IIA, UN BRAND RUMÎNESC RĂSPÎNDIT ÎN TOATĂ LUMEA DE CELEBRITĂȚI

Pe 24 iunie, odată cu sărbătoarea de Sînziene, este sărbătorită în Rumînia, dar și în străinătate Ziua Universală a Iei Rumînești. Acest brand rumînesc își face singur reclamă prin însăși originalitatea, simplitatea și frumusețea sa, atrăgînd tot mai multe celebrități.

Regina Maria

Piesa principală a costumului popular rumînesc este iia, termenul fiind atribuit doar cămășii femeiești. Inițial, iile erau confecționate din pînză de in sau cînepă, iar mai tîrziu din mătase și bumbac.

Acesta din urmă era folosit ca urzeală pentru bătătura de in și cînepă, mai ales în partea de nord a țării, în timp ce în sud cămășile erau mai frecvent țesute cu borangic. Sub braț, cămașa este prevăzută cu așa numita ”pavă’, care oferă comoditate în timpul mișcării.

Maria Tănase

Iia populară este, în fapt, o cămașă tradițională rumînească de sărbătoare, confecționată din pînză albă, bumbac, in sau borangic și împodobită cu mărgele și broderii la mîneci și la gît. Croiala este relativ simplă: un dreptunghi de pînză, tăiat rotund în jurul gîtului și întărit cu șnur răsucit. Mînecile sunt, de cele mai multe ori, încrețite atât la umeri, cît și la încheieturile mîinilor.

Inna

Tehnica decorării iei s’a transmis de la mamă la fiică, fapt care a conservat tradiția și gustul de la o generație la alta. Motivele sunt stilizate, geometrice sau inspirate de natură. Partea din față a cămășii este și ea brodată, prin repetarea acelorași modele existente pe mâneci.

Culorile folosite la broderie erau în două — trei nuanțe cromatice, de regulă, dar se broda și cu o singură culoare, de obicei negru.

Regina Maria

În timp, finețea materialelor folosite, armonia cromatică, dar și croiul pieselor de port rumînesc, țesute, croite și brodate în casă au fost apreciate de reginele Rumîniei, Elisabeta și Maria, dar și de aristocrația feminină a timpului, care au purtat cu mîndrie costumul popular în diferite momente.

Pe de altă parte, ia a atras atenția artiștilor, fiind imortalizată de pictorul francez Henri Matisse în mai multe tablouri, unul dintre ele

”La blouse roumaine” (1940)

fiind expus la Muzeul Național de Artă Modernă din Paris.

Un alt pictor român de origine evreiască, Constantin Daniel Rosenthal, a imortalizat’o pe Maria Rosetti, în ”Rumînia revoluționară”, purtând atât ie, cît și năframă.

Iia rumînească apare și în tablourile semnate de Camil Ressu, Ion Theodorescu-Sion, Francisc Șirato, Nicolae Tonitza, Dumitru Ghiață ș.a.

Iia rumînească a fost, deopotrivă, sursă de inspirație pentru creația vestimentară a unor celebri designeri precum Yves Saint Laurent, care a creat, în 1981, o întreagă colecție intitulată ”La blouse roumaine”, urmat Jean Paul Gaultier, Kenzo sau Tom Ford, care a reinterpretat ia din zona Sibiu, cu broderii negre specifice zonei, și care a apărut în numărul american al revistei ”Vogue”, în martie 2012, purtată de cîntăreața Adele, notează Agerpres. Apoi au fost Oscar de la Renta, Agatha Ruiz de la Prada, Anna Sui sau Philippe Guilet.

Comunitatea online ”La Blouse Roumaine”, a propus ia — bluza tradițională rumînească — ca brand de țară și a organizat, pe 24 iunie 2013, odată cu sărbătoarea de Sînziene, prima Zi Universală a Iei.

Nadia

Prezentăm în continuare peste 40 de celebrități cărora le’au plăcut sau le place să poarte Ia, bluza tradițională rumînească.

Trupa de muzica suedeză ABBA

Angelina Jolie

Angelina Jolie

Ali MacGraw

Sophia Loren

Raquel Welch

Camila Alves, fotomodel, căsătorită cu actorul Matthew McConaughey

Taylor Swift

Jennifer Garner

Emma Watson

Giulia Nahmany

Halle Berry

Emma Stone

Emma Stone

Rita Wilson

Kate Moss

Lana del Rey

Katie Holmes

Katie Holmes

Kate Beckinsale în ”Van Helsing”

Jackie Chan,  luptător de arte marțiale (Hong Kong) și Ziyi Zhang, actriță chineză.

Karen Allen în ”Indiana Jones”

Kourtney  Khardashian

Rhizlaine El Cohen în ”Frumoasa adormita”  serial TV,  regizat de Catherine Breillat

Helen Mirren

Katie Holmes

Anne Hathaway

Brigitte Bardot

Liv Taylor

Actrița americană Anna Chlumsky în filmul ”Fata mea”

Nicole Kidman

Jane Birkin

Khloe Khardashian

Alexa Chung

Penelope Cruz

Cântărețul american Shaggy și soția sa

Sharon Stone

Selma Blair

Kirsten Dunst

Camilla Belle

Adele

Demi Lovato

Gisele Bundchen

Andreea Esca

Citiți și: ATLASUL FRUMUSEȚII: PORTRETE DE FEMEI FRUMOASE ÎN ȚĂRI DIN ÎNTREAGA LUME

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

SPAȚIUL ROMÂNESC A GĂZDUIT CEA MAI MARE CIVILIZAȚIE A VECHII EUROPE

Între lunga epocă a societăților vânătorilor proto-istorici și epoca primelor civilizații, cum ar fi cele din Egipt și Mesopotamia, se află o perioadă lungă de timp. Această perioadă este asociată cu formarea bazele acestor civilizații, cum ar fi crearea unor economii de reproducere, a obiectelor de artizanat, a primelor poduri, și a limbajului scris. Aceste perioade istorico-culturale ale dezvoltării umane sunt numite „proto-civilizații”. Printre proto-civilizațiile agricole ale Europei antice, este proto-civilizația Cucuteni care a existat din mileniul al VI-lea până la sfârșitul mileniul al IV-lea î.Hr..

Aceasta a fost contemporană cu proto-civilizațiile din Egipt, Mesopotamia, Valea Indus (hindușii) și China. În această perioadă aceste proto-civilizații au fost la aproximativ același nivel de dezvoltare. Pe parcursul celui de’al V-lea mileniu î.Hr., când proto-civilizațiile din Balcani și Europa Centrală decad treptat, cultura Cucuteni, numită și Tripolia în Ucraina după satul descoperit inițial, la limitele „lumii civilizate” europene din acea vreme, a continuat să se dezvolte pentru un alt mileniu.

Proto-orașele, arhitectura monumentală, primele fundații, artizanatul, metalurgia, tesutul, ceramica, sisteme de însemne ca limbă scrisă, toate au continuat să se dezvolte și sunt motive să se considere Cultura Cucuteni ca una dintre cele mai interesante și dezvoltate proto-civilizații.

Actualul teritoriu al Moldovei (situat în cadrul graniţelor României) ocupă o suprafaţă de circa 45.000 kmp, reprezentând 19% din suprafaţa României, în timp ce locuitorii din această provincie răsăriteană totalizează cam 21% din populaţia ţării. Desigur, datele din prezent pot să difere de cele din perioadele istorice mai vechi, dar ridică, totuşi, problema de ce există aici acest plus demografic, chiar în situaţia în care, actualmente, principalele surse de prosperitate ale unei populaţii nu mai provin din activităţile agricole, ci, mai ales, din cele industriale şi comerciale.

Această situaţie favorabilă pentru un procentaj demografic sporit provin dintr’o realitate geografică: Moldova are condiţii dintre cele mai bune pentru amplasarea aşezărilor umane, oferind un relief variat, în care se regăsesc regiuni montane, submontane,
colinare şi de şes, cu o reţea hidrografică densă, uniform răspândită şi cu un regim climatic şi pluviometric normal, specific zonelor temperate. Chiar dacă de’a lungul mileniilor s’au produs unele schimbări climatice, acestea nu au fost, după sfârşitul erei glaciare, în măsură să influenţeze atât de puternic aspectul general, încât să conducă, de exemplu, la deşertificări sau măcar la o ariditate excesivă.

Epoca veche a pietrei

În îndelungata perioadă a paleoliticului, care a durat câteva sute de mii de ani, ritmul evoluţiei umane (inclusiv al procesului de antropogeneză) a fost unul extrem de lent, durând sute de mii de ani, datorită condiţiilor de mediu extrem de nefavorabile, datorate în primul rând glaciaţiunilor, care acopereau întreaga suprafaţă a pământului. În aceste condiţii, primii oameni trebuiau să’şi procure mijloacele de subzistenţă doar prin activităţi legate de vânătoare, pescuit şi, eventual, cules, mulţumindu’se, deci, să obţină numai ceea le oferea direct mediul natural.

Pe măsură ce se trecea de la o etapă la alta a paleoliticului, ritmul evoluţiei s’a intensificat, fapt reflectat atât în scăderea timpului de existenţă a acestor etape, care se înnoiau din ce în ce mai repede (paleoliticul inferior: c. 700.000-120.000; paleoliticul mijlociu: c. 120.000-35.000; paleoliticul superior: c. 35.000-10.000; epipaleolitic: c. 10.000-6.000 î.Hr.), în apariţia unor aspecte locale, denotând capacitatea grupurilor umane de a se adapta la anumite condiţii de mediu, precum şi în înmulţirea numărului de urme lăsate de aceste grupuri, ceea ce indică un remarcabil spor demografic spre sfârşitul perioadei paleolitice, în paleoliticul superior şi în epipaleolitic.

Astfel, de la descoperiri sporadice în etapele mai vechi ale paleoliticului, limitate la numai câteva zone (Ripiceni şi Mitoc pe malul Prutului; zona Ceahlăului), urmele lăsate de oamenii paleoliticului superior şi ai epipaleoliticului vor acoperi, în mod uniform, întreaga suprafaţă a spaţiului dintre Carpaţi şi râul Prut, aceeaşi situaţie constatându’se şi dincolo de Prut, pe întreg teritoriul Moldovei istorice.

Epoca nouă a pietrei.

În condiţiile încălzirii climatice globale, care a dus la retragerea calotei glaciare şi la apariţia covorului vegetal, precum şi la schimbarea fundamentală a faunei, oamenii au avut capacitatea necesară de a se adapta noilor condiţii de mediu şi de a’şi făuri treptat un nou mod de viaţă, în cadrul căruia vechile ocupaţii furnizoare de hrană (vânatul, pescuitul, culesul), specifice unui tip de economie ”prădalnic”, au trecut pe un plan secund, fiind înlocuite cu noile îndeletniciri ale unei economii ”producătoare”, de tip agricol, bazată pe cultivarea plantelor şi creşterea animalelor domesticite. Pentru definirea noii perioade, cea a neoliticului, accentul se pune pe noua structură economică, iar nu pe caracteristici secundare (cum ar fi apariţia ceramicii sau a uneltelor de piatră şlefuită), derivate din această structură fundamentală.

Noul mod de viaţă, bazat pe necesitatea perpetuării, de la un an la altul, a ciclului agrar, se caracterizează printr’o stabilitate sporită a comunităţilor umane, care trăiesc acum în case ridicate din materiale trainice (îndeosebi lemn şi lut), locuinţele fiind grupate în aşezări de tip rural, asemănătoare cu satele tradiţionale. Schimbările nu s’au pe trecut doar pe plan material, ele fiind din plin resimţite şi pe planul manifestărilor spirituale, care cunosc acum o gamă extrem de variată de reprezentări, net superioară celei din paleolitic.

Practic, lumea neolitică este o lume a simbolurilor, prezente în aproape toate artefactele utilizate de oamenii acestei perioade. Recunoaşterea simbolurilor şi explicarea semnificaţiei lor este calea prin care pot fi înţelese gândirea şi concepţiile populaţiei din acele vremuri.

În cadrul lungii perioade a neoliticului (aproximativ mileniile VI-IV î.Hr.) se pot sesiza două etape principale: cea a neoliticului propriu-zis (când principala materie primă pentru realizarea uneltelor este doar piatra) şi cea a eneoliticului / calcoliticului (cu sensul de epocă a aramei şi pietrei, deoarece, acum, pe lângă piatră, apare şi primul metal–arama). Utilizarea doar a termenului de neolitic şi pentru etapa de după apariţia aramei nu mai reuşeşte să surprindă existenţa acestui nou element, care, treptat, a contribuit la modificarea structurală a societăţii umane, prin trecerea la epoca metalelor. Unii cercetători au considerat chiar că se poate vorbi de o epocă a cuprului, dar această opinie apare ca fiind prea tranşantă, deoarece nu ţine cont de utilajul de bază al perioadei, care rămâne totuşi cel litic.

Deoarece între cele două etape nu există o ruptură bruscă, ambele bazându’se în esenţă pe acelaşi mod de viaţă (desigur, cu evoluţie lină firească), s’a propus utilizarea termenului de neo-eneolitic, care reflectă ansamblul evoluţiei, în sensul de ”neolitic şi eneolitic”. Separarea etapei eneolitice în cadrul neoliticului impune o periodizare nuanţată în cadrul celor două mari perioade ale neo-eneoliticului, fiecare având câte trei faze: neoliticul timpuriu (sau protoneoliticul), neoliticul vechi şi neoliticul târziu; eneoliticul timpuriu, eneoliticul dezvoltat şi eneoliticul final (sau perioada de tranziţie spre epoca bronzului).

Svastica a început sa atraga atenția europenilor la sfârșitul secolului al XIX-lea, prin descoperirile arheologice ale lui Heinrich Schlimann, cel care a găsit simbolul în situl anticei cetăți getice Troia. Specialiștii vremii au ajuns la concluzia că svastica a fost un simbol specific european. Ulterior, descoperirea simbolului svasticii printre motivele hitite și ale vechiului Iran au părut să confirme teoria.

Descoperirile din ultima parte a secolului XX completeaza însa ceea ce se știa până acum și dau o alta perspectivă asupra istoriei svasticii pentru că cea mai veche localizare fizică a acesteia o găsim în cultura Cucuteni, pe vase ceramice cu o vechime de peste 7.000 de ani. În acest context, putem așeza înca o cărămida la temelia tezei care spune ca spațiul carpato-danubiano-pontic este Vatra Vechii Europe. Daca în acest spațiu găsim cele mai vechi dovezi materiale ale existenței svasticii, iar pe restul continentelor o găsim cu mii de ani mai târziu, înseamna ca populațiile cucuteniene antice au dus’o în cele patru zări din spațiul românesc.

Diagrama taoismului, Taijitu, simblolul  Yin și Yang datează din China de câteva mii de ani în urmă, dar originile sale pot fi găsite cu mult mai devreme în Cultura Cucuteni de acum aproximativ 7.000 de ani.

Simbolul este, de asemenea, cunoscut în culturi europene târzii, cum ar fi cea etruscă și celtică, dar în general nu este considerată asociată școlii și gândirii metafizice care o aveau chinezii.

Numele acestei civilizații a fost convențional stabilit de arheologi, în conformitate cu satele Cucuteni (în România, lângă Iași) și Trypillia (din Ucraina, lângă Kiev), în cazul în care, la sfârșitul secolului al XIX-lea,  s’a descoperit pentru prima oară ceramică pictată și statuete de lut – categorii de produse care au devenit simboluri ale acestei civilizații antice. În timp de mai mult de o sută ani care au trecut de la descoperirea lor, aceste așezări arheologice au intrat în literatura de specialitate de specialitate din întreaga lume.

Suntem în fața unei civilizații ce se întindea pe aproximativ 350.000 km pătrati, cu mii de așezări de diferite dimensiuni, proto-orașe de sute de hectare, cu sisteme mari de fortificație, cu locuințe de diverse tipuri, de la simple colibe la construcții cu două etaje, cu o ceramică în care utilitatea este armonios combinată pentru aspectul estetic, mult peste specificitatea obișnuită a timpului, cu o religie fascinantă, ale cărei urme sunt marcate de idoli și obiecte de cult de un simbolism profund, a căror funcționalitate rituală reprezintă un alt subiect de interpretare.

Baza de simbolistică acestor culturi se găsește în cosmologie, locul omului în cadrul modelului și dinamismului pământului și cerului, iar aspectul fundamental a fost respectarea rotației în sensul invers acelor de ceasornic a cerului din emisfera de Nord în jurul Constelațiilor Nordice, precum și în sensul acelor de ceasornic din emisfera sudică,

Cea mai mare locuință din prima fază a perioadei pre-Cucuteni a fost descoperită de arheologi în localitatea suceveană Baia din Suceava. Specialiști de la Universitatea Cambridge au sprijinit cercetările pentru a identifica modul în care, în acea perioadă, se făcea schimb de cereale între China și Europa.

Directorul Muzeului Bucovinei, arheologul Emil Ursu, a prezentat, în comuna Baia, un al doilea sit pre-Cucuteni găsit în urma continuării cercetărilor începute în zonă unde a fost descoperită cea mai mare locuință pre-Cucuteni (5200-5100 î.Hr.) și unde Universitatea Cambridge dorea să stabilească cum se făcea schimb de cereale între China și Europa:

„Este foarte important acest lucru pentru că vorbim de alt doilea sit pre-Cucuteni I, descoperit în arealul unei civilizații care cuprinde Moldova, sud-estul Transilvaniei, Republica Moldova și Ucraina. Primul sit a fost descoperit in 1951″, spunea Ursu.

Descoperirea de la Baia vine să demonteze ceea ce se știa până acum.

”Este foarte nordică aceasta locuire, ceea ce înseamnă ca trebuie regândită și rediscutată și bineînțeles cercetată această prima fază. Ca datare, așezarea de la Baia datează undeva prin 5.200-5.100 î.Hr.”, spunea arheologul sucevean care a precizat că datarea se va face cu Carbon 14 la un laborator din Germania.

Locuința descoperită la Baia are aproximativ 92 metri pătrați și este cea mare locuință găsită vreodată în cultura pre-Cucuteni. Aceasta se păstrează bine, iar în afara de ceramică și un număr de vase întregibile au fost găsite și foarte multe unelte, piese unicat, cum ar fi un pandantiv de piatră, unicat în arealul pre-cucutenian, dar și o vatră păstrată în integralitatea ei.

Au fost găsite si foarte multe râșnițe, ceea ce înseamnă ca partea de prelucrare a grânelor era importantă, motiv pentru care pe șantier se afla și o echipă de la Cambridge care studiază modul în care se făcea, în acea perioada, schimbul de cereale între Europa și Asia, în special cu China.

Profesorul Martin Kenneth Jones de la Universitatea Cambridge, unul dintre cei mai importanți specialiști în arheologie biomoleculară a cerealelor, a spus la rândul sau că studiază de zece ani modul în care a început schimbul de cereale între agricultori din Europa si Asia și că cercetările le’a început în China, unde a descoperit cereale aduse din Europa:

”Cultura Cucuteni este foarte importantă pentru arheologi din lumea întreagă, fiind cunoscută pentru fascinantă ceramica pictată, dar totodata este importantă pentru etapele inițiale ale fermelor care s’au răspândit în partea de est a Europei.”

Martin Kenneth Jones:

„E o cultură minoră care credem că are legături cu culturile agricole din China. Am fost interesați de zece ani de această dezvoltare și am început munca în China pentru a întelege mai bine ce este cu aceste produse agricole, cerealele.”

El a subliniat că este interesant, pentru acea perioadă, că nu s’au găsit numai în China cereale provenind din Europa, ci și pe bătrânul continent cereale din China, precum meiul.

Martin Kenneth Jones:

”În acea perioadă, pe vremea migrațiilor, transportul nu era atât de simplu, iar cum s’a făcut acesta este interesant.”

El a precizat că studiază perioada în care s’a făcut schimbul inițial de cereale între Asia și Europa, subliniind că mult mai târziu a apărut schimbul de pietre prețioase și apoi „Drumul Mătăsii”.

Un alt cercetător care contribuia la lucrările de la Baia era Stanislav Țerna, de la Școala Arheologica Superioară din Chișinău, care a precizat ca situl descoperit este „cu adevarat extraordinar”.

Prezent la aceasta prezentare, președintele CJ Suceava, Cătălin Nechifor, a declarat că autoritățile județene vor acorda tot sprijinul pentru continuarea cercetărilor. El a precizat că CJ asigură finantare prin Muzeul Bucovinei pentru aceste cercetări arheologice și că se vor căuta fondurile necesare și pentru analizele de datare cu Carbon 14 la laboratorul din Germania.

De menționat este că echipa de cercetători de la Cambridge, din care făcea parte și un specialist chinez, își asigura finanțarea pentru cercetările pe care le făcea în situl de la Baia.

Experiment al incendierii unei imitaţii de locuinţă tipică Cucuteni, întocmai precum proceda populaţia neolitică (Arheoinvest).

Confirmări științifice pentru o ipoteză îndrazneață: vechea Europa s’a născut în Carpați.

Pentru multi oameni, integrarea noastră in Uniunea Europeana are înțelesul larg de integrare în Europa, ca spațiu cultural și istoric.

De parcă până acum am fi fost în afara ei!

Ba și mai mult: Europa își are rădăcinile și valorile ancestrale plămădite tocmai aici, la noi, la Dunărea de Mijloc, într’o civilizație înfloritoare, de acum 7-8000 de ani, într’o vreme când Occidentul era doar un ”vest salbatic”.

Fără această civilizație a Vechii Europe, contemporană cu cele ale Egiptului, Sumerului, Mesopotamiei, nu ar fi fost posibile sinteza greco-romană de mai târziu și nici nașterea Europei moderne. Dar astăzi, când Europa ne învață cum să ne anesteziem porcul înainte de a’l sacrifica, ori cum să dezinfectam ugerul vacii înainte de muls, ar trebui să avem curajul și mândria de a’i aminti Europei cat de mult ne datorează, rostind doar câteva cuvinte precum: Cucuteni, Gumelnița, Hamangia…

Acum 50.000 de ani. Alungarea din paradis

Nu știm unde a ajuns omul după ce Dumnezeu l’a alungat din Rai. Unii spun că în Africa, deoarece acolo s’au descoperit cele mai vechi fosile de homo sapiens. Pare să fie adevărat până la descoperirea altor fosile care să schimbe această percepție. Manualele ne învață că în Europa, primii oameni „moderni” au ajuns acum aproximativ 50.000 de ani, venind dinspre Africa, prin Caucaz și Asia Mica, trecând Bosforul și urcând prin Bulgaria în România.

De aici, pe linia Dunării, au înaintat spre centrul și vestul Europei. Dar răcirea accentuata a climei, coborârea ghețurilor dinspre nord i’au împins pe oameni spre sud, lăsând o Europa aproape pustie. Această ultimă epoca de gheață a ajuns la apogeu pe la anul 18.000 î.Hr.. Acum 12.000 de ani, clima a început să se încălzească iarăși, marcând sfârșitul ultimei glaciațiuni, iar Europa a început să se trezească din hibernare.

Stratul de gheață acoperea doar emisfera nordică a pământului. Întreg nordul Europei se afla sub un strat gros de gheață de doi kilometri: teritoriile viitoarelor țări nordice, insulele britanice, nordul Germaniei și al Franței, Polonia, țările baltice, dar și Elveția și nordul Italiei se aflau în hibernare. Ghețurile coborau până la gurile Rinului, ale Cracoviei și Moscovei. Ceva mai spre centrul Europei, până la Szeged, chiar dacă nu exista strat de gheață, predomina permafrostul (pământul înghețat permanent).

Cu toate astea, în câteva locuri palpita viața!

Conform celor mai recente studii de genetică, trei au fost zonele în care oamenii au supraviețuit în acele vremuri teribile de îngheț, transmițând mai departe moștenirea genetica: zona bascilor din Pirinei, Balcanii și zona moldoveano-ucraineană, de la Dunăre până dincolo de Nistru, în nordul Mării Negre.

Astfel că astăzi, 80% din stocul genetic al europenilor provine de la acești oameni. În ciuda invaziilor din afara Europei și a amestecurilor de populații din toate timpurile, „materia” genetică străveche nu a putut fi modificată. Suntem urmașii direcți ai primilor oameni „moderni” ajunși din Africa în Europa, oamenii de Cro-Magnon.

În sensul acesta, indo-europenii, care se presupune că au invadat Europa în epoca bronzului, nu au afectat genetic populațiile pe care le’au găsit aici, decât cu un procent de 10-15%. Unii cercetători afirmă chiar, în ultima vreme, că în realitate nu a existat nicio invazie, ci a existat o continuitate firească din epoca pietrei până acum, că suntem aici dintotdeauna, împreună cu limbile pe care le vorbim.

Acum 40.000 de ani. Primul european modern: Ion din Anina

Prin urmare, în drumul lor spre centrul și apusul Europei, oamenii veniți din Africa au ajuns întâi pe la noi, în zona Carpaților și a Dunării Mijlocii. Au stat pe aici câteva mii de ani și abia apoi, unele grupuri au înaintat spre restul Europei. Deci, nu ar trebui să mire pe nimeni că cele mai vechi urme de homo sapiens din întreaga Europă (descoperite după cele din Africa) s’au găsit în România.

Este vorba de o mandibula veche de aproximativ 40.000 de ani, descoperită în anul 2002 în Peștera cu Oase din Anina (Banat). Fosila a fost descoperită întâmplator, de un grup de speologi din Timișoara. Cercetările au fost preluate de specialistul american Erik Trinkaus, iar descoperirea a intrat în literatura de specialitate sub numele de Ion din Anina. Deși este un european ”modern”, Ion are și trăsături care îl apropie de omul de Neanderthal, acest văr al omului modern, care a locuit ținuturile Europei acum câteva sute de mii de ani (de acum 230.000 de ani după unii, 400-500.000 de ani după alții) și care a dispărut chiar în perioada în care s’a întâlnit cu homo sapiens. După cei mai mulți cercetători, dispariția omului de Neanderthal ar fi fost provocată tocmai de această „întâlnire”.

Coincidență sau nu, dispariția omului de Neanderthal ne’a arătat cât de diverse pot fi căile aventurii umane și cât de înfundate unele drumuri. Ion al nostru din Anina le’a demonstrat antropologilor că cele doua specii au coexistat o vreme și chiar s’au încrucișat.

Dar Ion nu era singur în Peștera cu Oase. Cercetătorul american i’a descoperit în anii următori și pe Vasile și Maria, care însă erau mai ”tineri” decât Ion cu 14000 de ani… Această descoperire a celui mai „bătrân” european modern a fost repede luată în atenție de lumea științifică de peste hotare.

Cercetătorii români însă nu s’au zorit să facă prea mult caz de această prețioasă relicvă. Dacă ea s’ar fi descoperit în altă parte, cu siguranță ar fi fost mult mai mult mediatizată.

Acum 10.000 de ani. Cea mai veche așezare stabilă din Europa: Schela Cladovei-Lepenski Vir

În zona noastră, Carpații au constituit o barieră în timpul glaciațiunii. La vest de munți se afla Europa adormită sub ghețuri. La est, în câmpia Dunării și în Moldova, viața înflorea. După ce vremea a început să se încălzească și ghețarii să se topească, Europa s’a repopulat, treptat-treptat. Timpul s’a pornit să curgă tot mai repede, iar pe la anul 8000 au început să mijeasca zorii agriculturii pe continentul nostru.

S’au domesticit primele animale, iar așezările umane au devenit stabile. Cea mai veche așezare stabilă de pe continentul nostru se afla tot pe teritoriul țării noastre, la Schela Cladovei, în clisura Dunării, având o ”soră” pe malul celalalt al Dunării, la Lepenski Vir. Schela Cladovei este o așezare străveche, care s’a dezvoltat între 8000 și 5500 î.Hr., deci acum 10.000 de ani.

Locuitorii acestei așezări nu cunoșteau ceramica, ci foloseau piatra, osul și cornul, pentru confecționarea diferitelor obiecte. Așezarea a fost descoperită de arheologul Vasile Boroneant. Astăzi, ea este cercetată de o echipa internațională de specialiști. Nu este o întâmplare că în acel loc s’au ”copt” primele semne de civilizație, căci întotdeauna, de’a lungul marilor fluvii s’au dezvoltat civilizații mari.

Arheologul Vasile Boroneant, președintele secției de istorie a Academiei Oamenilor de știință:

”Acolo, în clisura Dunarii, erau condițiile cele mai potrivite pentru producerea unui salt de civilizație. Clima era blândă, sub-mediteraneană, mai caldă decât în restul Europei. Curenții calzi dinspre Marea Neagră și Mediterana contribuiau și ei la un climat propice, Orientul Mijlociu era relativ aproape.

Dunărea oferea condiții foarte bune de trai. Încălzirea climei a dus la apariția de bălți și lacuri, exista deci apă dulce, mult pește, păsări, vegetație și animale din belșug. Alternanta anotimpurilor a jucat și ea un rol esențial în saltul care s’a produs: oamenii erau obligați să se preocupe de adăposturi, îmbrăcăminte, să producă noi tipuri de unelte. Încălzirea climei i’a determinat să renunțe la blănuri și să treacă la țesut, să dezvolte noi metode și noi instrumente.

Odată ce s’au așezat într’un loc și au început să stocheze rezervele de hrană, au trebuit să se gândească și la mijloacele de depozitare. Varietatea aceasta de situații i’a determinat să observe și să experimenteze permanent. Dar, în același timp, au ajuns să aibă și mai mult timp liber, nefiind obligați să alerge zilnic după vânat. Astfel, s’au dezvoltat arta, religia, meditația asupra vieții și morții, asupra forțelor naturii.

La Cuina Turcului a fost descoperita o splendidă reprezentare pe o falangă de cal sălbatic, veche de 11000 de ani! Cu timpul, au fost domesticite unele animale. Câinele a fost cel dintâi. În timp ce în Orientul Apropiat se domesticea oaia, la noi se domesticea porcul. În același timp, s’a trecut de la cules la cultivarea plantelor, și astfel a apărut agricultura. S’au născocit plugul și alte unelte. Zona aceasta a fost un centru de dinamică istorică. Aici se plămădeau zorii civilizației.

Într’un fel, aici era „Occidentul”, aici se produceau invențiile, aici apăreau ideile noi și se răspândeau spre restul Europei. Schela Cladovei – Lepenski Vir era un fel de capitală a Europei acelor timpuri, în vreme ce vestul și nordul continentului erau încă populate de vânători și culegători. Vedeți, noi suferim astăzi de un miraj al Occidentului, dar nu întotdeauna vestul a fost locomotiva.

Mai târziu, când Imperiul Roman de Apus avea să cadă și Europa occidentală era cufundată în intuneric, tot în Orient a inflorit civilizația, în Imperiul Bizantin. Nouă ni se pare că am împrumutat mereu de la alții, iar alții n’au avut ce învăța de la noi. Nu este așa.

Uitați’vă, de pildă, la descoperirile făcute de Dinu Rosetti la Vidra. Există mai multe bumeranguri din corn de cerb, vechi de 7000 de ani, primele bumeranguri din Europa. Iar lumea mai crede și astăzi că este o armă exotică.

Descoperirile de la Schela Cladovei au fost puse sub semnul întrebării de arheologii vremii, superiorii mei, timp de mai mulți ani. Nu au vrut să creadă că sunt atât de vechi. Abia dupa ce și colegii sârbi au confirmat autenticitatea și vechimea descoperirilor pe care le făcusem pe malul românesc al Dunării, au început să creadă și specialiștii români. Sârbii descoperisera lucruri asemănătoare, pentru că cele două așezări străvechi erau în strânsă comunicare, iar locuitorii de pe cele două maluri erau conștienți de unitatea lor de limbă și cultură.

Inundarea zonei în urma construirii lacului de acumulare de la Portile de Fier I și II ne’a limitat cercetările. Occidentalii au rămas neîncrezători multă vreme. I’am invitat să vină la fața locului, să se convingă. Așa se face că după 1989, am săpat mai mulți ani împreuna cu englezii, care au fost încântați de colaborare și continuă să sape în fiecare an, sub conducerea arheologului Clive Bonsall.”

Acum 7000 de ani în Moldova. Cea mai avansată cultură a Europei: Cucuteni-Tripolie

Cu mult înainte ca civilizația minoică, socotită prima civilizație europeană clasică, să răsară în insula Creta, cu mult înainte ca în Italia să se infiripe ideea unui imperiu, într’o vreme când vestul Europei nici nu bănuia ce glorie avea să’l aștepte, aici, pe teritorul țării noastre, înflorea cea mai mirifică civilizație din preistoria Europei, cultura Cucuteni. Ea se intindea până în Ucraina, la Tripolie, și a constituit, după părerea unor specialiști, prima civilizație urbana de pe continentul nostru, sau cel putin o civilizatie protourbană. Alaturi de cultura Gumelnița, care se întindea în Muntenia și Dobrogea, era cea mai avansată cultură a Europei.

Așadar, între 4500 și 3000 î.Hr. , din Moldova și până dincolo de Nistru, oamenii au creat și au construit într’un mod în care nimeni nu o mai făcuse până atunci. Casele lor, mai ales în zona estică a ariei, erau grupate în așezări întinse. Unele așezări ajungeau la sute de hectare, sute de străduțe și mii de case, având 10.000-15.000 de locuitori. Locuitorii din Cucuteni se mutau periodic, dând foc vechilor case: rămășițele a mii de case incendiate au fost descoperite de arheologi. Casele lor puteau avea unul sau două etaje. Ceramica lor era de o frumusețe tulburătoare, pe care avea sa o egaleze doar ceramica chineză, o mie de ani mai târziu.

Ce s’a întâmplat cu această civilizație moldovenească, ce la vremea aceea reprezenta „vârful” Europei?

S’a stins în mod misterios. Unii arheologi susțin că schimbările climatice i’au obligat pe cucutenieni să renunțe la agricultura și să se retragă spre munți, dedicându’se mai mult păstoritului. Alții invocă invaziile dinspre stepele Asiei. Totuși, această cultură nu s’a stins de tot. Ea a supraviețuit într’un mod tainic, iar motivele care împodobeau ceramica de Cucuteni se regăsesc și astăzi în costumele populare românești, în arta populară, pe ouăle încondeiate.

Iar tradițiile și obiceiurile populare românești, basmele și doinele noastre păstrează străvechi tipare neolitice, transmise din generație în generație. Și, cine știe, poate că și unele mlădieri ale limbii române păstrează ceva din incantațiile graiului de acum mii de ani.

Tăblițele de la Tărtăria reprezintă, dupa unii specialiști, cel mai vechi mesaj scris din istoria omenirii, mai vechi chiar decât primele scrieri sumeriene. Totuși, astăzi, cei mai multi arheologi români sunt neîncrezatori cu privire la autenticitatea lor, cum sunt sceptici de câte ori vine vorba de o descoperire excepțională. Ne refuzăm mereu dreptul la originalitate, la valoare, și preferăm să afirmăm că am împrumutat mereu, de la toate neamurile, popoarele, limbile, câte ceva. La fel și cu tăblițele de la Tărtăria: or fi aduse de vreun sumerian și pierdute pe aici, spun unii; sau or fi fost aduse în vremurile mai noi de un colecționar; ori poate sunt falsuri…

Nu același lucru se poate spune despre cercetătorii străini, care au studiat subiectul în cele mai mici detalii și au elaborat studii serioase. E adevarat, în anii ’60, când au fost descoperite tăblițele de la Tărtăria, nu existau destule indicii care să confirme existența unei scrieri neolitice în această arie geografică. Piesele erau unicate, stranii. Cu timpul însă, cercetările au avansat, iar astăzi există peste o mie de piese, în special ceramice (fragmente de vase, figurine), descoperite în peste 50 de localități, care conțin semne ale unei scrieri străvechi.

Aceste semne nu sunt decorative, ci reprezintă un început de scriere. Piesele inscripționate au fost descoperite în aria culturii Vinca-Turdaș, în special la noi în țara și în Serbia. Turdaș și Parța reprezintă la noi localitățile care au oferit piesele cele mai numeroase și mai interesante. Astfel, tăblițele de la Tărtăria nu mai sunt singure, chiar dacă rămân cele mai importante. Aceasta scriere nu a apucat să evolueze și să dea roade, stingându’se odată cu cultura ce i’a dat naștere. Poate că schimbările climatice majore au determinat retragerea populațiilor spre zone mai ferite, sau poate că valurile de populații venite dinspre Asia au adus alte moduri de exprimare, cert este ca germenii scrisului neolitic au pălit.

Totuși, rămân zecile de semne inventariate de cercetători, nedescifrate, enigmatice, care nu știm cum au influențat evoluția culturii ulterior. Dar putem fi siguri că au influențat’o. Ceea ce știm cu siguranță este că scrierea neolitică a culturii Vinca-Turdaș este prima scriere a Europei și poate prima scriere a omenirii.

După dispariția splendidelor culturi ale Vechii Europe și intrarea în epoca metalelor, istoria a început să fie scrisă de cei ce aveau arme mai bune, orgolii mai mari și saci cu bani mai numeroși. Destul de repede, civilizația greco-romană devine felinarul Europei, luminând anemic și subiectiv un continent ce părea să fi fost cuprins de noapte.

Tot ce nu era grecesc sau roman era barbar, sălbatic, primitiv. Restul Europei devine o lume în aparență fără valori, privită din perspectiva romanilor, care ne’au vândut și continuă sa ne vândă, peste secole, o istorie părtinitoare. Civilizațiile ”barbare”, intrate în manuale prin ochiul cuceritorului, aproape că nici nu’și mai primesc dreptul de a se numi civilizații.

O civilizație trebuie să aibă arhitectură monumentală, să construiască colosseum-uri, în care să puna oameni să se ucidă între ei, spre distracția supremă a privitorului, ori să ațâțe animale înfometate împotriva unor oameni neajutorați.

O civilizație trebuie să aibă o armată puternică, cu care să cucerească mereu noi teritorii. O civilizație trebuie să se consume în ospețe copioase și în serbări fastuoase. O civilizație trebuie să aibă morminte princiare bogate, piramide sau temple impozante.

Dar civilizația nu reprezintă doar aspectul material, economic, al unei populații, nu reprezintă doar bunurile, ci și valorile. Modelul occidental ne’a obișnuit să privim cu mai multă admirație aspectele materiale, cele care ne aduc confort și siguranță fizică, decât pe cele spirituale, care ne ajută să aflăm care este rostul nostru în lume. Marile civilizații, trecute sau prezente, sunt demne de admirație.

Dar adevăratele valori nu trebuie căutate în realizările materiale, ci în cele spirituale. Când preoții geților se rugau în munți, în peșteri ascunse, și îi învățau pe oamenii de rând că sufletul este nemuritor, iar trupul, materia nu contează, cei ai altor neamuri înălțau temple sclipitoare împodobite cu statui impozante. Iar dacă geții nu cheltuiau sume enorme pentru a construi clădiri colosale și a întreține armate profesioniste, asta nu’i făcea mai puțin înțelepți decât vecinii lor. Dimpotrivă.

Dacă geții erau convinși de lipsa de însemnătate a valorilor materiale, este firesc să nu fi investit prea mult în aceste valori. Nu și’au ridicat statui, nici palate colosale, se îmbrăcau modest, la fel ca țăranii noștri de astăzi, regii purtând în picioare opinci, iar pe cap o căciulă de lână în loc de coroana fastuoasă din aur, bătută cu pietre prețioase.

Iar cei care, investind mult mai mult în bunuri materiale, i’au numit pe aceștia ”primitivi” ori „sălbatici”, nu au înțeles că spiritualitatea este deasupra civilizației materiale. Cei care trăiau mai mult în mijlocul naturii, aproape de zei, au înțeles aceste lucruri mai bine decât cei ce’și petreceau vremea în băi, ospețe și spectacole de circ. Spiritualitatea Europei se stinge dinspre vest spre est. La răsărit mereu credința a fost mai puternică. Orientul poate fi salvator.

Primul homo sapiens din Europa, cea mai veche așezare stabilă din Europa, cea mai veche scriere, cea mai veche cultură – astfel de sintagme îi sperie pe mulți, dar mai ales pe cercetători. Nu de puține ori, istoricii noștri, într’o luptă oarba cu diletanții care se entuziasmează în fața unor descoperiri precum cele enumerate mai sus, susțin că românul trăiește o frustrare istorică.

Românul ar fi frustrat, chipurile, ca nu a avut și el o istorie grandioasă, de invingător, precum alții, și atunci își inventează una care să’l satisfacă. În această falsă istorie, românul este cel mai tare, cel mai mare, cel mai frumos și primul în toate. Un discurs atât de radical din partea specialiștilor noștri elimină cu totul posibilitatea ca, uneori, chiar să fim cei mai buni sau cei mai tari sau primii.

Căci cineva trebuie să ocupe și aceste locuri. Uneori aceștia suntem noi, alteori sunt alții.

Noi și noi descoperiri duc mereu la schimbarea datelor din cărțile de istorie, iar dacă uneori suntem și noi printre primii, acest lucru ar trebui să ne onoreze, nu să ne sperie. Dacă am lăsa deoparte toate aceste temeri și am căuta să cernem și să așezăm fiecare lucru la locul lui și să’i dăm importanța cuvenită, am fi priviți, poate, cu mai mult respect în Europa.

Cine să ne respecte dacă noi înșine nu ne respectăm?

Cât datorează Europa acestor locuri, acestor civilizații, acestei istorii, acestor oameni? Cât datorează Europa acestui ungher de lume, în care au încolțit primele semințe de civilizație și spiritualitate europeană?

Gânditorul de la Hamangia, considerat între cele mai importante artefacte din istoria omenirii, este un simbol al acestor rădăcini milenare. Pe umerii lui s’au așternut deja 7000 de ani, dar dacă ar începe astăzi să vorbească, probabil ar spune:

„Bun venit acasă, Europa!”

Sursa: arheoinvest.uaic.ro, mediafax.ro, incont.ro, formula-as.ro

Citește și:  ”ȚARA ORAȘELOR” PELASGILOR CUCUTENIENI

sau: ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Geția‬ Dacia‬ ROMANIA

UCRAINA: RĂZBOIUL MASCAT DINTRE NATO ȘI RUSIA

VA INTRA RUMÎNIA ÎN BASARABIA DACĂ ODESSA ESTE OCUPATĂ?

Decriptarea manevrelor militare ruse din Ucraina
Dacă Putin ocupă Odessa și dezvoltă ofensiva spre vest, Rumînia va trebui să ocupe militar Bugeacul și să pună trupe rumînești (NATO) pe malul Nistrului

Binecunoscutul analist, de către specialiști, Cristian Negrea, scriitor și redactor-șef la Tactica și Strategia – Revistă de istorie militară și geopolitică, autor al unor volume fulminante, care au răscolit presa ucraineană și transnistreană la data apariției lor, ne face onoare să accepte publicarea analizelor sale despre situația din Ucraina.

Volumele la care facem referire sînt: ”Cînd Armele Vorbesc”, ”Sînge pe Nistru” și ”Cnutul Maicii Rusia”, publicate de Editura Marist.

Cristian Negrea: Publicat: Duminică, 27 februarie 2022

Atenție, filmarea de mai sus este doar prezentarea volumul ”Cînd Armele Vorbesc”, un scenariu despre un război cu Ucraina, din… 2012!

În scenariul său prevedea, la fel ca Donald Trump acum, și atacarea Taiwanului de către China, care tocmai și’a învîrtit niște elice de elicoptere prin zonă. În continuare, considerațiile autorului asupra momentelor din aceste zile de la granițele României:

Am mai spus’o și o repet:

În cazul in care Putin ocupa Odessa și dezvoltă ofensiva spre vest, alături de trupele din Transnistria ce ar avansa dinspre nord, Rumînia va trebui, obligatoriu, cu sau fără acceptul Ucrainei (ar fi bine să fie cu acceptul acesteia), cu acceptul neoficial al NATO (trebuie negociat la sînge aici), să ocupe militar Bugeacul și să pună trupe rumînești (trupe NATO) pe limanul Nistrului, pentru a interzice pătrunderea trupelor rusești în Bugeac!

Dacă Bugeacul ar cădea în mîna Rusiei, ar fi o catastrofa strategică pentru Rumînia, dar și pentru NATO!

Închipuiți’vă ce ar însemna să fim vecini cu Rusia peste brațul Chilia!

Mulți se întreabă de ce Putin face ce face la ora actuală. Răspunsul este simplu, pentru ca poate! De ce?

Fiindcă este singurul lider al unei puteri importante care are putere absolută, discreționară, comparabilă cu a unui dictator dintr’o țară din lumea a treia, sau din Coreea de Nord.

Dar de ce China, liderul ei Xi Jimping nu ar putea face la fel? Răspunsul e simplu, liderul chinez nu are puterea discreționară în stat la fel cum o are Vladimir Putin. În cazul Chinei, o dictatura comunista, Xi nu are puterile discreționare de care beneficiază Putin în Rusia.

Deoarece acolo este un comitet de conducere (Comitetul Politic Executiv al PCC format din 9 membri) în care sînt reprezentanții mai multor fracțiuni din Partidul Comunist, unii cu o anumită viziune, alții cu o alta.

Xi este rezultatul unui consens, iar puterea sa este limitată de membrii acestui comitet de partid, care se pot opune unei căi sau alteia. Xi este lider din 2012. În cazul Rusiei lui Putin, aceasta opozitie internă, chiar din sînul propriului partid, nu mai există, după 22 de ani la putere.

Deci, Putin poate face în Rusia ce vrea, Xi înca nu, fiindcă este limitat de optiunile celorlalți 8 membri ai CPE al PCC, care nu toți sînt neapărat în consens cu el.

Dar Putin nu are nici o opoziție în structurile de putere de la Moscova, toți sînt slujitorii săi, iar opoziția din afara puterii nu există, este în pămînt, în exil, sau în Gulag. De aceea nu este nimeni în Rusia care să’l tragă pe Putin de mînecă, iar după 22 de ani de putere absolută, e normal să se îmbolnăvească de beția puterii.

Vorba lordului britanic Acton: Puterea corupe, puterea absolută corupe în mod absolut.

Continui cu considerentele mele dupa a treia zi de război.

Ucrainenii încă rezistă, fapt care ridică mari probleme rușilor și lui Putin.

Ei bine, la ora actuala Putin este victima propriei beții a puterii, nimeni din cercul său nu îndraznește să’l contrazică sau să se pună contra planurilor sale, este înconjurat de lachei obedienți, așa că atunci cînd a decis ca forța militară a Rusiei, marea forță militară, trebuie folosită împotriva Ucrainei, nu a fost nimeni care să’i zică că poate nu va fi așa ușor.

Ați văzut reacția lui Narîșkin care aproape făcea pe el ca să’i spună lui Putin ce dorea el sa audă.

Vă închipuiți vreun general care să’i spun alui Putin: Vladimir Vladimirovici, în cazul în care întîmpinăm rezistență pe axa… Imediat Putin ar fi sărit în sus, cum, generale, armata Rusiei este mult mai bine pregatită, iar ucrainenii ne vor întîmpina ca eliberatori etc !

Deci invazia s’a făcut după cum credea Putin că se va întîmpla, nu dupa o analiza atentă a tuturor factorilor din teren. După impresia lui Putin, care a făcut exact ca și Hitler în ww2, cînd desconsidera sfaturile generalilor valoroși, acceptînd doar sfaturile lacheilor incompetenți ca Jodl sau Keitel.

Dar sa revenim.

Conform planificarilor initiale, Kiev, Harkov si Mariupol ar fi trebuit să cadă în prima, maxim a doua zi de război, pentru a intra în vigoare faza a doua a ofensivei terestre.

Iată că nu s’a întîmplat nici în a treia zi (încă nu știm situația exactă din Mariupol), iar luptele continuă, Kievul și Harkovul încă rezistă. Kievul are mari șanse să reziste și peste noaptea asta.

Dar ne dăm seama de nervozitatea și de faptul că rușii sînt puși într’o situație dificilă, în sensul că au încercat să devanseze fază a doua o ofensivei terestre, spre Odessa și gurile Dunării, atacînd în Khersones, la ieșirea din istmul Perekop spre vest, către Odessa.

Scopul este mutarea atenției ucrainenilor către acest front, poate să mute rezervele acolo, manevra pe linii interioare, pentru a slăbi apărarea din celelalte puncte cheie ce trebuiau să cadă din prima zi, dar nu au făcut’o.

O sabie cu două tăișuri, și rușii vor trebui să mute din forțele de atac spre Mariupol (est de istmul Perekop) pentru a întări atacul spre Khersones. Dar Khersonesul a rezistat, podul a fost aruncat în aer și o coloană blindată rusă distrusă cu dronele turcesti Bayraktar. Atacul demonstrativ respins, așa că se revine asupra celorlalte trei puncte de interes maxim.

Să fim bine înțeleși, Putin va forța și mai mult, este ultima lui șansă. De aceea i’a bagat pe cecenii lui Rahmad Kadîrov, și nu le va fi ușor ucrainenilor în noaptea asta, va fi cea mai grea noapte pentru Kiev.

Orașul a fost atins la nord-vest, dar ucrainenii au o șansă mai mare ca și ieri, care era mai mare ca și alaltăieri.

Ramzan Kadîrov, măcelarul lui Putin, este și el acolo alături de cecenii săi, ar fi o șansă ca lumea să scape de el, la fel cum au scăpat de tatăl lui, Ahmad, ucis de o bombă plasată sub tribuna oficială în care primea defilarea oficială de ziua victoriei la 9 mai 2004.

Aici este și o chestiune de moral. Soldații ruși sînt demoralizați, multi nu știu ce caută acolo, au fost aruncați în luptă de generalii lui Putin care nu au avut curaj să’i spună direct în față ca nu au 140.000 de luptători profesioniști de primă mînă, antrenați și pregătiți, așa că au improvizat cu recruți.

Nu este prima oară, și în primul război cecen din 1996 au aruncat recruți în prima linie care au fost măcelăriți de ceceni. Moralul ucrainenilor este pe o panta ascendentă, mii de civili și voluntari pun mîna pe arme.

Al rușilor, dimpotrivă. Să ne amintim de vorba aia militara: Nu mă tem de o armată de lei condusă de o oaie, ci de una de oi condusă de un leu.

Iar Zelenski ăsta s’a dovedit, un leu. În schimb, Putin iese nervos si cere armatei ucrainene să’și răstoarne conducerea de drogați și naziști.

Încă o scurta chestiune, unde sînt filmele video care ar justifica narațiunea lui Putin, că rusii sînt eliberatorii ucrainenilor?

Nu există nici unul în care trupele ruse să fie primite cu flori de populația ucraineană, cum au fost cele din Donbass si Crimeea in 2014. Propaganda rusă ar trebui rapid să produca astfel de filmulete, pentru a justifica în continuare acțiunea militară.

Ca și concluzie, după a treia zi de război.

Putin este în corzi, trebuie să încheie rapid războiul cu o victorie decisivă, altfel zilele îi sînt numarate. Iar perspectiva unui război scurt și victorios s’au depărtat rapid în aceste trei zile, și în cele ce vor urma.

Chiar dacă Kievul va cădea sub loviturile cecenilor și Zelenski va fi ucis, exemplul său va fi preluat și ucrainenii vor continua lupta. Guvernul se va muta la Lvov, în vestul Ucrainei, și războiul va continua, cu pierderi importante pentru ruși.

Între timp ajutoarele internationale în armament și munitie vor crește potențialul de rezistență al ucrainenilor. Se pare că Putin a greșit enorm, și nu are cum să iasă bine din această situație, indiferent de deznodamînt.

În cel mai fericit caz, va obține o victorie a la Pyrrus, care i’ar putea prelungi domnia cîțiva ani, izolat de toata lumea, dar va fi debarcat și poate judecat, cînd lipsurile populației vor face traiul rușilor de rînd de nesuportat.

O înfrîngere ar însemna că va fi debarcat chiar din interiorul cercului său, sau eliminat fizic. Există o șansă, destul de mică, că după ce va fi debarcat să ajungă în fața Tribunalului Penal Internațional.

O șansa foarte mica, e drept, rusii isi rezolva problemele in interior, eliminînd martorii, fiindcă și cei care vor prelua puterea dupa Putin îi sînt complici, cel puțin într’o măsură.

Cristian Negrea: Dovada că lucrurile merg prost pentru ruși pe plan militar este că Putin a făcut anunțul cu punerea în alertă a forțelor nucleare (Luni, 28 februarie 2022)

Continui cu considerațiile mele personale dupa a patra zi de război.

Cum spuneam mai devreme, ucrainenii au cîștigat și această runda, în sensul că înca rezistă, și i’au pus pe rusi într’o mare încurcătură, prin faptul ca nici unul dintre obiectivele lor imediate nu a putut fi atins.

Kievul a rezistat și după noaptea trecută, Harkovul, după lupte grele duse în oraș, i’a alungat pe ruși recîștigînd controlul ucrainean deplin asupra orașului.

La sud rușii au mai progresat, ocupînd Melitopol și amenințînd Mariupol, al treilea punct cheie, și dinspre sud. Aici rușii ar putea avea cel mai mare succes de pînă acum, dacă reușesc să facă joncțiunea dintre trupele venite din Crimeea și cele din Donbass, Mariupolul ar putea fi izolat și înconjurat din toate părțile, și atunci nu ar avea cum să mai reziste (eventual cîteva zile, avînd în vedere rezistența încăpățînată de pînă acum).

Dar asta a venit cu un cost, rusii au trebuit sa devanseze faza a doua, divizand trupele din Crimeea, o parte trimițîndu’le spre vest, care Odessa. dar contingentul a fost prea redus, si a avut pierderi grele ieri la Khersones, si apoi fiind batut si aruncat inapoi la Mikolaiv, pe cursul inferior al Bugului, noaptea trecuta. Iar acest aspect va avea repercusiuni asupra tariei fortelor de la sud de la Mariupol, dînd o sansa de respiro aparatorilor.

Avand in vedere comportarea trupelor ruse pe campul de lupta, multi incep sa ia in calcul ideea ca trupele din primul val nu au fost cele mai bune, ci doar trupe de sacrificiu, pe modelul basibuzucilor din armata otomana, care inmuiau rezistenta si gaseau puntele tari si cele slabe ale apararii, fiind decimate in acest proces.

Este un rationament fals, daca ar fi asa, cum ramane cu blitzkriegul? Nu trimiti in blitzkrieg trupele cele mai slabe, ca atunci nu mai e blitzkrieg!

O dovada in acest sens este apelarea la ceceni, adica elita ce a putut fi adusa pe campul de lupta.
S’a apelat la ei fiindca ofensiva s’a impotmolit, si nu existau trupe mai bune.

Dar si cecenii lui Kadirov au avut ghinion, un regiment a fost distrus cu drone turcesti Bayraktar si chiar unul din adjunctii lui Kadirov, Mahomed Tushaev, a fost ucis. Nu stim daca nu vor incerca din nou, cei ce au mai ramas.

Faptul ca lucrurile merg prost pentru rusi pe plan militar (nu mai vorbesc pe plan economic sau al sanctiunilor) este faptul ca Putin a pus in alerta fortele nucleare.

De ce a facut asta, din moment ce nimeni nu ameninta Rusia, nuclear sau nenuclear?

E simplu, pentru a transmite un mesaj, ca este la butoane, la conducere, el e seful. Iar daca are nevoie de un astfel de mesaj, lucrurile merg prost pentru el.

Au inceput primele fisuri in cercul sau interior, stim doar ca doi dintre oligarhii lui credinciosi (Fridman si Deripaska) i’au cerut lui Putin sa faca pace, semn ca sanctiunile functioneaza, totusi, si o vor face si mai bine in zilele urmatoare. Iar asta inseamna ca tot mai multi dintre apropiatii lui Putin incep sa considere ca se afla in tabara gresita.

Kievul este in fata unei noi nopti de lupte grele.

Pe de o parte, situatia este mai dificila, orasul fiind atins de trupele ruse in nord-vest si nord, dar inca nu au trecut mai departe, iar orasul nu a fost inconjurat.

Pe de alta parte, succesele din noptile precedente le’au intarit aparatorilor ucraineni speranta in victorie, iar moralul lor este mult mai bun decat al rusilor, care nu prea mai au ambitie sa se arunce la noi si noi atacuri, cand credinta in victorie incepe sa li se clatine.

În astfel de cazuri atacurile stagneaza, oamenii nu prea se indeamna s aatace, iar rezultatul este o degradare tot mai mare a moralului si a dorintei d elupta, care oricum nu era prea mare.

Rezistenta incapatanata si eroica a ucrainenilor a produs si alte consecințe care ii vor afecta militar pe rusi. Tarile NATO au inceput sa trimita ajutoare militare sub forma de armament si munitie, nu numai casti si echipamente sanitare. Iar acest lucru ar fi fost imposibil daca Kievul ar fi cazut in zilele precedente. Deci rezistenta nu a fost fara rost, putem spune asta cu siguranta.

Iar Putin incepe sa isi piarda rabdarea, se vede clar, nu se astepta la asa ceva. Nu va ceda, dimpotriva, dar se vede ca lucrurile nu merg deloc in favoarea lui. Va cere noi si noi atacuri, nu poate renunta. Iar daca atacurile esueaza repetat cu pierderi, se va produce o defectiune in cadrul armatei din zona de opratiuni.

Nu ma refer la simpli soldati, ci in lantul de comanda, la nivel mediu.

Comandantii de unitati, stiind starea de demotivare a trupei acre nu mai vrea s alupte si ca sunt pe cale sa le pierda din mana, vor incepe sa eludeze ordinele de atac, adica vor incepe sa se fofileze.

Vor incepe sa se faca ca nu au inteles unele ordine, ca nu mai au combustibil, ca nu au fost sprijiniti etc. Si vor miniti in rapoarte asupra situatiei din teren. Deja se vad primele semne, tancuri ramase in drum fara combustibil, unitati ratacite etc. Inseamna ca e o problema de logistica, de noncombat, sau amandoua.

Chiar si faptul ca a cerut negocieri spune asta, cand inainte cerea armatei ucrainene ba sa depuna armele, ba să’și rastoarne conducatorii.

Mare atentie la aceste negocieri.

De fiecare data cand Rusia a cerut negocieri si a semnat acorduri de incetare a foscului, niciodata nu le’a respectat. Dimoptrivă, s’a folosit de ele să’și concentreze fortele si sa atace prijn surprindere.

Așa a procedat in 1992 în Osetia de Sud, in 1993 in Abhazia si cu alte ocazii. Banuiesc ca Zelenski, in noua lui postura de erou, nu va face prostia sa mearga in persoana la negocieri, ar fi prostie enorma. Si trebuie sa se astepte ca oricea acord de incetare a focului sa fie incalcat printr’un atac surpriză.

REVERSUL MEDALIEI. Rușii știu asta, NATO știe că rușii știu, și toți se fac că nu se întîmplă nimic

Publicat: Marţi, 01 martie 2022

Considerațiile mele personale după a cincea zi de război. Subliniez încă o dată că sunt considerațiile mele personale, sunteți de acord sau nu, sunt ale mele și nu reprezintă poziția cuiva sau altcuiva.

După cum scriam ieri (și se pare că am avut dreptate), citez:

”La sud rușii au mai progresat, ocupînd Melitopol și amenințînd Mariupol, al treilea punct-cheie, și dinspre sud.

Aici rușii ar putea avea cel mai mare succes de pînă acum, dacă reușesc să facă joncțiunea dintre trupele venite din Crimeea și cele din Donbass, Mariupolul ar putea fi izolat și înconjurat din toate părțile, și atunci nu ar avea cum să mai reziste (eventual câteva zile, avînd în vedere rezistența încăpățînată de pînă acum).

”Sînt știri încă neconfirmate conform cărora Mariupol ar fi fost înconjurat sau chiar ar fi căzut.
Nu știm încă, dar faptul că a fost înconjurat este aproape sigur, poate nu este real, sper că nu, dar este foarte probabil.

În acest caz, situația ucrainenilor la est devine problematică, riscă ca trupele lor ce sunt fixate în est, în Donbass, să fie învăluite, singura soluție este să fie evacuate spre vest, lăsînd o bucată destul de mare din est rușilor.

Harkovul este amenințat de această evoluție a frontului, piloanele de rezistență din est sunt pierdute, iar Harkovul riscă să fie încercuit în câteva zile.

Mai poate rezista, în lupte de stradă, fiind al doilea oraș ca mărime al Ucrainei, Se poate încerca stabilirea unei linii defensive de la Harkov spre sud-vest, pînă la Nipru, undeva la nord de Zaporoje, sau chiar la Zaporoje dacă este recucerit printr’un contraatac rapid.

Și această linie poate fi doar temporară, putînd fi învăluită de pătrunderea rușilor de la nord de Harkov, dar suficientă pentru a evacua Harkovul pînă nu e prea tîrziu.

Măsuri dureroase, dar necesare. Dar încă nu e prea tîrziu pentru a evita acest scenariu.

Poate fi evitat în primul rand, daca Mariuoplul rezista, chiar incercuit. Dacă rezistă, și cu cît rezistă mai mult, rușii nu vor avea suficiente resurse militare pentru a învălui forțele ucrainene din est, din fața Donbassului.

Și mai există o chestiune esențială, nu știu în ce măsură ucrainenii au prevăzut’o sau nu.

Toate forțele aflate în conflict sunt desfășurate ca pe un semicerc, în interiorul semicercului sunt ucrainenii, în exterior, rușii, care presează în diferite puncte să străpungă semicercul. Ucrainenii manevrează pe linii interioare, rușii, pe linii exterioare.

Avantajul celui de pe linii interioare este că are distanțe mai mici de acoperit pentru a sprijini punctele de rezistență, față de atacatorul care are distanțe mult mai lungi de acoperit, deci necesită o superioritate mare de forțe și tehnică de luptă.

Coarda pe care se sprijină semicercul este râul Nipru. Întrebarea de bază, de strategie militară elementară, este dacă și unde și’au plasat ucrainenii rezervele.

În mod normal, trebuie să fie dispuse undeva către centrul ariei sub formă de jumătate de cerc, de unde pot interveni la nevoie în orice direcție pentru un contraatac care să respingă inamicul în punctul în care dispozitivul defensiv cedează.

Dacă ucrainenii au dispuse astfel de rezerve unde trebuie, printr’un contraatac rapid pot sparge încercuirea Mariupolului și să dea o grea lovitură rușilor.

Repet, dacă există aceste rezerve și dacă sunt poziționate unde trebuie (în 1940 francezii pur și simplu nu le’au avut!).

Și încă o condiție, restul frontului, celelalte puncte, Kiev, Harkov și altele de mai mică importanță (impropriu spus, deoarece toate sunt importante, dar nu atât de cunoscute) ca și Cernikov sau la nord de Zaporoje, plus Mikolaev, spre Odessa, să reziste.

Am mai spus că nu am încredere în negocierile dintre ruși și ucraineni, de fiecare dată rușii s’au folosit de acest răstimp să își consolideze forțele și să atace prin surprindere, ca în 1992 Osetia, 1993, Abhazia, 1992 Transinistria și multe altele.

Ca dovadă, în timp ce la granița ucraineano-belarusă se discută, rusii își regrupau forțele pentru atac și au supus Kievul unor puternice bombardamente de artilerie.

De nivelare, pentru a pregăti terenul unei ofensive devastatoare.

Să nu fiu rău înțeles, nu vreau să apar ca în povestea cu Petrică și lupul, deoarece de fiecare dată am zis că noaptea următoare va fi foarte dificilă, sau cea mai dificilă.

De data asta, chiar așa este. Mă bazez pe regrupări, pe bombardamentele de artilerie, plus au mai apărut doi factori.

Primul este declarația lui Zelenski, care spune că noaptea următoare este decisivă, iar omul știe ce spune, este acolo, în teren.

A doua, declarațiile unor oficiali americani, care acum două zile spuneau că doar 50% din forțele rusești sunt în interiorul Ucrainei, iar astăzi au revenit că două treimi din forțele rusești grupate sunt în teritoriul Ucrainei.

Deci, ofensivă decisivă. Mai mult de două treimi nu au cum să fie decât în cazuri disperate, mai este nevoie de logistică, mai sunt unități necombatante, de mentenanță, dar două treimi reprezintă concentrarea maximă de forțe rusești.

Ofensivă decisivă.

Prin bombardarea nediscriminatorie a Kievului cu artileria, unde nu ai precizia necesară pentru a evita clădirile civile, Putin a arătat încă o dată, dacă mai era nevoie, că este un criminal de război fără scrupule, care ar face orice ca să evite căderea sa.

Așa a făcut și în 1999-2002 în Groznîi, l’a tocat cu artileria, dar cui i’a păsat atunci, era un oraș rusesc, iar mărturiile erau prea puține, mijloacele de comunicare așijderea, să nu uităm că a fost acum 20 de ani.

Putin nu va ceda, chiar dacă va duce după el încă mii de morți, chiar și civili.

Ciudată idee, de a reuni poporul ucrainean cu cel rus, distrugându-l pe cel ucrainean. Sigur și’a pierdut rațiunea, cum crede că după atîtea victime, ucrainenii vor avea o părere pozitivă despre el.

Încă un ultim aspect. Văd că mulți se întreabă de unde și cum au ucrainenii o asemenea precizie în lovirea coloanelor blindate, cum reușesc să doboare avioane și elicoptere, de unde această siguranță și precizie.

Este secretul lui Pollichinelle. De la NATO, toate informațiile le vin de la NATO.

Adică nu numai muniția, armamentul de genul lansatoarelor Javelin sau dronele turcești Bayraktar, plus armamentul, muniția și echipamentele ce vin, inclusiv din Rumînia.

Dar în primul rînd informațiile. Cum?

Culegerea de informații din spațiul și teritoriul NATO, nu numai prin sateliți, ci și în alte moduri.

De exemplu, în nordul Botoșaniului a fost instalat un sistem radar Gap Filler pentru a monitoriza activitatea în spațiul aerian al Ucrainei.

Avioanele militare zboară în permanență de’a lungul frontierelor NATO ale Ucrainei, inclusiv la noi, deasupra Maramureșului și Bucovinei, dar nu sînt doar F-16 cu rol de protecție a frontierei, ci și avioane AWACS de supraveghere și război electronic, cum ar fi EA18G Growler, de exemplu, care, de la o altitudine de 10-12.000 de metri, culeg date, le transmit mai departe către centrele noastre, care le diseminează, le interpretează și le folosește după cum consideră de cuviință. Iar, parte din ele, esențiale, ajung unde trebuie și provoacă ceea ce vedem.

Ucrainenii nu trag în orb, trag pe niște coordonate precise care le parvin ca din întîmplare de la niște prieteni.

Să nu credeți că e marele secret militar pe care vi’l dezvălui eu aici, rușii știu asta, NATO știe că rușii știu, și toți se fac că nu se întîmplă nimic.

Este reversul medaliei pentru Putin, în sensul că opt ani a susținut că rușii nu sînt în Donbass, că acolo sînt doar ucraineni care luptă împotriva regimului tiranic de la Kiev. Deși știa că nu e așa, NATO știa că nu e așa, iar Putin știa că NATO știe că nu e așa.

Cum am zis, reversul medaliei.

Pagubele înregistrate de Rusia: 5.700 de soldați uciși, 198 de tancuri și 864 de blindate distruse

Blindat rusesc distrus de ucraineni
Foto: Sergey BOBOK / AFP / Profimedia Images

Peste 5.700 de soldați ruși ar fi murit în primele cinci zile ale războiului din Ucraina, anunță armata Ucrainei. Potrivit acesteia, militarii ucraineni și forțele civile au reușit să distrugă:

198 de tancuri
846 de blindate
29 de avioane
29 de elicoptere
7 sisteme antiaeriene
24 de sisteme de artilerie
77 de sisteme de artilerie
60 de cisterne și vehicule de aprovizionare cu combustibil
3 drone
2 bărci
305 vehicule

Resurse:

Cristian Negrea:

Dacă Putin ocupă Odessa și dezvoltă ofensiva spre vest, Rumînia va trebui să ocupe militar Bugeacul și să pună trupe rumînești (NATO) pe malul Nistrului

Dovada că lucrurile merg prost pentru ruși pe plan militar este că Putin a făcut anunțul cu punerea în alertă a forțelor nucleare

REVERSUL MEDALIEI. Rușii știu asta, NATO știe că rușii știu, și toți se fac că nu se întîmplă nimic

Citește și: RUMÎNIA TRĂDATĂ

sau: RĂZBOIUL BATE LA UȘĂ, DAR PRESA…SE PIAPTĂNĂ

ori: GEN. ION COSTAȘ: S’AR PUTEA REALIZA UN SCHIMB DE TERITORII, DACĂ UCRAINA IA TRANSNISTRIA ȘI NE DĂ BUCOVINA ȘI BUGEACUL

Vatra Stră-Rumînă‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Geția‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA‬ RUMÎNIA‬

RUMÎNII ÎN ISTORIA GENOMULUI UMAN

om-evolutie

O întrebare care preocupă azi specia umană este legată de viitorul oamenilor, sau mai precis dacă va evolua în mai multe specii?

Răspunsul pare a fi negativ, deoarece omul a ocupat toate nișele ecologice posibile, din Antarctica pînă la tropice și mai mult, nu mai există izolare geografică între toate populațiile umane.

Populațiile umane, oriunde s’au dezvoltat în ultimii 100.000 de ani, s’au mixat natural cu alte populații odată ce contactul a fost restabilit, după ce mii de ani grupuri umane au evoluat distinct în rase. Azi, datorită interconectării și globalizării dispar încet barierele rasiale deși ele încă mai există, tendința pe glob este de a se estompa granițele rasiale, etnice și religioase.

În ce privește spațiul carpato-dunărean a fost un areal dintotdeauna propice activităților umane, iar pe baza datelor de care dispunem azi, specialiștii apreciază că primele manifestări de viață omenească pe teritoriul Rumîniei datează de peste 1.500.000 de ani.

Epoca pietrei este bine reprezentată în descoperiri arheologice în spațiul rumînesc. La Bugiulesti, în valea Oltețului, au fost descoperite resturi osteologice a 20 de specii de animale, ce datează de 1.800.000- 1.400.000 de ani, atestînd cea mai veche intervenție umană pe teritoriul actual al Rumîniei, găsindu’se pe oase urme de zdrobire.

Ce este genomul uman?

Genele sînt în primul rînd instrucțiuni pentru crearea proteinelor, și îndeplinesc bine această sarcină. Genele seamănă oarecum cu clapele unui pian, fiecare cîntînd o singură notă și nimic altceva, ceea ce, evident, sună puțin cam monoton.

Dar, atunci cînd combinăm genele așa cum combinăm notele clapelor pianului, putem crea o infinitate de acorduri și melodii. Reunind toate aceste gene, obținem simfonia existenței cunoscută sub numele de genom uman.

Genomul uman este stocat pe 23 de perechi de cromozomi, iar 22 dintre acestea sînt perechi de cromozomi autozomali, în timp ce ultima determină sexul.

Genomul uman haploid ocupă puțin mai mult de 3 miliarde de perechi de baza de ADN (acid deoxiribonucleic). Genomul uman haploid conține circa 20.000 de gene codificante.

Doar 1,5% din genom codifică proteine, restul fiind gene ARN necodificante, șiruri de reglare, introni, și ceea ce se numește ”junk” ADN. Fiecare celulă din corp are același set complet de gene.

O genă este formată din ADN și este, în principiu, un tip de instrucțiune genetică. Aceste instrucțiuni pot fi folosite pentru a realiza proteine și pentru a controla reacția chimică a vieții. Unele gene sînt active în unele țesuturi și organe, dar nu și în altele. De asta un plămîn este diferit de un ficat.

Genele sînt activate sau dezactivate în timpul dezvoltării, dar și ca răspuns la schimbările de mediu, de metabolism sau de infecții.

Human Genome Project a produs o secvență de referința a genomului uman eucromatic, utilizată în toată lumea în științele biomedicale.

Proiectul genomul uman a produs primele secvențe complete ale genomilor umani, iar prima analiză a fost publicată în anul 2001. Datele rezultate sînt utilizate în întreaga lume în domeniul științei biomedicale, antropologiei și alte ramuri ale științei.

Există o așteptare că studiile genomice vor conduce la progrese în diagnosticarea și tratamentul bolilor dar și că vor oferi noi perspective în multe domenii ale biologiei, inclusiv evoluția umană.

Dongria-Kondh-tribe-membe-006

Deși secvența genomului uman a fost (aproape) complet determinată prin secvențierea ADN-ului, nu este încă pe deplin înțeleasă. Cele mai multe gene au fost identificate printr’o combinație de abordări experimentale folosind mijloace bioinformatice și necesită mult efort pentru elucidarea funcțiilor lor biologice.

Rezultatele recente arată că o mare parte din ADN-ul necodant din genom prezintă activități biochimice, inclusiv reglarea expresiei genelor, organizarea arhitecturii cromozomiale și poate controla moștenirea epigenetica.

Există aproximativ 19.000 – 20.000 de gene care codifica proteine. Estimarea numărului de gene a fost revizuita în mod repetat față de predicțiile inițiale estimate la 100.000.

Secvențele de codificare a proteinelor reprezintă doar o fracțiune mica în comparație cu dimensiunea genomului (aproximativ 1,5%), iar restul de gene sînt asociate cu moleculele de ARN necodante sau secvențe de ADN de reglare.

aborigen-tasmania
Aborigen din Tasmania

Lungimea totală a genomului uman este de peste 3 miliarde de perechi de baze. Genomul uman include, de asemenea, ADN-ul mitocondrial, o molecula prezentă în fiecare mitocondrion.

Genele pot suferi mutații, însă se întîmplă destul de rar. O mutație reprezintă o schimbare permanentă a ADN-ului. Dar avînd în vedere că sîntem făcuți din trilioane de celule, mutațiile par mai frecvente. În timp ce unele sînt dăunătoare, altele pot să nu aibă nici un efect, sau pot fi chiar benefice.

Corpul nostru recunoaște și distruge celulele care prezintă mutații dăunătoare, dar asta nu se întîmplă întotdeauna. Astfel apare cancerul.

În general, genomul este destul de stabil și structura genetică se păstrează pe parcursul vieții.

Mark Stoeckle de la Universitatea Rockefeller din New York și David Thaler de la Universitatea din Basel, Elveția, au publicat o lucrare interesantă în jurnalul Human Evolution.

Știm că populațiile mari care se deplasează mult, precum furnicile, șobolanii și oamenii, vor deveni mai diversificate cu timpul din punct de vedere genetic.

Însă este adevărat? Stoeckle spune ca nu.

trugannini-1866
Truganini, în anul 1866, ultima femeie aborigen din Tasmania

Poate cel mai surprinzător rezultat al studiului este ca 9 din 10 specii existente azi pe Pămînt, inclusiv oamenii, au apărut în urmă cu 100.000 – 200.000 de ani.

Cum explicăm faptul ca 90% din viața de pe Pămînt, are aproape aceeași vîrsta?

Ultimul cataclism major care a făcut să dispară multe specii de pe Pămînt s’a întîmplat acum 65,5 milioane de ani, deci explicația trebuie să fie alta.

Stoeckle spune că poate ”cea mai simplă interpretare este că viața este într’o permanentă evoluție”.

Privind din această perspectivă, o specie are o durata limitată de timp înainte ca aceasta să evolueze în ceva nou sau să dispară.

Genomul uman prezintă urme ale evoluției. Progresele în secvențierea ADN-ului, genomica funcțională și modelarea genetică a populației n’au îmbunătățit înțelegerea istoriei și a dinamicii populațiilor umane.

Aceste progrese au dezvăluit, de asemenea, mulți factori anterior subapreciați care influențează evoluția genomului uman, inclusiv schimbări funcționale ale ADN-ului și histonei (proteine alcaline), mutațiile eterogene sau variațiile structurale.

Studiul evoluției genomului uman este interesant pentru că dezvăluie răspunsuri la întrebările fundamentale despre originea umană și ne arată baza genetică ce ne dă trăsăturile specifice umane.

Fulani_Woman_from_Niger
Femeie din Niger

În ciuda unor progrese imense de la secvențierea primului genom uman, există încă multe lucruri pe care nu le înțelegem despre evoluția genomului uman.

Progresele recente statistice și experimentale și secvențierea a mii de genomuri umane din diverse populații au dezvăluit o complexitate semnificativă.

Poate că cel mai dramatic rezultat în acest domeniu în ultimii ani a fost secvențierea ADN-ului din hominidele arhaice, precum Neanderthalienii și Denisovienii.

turban-portrait-moustache-man
În imagine, om cu turban din India

Sîntem o specie tînără. Cele mai recente dovezi genetice și fosile sugerează că oamenii moderni au apărut în Africa de Est acum 200.000 de ani în urmă, ceea ce înseamnă extrem de puțin, avînd în vedere că ne’am separat de genul Pan (din care fac parte cimpanzeii de azi) acum 6 milioane de ani.

În doar 200.000 de ani oamenii s’au răspîndit pe tot globul, depășind cu mult toate celelalte specii umane arhaice.

Expansion_of_early_modern_humans_from_Africa

Succesul nostru se datorează în mare parte caracteristicilor biologice complexe, incluzînd un creier mai mare, mersul în două picioare și modificările morfologice craniofaciale și ale membrelor, care au apărut pe linia umană cu mult înainte de apariția oamenilor moderni.

Aceste adaptări au facilitat evoluția trăsăturilor comportamentale unice ale omului, precum limbajul, care se datorează modificărilor secvenței ADN apărute pe linie umană de la divizarea om-cimpanzeu.

Identificarea acestor schimbări a devenit o prioritate majoră a studiului geneticii și a genomicii umane.

Secvențierea genomului cimpanzeului, macacus rhesus, dar și a altor genomuri de primate a făcut posibilă identificarea schimbărilor din ADN-ul uman folosind metode comparative.

Studii recente au încercat să diferențieze schimbările funcționale critice utilizînd diferite metode statistice pentru a identifica genele umane și secvențele de reglare ale genei care prezintă o evoluție neașteptat de rapidă.

Rezultatele acestor analize cuprind un catalog al evoluției specific umane la nivel molecular. Avînd în vedere originea noastră recentă, diferențele care disting oamenii moderni de specia umana arhaică vor fi probabil un mic subset al tuturor diferențelor de secvențe om-cimpanzeu.

Neanderthalienii au fost ținta primară a unor astfel de studii din mai multe motive.

271733845_1618945228455888_7643424566244430797_n

Neanderthalienii sînt rude apropiate ale oamenilor moderni și ambele specii au trăit în Europa acum 40.000 de ani, indicînd posibilitatea de împerechere.

Mai multe studii recente au folosit o metodă de abordare metagenomică cuplată cu secvențierea paralelă pentru a obține secvența genomică. Au existat speculații despre ceea ce va dezvălui acest proiect, multe chiar fanteziste, cum că s’ar putea folosi o secvență a genomului neanderthalian pentru a aduce specia la viață.

Sîntem singura specie din genul Homo rămasă în viață și prin urmare, nu știm dacă Neanderthalienii sau celelalte rude dispărute împărtășesc capacitatea noastră de inovație, raționament abstract sau limba.

A trebuit să facem speculații pe baza anatomiei, a așezărilor și a artefactelor lăsate în urmă.

În spațiul rumînesc pe valea Dîrjovului, valea Dîmbovnicului, Ricipeni, Valea Lupului au fost descoperite unelte primitive, precum bolovani ciopliți din silex, răzuitoare, așchii, străpungătoare, atestînd culturi arheologice. Numai la Ricipeni au fost identificate 16 niveluri de locuire.

Toporul din piatră cu două fețe este considerat una dintre uneltele cele mai reprezentative ale Paleoliticului inferior rumînesc. Pe rîul Prut sînt găsite numeroase unelte din silex.

La Mitoc și la Ciutulești, pe malul rîului Răuț, au fost descoperite primele vetre de foc.

În peștera Climente II-Dubova a fost găsit un sanctuar în care era depus un schelet uman, în poziție chircită și acoperit cu strat de ocru roșu. Cultura musteriană este atestată în întregul teritoriu al Rumîniei actuale. Au fost descoperite numeroase unelte din creme și din cuarțit în așezări din peșteri sau terase.

De asemenea, erau utilizate și unelte din os.

La Ohaba-Ponor s’au descoperit urme osteologice fosile ale omului. S’au găsit complexe de locuire și adăposturi-paravan, în formă de arc, pentru protecția împotriva vânturilor, de 2 metri înălțime, ridicate din oase lungi și crengi, acoperite cu piei de animale și sprijinite, la baza, cu pietre. În interior au fost descoperite și vetre de foc, ca cele din Molodova (vezi harta de mai sus) și Chetrosu.

sapiens

Datorită similitudinii biologice între oamenii moderni și neanderthalieni s’a ajuns la concluzia că strămoșul comun al celor două specii a trăit acum 300.000 – 700.000 de ani în urmă.

Liniile moderne umane și neanderthale au continuat pe traiectorii evolutive paralele după divergenta lor, cu descendenții unei ramuri migrînd spre Europa și dînd naștere Neandetalienilor, iar cealaltă ramură rămînînd în Africa – ramura din care avea să apărem noi.

Colonizarea umană a Europei – acum circa 45.000 de ani – a adus din nou în contact aceste două specii.

Însă cît de mult au avut în comun? Au fost oamenii moderni și neanderthalienii capabili să se împerecheze? Și dacă da, cît de mult a influențat felul în care noi arătăm astăzi?

Primii oameni moderni care au colonizat Europa aveau aceeași capacitate cognitivă ca și oamenii de azi: au realizat picturi în peșteri, figurine și instrumente muzicale. Au avut cel mai probabil și capacitatea de a comunica verbal, indicînd o capacitate umană modernă de abstractizare.

Acest comportament simbolic nu era un fenomen nou; există dovezi că oamenii moderni făceau decorațiuni și au sculptat reprezentări abstracte în Africa cu cel puțin 75.000 de ani în urmă.

oamenii-de-neanderthal

Cea mai veche așezare ce evidențiază ocuparea umană se află în estul Europei în peștera Kozarnika din Bulgaria unde s’a găsit un singur dinte uman și pietre cioplite care datează de acum 1,4 milioane de ani.

În Spania, la Atapuerca, s’au găsit rămășițe umane care datează de acum 1,2 milioane de ani.

Cele mai vechi arme folosite pentru vînătoare găsite pe continetul european sînt sulițele găsite într’o mină de cărbune din Schoningen, Germania, care datează de acum 380 000 de ani. Toate acestea aparțineau unor indivizi din specia Homo Erectus care au emigrat din Africa (probabil din cauza creșterii temperaturilor și a secetei) și s’au stabilit pe continentul european cu vegetație mai densă și cu mai multe surse de apă potabilă. Aceștia au populat zone precum Lézignan-la-Cèbe din Franța, Orce din Spania, Monte Poggiolo din Italia și Kozarnika din Bulgaria.

Oamenii Homo Erectus au evoluat în specia Homo antecessor, în Homo heidelbergensis, iar ulterior, acum 250 000 de ani, au evoluat în Homo neanderthalensis care au predominat continentul european următorii 200 000 de ani.

Aceștia au inventat tehnologii noi precum flautul, unelte și arme cioplite din piatră, instrumente din oase de cerb cu vîrfuri lustruite cu care țeseau vestimentația din piele sau blănuri de animale, topeau seva de mesteacăn, săpau adăposturi în stînci și produceau capcane pentru mamuți.

Acum 70.000 de ani a izbucnit glaciatiunea Wurm cunoscută drept Era glaciară.

Primii oameni moderni care au aparținut speciei Homo Sapiens s’au stabilit pe continentul european acum 45.000 de ani conform urmelor acestora descoperite în peștera „Grotta di Fumane” și „Grotta del Cavallo” din Italia.

Apariția acestora pe continentul european a culminat cu dispariția oamenilor de Neanderthal. Oamenii de Neanderthal au dispărut probabil din cauza conflictelor, din cauza unor epidemii și catastrofe naturale sau din cauza asimilării acestora prin împerecherea cu oamenii moderni.

1024px-Aurignacian_culture_map-en.svg

Acum 40 000 de ani, supervulcanul Campi Flegrei, de lîngă Napoli, a erupt, iar cenușa vulcanică s’a depus în toată Mediterana de Est și în toată Europa centrală și de Sud-Est. Regiuni întregi din Italia pînă în Caucaz, și din Scandinavia până în Africa de Nord, au fost afectate.

Vegetația a fost distrusă, multe specii de animale (precum mamutii) au dispărut, și norii de cenușă au blocat lumina Soarelui să între în atmosfera timp de cîțiva ani. Populația oamenilor de Neanderthal, fiind restrînsă și retrasă în peninsula iberică, a dispărut în cele din urmă.

Apariția Aurignacianului în Europa este legată de sosirea Homo sapiens din Orientul Apropiat.

Acum 35 000 de ani, cultura Aurignaciană și’a făcut apariția în zona Carpato-Dunăreană și s’a extins în Panonia, iar acum 32 000 de ani a apărut cultura Gravettian în munții Crimeeii care s’a extins în Caucaz, remarcîndu’se cu celebrele statuete venusiene.

Jean-Jacques Hublin indică faptul că cele mai vechi fosile de Homo sapiens atestate în prezent în Europa sînt datate la 48.000 de ani în Rumînia și 38.000 de ani în Franța.

După dispariția lui homo neanderthalensis, homo sapiens fossilis devine specia predominantă. Culturile aurignaciene sînt dominante, urmate de culturile gravettiene orientale, fiind găsite urme în peșterile Cioclovina și Liliecilor sau terase din Boinești și Dîrțu-Ceahlău.

Au apărut și primele manifestări artistice, singura peșteră cu pereți pictați fiind cea de la Cuciulat, pe valea Someșului, pe unul dintre pereți fiind reprezentate un cal și o felină. Au fost descoperite și podoabe-scoici marine, dinți de animale sălbatice, amulete din piatră și os găsite la Lapoș, Mitoc, Brînzeni, grota Duruitoarea Veche din Duruitoarea și Cosăuți, ce reprezintă mărturii ale unor credințe religioase.

La Anina, în Peștera cu Oase, a fost descoperite cele mai vechi oseminte umane din specia Homo sapiens sapiens din Europa, Ion de la Anina, ale căror resturi de mandibulă datează de 42.000 de ani.

Omul de Neanderthal era prezent atunci cînd se dezvoltă Aurignacianul, dar este caracterizat prin cultura Châtelperroniană, care începe acum 45.000 de ani în Arcy-sur-Cure și a cărei industrie litică și osoasă este diferită.

Sofisticarea și conștientizarea de sine demonstrată în lucrări i’au determinat pe arheologi să’i considere pe producătorii artefactelor aurignaciene primii oameni moderni din Europa.

Cea mai bună datare a asociației dintre industria aurignaciană și resturile umane sînt cele a cel puțin cinci persoane din peșterile Mladeč din Republica Cehă, datată prin măsurători radiocarbon ale scheletelor la cel puțin 31.000-32.000 ani.

Cel puțin trei indivizi robuști, dar tipic anatomic-moderni din Peștera cu Oase, Rumînia, au fost datate la cca. 35.000-36.000 de ani. Aceste descoperiri se încadrează în gama cronologică și geografică a Aurignacianului timpuriu din sud-estul Europei.

S’au găsit figurine aurignaciene care prezintă reprezentări fauniste ale perioadei, asociate cu mamifere acum extincte, inclusiv mamuți, rinoceri și tarpan, împreună cu reprezentări antropomorfate care pot fi interpretate ca unele dintre cele mai vechi dovezi ale religiei.

Multe figurine animale vechi de 35.000 de ani au fost descoperite în peșterile Vogelherd și Hohlenstein-Stadel din Germania.

În general figurinele reprezintă animale puternice și periculoase, în atitudini de multe ori agresive: mamut, bizon, urs etc.

Deseori ele sunt vopsite cu ocru cu nuanțe apropiate culorilor reale ale animalelor. Producția de margele de fildeș pentru ornamentarea corporală a fost de asemenea importantă în timpul Aurignacianului.

Celebrele picturi din peștera Chauvet datează din această perioadă.

Statuetele tipice constau din femei care se numesc figurine Venus. Ele au accentuate șoldurile, sînii și alte părți ale corpului asociate cu fertilitatea.

Picioarele și brațele lipsesc sau sînt reduse la minimum. Una dintre cele mai vechi figurine a fost descoperită în 2008 în peștera Hohle Fels din Germania. Figurina a fost datată acum 35.000 de ani.

Reconstruction_of_the_Lady_of_Brassempouy_by_Libor_Balák,_Czech_Academy_of_Sciences,_the_Institute_of_Archaeology_in_Brno,_The_Center_for_Paleolithic_and_Paleoethnological_Research
Venus din Brassempouy sau ”Doamna cu glugă” este o figurină fragmentară din fildeș din paleoliticul superior, aparent ruptă dintr’o figură mai mare. A fost descoperită într’o peșteră din Brassempouy, Franța în 1892. Veche de aproximativ 25.000 de ani, este una dintre cele mai vechi reprezentări realiste cunoscute ale unui chip uman

Descoperirile aurignaciene includ flauturi osoase. Cel mai vechi necontestat instrument muzical a fost flautul descoperit în peștera Hohle Fels din Germania în 2008. El este confecționat dintr’un os de aripă de vultur, perforat cu cinci găuri și datează de acum aproximativ 35.000 de ani.

Un flaut a fost găsit și la Abri Blanchard, în sud-vestul Franței.

În Europa de Est și Centrală s’a desoperit în peștera Mladec (Moravia) obiecte din os, care inițial au fost interpretate ca sulițe, apoi ca pandantive, ele fiind perforate și prezentînd rotunjiri îngrijite la unul din capete.

Tot aici s’au descoperit 22 de dinți perforați (9 de castor, 10 incisivi de ren, restul de urs, cal și lup).

În peștera Mamutova, Cracovia, s’au găsit 13 dinți perforați (patru de lup, trei de vulpe, trei de urs de peșteră, unul de cal, unul de cerb, unul de bovide) și mărgele de fildeș de mici dimensiuni.

În peștera Bacho-Kiro din Bulgaria s’au găsit dinți perforați de vulpe și urs, întrebuințați ca pandantive sau cusuți pe veșminte.

Acum 22.000 de ani, culturile Solutrean și Gravettian s’au extins în regiunea sud-vestică a Europei.

S’a teoretizat că s’a desfășurat atunci mari migrații de populații din Orientul Mijlociu, Asia Mică și Balcani.

După dispariția culturii Gravettian, cultură Solutrean s’a extins din nordul Spaniei în sud-estul Franței, remarcîndu’se cu tehnologie avansată a pietrei, a arcului și săgeții și cu îmbunătățirea tehnicilor de pictură rupestră.

Acum 17.000 de ani, a apărut cultură Magdaleniană care a extins tehnicile avansate de artă rupestră și sculptură prin vestul și centrul Europei, persistâîd pînă în anul 8000 î.Hr. care a evoluat în culturi microlitice în Spania, Franța și centrul Europei.

Această a lăsat în urma ei o serie de unelte de roca și urme de artă figurativă abstractă.

Acum 10.500 de ani, glaciatiunea Wurm s’a încheiat. Temperaturile au dus la creșterea nivelului mărilor, schimbînd harta geografică a Europei și afectînd mediul oamenilor preistorici.

Nu știm dacă Neanderthalienii aveau talente similare, însa au făcut cu siguranță unelte și aveau creiere mai mari decît oamenii moderni. Nu știm nici dacă comunicau prin limbaj, deși trăsăturile anatomice ar fi permis vorbirea articulata.

Toate studiile privind ADN-ul de Neanderthal folosesc material obținut din oase.

După cum este de așteptat, calitatea materialului genetic care poate fi recuperat din astfel de specimene este foarte slabă, deoarece ADN-ul se degradează în timp.

În consecință, majoritatea fosilelor descoperite nu ofera un ADN utilizabil. Cînd este prezent, ADN-ul genomic este recuperat în fragmente scurte iar conținutul este degradat. Leziunile ADN-ului și contaminarea microbiană depind de condițiile ambientale: probele care au furnizat cel mai intact ADN sînt resturile de mamut recuperate din permafrost (din solurile înghețate).

Nici unul dintre specimenele de Neanderthal descoperite pînă acum nu se apropie de acest nivel de conservare. Pe lîngă aceste provocări, specimenele devin frecvent contaminate cu ADN uman în timpul manipulării și extracției a ADN-ului.

neanderthal

Neanderthalienii (în imagine – impresie artistică) sînt doar o mică parte din povestea noastră și poate distorsionează modul în care privim trecutul.

S’a discutat dacă Neanderthalienii sînt o specie separată. Avînd în vedere complexitatea evenimentelor ar trebui menținută prudență atunci cînd se caută legături între populația vie și cea fosilă. În esență, avem nevoie de modele bazate pe populație – nu pe specii.

Istoria biologică umană recentă este în centrul unei chestiuni de “microevolutie”. Durata noastră de viață este mică și nu putem observa efectele evoluției pe o perioadă atît de scurtă de timp.

Însă semnele evoluției recente sunt răspîndite în întreaga lume. Există peste 700 de regiuni din ADN-ul uman care au avut parte de o selecție puternică, conducînd la răspîndirea unor gene legate de diferite caracteristici.

Aceste mutații s’au produs în ultimii 5.000 – 10.000 de ani, a spus Jonathan Pritchard, genetician implicat în realizarea unui studiu. Rezultatele sugerează că oamenii din diferite regiuni au continuat să se adapteze în numeroase moduri la schimbările de mediu și la inovațiile culturale.

Multe dintre modificările genetice identificate de grupul Pritchard au apărut în timpul sau după apariția agriculturii, începînd cu aproximativ 10.000 de ani în urmă. Unele dintre genele cele mai puternic afectate de selecție au fost cele asociate de culoarea pielii, structura osoasă și metabolismul.

Folosind datele recent disponibile, oamenii de știință au analizat la nivel genomic pentru a descoperi dovezi ale selecției naturale în populațiile europene, asiatice și africane. Majoritatea genelor selectate au variat puternic între cele 3 grupuri, arătînd că oamenii s’au adaptat la presiuni specifice diferitelor părți ale lumii.

Istoria umană a trecut printr’o perioadă de schimbare destul de rapidă. Dieta s’a schimbat considerabil, iar o dată cu explorarea de noi lumi, expunerea la diferiți agenți patogeni dar și a unui nou climat, toți acești parametri au contribuit la selecția naturală.

De exemplu, schimbările majore în dietă au avut loc în timp ce vînătorii-culegători nomazi au așezat omenirea către prosperitate și progres. Și anume, au decis sa creeze așezări permanente și să dezvolte agricultura.

Europe-diffusion-farming
Extinderea agriculturii

Primii agricultori trăiau în niște insule umane artificiale pe care le izolau laborios de sălbăticia din jur. Tăiau păduri, săpau canale, curățau cîmpuri, construiau case etc. Habitatul artificial rezultat era menit doar oamenilor și animalelor ”lor”.

Oamenilor le era dificil să’și părăsească insulele lor artificiale. Și pe bună dreptate, pentru că pe atunci, majoritatea oamenilor erau încă nomazi și oricînd produsele agriculturii sau animalele puteau fi furate.

Pritchard spune că această tranziție a lăsat o moștenire puternică asupra genelor asociate procesării carbohidraților și acizilor grași. Cel mai clar exemplu este gena care permite digestia laptelui la vîrsta adultă.

Printre europeni, ai căror strămoși s’au bazat pe produsele lactate, această genă a devenit larg răspîndită.

Însă în cele mai multe alte populații, gena este rară.

Mezoliticul a debutat în Balcani acum 17.000 de ani, extinzîndu’se în vestul Europei acum 14.000 de ani.

Au fost descoperite microlite-unelte de mici dimensiuni, confecționate din silex, cuarț, cuarțit și os din corn. Vechile sulițe au fost înlocuite cu arcul și săgeata treptat.

Apar cete de vînători din 20-30 de persoane. Este atestată domesticirea animalelor. Primele așezări mezolitice atestate se găsesc la Erbiceni din Iași, Riciceni-Izvor, Cremenea din Covasna, Buesti-Dealul Taberei, Băneasa I și II, Bălăbănești Spinoasă din Iași, Mihail Kogălniceanu din Iași, Ghireni din Botoșani, Lapos din Buzău, Soroca din Moldova.

În Mezolitic sînt prezente două culturi: tardenosiană și Schela Cladovei. Au fost descoperite complexe de locuit, obiecte litice, vetre, simple sau amenajate, resturi de fauna. Cele mai multe unelte erau realizate prin tehnici de cioplire rudimentară.

La Schela Cladovei au fost identificate cîteva fragmente osoase ale unui craniu și o mandibulă, și două fragmente de omoplat, ce aparținuseră unui individ de 50 de ani, ce a murit violent. Numeroase descoperiri de schelete poartă amprente unor săgeți din os sau din silex și cranii ce prezintă traume majore.

Primele practici de agricultură au apărut în anii 8500- 5500 î.Hr. Oamenii cultivau grîu emmer, grîu galben, mazăre, orz, mei.

Societatea neolitică se caracterizează prin economie de tip predominant agrar, practici funerare specifice şi o religie bazată pe un cult al fecundităţii. Tipul de societate se apropie poate de acea ”peer policy” (egalitarism), după Colin Renfrew.

Procesul de domesticire al animalelor a fost lent și complex (aprox. 6500 î.Hr., Carcea Gura Baciului).

Animalele supuse procesului au suferit modificări morfologice, comportamentale, speciile fiind riguros selectate.

Primul animal domesticit ar fi fost cîinele, probabil chiar din mezolitic, acum 10.000 de ani în Europa.

Evident, strămoșii cîinilor erau sălbatici, aceștia fiind lupii. A urmat oaia, prin 9000 î.Hr., al cărui strămoș sălbatic era muflonul roșu din Europa sudică.

Prin 7000 î.Hr., au fost domesticiți capra și porcul (al cărui strămoș era mistrețul) și boul, în nordul Greciei, al cărui strămoș era ”bos primigenius”.

Procesul de domesticire a implicat adoptarea unor pui de animale de către vînători, fie urmărirea animalelor sălbatice, supraveghind turmele în stare de libertate, fie îngrădind animalele în țarcuri și fiind hrănite de om. Acestea erau înmulțite în stare de captivitate.

Porcul era sacrificat la vîrstă de un an, oaia la 4-10 ani, bovinele-peste 10 ani.

Bovinele de sex masculin la vîrste avansate erau sacrificate. Erau castrate pentru a fi folosite la tracțiune.

Caii nu erau încă domesticiți, în aria culturii Vădastra fiind încă în formă sălbatică și vînat.

Epoca Neolitică a debutat în Asia Mică și în Caucaz.

În Thessalia, Grecia, s’au găsit urme care atestă practici agricole, domesticirea vitelor și olăritul ce aparțin cuturii Sesklo care a dat naștere culturii proto-ceramică lineară și apoi la apariția grupurilor culturale danubiene.

Neoliticul în spațiul carpato-dunărean este marcat astfel:
a. Neoliticul timpuriu (6600-5500). Culturi: Carcea – Gura Baciului, Starcevo Criș, Ciumesti-Piscolt

1280px-Neoliticul_inferior_in_Romania


b. Neoliticul dezvoltat (5500-5000). Culturi: cultura ceramicii liniare, Vinca (timpurie), Lumea Nouă, Dudești, Hamangia (timpurie)
c. Eneolitic timpuriu (5500-4500). Culturi: Boian, Vădastra, Hamangia, Turdaș-Vinca, Precucuteni
d. Eneolitic tîrziu (4500-3800/3700). Culturi: Cucuteni-Ariușd, Sălcuța, Bodrogkeresztur, Tiszapolgar, Decea Mureșului, Cernavodă I.

Cultura Criș-Starcevo se remarcă ca fiind cea mai veche cultură neolitică din spațiul carpato-danubian fiind originală din Asia via Anatolia, extinzîndu’se pe teritoriul actual al Rumîniei, exceptînd Dobrogea și estul Munteniei.

Majoritatea așezărilor erau dispuse în vecinătatea cursurilor de apă, în peșteri ca cea de la Climente sau Veterani. Purtătorii culturii au adus cu ei cea mai veche ceramică pictată înainte de ardere, predominînd motivele geometrice, de culoare maro, alb sau negru, pe fond roșu.

ff5256ae6b4c67bed055c91550713560
Cultura Criș-Starcevo

În Neoliticul inferior, în spațiul rumînesc au fost identificate puține situri, unul dintre cele mai reprezentative fiind cel de la Gura Baciului din Cluj, unde a fost atestată o incinerație funerară. Au fost descoperite capete de piatră, similare cu alte produse din spațiile vecine, ceea ce atestă posibile contacte între autohtoni și migratori.

Arta străveche neolitică este marcată în prima etapă de dezvoltare ce cuprinde un variat inventar ceramic, cu decorațiuni incizate, excizate sau pictate policrom, cu caracter geometric.

Figurile feminine sînt frecvente, ca simbol al fertilității, dedicat cultului Zeiței-Mamă.

Tehnicile de producție și diversificarea activității economice au fost dezvoltate, impunînd o diviziune socială. Au fost descoperite semințe carbonizate, ceea ce subliniază cultivarea multor cereale de grîu sau orz, sau leguminoase ca linte și măzăriche.

Se modifică radical tipul de alimentație, cu consecințe în general benefice pentru starea de sănătate.

Mijloacele de subzistență sînt multiplicate, ceea ce duce la un spor demografic și creșterea duratei medii de viață. Mobilitatea grupurilor umane scade, începînd procesul de sedentarizare.

Sedentarizarea presupune abandonarea peșterilor și apariția așezărilor în care sînt clădite locuințe durabile și confortabile. Așezările erau poziționate lîngă o sursă de apă, rîu sau izvor, de regulă, populațiile neolitice locuind pe terasele rîurilor, ostroavelor.

Există însă și așezări la înălțime, pe deal, ