. De partea cealaltă, conservatorii erau nemulţumiţi în special de legea agrară şi împroprietărirea ţăranilor, dar şi de reformele considerate ”prea revoluţionare” ale lui Cuza. Totodată, viaţa personală a domnitorului, dar şi despotismul ultimilor ani de domnie au stârnit antipatii.

Prezenţa amantei „domneşti“, dar şi plăcerea pentru jocuri de noroc şi nopţi pierdute nu era văzute cu ochi buni.

Ilie Gorja în revista ”Agero”:

”După şapte ani de glorioasă conducere a ţării, monstruoasa coaliţie, speculând nemulţumirile provocate de starea precară a finanţelor, cât şi unele greşeli săvârşite de Cuza, mai ales în ultima parte a domniei (îndepărtarea vechilor sfetnici şi prieteni, înlocuirea la 26 ianuarie a guvernului Kogălniceanu şi afirmarea în mai multe rânduri a ideii de renunţare la tron, în momentul împlinirii termenului de şapte ani) l’a silit pe Cuza în noaptea de 11/12 februarie 1866 să abdice, lăsând cârma guvernului în mâna unei Locotenenţe Domneşti.”

Printre cei implicaţi în complotul îndreptat împotriva sa se aflau mari personalităţi ale vremii precum Ion Ghica, C.A. Rosetti, Petre Carp sau Ioan Cantacuzino. Totodată, Cuza a fost trădat şi de armată. Printre puţinii care i’au rămas fideli au fost prefectul Alexandru Beldiman, care a plâns când a aflat vestea abdicării.

Pentru toţi ciudată a fost apatia lui Alexandru Ioan Cuza.

Cum de nu aflase de complot şi mai ales de ce era atât de nepăsător la zvonuri?

Nicolae Şuţu, unul dintre comtemporani, spune că Alexandru Ioan Cuza devenise prea despotic şi prea sigur pe sine în ultimii ani, încât privea pe toţi cu dispreţ şi că s’a izolat alături de amanta sa. Totodată, se bănuieşte că domnitorul înţelegea necesitatea aducerii unui prinţ străin, dintr’o familie cu mare reputaţie la nivel european, şi că şi’ar fi pus singur problema abdicării.

Acesta i’a scris lui Napoleon al III-lea că ar vrea să abdice şi că să găsească un principe dintr’o casă conducătoare europeană să’l înlocuiască, aceasta fiind soluţia de a pune capăt luptei politice. Cert este că, în 1866, Cuza nu ar fi dorit să abdice. Cuza şi masonii Dincolo de motivele disecate şi prezentate de specialişti în mod oficial, există şi zvonuri privind implicarea masoneriei, atât în numirea, dar şi în abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza.

Cuza ar fi fost unul dintre membrii importanţi ai lojii masonice «Steaua Dunării», lojă care l’ar fi propulsat ca domn, dar şi mai apoi l’ar fi dat jos de pe scena istoriei. De altfel, această variantă este infirmată de specialişti, printre care şi de academicianul Dan Berindei. Este confirmat însă faptul că mai toţi oponenţii lui Cuza făceau parte din loja ”Steaua Dunării”, transformată mai apoi în ”Înţelepţii din Heliopolis”.

Nu există însă certitudini privind implicarea masoneriei în abdicarea lui Cuza.

Actul de la August 1944, de la București poate fi interpretat în două chei, în principal datorată poziției politice pe care se poziționează cel care invocă debarcarea lui Antonescu: Trădare sau Salvarea României de la un dezastru?

Citește și argumentele în cheia Salvării României:

ROMÂNIA FĂRĂ ACTUL REGELUI DE LA 23 AUGUST 1944 – UN DEZASTRU

Victoria de la Falaise din 20 august 1944 deschidea Aliaților drumul către Berlin. Momentul e decisiv pentru finalul celui de’al doilea război, de acum începe concursul direct între marile puteri, vestice și estice pentru cucerirea Berlinului, miza fiind controlul geo-politic al Europei. Dacă aliații căpătaseră ”linie directă” spre capitala Germaniei, rușii erau blocați în Moldova, dincolo de Carpați.

Până când?

Un cerc vicios similar celui din 106, pe o propagandă anti-Antonescu, face mulți ofițeri să nu apere onorabil cauza, rezultând în marea și rapida înfrângere din bătălia Moldovei, lucru ce încurajează actul de la 23 August. Chiar și așa, rușii puteau petrece binișor 3-5 luni pe linia Focșani-Nămăloasa-Brăila, ceea ce ar fi făcut propagarea comunismului sovietic în Europa centrală imposibilă, spun adepții ”trădării de la 23 August 1944”.

Pe acest fond, dar ignorând total poziția defavorizată a rușilor în raport cu aliații, se decide 26 August ca dată pentru răsturnarea Mareșalului Antonescu. Dintr’o întâmplare ironică, pe un lac bucureștean se află că Mareșalul va fi pe front atunci, iar data istorică devine 23.

Momentul diferă față de acum 18 secole, dar esența problemei transcende, Bătălia Moldovei, rămâne una dintre cele mai rapide și dezastruoase înfrângeri din istoria noastră.

Între timp primim însă telegrama sovietică de la Stockholm, pesemne în noaptea de 22-23 august, ca răspuns la cererile lui Antonescu: zona neutră unde aliații nu au voie să pătrundă și neîntoarcerea armelor împotriva nemților – lucru pentru care Germania nu ne’a iertat nici până azi, apărând interesele Ungariei în fața celor românești (sovieticii, disperați de evoluția lucrurilor pe frontul de vest, acceptă condițiile Antoneștilor).

Telegrama e sustrasă, probabil de dl. Buzești, Director în MAE cu acces la Cifru, apropiat al lui Iuliu Maniu, principalul conjurat, astfel încât Neagu Djuvara e trimis în capitala suedeză pentru clarificări inutile. Fără telegramă șansele lui Antonescu sunt nule, Iuliu Maniu și comuniștii preiau puterea, sub un Rege politic slab.

Cu toate acestea, Regele Mihai a fost și este un mare simbol pentru românism și românitate, un patriot și un model exemplar.

Dovada telegramei?

Discursul lui I. Maniu din ședința de guvern din septembrie 1944. Însuși Regele Mihai era la curent cu manevrele cuplului Buzești-Maniu când trimiteau clandestin din cifrul MAE mesaje aliaților:

« Iuliu Maniu: ”(…) între altele a avut sugestia și i s’a pus în vedere (lui M. Antonescu – n.n.) că se va asigura o zonă neutră, liberă, în care să nu poată intra aliații. Am văzut eu, dl. Buzești are textul (dl. Buzești – Director din MAE sub Antonescu, apropiat al lui I. Maniu – n.n.) și vă închipuiți în ce situație ajungem noi, guvernul acesta (guvernul Sănătescu, cel care a urmat după 23 august – n.n.), noi care am lucrat efectiv la pregătirea acestui armistițiu, când ni se pune în față mâine-poimâine faptul că lui Antonescu i s’a promis de către dl. Molotov o zonă neutră pe care noi nu o avem(…).”

(Domnul ministru Buzești citește textul telegramei conținând acest punct de vedere, privitor la recunoașterea zonei libere). »

(sursa: Arhivele CC al PCR, apud. Constantin Corneanu).

Logica conjuraților e similară cu cea din 106 a nobililor geți: țara trebuie salvată de tancurile rusești, iar liderul încercărilor nereușite în joaca cu războiul, Antonescu, eliminat. Din nou, armistițiu fără de armistițiu, adică punerea țării la dispoziția adversarului, iar comandantul politic și militar cedat acestuia (gest dezonorant, Antonescu e predat rușilor care, indirect, îl execută în 1946).

Datorită momentului 23 August 1944 sovieticii ajung la Berlin concomitent cu aliații, ceea ce le va oferi un avantaj geopolitic fantastic pentru următorii 50 de ani, și o zonă de influență directă în țările pe care le știm.

Sigur, acesta poate fi un argument în favoarea celor care afirmă cu totul nefondat că Stalin nu și’ar fi instaurat oricum un zid al comunismului în Europa de Est, mai ales atunci când se uită complet Momentul Yalta …

Pentru noi consecințele ar fi fost oricum dramatice: rușii nu sunt romani, nici măcar turci, ”zgândăre’l pe rus și dai de mongol” spune un proverb, după ce au distrus Basarabia timp de 100 de ani au distrus în următorii ani 1947-1960 toată esența și spiritul societății românești, iar marea aristocrație și elită interbelice dispar în temnițe și exil, nerefăcute nici în cel mai mic procent azi (hidoșeniile snobilimii post-revoluționare nu fac obiectul prezentei).

Mult mai mult, au distrus ceea ce nu au reușit toate stăpânirile de la romani, huni, turco-tătari sau austrieci: celula și esența spațiului autohton – satul românesc; adică locul unde vechii geți, deposedați de puterea politică, și’au dus mai departe, bogata și inefabila spiritualitate și folclorul unic în lume.

Aceste sisteme de non-valori, complet străine și inversate ființei noastre, de la republica falimentară la dominația prostului rău-voitor în toate ramurile, au făcut România a două la nivel mondial ca număr de emigranți după Siria, iar perspectivele de a ne regăsi într’o societate ce ne reprezintă, cvasi-nule.

Latiniștii insistă cu totul fals că acest popor e născut pe un act de trădare, fapt ce induce această amintire detestabilă și respingătoare în toată istoria noastră, la cei mai slabi de înger dintre noi, în cele mai grele momente; dat fiind că servirea unor interese străine a fost de multe ori sport național în România de ieri, dar și de azi, noi restul, pentru a nu ajunge prin acest păcat ”suflet de rob”, cum spune N. Steinhardt, trebuie să repetăm cu obstinație – cum a făcut’o el însuși toată viața – marele adevăr la care a ajuns după ani grei de temniță absurdă:

”Taina libertății nu’i alta decât curajul în fața morții.”

Citește și:  ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

 

 

AȘA-ZIȘII UNGURI SUNT ROMÂNI, GERMANI ȘI SLAVI (SÂRBO-SLOVACI) MAGHIARIZAȚI


Deunăzi un maghiaropat mă întreabă de unde vin denumirile de Timiș, Mureș, Deva, și alte asemenea localități de prin zona Ardealului și Banatului, convins că ele sunt denumiri maghiare, așa cum propaganda maghiaropată le toarnă zi de zi acestor români maghiarizați, încă din primele clase ale școlilor pe care le frecventează.

Aici voi răspunde și altor altor maghiaropați, nu doar acestui pui de iredentist manipulat.

Numele râului Timiș, vine din limba getică: thibh-isjo (în traducere ”mlăștinos”), chiar conform dicționarului etimologic al lui Kiss Lajos, În perioada romană, Timișul a fost numit Tibisis sau Tibiscus, luat evident de la localnicii geți, strămoșii românilor. La sosirea slavilor de nord, acest cuvânt a fost folosit ca și Tamiș. Slavii sunt veniți înaintea oricărui asiatic din Siberia.

Oricum așa-zișii ”unguri” sunt doar niște români sau niște slavi maghiarizați…adică o gloată de strânsură care au preluat acum 2 secole limba predată de educația la nivel statal, a noului stat Ungaria desprins din imperiul Austriac.

La fel Mureș (Herodot îi spunea Maris acum 2.500 de ani), Cluj vine din latinescul Castrum Clus, clusa înseamnă ”închis” și se referă la situarea Clujului într’un loc închis, înconjurat de dealuri.

Napoca nu provine de la romani, pentru că este o denumire mai veche și este luat de la geții băștinași.

Deva din cuvântul getic dava, însemna ”cetate”, alte teorii susțin că numele s’ar trage de la o legiune romană care s’a transferat pe locul actualului municipiu de la Castrum Deva, dar există argumente de ordin lingvistic care arată că toponimul Deva provine din cuvântul slav deva, care înseamnă ”fecioară”, dar oricare ar fi originea sa aceasta este anterioară venirii oricărui corturar din Siberia.

Probabil, marea majoritate a toponimelor sunt mai vechi de 1800-2000 de ani și sunt preluate ori de la geți, ori de la nume latinizate preluate de romani din toponimia locală.

Pretenția maghiaropaților că sunt ungurești, ne dă doar dimensiunea manipulării lor.

Din epoci preistorice datează și hidronimele majore Dunăre, Nistru, Prut, Criş, Siret, Mureş, Olt. Documentele istorice medievale atestă în spaţiul carpato-dunăreano-nistrean multe topice cu vechime milenară.

Ardeal este, de asemenea, un cuvânt getic compus extrem de vechi, componentele ar + deal sună chiar mai românește decât ar crede orice sceptic.

Acestor maghiarizați le recomandăm să nu mai viszeze ungurește. și mai ales să nu se mai împăuneze că au dat vreun nume la ceva în arcul carpatic, pentru că este ori o manipulare prostească, dacă nu chiar grotescă.

În prostia lor cred că civilizația a fost adusă de ei din Siberia pe cai, sau cu căruțe cu coviltir sau fără coviltir…

 

Maghiarizații ar face mai bine că spună de unde mai exact sunt de origine, unde să le căutăm portul ”lor” popular original, muzica ”lor” populară originală, elementele de folclor specifice de fapt europenilor balcanici pe care le poartă și le utilizează fraudulos afirmând că ar fi ”ungurești”.

Pe o logică elementară dacă au migrat în Europa acum 1000 de ani înseamnă că au venit cu toate obiceiurile de acolo.

De unde? Nu știe nimeni! Habar nu au!

Ceea ce au ei ca specific popular nu există nicăieri în Asia (Siberia, Altai sau altundeva), deci se pare că sunt parașutați din neant aici, pentru că nici asiatici nu sunt, dar nici limbă europeană nu vorbesc.

Singura explicație este că sunt români maghiarizați…

De exemplu, la noi românii cei care suntem băștinași de mii de ani aici, folclorul românesc este unic în lume. Noi suntem de aici, și nimeni nu mai are folclorul nostru, pentru că suntem de origine doar de aici, de aceea muzica noastră populară e doar aici. De aceea și ”folclorul lor” este al nostru, doar că ei și’au abandonat limba strămoșilor noștri și au preluat parțial limba asiaticului Arpad și s’au catolicizat. Spunem parțial, pentru că limba maghiară nu este o limbă găsită nicăieri în Asia, deci este un mix de limbă latină, rumunească (getică), slavă, germană etc.

Cândva veniseră câteva căruțe de migratori, iar aceștia aveau o limbă oricum diferită de cea de azi. Cu siguranță limba maghiară de azi este un ghiveci de rumânisme, germanisme, slavisme, latinisme etc.

Majoritatea războinicilor siberieni au murit la Lechfeld în 955 d.Hr. când au fost uciși de Otto I.

Cu toate acestea numele de Ungaria a fost totuși înstăpânit în centrul Europei, când familia lui Arpad înființează o dinastie și când o parte a strămoșilor românilor de acum 700-1000 de ani au abandonat treptat limba rumunilor vechi de atunci…și au beneficiat de privilegiile statului apostolic creat de Papă.

Dar maghiarizarea în masă s’a petrecut abia din 1867 când s’a generalizat alfabetizarea în toate teritoriile controlate de Buda (Ofen), și s’a început cu toponimele localităților (oiconime) și a numelor persoanelor, cu oronime (nume de forme de relief, hidronime, nume de vânturi (anemonime), nume de localități (oiconime), nume de case, vile, palate (microtoponime), nume de drumuri vechi (hodonime), nume de plante (fitotoponime), nume de animale (zootoponime) etc.

Cu alte cuvinte sunt niște amărâți de români, slavi și germani prostiți și păcăliți care s’au catolicizat și maghiarizat acum câteva secole….

Celor de azi le vine greu de acceptat că toată istoria lor este doar o maculatură fără valoare, scrisă pentru niște idioți care au fost educați să fie xenofobi, românofobi și montați încă de copii să ne fie dușmani nouă ortodocșilor.

Da, dușmani cu frații lor de sânge și de ADN, în ură față de românii adevărați, și cu o istorie complet contrafăcută și servită doar idioților manipulați și ușor de dus de nas.

Ce spun maghiaropații se rezumă la ce spune această copilă complet manipulată de aceste idei:

Aceștia gândesc în linii mari în aceleași tipare, exact așa cum o fac cam toți naivii care vorbesc chipurile, o limbă maternă de prin fundul Asiei adusă, dar în același timp au haplogrupuri europene la nivel de ADN, și folclor pur românesc neaoș.

Noi românii respectăm orice așa-zis ”ungur” cu mintea intactă, neîmbâcsită și mai ales nemanipulat, dar nu cretini care se coboară la nivelul de specie inferioară sau de maghiaropat xenofob.

Citiți și:   DE CE CRED ROMÂNII ÎN TEORII LATINOPATE, IAR MAGHIARIZAȚII ÎN TEORII MAGHIAROPATE ?

sau: ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE UNGURI

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

DE CE CRED ROMÂNII ÎN TEORII LATINOPATE, IAR MAGHIARIZAȚII ÎN TEORII MAGHIAROPATE ?

ROMÂNIA ÎNTRE ADEVĂRUL ISTORIC ȘI TEORIILE LATINOPATE, MAGHIAROPATE SAU ALTE MANII IDENTITARE

Orice organism funcționează pe principiul ”vezi ce nevoi ai, și acoperă necesarul”. Adică își procură ceea ce are nevoie pentru a trăi. La fel și comunitățile. Dacă au nevoie de o așezare, își construiesc, dacă au nevoie de hrană atunci vânează / cultivă, dacă au nevoie de identitate… Și’o creează.

Nu intrăm în capitolul legat de religie. Nu’și are sensul, este un teren sensibil pentru orice nație care după cum am constatat duce la conflicte majore. De altfel, omului nu’i poți lua credința pe care și’a transmis’o din generație în generație. Iar după cum cunoaștem cei mai mulți preferă să moară decât să creadă în zeii altora.

Mai curând te extermină ca nație și’ți dărâmă toate templele, iar ca să nu se afle că ai existat vreodată ca popor nu’ți mai pomenește numele. Inventează altul. Cum a fost și invenția cu goții, pentru geții care le’au distrus imperiul roman. Aici funcționa altă nevoie: aceea de a șterge o imagine șifonată din amintirea colectivă, iar pentru asta băieții deștepți au creat ”damnatio memoriae”.

Damnatio memoriae este o expresie latină care înseamnă ”condamnarea la uitare”, adică o persoană, o familie, sau un neam trebuiau excluși din relatările oficiale. Există și au existat numeroase căi de ”damnatio”, inclusiv distrugerea imaginilor, înlăturarea numelor de pe inscripții și documente și chiar rescrieri de mari dimensiuni ale istoriei.

A fost și o formă de dezonoare care putea fi adoptată de Senatul Roman pentru trădători sau pentru alții care au adus discreditări statului roman, dar care s’au aplicat și dușmanilor externi. Termenul putea fi aplicat și altor cazuri de ștergeri oficiale, iar practica a fost mai întâi întâlnită cu mult timp înaintea imperiului roman, cum este cea din domnia egocentrică a faraonului Hatshepsut în secolul al XIV-lea î.Hr.

Să ramânem, așadar, pe terenul identității etnice, unde și aici avem parte de foarte multă artificialitate. Pentru că marile puteri mereu au avut tendința să înghită micile etnii de la marginea imperiului lor, iar odată ce te obligă să’i vorbești limba nobilului trimis de  împărat să te exploateze, mai putem vorbi de etnii reale? Cât timp etniile sunt bazate pe limbă nu vor exista niciodată popoare reale, ci doar artificiale, mixuri de populații.

Ghinionul acestei politici de naturalizare este că o limbă nu se învață de pe o zi pe alta, iar ca să impui o limbă pe un areal mai mare ai nevoie ca toți să vorbească acea limbă între ei în același timp. Fără școlarizare e imposibil. Dar s’au găsit soluții diverse pentru pierderea identității culturale pentru comunități mai mari de oameni: schimbarea toponimelor, a onomasticii, impunerea limbii pin biserică coroborată cu interzicerea unor culte și impunerea altora cu acordarea de facilități fiscale pentru convertire, interzicerea accesului sau contrucției de locuințe de către băștinași în târguri și cetăți, legiferarea pentru băștinaș a unui statut social inferior, sau pentru colonizator a unui statut privilegiat etc.

Identitatea comunitară se baza la început pe locuirea în comun / în apropiere, practicarea acelorași munci, acelorași obiceiuri, limbă, probleme și rezolvari, întâmplări care au implicat întreaga comunitate etc. De aceea este mai ușor de avut o identitate ca sat sau oraș mic, chiar regiune, decât ca popor. Identitatea unui popor se construiește greu și ”întâmplările care implică întreaga comunitate” iau niște dimensiuni înfricoșătoare în acest caz.

Să nu uităm că Împaratul german (Kaiser) Wilhelm al II-lea (și ultimul) abia aștepta un război european pentru a consolida imaginea unui unic popor german, indivizibil, în mentalul colectiv al cetățenilor celui de-al II-lea Reich. Dacă Imperiul a intrat în război cu uniformele fiecărui regat german în parte, l’a terminat cu o identitate colectivă germană consolidata (și traumatizată).

Identitatea unei comunități intra sub semnul întrebării în momentul în care apar transformări pașnice, evoluție tehnologică, culturală etc. Dar și în cazul unor războaie. Practic orice ieșire din tipicul de zi cu zi generează o criză de identitate (mai mare sau mai mică) în funcție de cum se raportează comunitatea la factorii externi. Dacă războaiele sunt evenimente rapide, unde întrebările existențiale sunt rezolvate rapid prin victorie sau înfrângere, transformările pașnice iau mult mai mult timp și pot zdruncina mult mai mult o societate.

De văzut aici dezbaterea din Franța pe tema identității poporului francez în secolul al XXI-lea, generată de schimbări culturale și etnice (ajunse acum la maturitate) provocate de ”decolonizare” și retragerea în Franța a coloniștilor francezi precum și a unor populații metise și a oricui a cerut la momentul respectiv să devină cetățean francez.

Arabi, africani, vietnamezi, indieni și populații din Oceania au venit în metropolă și au modificat pentru totdeauna structura societății franceze. Identitatea evoluează, se schimbă odată cu vremurile.

Născocirea de stat național și granițe etnice a destabilizat întreaga Europă până în zilele noastre. Întâmplător viața, economia și regiunile nu funcționează dacă în mijlocul lor sunt trântite granițe pe seama etniilor.

În cazul românilor școala ardeleană a supralicitat factorul roman în etnogeneza româneasca pentru a contracara astfel pretențiile maghiare asupra Transilvaniei. În tezele ardelenilor geții fuseseră fie exterminați, fie deportați și Transilvania a fost colonizata de romani ”puri” aduși fix din centrul civic al Romei aleși pe sprânceană.

O pretenție pe cât de incredibilă, pe atât de nesusținută documentar sau genetic. Cu mult înainte de a veni hoardele asiatice de prin Marea Siberie, numite azi ”unguri” în Europa, evident. La rândul lor câțiva locuitori ai Ungariei susțineau că romanii s’au retras cu tot cu populație în timpul Retragerii Aureliene și pamântul Transilvaniei ar fi fost gol, numai bun de a primi niște popoare migratoare, și mai ales pe al lor, care nu aveau rădăcini europene.

Românilor li s’a inventat o teorie fantasmagorică despre o etnogeneză sud-dunăreană bazata pe o listă de cuvinte comune cu albaneza, ce devine rapid clișeu în mâna șovinilor propagandiști, și o armă cu care sunt intimidați ”românii fără sânge în instalație”. Pentru românii ardeleni, ca să nu se lase mai prejos, singura găselniță a fost doar de a fi mai latini decât Papa, pe considerentul că ungurii îl îmbrățișau pe Attila altaicul, iar noi pe Măritul Traian și pe deasupra nu veniseră din centrul civic al Romei, și poate nici chiar papii care se perindau pe la Vatican nu erau atât de puri în latinitate precum ardelenii, așa cum susțineau latinopații.

Toată această nebunie avea finalitate politică: împaratul de la Viena trebuia convins să acorde drept de autonomie Transilvaniei și etniile conlocuitoare se băteau pe cine va fi la conducere, deci cine va mânui banii. Românii pierduseră startul și licitau puritatea latină pentru a’și susține cauza mizând pe prestigiul latin și poate și pe susținerea altor state latine: Franța, poate Spania, statele italiene.

Dar oare a fost ”political corect”, să ne asumăm o identitate falsă?

Imperiul Roman în viziunea celor mai extremiști latinopați, chipurile în maxima lui extindere

Sigur, față de maghiarizații (în fond, tot români și ei) catolici care au militat mereu pentru a’i desființa pe românii care și’au păstrat demni statutul de român, apoi pe cel de ortodox, și pe deasupra care mai era și majoritar, a fost perfect justificată politica școlii ardelene. Cu atât mai mult cu cât iredentiștii și xenofobii dintotdeauna ai maghiarizaților munceau din greu la falsificarea, sau la coafarea unei istorii cât mai înșurubate în înteriorul Carpaților, și prin negarea brutală până la anulare a originilor reale ale băștinașilor români.

Ideile latinopate au pătruns în mod natural și în Țara Româneasca și Moldova însuflețind o mișcare împotriva domnitorilor fanarioți. Ideile naționaliste au fost un bun pretext pentru boierimea baștinașă de a înlătura de la robinetul cu bani, pardon, conducerea țării, pe cei ce reprezentau competiția: grecii fanarioți bazați pe miliții de arnăuți (albanezi) cu care strângeau taxele.

Taxele de la țărani, că de la grofi în Ardeal și boieri în restul teritoriilor românești nu se luau, dar ce să mai taxeze și boierii dacă arnăuții luau totul? Boierii noștri au țintit și mai sus: dacă țăranii l’au urmat pe Vladimirescu pentru a scăpa de taxe și impozite și pentru ”domn pamântean” de ce nu i’ar urma și pe ei, boierii, în încercarea de a scapa de ”jugul Otoman” adică și de mai multe taxe, tot acest deziderat fiind ambalat nobil dupa 1821 în folia înălțătoare a naționalismului și a patriotismului.

Astfel în secolul al XIX-lea se bun bazele istoriografiei românești, se înființează școlile de stat și pe lângă inventarea numelui de familie populația primește și primele noțiuni de istorie. Și ce e mai măgulitor pentru un simplu țăran decât să i se spună cât de nobil, frumos, muncitor și deștept este, și câte drepturi are el, ca popor desigur (sub conducerea boierilor)?

Se scriu cărți, atlase, hărți, apar povești, piese de teatru, romane cu temă națională. Setea de autocunoaștere este hrănită asiduu. Țelul: unirea tuturor românilor.

În același timp se adoptă alfabetul latin, și limba se latinizează pe filieră franceză (și, secundar, pe filieră italiană), adică o grafie și o limbă pe care nici imperiul roman și care nici Papii prin iezuiții misionari trimiși să convertească la catolicim băștinașii, nu au prea reușit secole la rând să o impună geto-românilor din Carpați. Iar acum era acceptată la nivel național benevol.

Este epoca ”formelor fără fond” în care românii adopta imaginea și sunetul Europei catolice. Moda în vestimentație, bucătărie, muzică, lexic, literatură, organizarea instituțiilor. Se face trecerea de la conacul boieresc fortificat în care singurele mobile erau cuferele (gata întotdeauna de fugă din calea oricărui invadator) la ”casa deschisă” de la oraș, grădini, teatre, concerte, saloane literare.

Odată cu 1919 când dezideratul unirii se săvârșește, boierimea își va fi epuizat elanul (și moșiile care au fost împărțite la țărani, precum și banii cheltuiți pe ”pompă”) și acordă drept de vot universal punându’și astfel în pericol supremația, ceea ce s’a și întâmplat. Marii boieri dispărând de pe scena politică după primul război mondial.

Perioada interbelică îi vede pe români singuri pe picioarele lor și nesiguri în ceea ce trebuie să facă. După ce consolidează statul și integrează noile teritorii sistemul se erodează și începe odată cu Carol al II-lea o serie de dictaturi care, indiferent de culoare, au ținut până în 1989-1990.

După venirea la putere a comuniștilor istoria trebuia rescrisă. Lupta de clasă trebuia să apară înca din epoca de piatră și boierii și burghezii deveneau dușmanul intern, inamicul țărănimii, muncitorimii în creștere și al domnitorului. Imaginea sacrosanctă a domnitorilor, a tătucului nației, cultivată din greu înainte de comuniști, a fost păstrată cam din aceleași motive pentru care creștinismul a păstrat conceptul de sfânt patron… erau prea populari. Astfel marii domnitori au ajuns aliați ai țărănimii (!!!) și în conflict etern cu boierii.

Odată cu venirea ”pe tron” a lui Ceaușescu lucrurile o iau și mai razna. România devenise un fel de adolescent rebel față de mama Rusia și începuse o eră de autosuficiență pe model francez. În consecință istoria trebuia acordată. Dar cum sa fii autosuficient, independent și unic când tu te tragi de la Roma? Rectificarea consta în teza că romanii se trăgeau din geți argumentându’se cu detaliul lipsa de pe columna lui Traian: translatorii.

Astfel se naște curentul dacologic în care se speculează lipsa de informații despre geți, sau daco-traci-iliri, creându’se astfel o istorie paralelă, neoficială, dar atent regizată de anumite cercuri de putere care să atragă poporul și să concerteze un act de rebeliune în față istoriei oficiale care la rândul ei a speculat aceeași lipsa de dovezi concludente.

Poporul se trezește și își asumă rădăcinile reale, de altfel. Frumos, poetic, romantic. Dacă înainte de ’89 toate acestea erau atent studiate, lucrate, observate, odată cu anii ’90 istoriografia oficială nu a mai creat nimic răsunător, dar nici nu a retractat nimic din toată maculatura adunată în anii de luptă anti-maghiară pe baricadele latinopatiei, contra maghiaropatiei vecinilor.

Apatia aparentă sau reală a istoriei oficiale a făcut ca setea de cunoaștere a românilor să ducă la recuperarea propriilor rădăcini ale ascendenței din moși-strămoși. Astfel, așa cum un șantier se poate relua după un timp, la fel teza dacologică a reînodat legăturile cu strămoșii reali, pe modelul celei tracologice promovate când de greci, când de bulgari care însă a suferit mutații când grotești, când hazlii la noi.

S’a ajuns la a se susține că a existat o limbă dacă, că a fost PIE (proto-indo-european language). Pe lângă adoptarea unor mituri și legende exagerate de popor primordial, sau de ”gradină a Maicii Domnului”, sau că de la noi începe renașterea spirituală a lumii, noi suntem centrul universului plus alte câteva teorii care susțin existența de lumi ascunse sub munți sau tuneluri subterane,

Circulă, desigur, și teorii cât se poate de probabile precum că pelasgii au fost găsiți aici de geți sau indo-europeni, așa cum mai sunt numiți oamenii kurganelor la venirea pe aceste pamânturi carpato-dunărene, dar acestea trebuiesc documentate și cercetate. Sau altele, precum că rasa umanoidă numită îndeobște sapiens, nu a apărut doar în Africa, ci și la gurile marilor fluvii. Cea a potopului din Marea Neagră, care pare probabilă, dar insuficient de documentată pentru a fi considerată certă.

Multe din aceste teorii nu sunt cercetate, mai mult din arhi-suficiența celor plătiți să facă acest lucru, și pentru că se simt în siguranță la adăpostul blindajului creat în jurul tezei latinopate și la adăpostul unor privilegii care decurg din construcția acestui stat. Dar prin popularitate, frecvență și mai ales prin insistența cu care sunt preluate ajung să prindă viață.

Ținem să atragem atenția că încă nu s’a stabilit exact, neexistând o unanimitate a istoricilor prinvind urheimat-ul (locul de formare) a popoarelor ”indo-europene”, nici dacă geții sau daco-tracii erau sau nu înrudiți cu primii europenim, pelasgii, și nici în ce măsura limbile dacă și tracă au existat, sunt de sine stătătoare sau fac parte din ramura limbilor ariene, getice (așa cum aparțineau și scyții). La fel cum nu se poate ști exact în ce măsura ilirii se înrudeau cu popoarele din jur (știm că erau indo-europeni) și nici în ce măsură limba lor se asemăna cu limbile vecinilor.

În cazul atâtor necunoscute este greu, dacă nu imposibil, a stabili întâietatea limbii române asupra tuturor celorlalte limbi europene, atât timp cât nici lingviștii nu decid asupra originii limbii getice pe care o vorbeau strămoșii noștri. Dacă se trăgea dintr’o limbă a arienilor, a indo-europenilor sau dintr’o limbă a vechilor pelasgi care au dominat Europa până în epoca bronzului când oamenii stepelor eurasiatice se deplasează încet spre vestul Europei în continuă expansiune, prin suprapopulare în căutare de noi teritorii de pășunat, cultivat sau de trai.

Protocronismul ceaușist a avut ecou și în vecini, în Albania lui Enver Hodja, care a adaptat conceptul și astfel albanezii au devenit iliri ”puri”, primii oameni de pe Terra, fauritorii civilizației europene etc.

Astăzi se poate observa aceeași manipulare a istoriei în felul în care Macedonia (FYROM) își caută identitatea, adică un popor slavizat își adjudecă descendența din Alexandru Macedon (macedonenii fiind un trib getic) și acuză neoficial Grecia că în antichitate le’au furat civilizația (!!!).  Și Macedonia slavizată, dar și Grecia dețin azi nucleul teritorial al Macedoniei Antice, dar cine poate afirma concret care dintre aceste state sunt mai îndreptățite să’și aroge continuitatea exclusivă a Macedoniei antice? Probabil că doar o uniune statală ar putea stinge un conflict de această natură, pentru că ar acoperi o mare parte din ceea ce era în antichitate Macedonia lui Alexandru Macedon.

Grecii se mândresc cu civilizația lor de mii de ani și cu cât au contribuit ei la progresul lumii, dar Grecia nu a existat niciodată ca stat în acea perioadă. Exista Sparta, Acheea, Atena, Arcadia, Tesalia, Laconia etc. adică zeci sau sute de triburi care aveau tot atâția regi. Iar ca să fim corecți față de istorie, Macedonia era Macedonia, nu Grecia, așa cum spun azi grecii, cărora li s’a atribuit parte din teritoriile macedonene antice după destrămarea imperiului otoman.

Alte paralele ar fi și ”Povestea Venetă” și cum Saddam Hussein susținea o legătură directa între Irak-ul său și Sumer și / sau Babilon.

În fine, fiecare țară în curs de stabilizare, de dezvoltare sau care suferă transformări socio-economice ce distrug legăturile tradiționale se află în criză de identitate și își va crea singură teorii de superioritate.

Sârbii se cred primii oameni de pe Terra și niște studii au arătat chiar că ei au creierul mai mare decât restul oamenilor (!!!). Plus că în evul mediu regii lor mâncau cu furculița și cuțitul, nu ca sălbaticii ăia de regi apuseni.

La fel și vecinii bulgari preiau și mențin și azi fraudulos numele tribului turco-mongoloid care a creat un țarat în sudul Dunării. Bulgarii de azi preaslăvesc acel imperiu de acum 1000 de ani, dar uită ca a fost fondat de niște neamuri mongoloide care azi nu mai au în Europ urmași. Bulgarii de azi uită cu totul că acei mongoloizi au dat aici peste geto-românii băștinași, care au fost supuși. Mai nou unii dintre ei sunt și urmașii geților din Tracia, dar asta doar datorită numeroaselor tezaure getice descoperite la sudul Dunării.

Englezii încă se cred imperiu. Francezii la fel. Ucrainenii sunt mai puri decât rușii.

Așa arăta între 1526-1699 Imperiul Otoman, în care așa-zisa ”Ungarie” era un simplu pașalâc

Ungurii își tot caută și ei rădăcinile, poate-poate se trag dintr’o populație pură, nu din români maghiarizați, nu dintr’un amalgam de populații cucerite și maghiarizate de un trib siberian.

Ba chiar câțiva maghiarizați cred că Isus vorbea limba maghiară sau că limba maghiară se vorbea în Babilon, ori că au inventat roata, sau că ei erau acei europeni care au populat Siberia și Mongolia, dar s’au reîntors în Europa acum 1000 de ani de unde au plecat inițial.

Unde era Ungaria sau Budapesta în 1805?

Orașul austriac Ofen va deveni mult mai târziu Budapesta.

Și de atunci ungurii visează neîntrerupt la lucruri superioare, mai mari, mai vechi, mai lungi, mai grandioase, mai nobile, decât au fost în realitățile trecutului, Ungarii Mari, Austro-Ungarii etc. Și nu trebuie uitat că după destrămarea Imperiului Austriac, ei tot la lucruri mari visau, adică la o Românie Mare tot mai Mare, cu Panonia inclusă în regatul românesc.

Așa arăta la 1812 Imperiul Habsburgic, în care așa-zisa ”Ungarie” era o simplă colonie

Ungurii azi visează la o ipotetică Ungarie Marie care nu a existat niciodată, așa cum se poate constata și din animația de mai jos.

De asemenea, ungurii nu sunt în stare să indice nimănui de unde din Siberia au adus portul lor popular, muzica lor populară, și alte elemente de identitate, cele care în realitate sunt specifice doar băștinașilor europeni.

Croații se mândresc ca au dat lumii cuvântul ”cravată”.

Chinezii își caută și ei identitatea în istoria lor de mii de ani. L’au naturalizat pe Gingis Han astfel încât a devenit un ”mare împărat chinez” pentru că altfel ar fi trebuit să accepte că au fost cuceriți de un barbar. Ei se consideră mult mai evoluați genetic decât restul lumii prin culoarea pielii (!!!), dar și prin lipsa părului facial și corporal. Sunt cei mai deștepți, cei mai familiști, cei mai frumoși și, bineînțeles, cei mai muncitori.

Și lista poate continua.

Protocronismul ia forme de snobism sau de preamărire, care dezvăluie clare stări de inferioritate sau de invidie colectivă care se manifestă la nivel comunitar sau național, iar acestea nu sunt inventate sau descoperite nici măcar în epoca modernă. În perioada Evului Mediu toate popoarele care începeau sa cristalizeze regate și societați ”civilizate” căutau cu disperare să’și aroge rădăcini tot mai antice.

Pe atunci mistificarea istoriei era doar o minciună a cancelariilor regale și nu influența cu nimic populația. De exemplu, maghiarizații vor să’și însușească pentru nația lor numele lui Atilla, atribuindu’l cât mai multor copii la naștere că să fie mai ușor acceptat în mentalul colectiv ca pe un strămoș real, deși maghiarizații de azi nu au nimic în comun cu hunii lui Attila, poate doar patria asiatică, dar atât..

Danemarca era cunoscută în Evul Mediu ca Dacia, dovedindu’se prin asta cât de atașată era Roma de numele antic al provinciei cucerite la nordul Dunării. Prima dovadă a acestui atașamant a fost demonstrată mai întâi prin mutarea ei în sudul Dunării, și abia mai târziu papii medievali o renasc prin diverse dioceze catolice de prin nordul Europei.

În felul acesta diferitele cancelarii doreau să’și asume o identitate mai veche pentru a fi recunoscute de către regatele mai puternice sau mai vechi. Își căutau legitimitatea în confuziile numelor din traducerile de odinioară. Odată ce forța armelor și diplomația au asigurat recunoașterea regatelor, aceste practici au fost abandonate în favoarea naționalismului.

Teoretic aceste teorii pot fi ignorate. Problema este însă că foarte mulți se refugiază în această lume a fanteziei ignorând realitatea. De fapt, ca răspuns în fața unei realități nesatisfăcătoare oamenii își creează lumi fantastice. Și nu totdeauna dau rezultate. De exemplu, la maghiarizați Ungaria nu a cedat locurile fruntașe din statisticile legate de sinucideri. Multă lume, din cauza depresiei naționale (la nivel mental) se refugiază în fantezii istorice pentru a’și condimenta și motiva cumva viața.

Nu ai bani, salariu mic, rate etc.? Și se pare că străinii își bat joc de noi și ne privesc ca pe ultimii oameni? Nu’i nimic! Inventăm acum o istorie măreață a poporului român pe spinarea sau meritele altora, așa cum a făcut școala ardeleană, încercând să fure din măreția imperiului roman. În felul ăsta ne hrănim mândria și putem merge cu capul sus în occident. Știm cine suntem! Știm că le suntem superiori ! Suntem fii de Traian și urmașii lui Cicero și defilăm inclusiv pe ritmul Imnului național în inimi și ne declarăm mândri. De alegerea imnului național, prin extensie școala ardeleană se face vinovată, pentru că a lansat acest fals la nivel național, dar nu numai ea, Ci și ministerul educației și învățământului, precum și academia romănă, pentru că’l întrețin și’l perpetuează fiecărei generații ca pe o moștenire.

De asemenea, ne declarăm francofoni, ori o națiune a latinității, doar, doar, nu pierdem astfel și ultimul bilet de tren care ne’ar atașa la garnitura civilizației decadente a vechii Rome. Dar teoriile de superioritate nu fac decât să accentueze frustrările. Oamenii își hrănesc visele cu drogul fanteziei și ramân de fiecare dată decepționați la impactul cu realitatea. Apoi au nevoie de o doză și mai mare de fantezie.

Astfel, în loc să ne concentrăm pe momentul actual în care există probleme, ignorăm realitatea, problemele de zi cu zi, pentru că ele la scara istorică nu contează, și ne abandonăm în vraja unor basme pe care academicieni, lingviști și o duzină de istorici nedemni pentru aceste bresle, ni le îndrugă de câteva generații. Exact ca un drog care ne conectează cumva la o virtuală civilizație și care în același timp ne deconectează de la o lume barbară din care provenim și de care ne este ori rușine, ori chiar teamă că acolo ne’am găsi originile.

Nu este nimic rău în faptul ca am fi un popor normal, așa cum ni se impută pe un ton jignitor (cred ei !) chiar de către dușmanii cei mai radicali. Că am fi popor pastoral, urmași de oieri, de brânzari, sau mămăligari, ori de opincari… Neștiind în ignoranța lor că opincile sunt cele mai vechi încălțări ale omului pe planetă, practic imputându’ne că am fi primii oameni ai omenirii !!!

Noi românii nu suntem nici mai răi și nici mai buni decât alții.

În definitiv de ce ne’ar fi rușine că ne tragem dintr’un popor de barbari, pastoral sau agricultor și nu dintr’un imperiu care a dominat secole Europa? Nu am avut șansa istorică de a crea imperii din cauza locului în care ne aflăm, mereu în mijlocul autostrăzilor migratorilor care se intersectau chiar aici sau mereu înconjurați de alte imperii.

Oierii străbuni erau oameni muncitori, își făceau traiul mai ușor din muncă cinstită și nu din jafuri sau din asuprirea altora. Dimpotrivă, avem mărturii că pe aceste meleaguri strămoșii noștri nu luau oameni în sclavie, iar pământurile se lucrau în devălmășie, chiar dacă ne vine foarte greu să le acceptăm azi unele moravuri normale pentru acele vremuri.

Am fost influențați și am influențat și noi la rândul nostru. Nu suntem cu nimic mai presus sau mai prejos decât nimeni. Genetic suntem chiar frați cu toți europenii. Nu este nevoie să ne căutăm istorii fantastice, să ne considerăm de viță nobilă doar ca să ne reconsiderăm mereu și mereu de același nivel și statut cu restul europenilor pentru a putea duce o viață frumoasă, așa cum o au ei azi acolo în occident. Uităm că decalajul față de occident nu ni se trage de la originile probabile din lumea barbară, ci l’a creat îndeosebi vicisitudinile existenței noastre în acest spațiu în care mereu am reconstruit, și nu durabil, ci mereu vremelnic. Ultimii 70 de ani, de asemenea, un sistem criminal parașutat de la Moscova ne’a creat alte decalaje tehnologice.

Trebuie doar să ne vedem de treabă și să avem (mult) simț critic. Din păcate simțul critic ne lipsește în acest moment și suntem pasibili a îngurgita în continuare generație după generație pe nemestecate teoria latinopaților care ne gâdilă mândria. Este foarte periculos. Asta s’a întâmplat și în Germania anilor ’30 când naziștii inventau o istorie glorificantă pentru a motiva dorința de supremație și nevoia de expansiune, practic copiind chiar modelul imperiului roman la care noi ne afiliem fraudulos.

Istoria nu trebuie să servească politicul. Istoria trebuie să servească adevărul. Nimeni nu este perfect, multe teorii vor fi infirmate de descoperiri ulterioare, este normal, dar simțul critic trebuie să aibă grijă să nu cădem în capcana propriilor fantasme, așa cum suntem acum în transa indusă de latinopați.

Apropo, cine a inventat sarmaua? Traian cu siguranță nu a mâncat în viața lui o sarma. și totuși este considerată mâncarea specifică a românilor !!!

Sursa: civitaspolitics.org

Citiți și:  LATINOPAȚII ȘI GETOFOBII, NU VOR SĂ FIM URMAȘI DE PELASGO-GEȚI

sau: ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE UNGURI

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

ISTORIA ROMÂNILOR ÎN SECOLELE ”ÎNTUNERICULUI”, ALĂTURI DE ”ANȚI”, ”AVARI” SAU PROTO-”BULGARI”

Istoria ”oficială” a lăsat mereu să înțelegem că românii un mileniu nu au avut istorie, numai că adevărul este că românii despre un mileniu de istorie nu au fost informați corect. Istoricii care au studiat izvoarele vorbesc despre un mileniu întunecat, 1000 de ani care par să fie şterși din istoria ţării noastre. Este un lucru care afirmat în mod repetat ne va scoate mereu din istorie, dar care se va dovedi mereu fals, mai ales pentru că cei plătiți să facă lumină în trecutul acesta întunecat nu au studiat suficient de mult, iar interpretările lor sunt în defavoarea istoriei reale a acestui popor.

Cine mai are azi dreptul să afirme cu certitudine că acel popor despre care nu se pomenește în cronici, nu a existat, sau că ”a căzut din cer”?

Evident, aceste lucruri sunt spuse din interese meschine, și nu în slujba adevărului istoric. În apărarea noastră, noi nu nu am putea spune, spre exemplu, că toate acele cronici au fost ascunse, distruse, și sunt în continuare tăinuite, doar, doar, vom dispare din istorie?

Nicolae Iorga:

”Istorie se cheamă ceea ce s’a întâmplat cu adevărat, nu ceea ce am vrea să se fi întâmplat.”

Un adevăr cu valoare de postulat, dacă luam în calcul zecile de mistificări care au avut ca subiect istoria românilor, în special istoria formării poporului român, dupa retragerea aureliană din anul 271. Greu încercaţi, blestemaţi de vuietul războaielor şi luptelor pentru supremaţia teritorială, strămoşii noştri au trebuit să supravieţuiască în nişte condiţii greu de imaginat astăzi. Dacă intrigile şi conspiraţiile se ţeseau ca nişte iţe la curţile domneşti, marea majoritate a populaţiei era influenţată de puterea care era exercitată asupra lor.

Însă de unde au venit, ce s’a întâmplat cu pelasgii sau cu geții sau cu aceia botezați ori traci, ori ”daci”, ori „vlahi”, acestea două din urmă, nume de împrumut atribuite nouă de romani sau de neamurile din jurul nostru, sunt întrebări la care tot românul trebuie să știe răspunsul: Pelasgii și Geții sunt strămoșii europenilor de azi. Aceștia de’a lungul mileniilor au creat numeroase etnii și au dezvoltat numeroase culturi în care au creat diverse limbi care azi se vorbesc în Europa.

O analiză, a lui Neagu Djuvara şi completată de Andreea Dogar, încearcă să facă lumină în întunericul acestei perioade, explicând enigmele create:

”În toată istoriografia europeană şi chiar în cea românească, se recunoaşte că e un fel de mileniu întunecat, unde sunt prea puţine informaţii, şi de acest lucru au profitat unii din vecinii noştri. Pentru unguri, Dacia era complet evacuată şi nu mai era nimeni când au venit ei, pentru ruşi sau ucrainieni nu era nimeni în Moldova, erau ei, şi acuma se întreabă cum dracu’ sunt atâţia români. Grecii nu ştiu de unde au venit aromânii, sunt căzuţi din cer.”

Începând cu secolele XVIII-XIX, o serie de istorici austrieci şi maghiarofoni au conceput aşa-numita ”teorie imigraţionistă”, potrivit căreia toată populaţia venită din imperiul roman ar fi plecat din Geția odată cu retragerea ordonată de împăratul Aurelian, de teama populaţiilor geto-gotice, în 271-274, şi ar fi revenit la nord de Dunăre abia în secolul XIII, ca ciobani nomazi !!!

Convenabil pentru niște avari după teritorii străine, și fără rădăcini în Bazinul Carpatic, nu’i așa?

Astfel se oferea o explicaţie pentru faptul că, în documentele oficiale ale regatului maghiar, românii, denumiţi vlahi, nu apăreau decât din secolul XIII. În plus, vlahii erau mai vizibili în spaţiul de la sud de Dunăre, deci în Peninsula Balcanică, unde erau menţionaţi de sursele bizantine chiar din secolul X (în Tesalia, Epir, Macedonia, Bulgaria).

În definitiv, niște străini de Europa de ce ar accepta aprioric că întreaga Peninsulă Balcanică, până în Munții Pădurea Neagră și Alpi, sau până dincolo de Bug și Don ar fi fost locuite de către strămoșii românilor?

Acești străini (lingvistic) de Europa se află pe teritoriile noastre antice, și evident, fără niciun scrupul vor susține mereu altceva decât adevărul, în loc de a înapoia ce au luat cu japca în trecut… Ba mai mult, ei râvnesc și la bruma de teritoriu care ne’a mai rămas azi în jurul Carpaților.

Ăsta este poate păcatul lor, dar și a breslei istoricilor care nu impun definitiv adevărul istoric la nivel internațional în privinţa formării poporului român, în ciuda acestei ”sărăcii” a documentelor, și din cauza căreia s’au emis atâtea ipoteze. Pentru că sărăcia izvoarelor nu va fi niciodată o dovadă că românii nu sunt urmașii pelasgo-geților, și aceștia nu au locuit continuu și neînrerupt aceste teritorii.

Dacă unii istorici maghiarofoni sau austrieci au optat pentru peninsula Balcanică, nici cei români nu s’au pus de acord: unii au ales Transilvania, alţii Oltenia, iar alţii centrul şi sud-vestul ţării, într’o arie ce cuprinde atât Transilvania, cât şi Oltenia, Banatul şi părţi din Serbia actuală.

Istoria românilor s’a jucat mereu cu banul: cap sau pajură? Au existat sau n’au existat?

Informaţiile privind o eventuală organizare a românilor într’o formaţiune politică sunt şi mai rare: cu excepţia voievodatului lui Gelu din Transilvania, nu mai ştim nimic despre vreo formă de organizare a vlahilor până în secolul XIII, când sunt menţionate într’un document maghiar voievodatele lui Litovoi şi Seneslau şi cnezatele lui Farcaş şi Ioan. Și asta pentru că regii sau împărații geți care au condus imperii, au fost considerați ori romani, ori bizantini, cumani sau chiar ”unguri”.

Citește și:  LITOVOI, SENESLAU ȘI FARCAȘ, DIN FRUNTEA ȚĂRILOR ROMÂNE ERAU ROMÂNI

Neexistând un stat, şi deci o cancelarie care să emită acte oficiale ”românești”, se explică şi de ce documentele interne cu privire la istoria noastră lipsesc cu desăvârşire timp de 1000 de ani, adică până la întemeierea statelor medievale româneşti în secolul XIV. Sau dacă au existat au dispărut odată cu tăvălugul devastator al primelor migrații asiatice.

Pentru a umple golul, unii istorici s’au jucat și cu focul, ca de exemplu Bogdan Petriceicu Haşdeu, au publicat documente care s’au dovedit a fi falsuri. Astfel, Haşdeu a publicat un act, aşa-numita ”Diplomă Bârlădeană”, o scriere ce ar fi datat din 1134, potrivit căreia ar fi existat un principe al Bârladului, Ivancu Rotislovovici, dependent de tronul Galiţiei, care ar fi stăpânit şesul Moldovei.

Dorinţa fierbinte de a umple golul a atins culmi nebănuite şi totodată hazlii în timpul comunismului, când în programul Partidului Comunist Român din 1975 ni se spune că după retragerea aureliană, pe teritoriul vechii Geții a rămas un ”stat neorganizat”.

În speranța că putem aduce o rază de lumină asupra acelor evenimente tulburi care au marcat aproape un mileniu de istorie geto-română (și incorect numită: ”daco-valahă”) vă invităm să descoperiți, asa cum spunea și Iorga, o frântură de istorie, asa cum s’a întâmplat cu adevărat.

Faptul că nici la ora actuală nu există un consens cu privire la evoluția populației geto-române și la originile poporului român se datorează, spun istoricii, unei așa numite ”tăceri a surselor istorice”, motiv invocat, în special, de către adepții teoriei migraționiste care susțin că teritoriul Geției Carpatice a rămas o ”Terra deserta” odată cu retragerea administrației romane de la nordul Dunării.

Și cu toate acestea, continuitatea proto-românilor pe teritoriul Geției este atestată, fără putință de tăgada, de izvoarele arheologice locale, de culturile dezvoltate pe tot teritoriul fostei Geții și de, mai mult sau mai puțin, rarele înscrisuri istorice din perioada sec. al III-lea și până în secolul al XIII-lea, odata cu întemeierea Țării Românești sub Basarab I.

Despre retragerea aureliană și continuitatea geto-românilor

Invaziile triburilor geto-gotice și geto-carpice, în valuri succesive, în provinciile dunărene, au silit administratia romană să abandoneze Provincia Dacia, aceasta retragându’se strategic în sudul Dunării, dovedind prin asta a cui era proprietatea asupra titulaturii acestei Provincii Romane, Dacia, și nicidecum a geților nord-dunăreni.

De altfel, nici revoltele geților ocupați nu au constituit un element de ignorat pentru romani, acestea luând amploare, mai ales, după moartea împăratului Traian – fapt ce vine să contrazică scrierile secretarului personal al acestuia, care menționa, la sfârșitul războaielor geto-romane, că întreaga populație autohtonă fusese redusă la maxim 40 de indivizi.

Data retragerii romane din Dacia nu poate fi stabilită cu certitudine, în literatura științifică, cei mai multi specialiști optând pentru anii 267-268 din vremea domniei lui Gallienus sau pentru anul 271, în timpul împaratului Aurelian. Faptul că provincia întemeiată de Traian, Dacia, nu a fost părăsită de întreaga populație este evident, autoritățile evacuând numai armata și administrația, la care se adăugau clasele înstărite, în special cele din zonele urbane, proces care se va repeta întocmai și în alte provincii romane.

Continuitatea geto-românilor la nordul Dunării este dovedită și de singura copie a unei hărți romane, unica, de altfel, păstrată până în zilele noastre, Tabula Peutingeriană.

Harta este realizată după unele surse în anul 330 d.Hr., an în care împăratul Constantin cel Mare mută capitala imperiului de la Roma în Bizanț, fosta așezare pescărească de pe malul Bosforului, și arată chiar și după retragerea aureliană, nu mai puțin de 88 de localități cu rezonanță getică atât la nordul, cât și la sudul Dunării.

Importanța acesteia este cu atât mai mare cu cât, fără doar și poate, Tabula Peutingeriană este o hartă realizată în scopuri comerciale, dovedind așadar o strânsă legatură economică a romanilor cu populația getică rămasă în fosta provincie imperială.

Tabula Peutingeriană, este întocmită după alte surse, între anii 260-271 d.Hr., și este păstrată până astăzi într’o copie din sec. XI-XII. Numele i s’a dat după acela al consilierului Conrad Peutinger din Ausburg, la care a fost depusă, în 1507, de umanistul Conrad Celtes. Nici locul unde a fost descoperit manuscrisul, nici autorul hărţii nu sunt cunoscute. Astăzi harta se află la Biblioteca Naţională din Viena.

Tabula Peutingeriană reproduce şi provincia Dacia, dar fără ţinuturile din Estul Transilvaniei, aceasta înseamnând că, la data întocmirii originalului, zona de est a Daciei Romane fusese părăsită de trupele romane.

Această Tabula Peutingeriană este de fapt un pergament compus din 11 segmente (bucăţi iniţial lipite ori cusute una de alta, separate în 1863 în 11 pagini). În segmentele 7 si 8 din cele 11 ale Tabulei Peutingeriane, se află o frescă unică a ceea ce era provincia Dacia în secolele II-IV d.Hr. Nu mai puţin de 38 de oraşe, cetăţi sau localităţi vrednice de a fi menţionate sunt ilustrate pe documentul antic ca fiind la nordul Dunării. În acelaşi timp, alte 50 de locaţii cu rezonanţă getică apar la sudul aceluiaşi fluviu.

Un factor deosebit de interesant este acela că drumul roman care lega oraşele getice este reprezentat pe o asemenea hartă comercială, cu atât mai mult cu cât zona devenise fieful năvălirilor ”barbare” dupa retragerea aureliană din 275 d.H. Este greu de crezut că o asemenea recomandare putea fi făcută negustorilor romani care ar fi fost expuşi unor atacuri iminente. Se ridică astfel noi semne de întrebare asupra originii Tabulei antice, alți istorici apreciindu’i vechimea la, cel mai tarziu, anul 180 d.Hr.

În Tabula Peutingeriana sunt prezentate şi drumurile romane care străbăteau Dacia romană pe Segmentum VII (a și b) și pe Segmentum VIII (a și b).

Curios este și faptul ca istoricii greci și bizantini continuă să’i numească pe localnici geți sau chiar ”daci” de la numele Coloniei Dacia, denumire folosită în Bizanț până aproape de secolul al X-lea, dată la care începe să fie folosit și termenul de valah.

Istoricul grec Zosimos menționează, de asemenea, în secolul al V-lea, conflictul dintre Imperiul Roman de Răsărit și tribul carpo-geților de la nordul Dunării, conflict soldat cu înfrângerea celor din urmă. Mai mult, împăratul Constantin cel Mare, inițiază construirea unui pod peste Dunăre, care să facă legătura cu fosta provincie romană, precum și o campanie de la care își va trage titlul de ”Dacicus”, lucru pe care îl va repeta și împăratul Justinian.

Așadar, dacă nu erau geți în Geția nord-dunăreană, cu cine se luptau romanii după 271?

Este o întrebare cât se poate de justificată, pentru că nu se pomenește de o altă populare sau migrare spre nordul Dunării. Deși, practic, administrația romană dispăruse din fosta provincie Dacia, teoretic, aceasta continua să existe neoficial în structurile Imperiului Roman. Ori, poate va trebui să acceptăm că de această dată poate chiar geții care recuceriseră teritoriile lui Decebal, aveau acum nevoie de romani.

Cine poate știi cu siguranță azi, cine a avut mai mult nevoie de ceilalți, romanii de regiunile carpatice sau geții din Carpați de unele beneficii care le oferea imperiul?

Astfel au fost create provinciile Dacia Ripensis și Dacia Mediterranea, întâlnite și sub numele de Dacia Aureliană în literatura secolului al XII-lea, un argument în plus în fața continuității numelui de Dacia, dar și al celui de dac, ce îl va face aproape nemuritor, deși el este pentru geți, un etnonim de împrumut, atât pentru nord-dunăreni, cât și pentru sud-dunăreni, pentru că el a fost deținut de imperiul roman încă din 106 d.Hr, de când l’au inventat.

Curios este faptul că, deși există mulți adepți ai teoriei migraționiste, teorie care spune că poporul român s’ar fi format alături de cel albanez la sudul Dunării, urmând ca apoi să migreze iarăși în nord, nu există nici măcar o singură mențiune a unei asemenea trasmutări de amploare, fapt mai mult decât neobișnuit în canoanele vremii. De fapt, singura mențiune a unei migrații a populației este una în sens invers, de la nord la sud, mențiune care se referă, cel mai târziu, la secolul al XIV-lea.

Nu trebuie uitat nici împăratul Galerius (293-311), împărat roman de origine getică, născut, se pare, la sudul Dunării, din tată get din Tracia și mamă ”transdanubiană”, termen referitor la fosta populația getică din provincia cu același nume, Geția.

Mai mult, Galerius era poreclit de către cei apropiati, Armenterius – Ciobanul – referire mai mult decât evidentă la vechile sale ocupații, specifice, de altfel, populației romane de origine getică. La fel de important, pentru susținerea ideii de continuitate a populației getice sau geto-române, este și împăratul Maximinus Thrax (împarat de origine getică), cel care începând cu anul 236 se află în război cu geții liberi și cu sarmo-geții (sarmații).

Referitor la ocupația principală a strămoșilor românilor de azi, aceea de ciobani, dincolo de faptul că unii au ajuns împărați, azi ni se impută sub forme batjocoritoare, de parcă grecii, romanii, sau germanii, și nu mai spunem de unguri, ar fi fost cu toții neamuri de cărturari… De aceea, nu trebuie uitat niciun moment că în proporție de 99% întreaga populație antică a europenilor erau analfabeți.

Continuitatea creștină și culturile de la nordul Dunării

Conform istoricului Victor Spinei, locul de formare al poporului român ramâne încă o problemă controversată. Chiar dacă proto-românii supraviețuiesc, ei ies treptat, începând cu a doua parte a mileniului I, din atenția cronicarilor, a istoricilor vremii și din atenția autorităților romane.

De asemenea, unul dintre principalele subiecte în jurul căruia se fac speculații și ipoteze este limba carpaticilor, și asta mai ales pentru că pe baza limbii s’au croit actualele națiuni. Numai că ceea ce ar trebui să știe oricine, nu limba deosebește dintotdeauna oamenii între ei, ci amprentele genetice care le poartă azi și românii și care dincolo de alte descoperiri arheologice ele dovedesc continuitatea neamului românesc la nordul Dunării.

Izvoarele arheologice, însă, dovedesc mai presus de orice bănuială, continuitatea populației autohtone în spațiul nord-dunărean. Din secolele III d.Hr. şi până în secolul IX d.Hr., documentele tac cu privire la existenţa populaţiilor ce locuiau pe teritoriul carpato-danubiano-pontic. Mai precis cu privire la populaţiile geto-române sau goto-getice. Dar despre cuceritorii vremelnici ai regiunilor există informaţii abundente, unele dintre ele le vom spicui mai jos, dar mai ales despre acelea ale anților, avarilor sau a proto-bulgarilor.

Există însă, o veritabilă verigă lipsă. O perioadă întunecată şi mută cu privire la formarea exactă a poporului român. Mai precis momentul în care sinteza diferitelor neamuri şi triburi devenea acea populaţie ”olac” sau ”balak” din vechile cronici. O serie de indicii sunt furnizate de descoperirile arheologice.

Încă din secolele III-IV, se remarcă așa numita Cultură Sântana de Mureș, conturată cu precădere în arealul triburilor geto-gotice, triburi ce continuă circulația monetară romană. Totodată se remarcă și continuitatea comerțului cu Bizantul, o dovadă în plus a legăturilor dintre Imperiul Roman de Răsărit și populațiile de la nordul Dunării.

Cultura Sântana este urmată de cultura Ipotești Cândești (secolele V-VII), ce aparține unor comunități sedentare, de sine stătătoare, ale căror îndeletniciri (agricultura, creșterea animalelor, ceramica de tradiție romană) sunt caracteristice populațiilor proto-românești.

În primul rând este vorba de Cultura Ipoteşti-Cândeşti cu vestigii din secolele V-VII cu populaţii sedentare de agricultori şi crescători de animale. Cultura Ipotești-Cândești a fost o cultură arheologică din Europa de Est, care a ajuns la apogeul său pe la mijlocul secolului al VI-lea prin fuziunea elementelor culturilor Praga-Penkovka și Praga-Korchak și a culturilor locale (inclusiv germane) din zona dintre Prut și Dunărea de Jos. Se întindea de la Dunărea de Jos peste teritoriul României și Moldovei. Populația din zonă este considerată, cel puțin oficial, a fi fost formată din descendenți ”romanizați” ai triburilor getice, germane și slavice. Există opinii că ar fi fost și derivată din cultura Sântana de Mureș – Chernyakhov, sau că ar fi reprezentat un grup al Anților, cei care îndeobște sunt considerați niște strămoși ai slavilor.

Casele acestora erau identice cu colibele ”slave” din zonele Praga-Korchak și Penkovka, dar curios, aceştia produceau o ceramică de slabă calitate, considerată de tradiţie romană, ceea ce nu ar corespunde deloc și nu acoperă granițelor de la nord de Dunăre a provinciei romane Dacia.

Site-urile din România mai sunt cunoscute sub numele Ipotești-Cândești-Ciurel sau Ipotești-Ciurel-Cândești .

În site-urile atribuite acestei culturi au fost descoperite şi dovezi ale unui comerţ, redus ce’i drept, cu Bizanţul.

Apoi pentru secolele X-XI d.Hr. reprezentative sunt culturile Răducăneni şi mai ales cultura Dridu, considerată deja o civilizaţie stră-românească.

Influența valului migrator sclavin, care se naște dintr’un mix populațional geto-scytic trăitor la est de vechea cultură Cucuteni, se observă pe teritoriul fostei provincii romane  prin Cultura Dridu, cultură remarcabilă din care iese în evidență ceramica lucrată la roată, ceramică ce poarta numele culturii respective. Aceasta se va răspândi și la sudul Dunării, un rol important avându’l Primul Țarat așa zis Bulgar, deși componente ale sale sunt observate și în spații ce depășesc autoritatea țarilor bulgari.

Cercetătorul Ion Nestor:

”Cultura Dridu trebuie înţeleasă pentru mediile de caracter rural ale secolelor VIII-XI. În satele culturii Dridu au fost găsite numeroase unelte agricole şi cereale carbonizate, dar şi o ceramică de proastă calitate. Este o civlizaţie rurală, singura capabilă să supravieţuiască în perioada evului mediu întunecat.

Propriu-zis locuitorii satelor care au supravieţuit în tot spaţiul carpato-danubiano-pontic din secolele III-XI d.Hr. au fost tributari călăreţilor de stepă sau războinicilor geto-gotici. În unele cazuri au avut loc sinteze etnice, cu grupuri mari de barbari veniţi în cadrul acestui teritoriu, cu un caracter sedentar, precum sclavinii.

În orice caz istorici precum Ioan Aurel Pop, susţin că prin roirea diferitelor populaţii pre-româneşti, mai ales din fostele zone romanizate, latina s’a răspândit pe tot teritoriul României de astăzi.”

Istoricul Ioan Aurel Pop în ”Dacii şi romanii” în Revista ”Cultura”:

”După retragerea aureliană (a armatei, a autorităţilor civile, a celor bogaţi etc.), romanitatea a iradiat nestânjenită spre est, nord şi vest, comunităţile extinzându’se prin roire în viitoarea Moldovă, în Maramureş, în Crişana şi chiar mai departe. Mai întâi era nevoie de hrană pentru turme, de locuri de vărat şi de iernat, iar apoi, din cauza rapidei secătuiri a pământului lucrat, erau necesare mereu noi suprafeţe, virgine, numai bune de cultivat. Aşa că daco-romanii şi românii timpurii au roit mereu, iniţial la câţiva kilometri de vechea vatră, pentru întemeierea unui nou sat şi aşa mai departe.”

În orice caz în secolul al XVI lea, majoritatea călătorilor străini care au intrat în contact cu românii au observat că aceştia vorbesc o limbă asemănătoare cu latina şi că ei îşi spun ”rumâni”.

În esență cam asta esta este explicația empirică a unui ”mare” academician român.  Sigur, azi cunoaștem că limba română nu este o limbă latină, iar amândouă limba getică (româna) și limba latină se trag împreună dintr’o limbă mult mai veche, comună. Dar clișeele au rămas, pentru că școala românească susține în continuare aceleași neadevăruri, prin funcționarii statului care’și spun ”istorici”. Un lucru este cert, limba latină nu avea cum să fie impusă de sclavini, iar limba getică este natural și mult mai plauzibil să se fi păstrat prin pâlcurile de populație getică care a rezistat atât ocupației romane, cât și aventuroaselor căpetenii de stepă care au perindat acest areal.

Anton Verancsics în secolul al XVI lea:

”Lăsând de o parte nenumăratele cuvinte pe care valahii le au întocmai şi cu acelaşi înţeles ca în limba latină şi în dialectele italienilor, când întreabă ei pe cineva dacă ştie să vorbească pe limba valahă spun: «Oare ştii românește?», sau când întreabă dacă este valah, îl întreabă: dacă este român.”

Aceasta arată că iezuiții trimiși de Papă în arealul ardelenesc și’au făcut bine treaba, introducând în mentalul populațiilor ce nu vorbeau limbile săsești sau secuiești, filonul strămoșesc al romanilor care au cucerit vremelnic aceste teritorii.

Secolele XI-XII aduc o altă cultură, Răducăneni, caracterizată prin prezența cuptoarelor rectangulare, ceramica lucrată la roată și obiectele care vădesc clar prezența unei populații sedentare.

Cultura Raducăneni este cu atât mai importantă cu cât răspândirea așezărilor umane depășește zona montană sau deluroasă și se apropie de câmpie, fapt ce se datorează și creșterii demografice.

Deosebit de importantă este continuitatea creștină a populației autohtone. Majoritatea istoricilor sunt de acord astăzi că romanizarea și creștinarea comunităților getice ar fi existat cu adevărat, și au reprezentat activități sincrone și complementare, mărturii ale unei vieți creștine datând fără întrerupere încă din secolul al III-lea.

Este adevărat că începând cu secolul al IV-lea, se înmulțesc, pe lângă obiectele cu caracter religios și mormintele de factură creștină. Cum nici unul dintre popoarele migratoare, care au ajuns pe teritoriul fostei Geții, nu era creștin, obiectele liturgice și mormintele nu pot aparține decât populației autohtone, de sorginte geto-româna. Apariția unor necropole de incinerație sau chiar birituale sunt considerate, astăzi, ca aparținând slavilor și bulgarilor.

Citește și:  DOVEZI ALE CONTINUITĂȚII ÎN RITUL FUNERAR AL GETO-ROMÂNILOR

În Dobrogea, procesul de contopire a populatiei getice cu cea romană se consideră, oarecum mai evident, primul nume românesc ”Petre”, fiind descoperit într’o inscripție de pe un vas de lut datat în secolul III, vas descoperit în fostul castru roman de la Capidava și scris nu în latinește, ci în grafie getică.

Numai că existența limbii latine folosită de oficialitățile administrației imperiului roman, nu dovedește că limba română s’ar trage din limba latină, nicidecum, explică doar existența limbii latine și atât, o limbă folosită mai ales în scris ca pe o lingua franca în inscrisuri oficiale, sau pe inscripțiile monumentelor. Frecvent folosită era limba getică de către populația băștinașă care era peste tot majoritară în Balcani, nicidecum funcționarii administrației de la Roma.

Nu mai puțin importantă este mărturia ambasadorului bizantin, Priscus Panites, la curtea regelui hun Atilla. Acesta menționează pe lângă prezența hunilor în Pannonia și populația autohtonă, pe care o numește barbară:

”[…] De acolo am călătorit pe un drum neted, așezat într’o câmpie, și am trecut peste mai multe râuri navigabile dintre care cele mai mari, după Istros, erau așa numitul Drecon, apoi Tigas și Tifesas. Pe acestea le’am trecut în bărci monoxile, de care se foloseau locuitorii de pe malurile râurilor, iar pe celelalte le’am trecut pe plute, pe care barbarii le poartă în căruțe, deoarece locurile sunt mlaștinoase. Prin sate ni se aducea de mâncare, și anume în loc de grâu, mei, în loc de vin, mied, dupa cum îl numesc localnicii. Slujitorii care ne însoțeau aveau și ei mei și o băutură preparată din orz, barbarii o numesc camos…Apoi, dintr’o regiune plină de dealuri am ajuns într’o câmpie împădurită. Acolo ne’au primit luntrași barbari în bărci monoxile făcute din trunchiuri de copaci, tăiate și scobite de ei înșiși. Ei ne’au trecut dincolo de râu, cu toate că nu se pregatiseră pentru noi, ci pentru a transporta mulțimea barbară, pe care am întâlnit’o în cale, deoarece Attila își pusese în gând să treacă la vânătoare pe teritoriul roman, dar de fapt regele scyt făcea pregătiri de război sub pretext că nu’i fuseseră restituiți toți fugarii. După ce am trecut Istrul și am străbătut împreună cu barbarii un drum de aproape șaptezeci de stadii, am fost nevoiți să ne oprim într’o câmpie până cand Edecon l’a înștiințat pe Attila despre sosirea noastră…După ce am trecut câteva râuri, am sosit într’un sat foarte mare unde se spunea că se află cea mai strălucită dintre toate locuințele lui Attila, construită din bârne și scânduri frumos poleite și bine încheiate și înconjurață cu o împrejmuire de lemn, pusă de frumusețe, nu pentru întăritură. După locuința regelui se găsea locuința lui Onegesius împodobită și aceasta cu o împrejmuire de lemn de jur imprejur, dar nu era înfrumusețată cu turnuri la fel ca cea a lui Attila. Nu departe de împrejmuire era o baie, construită de Onegesius, cel mai bogat dintre scyți după Attila, cu piatra adusă din țara peonilor, deoarece la barbarii din părțile acelea nu se găsește piatră și lemn, ci se folosesc de material adus de aiurea.”

Geții Anți

Etnonimul ”Anți” a fost doar o altă denumire pentru geții de la Marea Neagră care vor vorbi cu timpul o limbă diferită de cea a celor din Carpați.

Anții (latină: antae) sunt considerați îndeobște o ramură timpurie a slavilor, având o organizare statal-tribală care a existat în secolul al VI-lea în regiunea dintre Dunărea de Jos și în nord-vestul Mării Negre (Republica Moldova de azi și centrul Ucrainei). Ei sunt frecvent asociați cu cultura arheologică Penkovka.

Anții au fost menționați pentru prima dată în 518. Înregistrat de Procopius (Războiul VII 40. 5-6), raidul Anților a părut să coincidă cu revolta lui Vitalian, dar a fost interceptat și învins de către magister militum Thraciam Germanus.

Germanus a fost înlocuit de Chilbudius la începutul anilor 530, care a fost ucis 3 ani mai târziu, în timpul unei expediții împotriva diferitelor triburi de Sclavi (Sklavenoi). Odată cu moartea lui Chilbudius, Iustinian pare să’și schimbe politica împotriva barbarilor sclavi de la atac la apărare, exemplificată de marele său program de re-fortificare a garnizoanelor de’a lungul Dunării.

Procopius constată că în 539 – 540, Sclavinii și Anții ”au devenit ostili unii față de ceilalți și au fost implicați în luptă”, probabil încurajați de tactica tradițională a „împărțirii și cuceririi” a romanilor.

În același timp, romanii au recrutat mercenari din ambele grupuri pentru a’i ajuta în războiul împotriva Ostro-Geților, numiți și goți.  Cu toate acestea, atât Procopius, cât și Iordanes menționează numeroase raiduri ale Hunilor, Sclavilor, Bulgarilor și Anților în anii 539 -540; raportând că au fost capturate 32 de forturi și 120.000 prizonieri romani.

Între 533 și 545, Anții au invadat Episcopia Traciei, înrobindu’i pe mulți romani și luându’i la nord de Dunăre în patria Anților. Într’adevăr, au existat numeroase raiduri în decursul acestui deceniu turbulent de numeroși barbari, inclusiv al Anților.

La scurt timp după aceea, au devenit foederați bizantini (adică aliați ai Bizanțului), primind plăți în aur și un fort numit Turris, undeva la nord de Dunăre (unii cercetători identifică Turris cu Cetatea Albă din Ucraina de azi), într’o poziție de importanță strategică, care să prevină atacurile barbare. Astfel, între 545 și anii 580, mulți Anți au luptat ca soldați în diverse campanii bizantine.

Aceasta făcea parte dintr’un set mai mare de alianțe, inclusiv cu Lombarzii, astfel încât presiunea să poată fi ridicată de pe Dunărea inferioară, iar forțele să poată fi direcționate spre Italia.

Astfel, în 545, soldații Anți se luptau în Lucania împotriva Ostro-Geților, iar în anii ’80 au atacat așezările Sclavinilor la cererea romanilor.

În 555 și 556, Dabragezas, get (ant) de origine, a condus flota romană din Crimeea împotriva pozițiilor persane.

Dabragezas a fost un comandant al Imperiului Bizantin 554 și 555. Singura sursă care conține informații despre Dabragezas este „Istoria” lui Agathias din Mirineas.

În războiul împotriva perșilor pentru influență în Lasika a condus în 554, împreună cu Usigardos o trupă de 600 de călăreți pentru a proteja trupele de asediu ale cetății persane Onoguris din apropierea capitalei din Lasika, Archaiopolis, astăzi Nokalakevi în Georgia pe care au vrut să o cucerească.

În anul 554, în descrierea ostilităților dintre Bizanț și perși, Dabragezas este menționat împreună cu Usigardos. Ei au condus trupele bizantine care au fost trimise împotriva persanilor. Când detașamentul persan s’a mutat la Onoguris, călăreții, conduși de Dabragezas și Usigardos, i’au respins, perșii surprinși s’au panicat și au fugit.

În istoria lui Agathias, Dabragezas a fost desemnat pentru anul 555 ca taxiarh al antichității. Taxiarchul în armata Atenei Antice, ocupa locul al doilea după strateg.

De’a lungul cursului superior al râului Phasis, actualul râu Rioni din Georgia, el a reușit să echipeze zece vase ușoare pentru a proteja navele bizantine și să captureze două nave ale persanilor. Anterior, aceste nave aparțineau bizantinilor, dar au fost prinse de către persani.

Informații suplimentare despre persoana sa nu sunt cunoscute, de asemenea, etimologia numelui său este considerată necunoscută. Noi însă, o considerăm de origine getică, în ciuda ipotezei pan-slaviste avansată de istoricul ceh Lubor Niederle, care a citit numele ca ”Dobrogost”, sau a lingvistuui german Max Vasmer ca ”Dobroezd”.

După Agathias, în 556, este menționat fiul lui Dabragezas, Leontius. Leontius sau Leontie era membru al unei elite de o sută de soldați bizantini, care urmau să efectueze recunoașterea zonei pentru a ataca inamicul. Când detașamentul de recunoaștere se apropia de tabăra inamicului, Leontie a alunecat și s’a rostogolit, scăpând scutul. Zgomotul deși a trezit gardienii, aceștia nu au prevăzut pericolul, și au adormit la loc. Războinicii bizantini i’au atacat și i’au ucis.

Bazându’se pe faptul că fiul lui Dabraghezas purta un nume creștin, se presupune că fie Dabraghezas, fie fiul său, Leontie, au fost botezați în credința creștină, sau doar o Leontie a fost botezat.

Localizarea Anților din secolul al VI-lea

Iordanes și Procopius au fost văzuți ca surse extrem de importante în localizarea Anților cu o mai mare precizie. Iordanes (Getica 25) afirmă că au locuit ”de’a lungul curbei Mării Negre”, de la Nistru până la Nipru. P. Barford se întreabă dacă acest lucru implică faptul că au ocupat stepa sau regiunile mai la nord; deși cei mai mulți cercetători, în general, îi văd pe Anți în zona de silvostepă din stânga Nistrului.

În contrast, Procopius îi localizează doar dincolo malurile de nord ale Dunării (Războaiele V, 27,1–2) (adică Valahia).

Anții au rămas aliați romani până la ”dispariția” lor în prima decadă a secolului al VII-lea. Sigur, dispariția în scripte, pentru că urmașii geților au primit zeci de etnonime de’a lungul timpului, inclusiv cel al Anților.

Ei erau adesea implicați în conflicte cu avarii, cum ar fi războiul înregistrat de Menandru Getul (50, fr. 5.3.17-21 ) din anii 560.

Mai târziu, în represaliile pentru un atac roman asupra aliaților lor Sclavini, Avarii au atacat Anții în 602. Avarii au trimis generalul lor Apsich să ”distrugă națiunea Anților”. În pofida numeroaselor fricțiuni cu romanii din timpul campaniei, atacul Avar pare să fi încheiat politica pe scena istoriei a Anților. Anții nu mai apar niciodată în surse, cu excepția epitetului Anticus în titulatura imperială din 612.

Curta argumentează că după atacul din 602 Anții și’au pierdut independența politică. Cu toate acestea, epitetul Anticus este atestată în titulatura imperială până în 612, deci Kardaras mai degrabă susține că dispariția Anților se referă la prăbușirea generală a Scyției Dunărene inferioare și a limes-urilor pe care le apărau, timp în care hegemonia pe Dunărea inferioară s’a încheiat.

Indiferent de situație, la scurt timp după prăbușirea limes-urilor dunărene (mai precis retragerea tactică romană), încep să apară primele dovezi ale hegemoniei altor neamuri getice, cea a sclavinilor de exemplu, din nord-estul Bulgariei.

Lipsa de coerență și erorile evidente în geografia lor dovedește că autorii aveau cunoștințe geografice vagi despre ”Scyția”.

Din fosta federație a Anților, următoarele triburi au evoluat pe teritoriul ucrainean:

Severianii – din partea inferioară a râului Desna și partea superioară a râurilor Seim și Sula,

Polanii între Kiev și Roden,

Drevlianii între râurile Pripet și Forîn,

Dulebii în Volînia între Vistula, Bugul de Sud și Stîr,

Croații albi, la nord de Munții Carpați,

Ulicii, de’a lungul malul stâng al Bugului de Sud

Tiverții, între râurile Nistru și Prut.

O cataramă de aur din mormântul din Ödenkirche, domeniul Keszthely-Fenékpuszta, Zala, Ungaria; pe partea inferioară este inscripția greacă ANTIKOY, ”cuceritorul anților”

Deși considerată o uniune tribal predominant slavă, au apărut numeroase alte teorii, mai ales cu privire la originea nucleului lor de conducere; inclusiv a unor teorii ale nobilimii conducătoare ariană (iraniană), gotică (getică) și slavă sau a unei anumite amestecuri a acestora.

Multe dispute au apărut din cauza unor dovezi literare slabe: puținele sunt cunoscute în afară de numele tribal însuși și o mână de antroponime. Numele ”Anți” în sine nu pare a fi slavic și este adesea considerat a fi un cuvânt arian (iranian).

Omeljan Pritsak, citând pe Max Vasmer, susține că anta- înseamnă în sanscrită ”frontieră, sfârșitul”, deci *ant-ya ar putea însemna ”om de la frontieră”, sau ”care este la sfârșitul anului”, iar în osetină att’iya înseamnă ”ultimul, în spatele”.

Aceeași opinie a fost împărtășită de F.P. Filin și Oleg Trubachov.

În comparație, Bohdan Struminsky a considerat că etimologia lui ”Ant” rămâne nedovedită și totuși este ”irelevantă”. Struminskyj a analizat numele personale ale șefilor Anților și a oferit alternative etimologice germane la etimologia slavă obișnuită (propusă inițial de Stanislaw Rospond).

Deși prima atestare neechivocă a tribului Anților în secolul al VI-lea d.Hr., cercetătorii au încercat să conecteze Anții cu un trib An-tsai dintr’o sursă chineză din secolul al II-lea î.Hr. (Hou Han-shu, 118, pag. 13).

Pliniu cel Bătrân (Istoria Naturală VI, 35) îi menționează pe Anții care locuiesc în apropierea țărmurilor Azovului; și inscripțiilor din peninsula Kerci datând din secolul al III-lea d.Hr. care poartă cuvântul ”antas”.

Bazându’se pe documentația despre triburile „sarmaților” care locuiau în regiunea nord-pontică din secolele timpurii ale Epocii de după Hristos, și ale unor presupuse împrumuturi iraniene în cultura slavă și de sorginte sarmatică în cultura Penkovka, savanți precum Robert Magosci, Valentin Sedov și John Fine Jr. susțin propunerile anterioare ale unor savanți din epoca sovietică, cum ar fi Boris Rybakov, că Anții erau inițial un trib de frontieră Sarmato-Alan care s’ar fi slavizat, dar care și’ar fi păstrat numele. Numai că și sarmații și alanii, așa cum s’a dovedit prin deshumarea unor rămășițe omenești care au aparținut acestora, purtau haplogrupul R1, ca și geții, celții și scyții, fiind așadar cu toții frați genetici.

Sedov susține că etnonimul era pentru populația slavo-scyto-sarmatică care trăia între râurile Nistru și Nipru și mai târziu pentru triburile slavice care au ieșit din această simbioză slavo-iraniană.

Cu toate acestea, perspectivele recente privesc entitățile tribale numite de sursele greco-romane ca formațiuni politice fluctuante care erau, mai presus de toate, ramuri etnice bazate pe stereotipuri etnografice, mai degrabă decât din informații de primă mână, sau cunoștințe precise despre limbajul barbar sau despre ”cultură”.

Szmoniewski rezumă faptul că Anții nu erau o entitate „discretă, omogenă din punct de vedere etnic”, ci mai degrabă „o realitate politică foarte complexă”.

Dovezile lingvistice și contemporane sugerează că proto-slava (limba geților estici) era limbajul comun al unei zone de la Alpii de Est până la Marea Neagră, de către populații cu diverse etnii, inclusiv slavii, romanii provinciali, triburile considerate germane (cum ar fi Gepizii și Lombarzii) și popoarele ”turcice” (cum sunt considerați de exemplu Avarii și Bulgarii).

În plus, s’a propus ca Sklavinii să nu se distingă de ceilalți în funcție de limbă sau cultură, ci de tipul organizației lor militare. În comparație cu Avarii sau cu Goții sec. al VI-lea, Sklavinii erau mai numeroși, grupuri mici, disparate, dintre care unul – Antai – a devenit foederați, constituiți printr’un tratat.

Ipoteze

Conform legăturii dintre Sarmați-Anți, Anții au fost un subgrup al Alanilor, care a dominat regiunea Mării Negre și a Caucazului de Nord în perioada „Sarmatică târzie”.

Anții se aflau între Prut și Nistrul inferior în secolele I – II d.Hr. Din secolul al IV-lea, centrul lor de putere s’a mutat spre nord și spre Bugul sudic. În secolele al V-lea și al VI-lea, ei s’au stabilit în Volhynia și ulterior în regiunea din mijlocul Niprului lângă orașul actual Kiev, pe măsură ce se deplasau spre nord de stepa deschisă, spre stepa pădurilor. Ei au organizat triburile slave, iar numele de Anți a fost folosit pentru corpul mixt al Sclavinilor Alanici.

Oricare ar fi originea lor exactă, Iordanes și Procopius par să sugereze că Anții erau slavi până în secolul al V-lea. În descrierea pământurilor din Scythia (Getica, 35), Iordanes afirmă că ”rasa populației Veneților ocupă o mare întindere a pământului, deși numele lor sunt acum dispersate în diferite clanuri și locuri, dar ele sunt numite în principal Sklaveni și Anți”.

Mai târziu, în descrierea faptelor lui Ermanaric, regele Ostro-Getic mitic, el informează că Veneții ”au acum trei nume: Veneți, Anți și Sklaveni” (Get. 119). În cele din urmă, Iordanes detaliază o bătălie între regele Anților, Boz și Vinitharius (succesorul lui Ermanaric) după subjugarea acestuia de către Huni. După ce a învins inițial geto-goții, Anții au pierdut a doua bătălie, iar Boz și 70 dintre nobilii săi conducători au fost răstigniți (Ioan, 247).

În mod tradițional, oamenii de știință au luat socotelile lui Iordanes la valoare nominală, ca dovadă că Sklavenii și cea mai mare parte a Anților au coborât din Venedi, un trib cunoscut de istorici precum Tacitus, Ptolemeu și Pliniu cel Bătrân.

Cu toate acestea, utilitatea Geticii într’o aventură etnografică precisă a fost pusă la îndoială. Marcant în ceea ce privește îndoielile a fost Walter Goffart, care susținea că Getica a creat o poveste complet mitică a originii gotice și a altor popoare.

Curta mai susține că Iordanes nu avea o cunoaștere etnografică reală a ”Scythiei” (dar cine a avut?), în ciuda afirmațiilor că el însuși era un Goth (adică Get) și că s’a născut în Tracia. El a împrumutat foarte mult de la istoricii anteriori și a făcut legătura numai artificial între Sklaveni și Anți din secolul al VI-lea cu vechii Venedi, care au ”dispărut” de’a lungul secolului al VI-lea.

În timp ce era anacronic, el a folosit și o „strategie de narațiune modernizatoare”, în care evenimentele mai vechi – războiul dintre Ostro-geții lui Vithimiris (Vinitharius la Iordanes) și alani – au fost reeditate ca un război între Vinitharius și contemporanii Anți. În orice caz, nicio sursă din secolul al IV-lea nu’i menționează pe Anți, iar ”ostro-goții” s’au format doar în secolul al V-lea – în interiorul Balcanilor între geți, deci ei erau tot geți.

În afara respectului față de istoricii mai în vârstă, stilul narativ al lui Iordanes a fost influențat de dezbaterea lui polemică cu contemporanul său – Procopius. În timp ce Iordanes a legat Sclavinii și Anții de vechii Venedi, Procopius afirmând că ambii au fost denumiți odată Sporoi (Procopius, Istoria războaielor VII 14.29).

Sporoi sau Spori au fost, conform cercetărilor orientale romane efectuate de către Procopius (500-560), vechiul nume al Anților și Sclavenilor, două ramuri slave timpurii. Procopius a afirmat că Sclavenii și Anții vorbeau aceeași limbă, dar nu le’a urmărit originea comună înapoi la Veneți (ca Iordanes), ci la un popor numit „Sporoi”.  El a derivat numele din seria greacă („eu împrăștii grâu”), deoarece „au populat pământul cu așezări împrăștiate”.

Iordanes a scris despre slavi în lucrarea sa Getica (551):

”Deși provin dintr’o singură națiune, acum ei sunt cunoscuți sub trei nume, Veneți, Anți și Sclaveni”

(ab unastirpe exorti, tria nomina edderunt, id est Veneti, Antes, Sclaveni); adică slavii de Vest, slavii de Est și slavii sudici.

El a afirmat că Veneți au fost strămoșii Sclavenilor și Anților, cele două grupuri fiind obișnuiți să fie numiți Veneți, dar acum sunt ”în principal” numiți Sclaveni și Anți.

Conform istoricului ceh Francis Dvornik (1893-1975), Sporoii au fost, probabil, Spalii menționați de Iordanes (551) și Spaleii menționați de Pliniu cel Bătrân (77-79), dar potrivit Societății Americane de Studii Sârbe, mai degrabă decât să conecteze etnonimul sporoi cu Spali, care este puțin cunoscut, este mult mai probabil ca, după vechea viziune, să avem o interpretare grecească a numelui Sorpoi / Sorboi – legată de sârbi.

Tezaurul Pereshchepino poate fi considerat ca parte dintr’un tezaur al vreunui șef de trib al Anților, datând de la începutul secolului al VII – lea.

Oricare ar fi originea lor, Anții au fost în cele din urmă atacați și ”distruși” de Avarii panonici, la începutul secolului al VII-lea, sau cel puțin așa este acceptat la nivel oficial de către istorici, și asta doar pentru că nu au alte explicații pertinente.

Avarii nu au fost de sorginte turcică, ci mai curând tot de neam geto-scytic.

Regatul Avar, numit îndeobște Hanat deoarece a fost considerat de sorginte turcică, și’a avut întinderea în Europa Centrală, în special în Câmpia Panonică când în regiune, în 567 și’au început hegemonia Avarii, un neam nomad cu origini și afiliere etno – lingvistică incertă, considerați de unii turcici, de alții indo-europeni.

Noi considerăm că erau geto-scyți din stepa eurasiatică rupți de timpuriu din massa-geții de la Marea Caspică.

Izvoarele istorice fiind precare, este dificil de stabilit originea etnică a avarilor.

Potrivit cronicilor chinezești, avarii ar fi fost o ramură a poporului vorbitor al unui idiom indo-european și având numele chinezești Yüe-tschi (acceptat ca fiind un nume al geților) sau ”Cücen”.

Pe măsură ce Imperiul Göktürk s’a extins spre vest, hanul Bayan a condus un grup al Avarilor și Bulgarilor, stabilindu’se în cele din urmă în jurul anilor 568 în provincia romană Pannonia.

Sosirea în Europa

În 557, Avarii au trimis o solie la Constantinopol, marcând astfel primul lor contact cu Imperiul Bizantin – probabil încă din Caucazul de Nord. În schimbul aurului, ei au fost de acord să subjuge ”gintele nesăbuite” în numele bizantinilor. Ei au cucerit și au încorporat numeroase triburi nomade – Kutriguri și Sabiri – și i’au învins și pe Anți.

Prin 562, Avarii au controlat bazinul inferior al Dunării și stepele de la nord de Marea Neagră.  În momentul în care au sosit în Balcani, Avarii au format un grup eterogen de aproximativ 20.000 de călăreți.

După ce împăratul bizantin Iustinian I (527-565) i’a cumpărat, au avansat spre nord-vest în Germania. Cu toate acestea, opoziția francilor a oprit expansiunea Avarilor în această direcție.

Căutând bogate ținuturi pastorale, avarii au cerut inițial terenuri la sud de Dunăre în Bulgaria, dar bizantinii au refuzat, folosind contactele lor cu Göktürcii ca o amenințare împotriva agresiunii Avare.

Avarii și’au îndreptat atenția spre Câmpia Carpatică și spre apărările naturale pe care le  oferea. Cu toate acestea, bazinul carpatic a fost apoi ocupat de Geto-Gepizi.

Citește și: CONTINUITATEA GEȚILOR GEPIZI-GOȚI ȘI TEZAURUL GETIC DE LA ȘIMLEUL SILVANIEI ÎMPĂRȚIT ÎNTRE VIENA ȘI BUDAPESTA

În 567, Avarii au format o alianță cu Lombarzii – inamicii Gepizilor – și împreună au distrus o mare parte din Regatul Gepid. Avarii i’au convins pe Lombarzi să se mute în nordul Italiei, o invazie care a marcat ultima majoră mișcare geto-gotică în perioada marilor migrații.

Continuând politica lor de succes de a întoarce diferiți barbari unul împotriva celuilalt, bizantinii au convins Avarii să atace Sclavinii din Scythia Minor (Dobrogea); țara lor era bogată în bunuri și nu fusese niciodată cucerită înainte. După devastarea unei mari parți din teritoriul Sclavinilor, Avarii au revenit în Pannonia după ce mulți dintre supușii regelui Avar au dezertat de sub comanda împăratului bizantin.

Perioada Avară Timpurie (580-670)

În jurul anului 580, Regele Avar Bayan a stabilit supremația asupra majorității triburilor slave, bulgare și geto-gotice care trăiau în Pannonia și în Bazinul Carpatic. Când Imperiul Bizantin nu a putut să plătească subvenții sau să angajeze mercenarii Avari, aceștia au jefuit teritoriile balcanice.

”Avarii” prădând pământurile balcanice, imaginea reprezentându’ne mai curând niște nobili români (valahi)

Potrivit lui Menandru, Bayan a comandat o armată de 10.000 de bulgari Kutriguri și a cucerit Dalmația în 568, tăind efectiv legătura terestră bizantină cu Italia de Nord și cu Europa de Vest. Prin 582, avarii au capturat Sirmium, un fortăreață importantă din Pannonia. Când bizantinii au refuzat să mărească suma subsidiilor, așa cum a cerut fiul lui Bayan și succesorul lui Bayan al II-lea (din 584), Avarii au procedat și la capturarea Singidunum și Viminacium. Cu toate acestea, s’au întâlnit cu blocade în timpul campaniilor balcanice ale lui Mauriciu în anii 590.

Cu toate acestea, până în anul 600 Avarii au înființat un imperiu nomad care conducea o multitudine de popoare și se întindea din Austria de azi în vest până la stepa ponto-caspică din est.

După ce au fost învinși în patria lor, unii Avari s’au separat de bizantini în 602, dar împăratul Mauriciu (Flavius Mauricius Tiberius Augustus) a decis să nu se întoarcă acasă așa cum era obiceiul. El și’a menținut tabăra armatei dincolo de Dunăre pe parcursul iernii, iar greutățile care au rezultat acestui fapt au determinat armata să se revolte.

Acest lucru le’a dat Avarilor un răgaz necesar. Au încercat o invazie din nordul Italiei în 610. Războiul civil bizantin în curs de desfășurare a determinat o invazie persană și, după 615, Avarii s’au bucurat de mână liberă în Balcani neînfrânați de nimic.

”În fiecare an, hunii [Avarii] au venit la slavi, pentru a petrece iarna cu ei; apoi au luat nevestele și fiicele slavilor și au adormit cu ei, iar printre alte maltratări [deja menționate], slavii au fost, de asemenea, obligați să plătească taxe hunilor. Dar fiii Hunilor, care au fost crescuți odată cu soțiile și fiicele acestor Venedi, nu mai puteau suporta în cele din urmă această asuprire și au refuzat supunerea sub Huni și au început, așa cum am menționat deja, o rebeliune. Când armata Venedilor s’a ridicat împotriva hunilor, comerciantul Samo a participat, de asemenea. Și astfel bravura lui Samo s’a dovedit în mod minunat, o masă imensă de huni care au căzut sub sabia Wenedilor.” -  Cronica lui Fredegar , Cartea a IV-a, secțiunea 48, scrisă capoximativ în 642.

Regatul Avar în jurul anului 650

În timpul negocierilor cu împăratul Heraclius sub zidurile Constantinopolului din 617, Avarii au lansat un atac surpriză. Pentru că nu au reușit să ocupe centrul orașului, au jefuit suburbiile orașului și au luat 270.000 de captivi. Plățile în aur și mărfuri către Avari au atins suma record de 200.000 de solidi (solidus a fost o monedă de aur emisă pentru prima oară în vremea lui Constantin cel Mare și care a circulat din 309 în Imperiul roman până la reforma monetară a lui Alexie Comnenul) cu puțin timp înainte de anul 626.

În 626, asediul Constantinopolului de către o forță comună Avaro-Sassanidă a eșuat. După această înfrângere, puterea politică și militară a avarilor a scăzut. Sursele bizantine și ale francilor au documentat un război între avari și oponenții lor din Vlăsia Slavă, a Wenedilor.

În anii ’30, Samo, conducătorul franc al primei organizări politice slavice cunoscută sub numele de Uniune tribală a lui Samo sau regiunea lui Samo, și’a sporit autoritatea asupra țărilor nord-vest dle Regatului Avar, în detrimentul avarilor, afirmând până la moartea sa în 658. Datorită vitejiei lui și a calităților militare, slavii l’au ales ca rege al alianțelor de triburi numite Imperiul Samo (623–658). După moartea lui Samo în anul 658 s’a destrămat și această alianță slavă.

Cronica Fredegar a înregistrat că, în timpul rebeliunii lui Samo în 631 d.Hr, 9.000 de bulgari conduși de Alciocus în vestul Pannoniei (Bavaria de azi), unde Dagobert a masacrat cei mai mulți dintre ei. Ceilalți 700 s’au alăturat Wenedilor.

Pe vremea regatului lui Samo, Kubrat al clanului Dulo a condus o revoltă de succes pentru a pune capăt autorității Avare peste Câmpia Panonică; el stabilind ceea ce bizantinii numise Patria Onoguria, „patria Onogurilor”. Războiul civil, sau cel puțin o luptă de succesiune în Onoguria între forțele comune Kutrigure și Utigure, a izbucnit prin 631 până în 632. Puterea forțelor Avarilor Kutriguri a fost zdruncinată, iar Avarii au intrat sub controlul Patriei Onoguria.

De asemenea, în conformitate cu lucrarea lui Constantin al VII – lea, De Administrando Imperio (secolul al X-lea), un grup de croați separați de croații albi au trăit în Croația Albă și au venit din proprie voință sau au fost chemați de împăratul bizantin Heraclius (610-641), pentru a lupta a’i învinge pe Avari, după care și’au organizat în cele din urmă propriul lor principat în Dalmația.

Perioada Avară Mijlocie (670-720) și târzie (720-804)

Odată cu moartea lui Samo, unele triburi slavice au intrat din nou sub conducerea Avarilor. Kubrat a murit în 665 și a fost urmat de Batbayan din Vechea Bulgarie Mare. Până în 670, cronica vieneză înregistrează că, în 677, etnia „Ungri” (Onogur Bulgar) a fost stabilită definitiv în Pannonia.

După moartea lui Kubrat sau câțiva ani mai târziu în timpul lui Bezmer, imperiul a fost dizolvat în 5 ramuri. Două dintre ele (conduse de Batbayan și Kotrag) au fost supuse de imperiul Khazar, iar cea de’a patra condusă de Asparukh a întemeiat Imperiul bulgar al Dunării și l’a consolidat prin victoria de la Ongal.

Cea de’a patra ramură s’a mutat în Ravenna, iar cea de’a cincea, condusă de Kuber, s’a mutat în Regatul Avar.

Potrivit miracolelor Sfântului Demetrius, alianța avaro-slavă din nordul Carpaților a forțat în sud Bulgarii din Onoguria de Vest (Sirmium) în aproximativ același moment în care Bătălia de la Ongal a avut loc la sud de Carpații Orientali. Noul element etnic marcat de clești de păr pentru pigtailuri; șabloane curbate, cu un singur tăiș; largi, arcuri simetrice marchează perioada mijlocie Avaro-Bulgară (670-720).

Bulgarii din Onogur sub conducerea lui Kuber, expulzat din vestul Onoguriei (Sirmium), s’a mutat spre sud, stabilindu’se în regiunea actuală a Macedoniei. Bulgarii din Onoguria, conduși de Hanul Asparukh – tatăl Hanului Tervel – stabilit permanent pe Dunăre (c. 679-681), extindea primul imperiu bulgar din Onoguria, în Bulgaria.

Deși imperiul Avar a scăzut la jumătate din dimensiunea sa inițială, noua alianță avaro-slavă și’a consolidat conducerea spre vest de părțile centrale ale bazinului mijlociu-dunărean și și’a extins sfera de influență spre vest spre bazinul vienez.

Au apărut noi centre regionale, cum ar fi cele din apropiere de Ozora și Igar – județul Fehér din Ungaria. Aceasta a întărit baza de putere a Avarilor, deși cea mai mare parte a Balcanilor se afla acum în mâinile triburilor slave, deoarece nici Avarii, nici bizantinii nu au reușit să’și reafirme controlul.

Un nou tip de ceramică – așa-numita ceramică ”Devínska Nová Ves” – a apărut la sfârșitul secolului al VII-lea în regiunea dintre Dunărea de Mijloc și Carpați. Aceste vase erau asemănătoare cu ceramica manuală din perioada anterioară, dar obiectele fabricate pe roți au fost găsite și în localitățile din Devínska Nová Ves.

Cimitirele mari de înhumare găsite la Holiare, Nové Zámky și în alte locuri din Slovacia, Ungaria și Serbia de la începutul perioadei din jurul anului 690 arată că rețeaua așezărilor din bazinului carpatic a devenit mai stabilă în perioada târzie a Avarilor.

Cele mai populare motive din perioada Avară târzie – griffins și tendril – de decorare a curelelor, monturilor și al altor artefacte legate de războinici – pot reprezenta fie nostalgie pentru trecutul nomad pierdut, fie dovedește un nou val de nomazi care sosesc din stepele pontice la sfârșitul secolului al VII-lea.

Potrivit istoricilor care acceptă această din urmă teorie, imigranții ar fi putut fi Onogurii sau după alții, Alanii. Totuși, studiile antropologice ale scheletelor indică prezența unei populații cu caracteristici mongoloide, deci nu erau alani, cu siguranță.

Regatul în perioadele de mijloc și târzii a fost un produs al simbiozelor culturale dintre elementele slavice și originale ale Avarilor, cu o limbă slavă ca lingua franca sau cea mai comună limbă, ceea ce arată că nu aveau o limbă atât de diferită de a băștinașilor.

În secolul al șaptelea, Regatul Avar a deschis o ușă pentru expansiunea slavică demografică și lingvistică în regiunea Adriatică și Marea Egee.

La începutul secolului al VIII-lea, în bazinul carpatic a apărut o nouă cultură arheologică așa-numita cultură „griffin și tendril”. Unele teorii, inclusiv teoria „dublei cuceriri” a arheologului Gyula László, o atribuie sosirii unor noi coloniști, cum ar fi maghiarii timpurii, dar acest lucru este încă în dezbatere. Arheologii maghiarii Laszló Makkai și András Móczy atribuie această cultură unei evoluții interne a Avarilor care rezultă din integrarea emigranților bulgari din generația anterioară a anilor 760.

Potrivit lui Makkai și a lui Mócsy, „cultura materială – arta, îmbrăcămintea, echipamentul, armele – din perioada târzie Avară / Bulgară au evoluat în mod autonom față de aceste noi baze”. Multe regiuni care au fost odată importante centre ale imperiului Avar și’au pierdut semnificația în timp ce au apărut altele noi. Deși cultura materialelor Avare găsită pe o mare arie a Balcanilor de Nord poate indica existența unor Avari, probabil reprezintă și prezența unor slavi independenți care au adoptat obiceiurile avare.

Declinul treptat al puterii Avarilor s’a accelerat până la căderea sa rapidă într’un singur deceniu. O serie de campanii franceze din anii 790, începând din anul 791, s’au încheiat cu cucerirea teritoriuluilui Avar după opt ani. Campania din 791 s’a încheiat cu succes, deși nu s’au purtat bătălii.

Avarii au fugit înainte ca armata carolingiană să sosească pe Dunăre, în timp ce o boală a adus moartea majorității cailor Avarilor. Luptele tribale au început, arătând slăbiciunea regatului avar.

Francii fuseseră susținuți de slavii care au înființat centre politice pe teritoriul fostului regat Avar. Unul dintre fiii lui Carol cel Mare a capturat o tabără mare, fortificată, cunoscută sub numele de „inel”, care conținea o mare parte din prada din campaniile anterioare ale Avarilor.

În 796, căpeteniile Avare s’au predat și au acceptat creștinismul, Pannonia fiind cucerită. Potrivit Annales Regni Francorum, Avarii au început să se supună francezilor începând cu anul 796. Cântecul ”De Pippini regis Victoria Avarica” care sărbătorește înfrângerea avarilor de la Pepin din Italia în 796 încă mai supraviețuiește. Francii au botezat mulți avari și i’au integrat în Imperiul franc.

Numărul tot mai mare de dovezi arheologice din Transdanubia presupune, de asemenea, o populație avară în bazinul Carpatic la sfârșitul secolului al IX-lea. Constatările arheologice sugerează o prezență substanțială, târzie a Avarilor în Câmpia Mare a Ungariei, totuși este dificil să se determine o cronologia corectă.

Rezultatele preliminare ale noilor săpături implică, de asemenea, că teoria cunoscută și acceptată în mare măsură a distrugerii zonei de control a Avarilor este depășită, depopularea dezastruoasă a Regatului Avar nu s’a întâmplat niciodată, așa cum nu s’a petrecut niciodată, de altfel și nicăieri nici dispariția geților. Odată pierdut controlul politic, au devenit supuși și ei la rândul lor la fel cum au fost și geto-românii din Carpați.

În 799, unii Avari s’au revoltat.

În 804, Imperiul bulgar a cucerit ținuturile sudice ale Avarilor din Transilvania și sud-estul Pannoniei până la fluviul Dunărea de mijloc, iar mulți Avari au devenit supuși ai Imperiului Bulgar.

Hanul Theodorus, convertit la creștinism, a murit după ce i’a cerut lui Carol cel Mare ajutorul în 805; el a fost urmat de Hanul Abraham (Avraam), care a fost botezat ca nou client franc (și nu ar trebui să se presupună din numele său că acesta a fost mai degrabă Khavar decât Pseudo-Avar).

Francii au transformat teritoriile Avare sub controlul lor printr’un marș militar.  Jumătatea Pannoniei de est a fost apoi acordată Prințului slav Pribina, care a stabilit principatul Balaton, în 840. Într’o vreme când slavii Carentani nu erau încă diferențiați între Slovaci, Sloveni, Croați și alții, principatul a fost întemeiat de către cneazul Pribina venit din Moravia Mare în anul 847. I’a succedat fiul său, cneazul Koțel. A continuat să existe, în vest, până când a fost împărțită între carintieni și cei de est în 871. Francii au cucerit principatul, transformându’l într’un marchizat, în 876. În 896 a fost definitiv cucerit de Maghiari, iar populația slavă a fost treptat maghiarizată.

Istorie

Potrivit lui Pohl, o prezență Avară în Pannonia este sigură în 871, dar după aceea numele nu mai este folosit de cronicari.

Pohl scria:

”Pur și simplu s’a dovedit imposibilă menținerea unei identități a Avarilor după ce instituțiile Avare și pretențiile mari ale tradiției lor au eșuat.”

Regino a scris de asemenea, despre ei în anul 889.

Înregistrările bizantine, printre care ”Notitia episcopatuum”, ”Additio patriarchicorum thronorum” de Neilos Doxopatres , ”Chronica” lui Petrus Alexandrinus și ”Patriarhatul Notitia” menționează existența Avarilor din secolul al 9-lea ca o populație creștină.

Avarii s’au amestecat deja cu mai mulți slavi de’a lungul generațiilor și mai târziu au intrat sub conducerea politică a unor forțe externe, precum Francii, Bulgaria și Marea Moravie. Avarii din regiunea cunoscută sub numele de ”solitudo avarorum” numită curent – Alföld – a dispărut într’un arc de trei generații în Ungaria, așa cum și’au pierdut identitatea și alte etnii din această zonă, inclusiv geto-românii.

Ei s’au unit încet cu slavii pentru a crea un popor vorbitor de limbă geto-slavonă bilingvă care a fost supus dominației franceze; iar invadatorii maghiari au găsit acest popor compozit la sfârșitul secolului al IX-lea.  De Administrando Imperio, scrisă în jurul anului de 950, menționează în mod clar prezența unei populației Avare în regiunea Croației moderne.

Geto-Românii (Valahii)

Asupra apariției valahilor pe scena istoriei nu vom insista foarte mult, doritorii vor putea să studieze și aici mai multe detalii:

GETO-VLAHO-ROMÂNII, UN CONTINUUM ETNIC IMPOSIBIL DE CONTESTAT

Originile termenului de valah se regăsesc cu mult inainte de apariția proto-românilor, mai precis la populațiile de origine germanică în ale căror idiomuri, ”walha” desemna celții din triburile vecine, una dintre dovezile în acest sens fiind denumirea străveche a vechilor celți din sudul Britaniei, galezii sau Welsh.

Odată cu ocuparea Galiei de catre Roma, denumirea își schimba sensul, definind acele populații ”romanizate”.

De abia odată cu venirea slavilor in Europa, sensul de valah se va aplica strict populației de la nordul Dunarii, ca o ”recunoaștere” a descendenței acesteia din Imperiul Roman, cel puțin așa cum se credea. În realitate noi avem nu doar cu cei din Italia de azi, obârșie comună, ci cu toate popoarele europene, inclusiv cu slavii.

Azi se cunoaște că toate limbile europene au o geneză comună dintr’o limbă străveche, din care se trag și unele limbi asiatice, precum sanscrita, persana, iraniana etc. Cu alte cuvinte a existat cândva un popor arhaic (cărora i se spune generic, de origine ”indo-europeană”) din care se trag toate aceste popoare actuale.

Cronicile bizantine, începand cu secolul al X-lea, vor defini comunitățile de pe teritoriul fostei provincii romane Dacia cu acest apelativ: valah, vlah, walsh.

La fel se va întâmpla și cu celebra cronica ungară a notarului Anonymus, care pomenește în repetate rânduri prezența valahilor, vlahilor, volohilor sau a blascilor în Transilvania și la nordul Dunării.

Printre alte mențiuni ale prezenței valahilor în zona nord dunăreană se numără:

Scrierile cartografului armean Chorenatsi, cel care în secolul a IX-lea pomenește prezența Țării Balakilor (Blahilor) în nordul Dunării;

Cronica turcească din secolul al IX-lea, Ogusmane, care menționează existenta unei țări a valahilor, situată la nordul Dunării și la nordul Mării Negre, până la Nipru;

1120 – Preotul Goderfius von Viterbium, cel care in 1120, în ”Gesta Henrici”, pomenește Blachina – Țara Blahilor – printre cuceririle Romei;

1167 – Scriitorul bizantin Kinnamos, care in 1167 vorbește despre valahi ca despre coloniștii romani;

Literatul persan Gardizi, care în secolul al XI-lea mentioneaza prezența unui popor creștin de origine latină, situat între neamurile rușilor, bulgarilor și ungurilor;

Cronica împaratului german Frederick-Barbarossa, cel care amintește existența unei țări numite Valahia între Muntii Carpați și Dunăre;

Mențiunea din cronicile khazare a Țării Ardil – Ardeal – este un nume preluat de triburile asiatice și transformat în Erdely.

Perioada Kubrat

În Nominalia hanilor bulgari, Kubrat este menționat Kurt, fiind membru al clanului Dulo și conform căreia nașterea lui este dată în calendarul Bulgar de semnul boul (shegor vechem). De asemenea, spune că vârsta lui era de 60 de ani. Presupunând durata de viață este menită, aceasta ar pune moartea sa în 653 sau 665 AD. Astfel, data morții lui Kubrat în funcție de sursele istorice și arheologice este plasată între anii 650 și 665 d.Hr. În mod corespunzător, nașterea lui ar fi putut fi între 590 și 615 dacă teoria lui Somogyi este corectă.

Bulgarii, un popor nomad turcic, au provenit din Confederația Hunică din secolul al 5-lea și l’au considerat pe Attila drept primul lor conducător. La moartea lui Attila, triburile care mai tarziu au format bulgarii s’au retras în est în Pasul dintre Marea Neagră și Caspică. Triburile bulgare vestice s’au alăturat lui Khvarat, în timp ce bulgarii din est au intrat sub Hanatul occidental turc până la sfârșitul secolului al VI-lea.

Teofanul Mărturisitorul l’a numit „regele Hunilor Onogunduri”.  Patriarhul Nichifor I (758-828) l’a numit „domnul Onuğundur” Kubrat  și „domnitorul Onuğundur-Bulgar”.

Ioan de Nikiu (n . 696) l’a numit ”șeful hunilor”. D. Hupchick l’a identificat pe Kubrat ca „Onogur”, P. Aur ca ”Oğuro-BULGAR”,  H.J. Kim ca ”huni bulgari”.

Potrivit lui H.J. Kim, Onogundur / Onogur făceau evident parte din confederația Bulgară.

Marea Bulgarie veche și migrația bulgarilor

Kubrat și’a petrecut viața timpurie la palatul imperial al imperiului bizantin din Constantinopol, în timp ce istoricul bizantin al secolului al VII-lea, Ioan de Nikiu, povestește:

”Acest proiect se referă la Kubratos, șeful hunilor, nepotul lui Organa, care a fost botezat în orașul Constantinopol și a fost primit în comunitatea creștină în copilărie și a crescut în palatul imperial. Iar între el și cel în vârstă Heraclius a avut loc o mare afecțiune și pace, iar după moartea lui Heraclius, el și’a arătat afecțiunea față de fiii săi și de soția sa Martina din pricina bunătății [lui Heraclius]. După ce a fost botezat cu botezul dătător de viață, el a biruit toți barbarii și păgânii prin virtutea botezului sfânt. Acum, atingându’l, se spune că el a susținut interesele copiilor lui Heraclius și s’a opus celor ale lui Constantin.”

Fie că era un copil sau un adult tânăr în timpul petrecut în Constantinopol este neclar. Momentul exact al acestui eveniment este, de asemenea, necunoscut, dar probabil coincide cu domnia împăratului Heraclius (r. 610-641). Convertirea lui sau a lui Organa către creștinism este plasată în jurul anului 619 d.Hr.

Se pare că tânărul Kubrat a făcut parte din coaliția planificată și inițiată de Heraclius sau Organa, împotriva alianței Sasanide-Avare. Aceasta coincide cu alte alianțe ale lui Heraclius cu popoarele de stepă, toate în interesul salvării Constantinopolului.

Kubrat, în 635, potrivit lui Nichifor I , „domnitorul Onoğundur- bulgari, s’a revoltat cu succes împotriva Avarilor și a încheiat un tratat cu Heraclius”.

S’a format Statul Marea Bulgarie (Magna Bulgaria).

Potrivit lui Nichifor I, Kubrat a instruit cinci fii ai săi (Batbayan, Kotrag, Asparuh, alte două nemenționate sunt considerate a fi Kubrat și Alcek) pentru a ”nu se separa locul lor de locuință unul față de celălalt, astfel încât prin a fi în concordanță unii cu alții, puterea lor să poată să prospere”.

Cu toate acestea, unirea tribală liberă s’a rupt sub tensiuni interne și în special în presiunea Khazarilor dinspre Est.

Moartea lui Kubrat

Kubrat și fii de Dimitar Gyudjenov (1926)

Tezaurul Pereshchepina a fost descoperit în 1912 de câțiva țărani ucraineni în vecinătatea Poltavei, în satul Malo Pereșcepîne. Se compune din obiecte de aur și argint diverse, cu o greutate totală de peste 50 kg din perioada migrațiilor, inclusiv un inel care i’a determinat pe cercetători să identifice situl ca mormânt al lui Kubrat.

Inelul a fost înscris în greacă „Chouvr (á) tou patr (i) k (íou)”, indicând demnitatea patriciană pe care el a obținut’o în lumea bizantină.

Comoara indică o relație strânsă între bulgari și bizantini, de exemplu, brățările erau influențate sau făcute de un aurar bizantin. Primele monede de comori au fost emise după 629, de Heraclius, iar ultima c. 650 d.Hr., de către Constans II, care poate fi asociat cu cucerirea Khazară viitoare.

Kubrat a murit ”când Constantin a fost în Occident”, undeva în timpul domniei lui Constans II (641-668).

Krum

Krum a fost un Han proto-bulgar în perioada: 796 / 803 – 814. În timpul domniei, sale teritoriul Bulgariei dunărene s’a dublat, având granițele de la Dunărea mijlocie la Nipru și de la Odrin la Munții Tatra.

Există două ipoteze despre originea familiei lui Krum. Potrivit primei ipoteze, familia sa a provenit din Pannonia, unde stăpâneau Avarii. Potrivit celeilalte ipoteze (mai populară), Krum s’ar fi născut în Macedonia. Tatăl său, Toktu, a fost un membru al unei familii nobile proto-bulgare şi a devenit un conducător al Bulgariei dunărene în anii 766-767.

Probabil făcea parte dintr’o ramură a clanului „regal” turcic Dulo care s’a stabilit în Macedonia, ramură condusă de Kubrat şi care a înfiinţat un nou stat bulgar, cu ajutorul slavilor. Mama lui Krum, Lana (sau Svetlana) era de origine slavă.

Stabilirea noilor frontiere

În anul 805, Krum a profitat de înfrângerea regatului Avarilor pentru a înfrânge restul Avarilor şi pentru a’şi extinde autoritatea sa peste Munţii Carpaţi, în Transilvania, şi de’a lungul Dunării în estul Pannoniei. Bulgaria a avut astfel frontieră comună cu Imperiul franc, cu urmări importante în politica dusă de succesorii lui Krum.

Conflictul cu Nichifor I Genikos

Nicefor I (Nikeforos Genikos), scris și Nichifor (n. 760 e.n., Pisidia, Turcia – d. 26 iulie 811 d.Hr.., Pliska, Bulgaria), a fost un împărat bizantin între 802 și 811, fiind întemeietorul dinastiei focide.

Descendent dintr’o familie de origine arabă, Nichifor a fost numit ministru de finanțe (logothet) în timpul împărătesei Irina Ateniana. În 802, ajutat de patricieni și eunuci, a obținut tronul, în 803 asociindu’l la tron și pe fiul său, Staurakios (Stavrakios). Nichifor a fost nevoit să facă față la două revolte împotriva sa.

Nichifor s’a angajat într’o reorganizare generală a Imperiului Roman, creând noi teme (provincii) în Balcani (unde a inițiat reelenizarea prin reinstalarea grecilor din Anatolia) și consolidând frontierele. Având nevoie de sume mari pentru a’și spori forțele militare, s’a așezat cu mare energie pentru a mări veniturile imperiului.

Prin impozitele grele el a pierdut favoarea supușilor săi și, în special, a clerului, pe care de altfel căuta să’l controleze ferm. Deși a numit un iconodul, Nichifor în calitate de patriarh, împăratul Nichifor a fost portretizat ca un ticălos de către istoricul ecleziast Teofan Mărturisitorul.

În 803, Nichifor a încheiat un tratat, numit ”Pax Nicephori”, cu Carol cel Mare, dar a refuzat să recunoască demnitatea imperială a acestuia. Relațiile s’au deteriorat și au condus la un război împotriva Veneției în anii 806-810. După război, Veneția, Istria, Dalmația și sudul Italiei au fost încorporate în Imperiul Bizantin.

Conflictul a fost rezolvat numai după moartea lui Nichifor, iar Veneția, Istria, coasta dalmată și Italia de sud au fost repartizate în Est, în timp ce Roma, Ravenna și Pentapolis au fost incluse în regiunea vestică.

În anul 811, Nicefor a invadat Bulgaria, l’a înfrânt pe hanul Krum, conducătorul bulgarilor și a cucerit capitala Pliska. Dar la întoarcerea spre Constantinopol, pe 26 iulie 811, Nichifor a fost împresurat, înfrânt și ucis de bulgari.

La rândul său, Krum s’a angajat într’o politică de expansiune teritorială. În 807 forţele bulgare au învins armata bizantină în valea Strumei. Trupele bulgare au capturat aproximativ 332 – 348 kilograme de aur și a ucis mulți soldați inamici, inclusiv toți strategii și majoritatea comandanților.

În 809, oştirea lui Krum a asediat şi a forţat capitularea cetăţii Serdica (Sofia). După asediu a omorât garnizoana bizantină, de 6.000 de oşteni, în ciuda promisiunii lui Krum că viaţa acestora va fi cruţată.

Actul a provocat reacţia împăratului bizantin Nichifor (Nichifor) I, care a dispus strămutarea populaţiei din Anatolia şi de a o coloniza de’a lungul frontierei pentru a o proteja. Nichifor I a încercat, fără succes, să recupereze şi să refortifice Serdica.

La începutul anului 811, Nichifor I a întreprins o expediţie de amploare împotriva Bulgariei.

Theophanes a scris că Împăratul „a fost descurajat de gândurile sale rele și sugestiile consilierilor săi care se gândeau ca el”. Unii dintre șefii săi militari considerau că invazia Bulgariei este imprudentă și prea riscantă, dar Nichifor era convins de succesul său final.

În iunie a invadat terenurile bulgare și a mers prin trecătorile Balcanilor către capitala Pliska. A înaintat până la Marcellae (lângă Karnobat). Aici, Krum a încercat să negocieze cu el la 11 iulie 811, dar Nichifor a decis să’şi continue campania.

Pe 20 iulie, Nichifor a împărțit armata în trei coloane, fiecare marșând printr’o altă rută spre Pliska. El s’a confruntat cu puțină rezistenț, armata lui a reuşit să evite ambuscadele bulgarilor din Munţii Balcani şi a învins o oaste care încercau să blocheze înaintarea bizantinilor în Moesia. După trei zile, a ajuns în capitala unde bizantinii au întâlnit o armată de 12 000 de soldați de elită care păzeau cetatea. Bulgarii au fost învinși și majoritatea au pierit.

O altă armată de 50.000 de oameni, adunată în grabă, a fost învinsă în faţa zidurilor capitalei bulgare Pliska, care a căzut în mâinile împăratului la 20 iulie.

Aici, Nichifor, care înainte de a deveni împărat fusese ministru de finanţe, a ajutat personal la strângerea tezaurului lui Krum. Împăratul a rechiziționat tezaurul lui Krum, a ascuns’o și nu a permis să ajungă în mâinile trupelor sale. Totodată a permis oştirii sale să prade şi să incendieze Pliska.

Hanul Krum a încercat din nou să negocieze pacea. Potrivit istoricului Theophanes, proclamarea lui Krum a spus:

”Iată’te, ai câștigat. Așa că luați ce vreți vă rog și mergeți cu pace.”

Noua tentativă diplomatică din partea lui Krum a fost respinsă.

Nichifor, încrezător de succesul lui, îl ignora. El credea că Bulgaria a fost complet cucerită.

Mihai Sirianul, patriarhul Iacobinilor sirieni din secolul al XII-lea, a descris în Cronica sa brutalitatile și atrocitățile trupelor lui Nichifor:

”Nichifor, împăratul romanilor, a năvălit asupra ţinuturilor bulgarilor: el a fost victorios şi a ucis un număr mare dintre aceştia. El a ajuns în cetatea de scaun a acestora, a cucerit’o şi a devastat’o. Sălbăticia lui a mers până acolo că a ordonat să fie aduşi copii mici în faţa sa, să fie puşi la pământ şi ucişi, spărgându’li’se capetele cu pietre. Ostașii bizantini au jefuit și au ars câmpurile neculese, au tăiat tendoanele boilor, oi și porci au fost sacrificați.”

În timp ce Nichifor I şi armata sa se ocupau cu jaful, devastările şi incendierea capitalei bulgarilor, Krum şi’a mobilizat poporul (inclusiv femeile și mercenarii Avari) pentru a face alte capcane şi ambuscade în trecătorile munţilor. Pe drumul spre Constantinopol, împăratul a primit informaţii despre pregătirile de luptă ale lui Krum.

Inițial, Nichifor intenționa să treacă prin Moesia și să ajungă la Serdica înainte de a se întoarce la Constantinopol, dar după primirea veștilor despre aceste pregătiri pentru luptă și’a schimbat decizia și a ales calea cea mai scurtă spre capitala sa.

Împăratul prea credincios a neglijat să cerceteze înainte. La 25 iulie, armata lui a intrat în trecătoarea Vărbica, dar cavaleria lui i’a spus că drumul era blocat cu ziduri groase de lemn, iar detașamentele lui Krum priveau de pe înălțimile din jur.

Împăratul a devenit panicat de situație și a spus în repetate rânduri tovarășilor săi:

”Chiar dacă am avea aripi, nu vom putea scăpa de pericol.”

Înainte de a se retrage, trupele lui Krum au blocat și intrarea în vale. În zori, la 26 iulie, bizantinii au fost împresuraţi în trecătoarea Vărbica. Armata lui Krum s’a repezit și au început să’i ucidă pe acei bizantini panicați și încurcați în totalitate. Bizantinii s’au opus fără rezerve pentru un timp scurt și au pierit. După ce au văzut soarta tovarășilor lor, următoarele unități au fugit imediat.

Trupele bizantine au ars zidul în mai multe locuri, dar pe măsură ce se grăbeau să treacă peste el, au căzut în șanț împreună cu părțile arzânde ale palisadei. Aproape toți au pierit; unii au fost uciși de sabie, alții s’au înecat în râu sau au fost răniți și au murit după ce au căzut de pe zid, alții dintre ei au murit în foc.

Nichifor a fost ucis în luptă, împreună cu un număr mare de oşteni. Printre nobilii uciși au fost patricienii Theodosios Salibaras și Sisinnios Triphyllios. Garda imperiala i’a dus fiul, Staurakios, în siguranţă, departe de luptă, după ce Staurakios a fost rănit de o lovitură în gât care l’a paralizat. Se spune că numai câțiva au supraviețuit înfrângerii.

Potrivit tradiţiei, Krum a dispus ca ţeasta împăratului Nichifor să fie preparată, încrustată cu argint, şi a folosit’o drept cupă pentru vin. Aceasta i’a sporit faima asupra cruzimii sale şi, împreună cu invaziile şi jafurile sale ulterioare pe teritoriul bizantin, i’au adus porecla de Noul Sanheribn (în akkadiană – Sîn-ahhī-erība = Sin (zeul lunii).

Bătălia de la Pliska a fost una dintre cele mai mari înfrângeri din istoria bizantină și amintirea despre ea a împiedicat conducătorii bizantini să’și mai trimită trupele la nord de Balcani mai bine de 150 de ani după aceea, ceea ce a dus la creșterea influenței și extinderii Bulgariei la vest și la sud în Peninsula Balcanică, rezultând o mare întindere teritorială a Primului Imperiu Bulgar.

În ciuda acestei victorii ale lui Krum, mulți bulgari mongoloizi au fost uciși. Aceste pierderi coroborate cu pierderile de peste un secol în care vor muri și ultimii bulgari, va duce la exterminarea și ultimelor rămășițe mongoloide ale asiaticilor, chiar dacă alături de ei își pierd viața numeroși geto-români din sudul Dunării.

Episodul lichidării bulgarilor este menţionat de mai mulţi cronicari bizantini: Nichifor Gregoras (1290-cca 1361), p.497,499, Theodor Skutariates (sec. XIII), p. 435, 437, (1217-1282), p. 399. etc.

Ioan Zonaras (sec. XII) scrie:

”Câţi au ajuns în mâinile lui Kegen, unii au fost trecuţi prin sabie, alţii au fost vânduţi, ca sclavi, pe bani. Iar mulţimea rămasă acasă s’a socotit că va fi de folos romeilor (grecilor din Bizanţ n.n.), dacă, după ce va fi lipsită de arme, va fi colonizată în ţara bulgarilor, care era pustie în cea mai mare parte a ei, deoarece neamul acela fusese de curând nimicit”, (p. 223), vol.III Fontes historiae Daco-Romane.

Odată cu exterminarea totală a bulgarilor asiatici și nu a ”bulgarilor” băștinași (adică geto-românii), în toamna anului 1018, urmaşul regelui Samuilă, Ioan Vladislavul, român şi el ca şi Samuilă, luptând în continuare contra grecilor bizantini, cu trupele sale de români sud dunăreni, este învins şi moare pe câmpul de luptă.

Astfel se încheie definitiv existenţa Condomeniului româno-bulgar, pe care istoricii bulgari şi ruşi de astăzi, îl numiseră ”Bulgaria” după numele dat temei (provinciei), de către bizantini !

În anul 1021, prin cucerirea Sremului de pe Dunăre, Bizanţul reuşi să sfarme ultimele rămăşiţe ale rezistenţei din ambele ei părţi componente – răsăriteană şi apuseană – a românilor sud-dunăreni şi care au căzut sub jugul greco-bizantin, cu funcţionari şi cler grecesc, fiind împovărată cu obligaţii materiale. După lichidarea bulgarilor mongoloizi şi de neconfundat cu vlahii, populaţia locală de fapt, cronicile timpului nu’i mai amintesc pe bulgari.

Vă vom prezenta şi alte dovezi care probează dispariţia bulgarilor după anul 1018.
Între anii 1185 – 1186, se produce răscoala vlahilor sub conducerea fraţilor Petru şi Asan, Revoltele ulterioare, la care se scrie că au luat parte ”bulgarii”, sunt a locuitorilor împotriva abuzurilor bizantine, după care se întemeiază Țaratul Vlahilor.

Părerea d-lui G. Gheorghe despre unii scriitori care mai amintesc despre ţaratul bulgar după exterminarea bulgarilor:

”Este de mirare de unde şi pe ce considerente unii istorici numesc acest ţarat fie bulgar, fie vlaho-bulgar, deoarece, la acest moment istoric, picior de bulgar nu mai putea fi găsit la sudul Dunării, ca de altfel în nicio zonă din Europa.”

Şi în continuare, autorul citează câţiva cronicari bizantini.

Leon Diaconul, scrie despre evenimentele care au avut loc între 959 şi 976 şi la care şi el a fost martor, la reprimarea de către Vasile II împăratul Bizanţului a revoltei antibizantine a ţarului Samuilă la 986, când a început acţiunea de lichidare a bulgarilor mongoloizi, din Peninsula Balcanică.

Cronicarul (L.D.) numeşte Bulgaria, Ţara Moesilor.

De asemenea, Ana Comnena (1083 – după 1148) a scris o cronică a lui Alexie I Comnenul, tatăl ei, dar nu menţionează nicio luptă cu aşa-zişii bulgari. Împăraţii bizantini posteriori lui Vasile II, au purtat războaie cu scyţii (ruşii, pecenegii, cumanii), cu misii (vlahii), cu sarmaţii, cu celţii (normanzii), cu hunii (ungurii), dar niciodată cu bulgarii mongoloizi care au fost exterminaţi între 986 şi 1018.

Cine cutreieră Bulgaria contemporană cu greu va găsi picior de mongoloid, și mai ales unul care să nu fie tătar, ci urmaș veritabil al vulgarilor de la Volga, că doar nu erau și aceștia tot indo-europeni, adică frați cu geții, nu’i așa?

Toate izvoarele ne prezintă acești bulgari ca pe niște oameni ai rasei mongoloide. De aceea românii de azi trebuie să facă o distincție clară între proto-bulgarii asiatici de origine altaică și bulgarii de azi care în mare parte sunt urmașii geto-românilor sud-dunăreni, care vorbesc o limbă slavonă (bisericească) introdusă în spațiul bizantin de geto-românii Chirilă și Metodiu, originari din Salonic, o limbă căreia pe întinsul așa-zis slav limbii i s’a imprimat, treptat, însușirea bolnăvicioasă, mai ales a pseudo-slavilor de a inversa sensul originar al cuvintelor paleo-slave.

Cu toate acestea, există numeroși români care nu sunt recunoscuți ca minoritate în Bulgaria, deși sunt aproape 300 000 de vorbitori de limbă română. De aici decurg toate celelalte neajunsuri: nu au dreptul la școală în limba lor, nu au reprezentant în Parlament, nu au dreptul la slujbă religioasă în limba maternă. Toate acestea se întâmplă, și nu doar în Bulgaria, ci și în Ungaria (400.000) și Grecia (800.000) țări membre a Comunității Europene, sau în Serbia (600.000) și Ucraina (1.500.000) țări în care însumat trăiesc aproape 4 milioane de români, vlahi, aromâni, macedo-români, machidoni etc.

Citiți și: ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE BULGARI

sau: ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE UNGURI

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

POVESTEA APARIȚIEI OMULUI SE SCHIMBĂ IAR

Descoperirea uneltelor de piatră, cele mai vechi dintre cele descoperite în afara Africii, schimbă dramatic povestea migrației hominizilor, spun cercetătorii. De’a lungul secolului XX, povestea larg acceptată a migrației omenirii din Africa a început cu un strămoș uman numit Homo erectus, o specie de hominid relativ mare, inteligent, înalt, care a început să se aventureze peste tot în Asia cu mai mult de un milion de ani în urmă. Dar, în ultimele decenii, noi dovezi au început să destrame acest calendar.

Noi instrumente de piatră descoperite în China indică faptul că cineva a făcut’o la 8.000 de mile de Africa, în Asia de Est în urmă cu 2,12 milioane de ani în urmă și că probabil acel cineva nu era Homo erectus. Timp de sute de mii de ani, grupe mici de oameni din preistorie trăiau pe o pajiște nisipoasă, deluroasă. Ei au supraviețuit mamiferelor din jurul lor – poate că le’au vânat, probabil că au scăpat de scheletele lor – iar uneltele lor au fost rudimentare, lame ascuțite din pietre cioplite. Ei trăiau cu frica felinelor mari și de prădătorii mari care le urmăreau și vânau copiii. Și erau izolați. Probabil se întâlneau rareori cu alte creaturi care arătau ca ei, alții decât cei 25 sau 50 cu care trăiau în comun.

Aceasta a fost existența misterioasă a strămoșilor timpurii din savană. Este o scenă clasică – imaginea călătorilor vânători-culegători care se ocupau și de pășunat și este la fel de familiară într’un manual de biologie așa cum a fost și filmul 2001: O Odisee Spațială.

Dar, potrivit noilor cercetări, această scenă nu s’a jucat numai în Africa. Strămoșii noștri străvechi trăiau și în China. Oamenii preistorici par să fi ajuns în nord-vestul Chinei acum 2,1 milioane de ani și trăiesc acolo de sute de mii de ani, potrivit unui nou studiu publicat în Nature. Aceasta sugerează că hominizii au migrat din Africa mult mai devreme și s’au răspândit mult mai departe spre est, decât s’a crezut vreodată.

Anterior, cea mai veche prezență umană din afara Africii fusese o fosilă Homo erectus găsită într’o peșteră din Dmanisi, Georgia. A fost datată acum 1,85 milioane de ani. Această comunitate recent descoperită de oameni preistorici a trăit cu aproximativ 250.000 de ani mai devreme decât acel grup și a făcut’o la 3.500 mile spre est.

Robin Dennell, arheolog de la Universitatea din Sheffield și unul dintre autorii lucrării:

”Trebuie să regândim când hominizii au părăsit Africa în primul rând. Am arătat că cele mai timpurii dovezi din Africa sunt de cel puțin 2,1 milioane de ani și, prin urmare, 250.000 de ani – sau 10.000 de generații – mai vechi decât Dmanisi în Georgia.”

Michael Petraglia, profesor de antropologie la Institutul Max Planck, care nu a fost implicat în noul studiu:

”Sunt atât de bătrâni încât cei mai vechi membri ai genului nostru, genul Homo, ar fi putut migra din Africa.”

Aceste creaturi ar fi fost probabil Homo erectus; sau chiar Homo habilis, primul primat străvechi numit Homo.

Petraglia a subliniat că descoperirea schimbă, de asemenea, înțelegerea noastră despre Epoca glaciară din China:

”S’au adăugat 400.000 de ani de preistorie [în Asia de Est] – și nu faci în fiecare zi asta. Unele dintre cele mai vechi situri din China au fost anterior numai 1,6 sau 1,7 milioane de ani vechime. Acum spun că cele mai vechi situri sunt vechi de 2,1 milioane de ani.”

Cercetarea a fost condusă de Zhaoyu Zhu, arheolog și climatolog la Academia Chineză de Științe. Zhu și echipa lui au petrecut ultimii 13 ani excavând un sit unic pe Platoul Loess din China, un loc rar protejat de eroziune și glaciație și îngropat continuu în nisipul suflat de vânt în ultimeler câteva milioane de ani.

În timp ce noua lucrare identifică o prezență umană, cercetătorii nu au găsit încă fosile timpurii la locul cercetat. Au descoperit o multitudine de instrumente de piatră timpurie lăsate în urmă de strămoșii noștri, îngropați sub mai multe straturi de nisip solidificat. Aceste artefacte sunt în cea mai mare parte fulgi de piatră crăpate, un tip de lamă primitivă, creată prin zdrobirea a două pietre de râu netede între ele. Hominizii din Africa sunt cunoscuți ca au folosit această tehnologie în aceeași perioadă.

Revendicarea unei prezențe antice-umane dintr’o grămadă de fulgi de piatră s’ar putea dovedi controversată în rândul unor cercetători care se simt încrezători doar în prezența umană antică atunci când găsesc rămășițele unui om timpuriu, cum ar fi dinții, osul maxilarului sau ADN-ul antic.

Dar atât autorii lucrării, cât și experții externi au spus că s’au simțit încrezători afirmând că oamenii străvechi trăiau în acest sit arheologic.

John Kappelman, profesor de antropologie și geologie de la Universitatea din Texas, Austin, care nu a participat la cercetare:

„Se referă la două puncte generale.” În primul rând, sculele de piatră „arătau ca și cum ar fi fost produse de oameni.”

Ele prezintă, de asemenea, dovezi privind fabricarea și întreținerea. Unii fulgi au o margine aproape zimțată, sugerând că creatorul lor le’a zdrobit de mai multe ori, pentru a le îmbunătăți. Alții ”par a arăta repararea sau ascuțirea”, a spus el, ceea ce înseamnă că utilizatorii lor au participat la crearea instrumentele lor și au încercat să le îmbunătățească.

În al doilea rând, fulgii sunt cea mai importantă caracteristică găsită în acest strat geologic.

John Kappelman:

”Acestea sunt cele mai mari bucăți de pietre – fie fulgii înșiși, fie miezurile din care s’au îndepărtat fulgii – într’o secvență sedimentară granulată foarte fin.”

Aceasta susține ideea că au o origine de activitate umană, nu de natură geologică.

Robin Dennell, unul dintre autorii lucrării, a fost de acord:

”Foarte important aici, nu există procese geologice care ar fi putut să acționeze asupra acestor pietre. Podișul Loess este un peisaj liber de piatră – este, practic, un depozit enorm de praf suflat de vânt, depozitat an de an de vânturile musonice de iarnă pentru ultimii 2,5 milioane de ani…Ramurile Hominide sunt incredibil de rare. Scheletele lor sunt foarte fragile, conservarea este foarte rară și nu au fost foarte frecvente. În schimb, un singur hominid poate genera mii de instrumente de piatră într’o viață. În plus, fosilele nu vor indica niciodată prima apariție reală a unui animal – primul aspect înregistrat este întotdeauna mai târziu decât primul aspect real, indiferent dacă este vorba de hominid sau hipopotam. În calitate de arheolog, mi s’a părut întotdeauna ciudat că unii refuză să accepte artefacte dacă nu se găsesc cu hominizi, când antichitatea omenirii a fost stabilită pentru prima oară la începutul secolului al XIX-lea din artefacte de piatră din Franța și Marea Britanie și nu din dovezi scheletice.”

Michael Petraglia, profesorul Max Planck, a  mai spus că rezultatele studiului sunt ”foarte puternice”:

”Cred că este excelent. Sunt foarte încântat de lucrare. Este o astfel de descoperire majoră și ne schimbă foarte multe opinii despre migrația oamenilor din lumea timpurie din Africa și când au ajuns în Asia.”

Dar importanța studiului se bazează și pe o altă pretenție: că autorii știu că pietrele sunt vechi de 2,1 milioane de ani. Pentru a ajunge la această concluzie, cercetătorii au folosit o tehnică cunoscută sub numele de paleomagnetism.

Paleomagnetismul se bazează pe un simplu fapt planetar: câmpul magnetic al Pământului pare să se reverse la fiecare 800.000 de ani. Pe măsură ce rocile se întăresc, înregistrează câmpul magnetic al planetei în structura lor: Lava răcită acum pe suprafața Insulelor Hawaii, de exemplu, va păstra orientarea actuală a Pământului orientată spre nord de milioane de ani. Cercetătorii pot să probeze suprafața unei fețe verticale a rocilor și să urmărească aceste schimbări în polaritatea magnetică, potrivind inversările pe care le detectează cu evenimente de inversare bine date, înregistrate în altă parte a lumii. Stânca Loess Plateau s’a dovedit a se alinia la două reverse capturate în altă parte a lumii, inclusiv un comutator, cu 2,1 milioane de ani în urmă, observat pentru prima oară pe insula îndepărtată din Reunion.

În ultimul deceniu, a apărut o noțiune mai cosmopolită a evoluției umane. Homo sapiens nu pare să fi fost singurul hominid avansat de pe Pământ și nu au evoluat într’un singur loc în Africa.

Ed Yong a detaliat recent un aspect al acestei idei. În schimb, Homo sapiens a împărtășit Pământul cu cel puțin alte două tipuri de oameni vechi: Neanderthalienii, care au ocupat o mare parte din Eurasia; și cei mai misterioși, Denisovanii, care s’ar fi putut întâlni în toată Asia de Sud-Est.

Începând cu aproximativ 100.000 de ani în urmă – când dovezile genetice sugerează că Homo sapiens a plecat definitiv din Africa – aceste trei forme de om străvechi locuiau în mare parte pe același teritoriu, interacționând și uneori împerechindu’se unul cu celălalt. Astăzi, numai Homo sapiens supraviețuiește, deși unii oameni moderni păstrează ADN-ul de Neanderthal sau de Denisovan.

Această nouă descoperire sugerează că unii oameni timpurii au petrecut mult timp pe Pământ cu mult înainte de această dată târzie.

Michael Petraglia:

”Aceasta este mult mai devreme decât calea neanderthalienilor, mult mai devreme.”

Constatarea sugerează că oamenii antici au migrat din Africa de mai multe ori, deși aceste migrații nu au fost întotdeauna de succes, a susținut el. ”

”Unele populații au ajuns până în Asia de Est, dar trebuie să ne imaginăm că acestea erau mici, un fel de populație adunată pentru vânătoare. Și, deși s’ar putea să fi cuprins în Asia de Est, nu înseamnă că au supraviețuit o perioadă lungă de timp. Unele populații s’ar fi putut izola și unele ar fi dispărut.”

Aceste migrații s’ar putea să fi precedat chiar și cele mai rele perioade din epoca glaciară modernă. În timp ce Pământul a suferit unele schimbări mari la temperatură cu aproximativ 2 milioane de ani în urmă, glaciațiile puternice, care au avut loc în ultimele milioane de ani, trebuiau să vină dinspre Polul Nord.

Podișul Loess probabil a alternat între stepa aridă și pajiștea umedă la fiecare 40.000 de ani. De asemenea, în timpul acestor intervale reci și uscate pare să crească și mai puține instrumente, ceea ce sugerează că oamenii străvechi se pot adapta atât de mult la viața tropicală. Și merită menționat faptul că noul studiu nu susține că hominizii au locuit în mod continuu Asia în ultimele 2 milioane de ani.

Kappelman, profesor la Universitatea din Texas, a avut o viziune mai solidă asupra acestei comunități vechi umane. El a remarcat că diferite tipuri de australopithecus – un hominid care a împărțit scurt timp Africa cu Homo habilis timp de 500.000 de ani – a trăit milioane de ani fără să pară vreodată că a părăsit Africa.

Dar, acum 2,1 milioane de ani, apar primele fosile din genul nostru, Homo, oamenii de știință găsesc dintr’o dată dovezi ale prezenței antice-omenești în cea mai mare parte a lumii vechi.

Kappelman:

”Ceea ce sugerează această lucrare este: Boom! Ai această dispersare, pe tot parcursul Pământului cunoscut. Piesele se umpleau foarte devreme. Este un fel de lucru în care, dacă am fi văzut acest lucru pentru alte specii, ar fi remarcabil.”

Își putea aminti doar un alt mamifer care s’a mutat într’un teritoriu nou și imediat dispersat peste el: cai vechi.

”Au provenit din America de Nord, apoi au migrat în Lumea Veche acum 11 milioane de ani. Și apoi, boom-ul, e ca și gangsterii. Sunt peste tot”, a mai spus el.

Oamenii antici ar fi trecut printr’o expansiune similară, chiar înainte de a fi câștigat toate trăsăturile care definesc un modern Homo Sapiens. Avem doar puține dovezi ale acestei explozii: De vreme ce oamenii antici erau carnivori, nu ar fi fost niciodată atât de numeroși precum ca caii, care sunt mai mici pe lanțul trofic.

Kappelman:

„Lumea este  copleșită de oameni astăzi. O perioadă mare de timp nu a fost. Provocarea este încercarea de a arăta cum oamenii au trecut de la rari la omniprezenți. Ce se poate spune despre comportamentul lor? Pentru că nu vedem că australopithecul iese, chiar dacă sunt prezenți în același timp. Doar că nu găsim alți hominizi în Eurasia până la apariția lui Homo.”

Citește și:  DOVEZI ALE CONTINUITĂȚII ÎN RITUL FUNERAR AL GETO-ROMÂNILOR

sau:   ETNOGENEZA, CONTINUITATEA ROMÂNILOR ȘI PALEOGENETICA

Sursa: smithsonianmag.com, theatlantic.com, nature.com

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

GENETICA RELEVĂ ȘI PREISTORIA ROMÂNIEI

Cea de’a doua cea mai mare cercetare antică a ADN-ului oferă o perspectivă asupra sosirii primilor fermieri în Europa și a interacțiunilor lor cu vânătorii-culegători din spațiul balcanic îndeosebi, dar și din Europa de sud-est.

Într’un studiu antic de ADN publicat în 2018 în revista Nature, oameni de știință și arheologi din peste 80 de instituții diferite ridică voalul asupra istoriei genomice a Europei de Sud-Est, o regiune din care au fost disponibile până acum foarte puține date genetice antice. Acesta este cel de’al doilea cel mai mare studiu ADN antic raportat vreodată. (Cel mai mare, raportat simultan în Nature de către mulți dintre aceiași autori, se concentrează asupra preistoriei din Europa de Nord-Vest.) Acest studiu a fost realizat de o echipă internațională formată din 117 arheologi, antropologi și geneticieni din 82 de instituții din Europa și Statele Unite.

Locațiile persoanelor noi raportate incluse în acest studiu. Mathieson: Istoria genomică a Europei de sud-est.

Începând cu aproximativ 8500 de ani în urmă, agricultura s’a extins în Europa de la sud-est, însoțită de o migrație de oameni din Anatolia. Acest studiu raportează date din genomul a 225 de oameni antici care au trăit atât înainte, cât și după această tranziție, și documentează interacțiunea și amestecarea acestor două grupuri de oameni genetic diferite.

Songül Alpaslan-Roodenberg, antropolog de consultanță la Harvard Medical School:

”Europa de Sud-Est a fost capul în răspândirea agriculturii din Anatolia în Europa. Acest studiu este primul care oferă o caracterizare genetică bogată a acestui proces, arătând modul în care populația indigenă a interacționat cu imigranții asiatici care au intrat în acel moment extraordinar din trecut.”

S’au prelevat probe din multe schelete.

Iain Mathieson, genetician de la Universitatea din Pennsylvania:

”În unele locuri, vânătorii-culegători și agricultorii care se apropie se pare că s’au amestecat foarte repede, dar mai ales cele două grupuri au rămas izolate, cel puțin pentru primele câteva sute de ani. Acești vânători-culegători trăiseră acolo de mii de ani și ar fi trebuit să fie destul de șocant ca acești oameni noi să apară – cu un stil de viață și o aparență complet diferită.”

David Reich de la Harvard Medical School, Institutul general al MIT și Harvard și Institutul Medical Howard Hughes, cel care a coordonat studiul:

”Trei mii de ani mai târziu, ei au fost bine amestecați. În unele părți ale Europei, această amestecare a fost marcată de o așa-zisă polarizare sexuală, iar cea mai mare parte a strămoșilor de vânători-culegători care au contribuit au fost bărbații. În sud-est, cu toate acestea, modelul a fost diferit.”

Iain Mathieson:

”Acest lucru arată că modul de interacțiune dintre cele două grupuri a fost diferit în diferite locuri, ceea ce trebuie să încercăm să înțelegem în contextul dovezilor arheologice.”

De asemenea, noul studiu mărește dramatic numărul de probe din populația vânătorilor-culegători care locuiau în Europa în fața fermierilor. Studiul raportează o eșantionare deosebit de bogată a patruzeci de vânători-culegători și de fermieri timpurii din șase situri arheologice din regiunea Porțile de Fier, care se întind pe granița României și Serbiei de astăzi.

Rezultatele genetice arată că regiunea a asistat la o interacțiune intensă între vânători și fermieri. Dintre cele patru persoane din site-ul Lepenski Vir, de exemplu, doi au avut în întregime strămoși anatolici fermieri, potrivit cu dovezile izotopice, erau migranți din afara regiunii Porții de Fier, în timp ce un al treilea individ avea un amestec de strămoși și de consumatori de resurse acvatice, după cum se așteptau dacă fermierii ar fi fost integrați în grupuri de vânători-culegători sau adoptau un stil de viață de vânător-culegător.

Ron Pinhasi, antropolog la Universitatea pentru Viena, un alt coordonator al studiului:

„Aceste rezultate arată relația dintre migrație, amestecare și subzistență în această regiune cheie și arată, chiar și în rândul fermierilor europeni timpurii, indivizii diferă prin strămoșii lor, reflectând un mozaic dinamic de înrucișare dintre vânători și fermieri.”

Studiul nou raportează, de asemenea, ADN-ul antic de la oamenii care locuiau la situri arheologice iconice, cum ar fi Varna, unul dintre primele locuri din lume în care există dovezi de inegalitate a bogăției extreme, cu un individ din care studiul a obținut date îngropate cu mai mult aur decât toate celelalte înmormântări cunoscute ale perioadei.

Johannes Krause:

„ADN-ul din faimoasa înmormântare din Varna este genetic similar cu cel al altor fermieri din Europa timpurie. Cu toate acestea, găsim și un individ din Varna și mai mulți indivizi din localitățile învecinate din Bulgaria care aveau origini din stepa est-europeană. Aceasta este cea mai veche dovadă a strămoșilor de stepă din această vestă, cu două mii de ani înainte de migrația de masă din stepa care a înlocuit mai mult de jumătate din populația nordului Europei.”

De aici putem trage concluzia că curganii sau cum mai sunt numiți geții de stepă, prin sintagma clasică – indo-europenii – erau aici deja când se spune să au migrat în vechile teorii !!!

David Reich:

”Aceste foarte mari studii de ADN vechi, care implică o colaborare intensă între geneticieni și arheologi, fac posibilă construirea unei imagini bogate a perioadelor-cheie ale trecutului, care nu au putut fi văzute prea clar înainte. Studiile pe această scală reprezintă o  maturizare pentru domeniul ADN-ului antic și așteptăm cu nerăbdare ceea ce vom învăța când se vor aplica abordări similare și în alte părți ale lumii.”

Citește și:  UN MARKER GETIC PREZENT ÎN ROMÂNIA, ACOPERĂ ESTUL EUROPEI !!!

sau:   ETNOGENEZA, CONTINUITATEA ROMÂNILOR ȘI PALEOGENETICA

Sursa: shh.mpg.de

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA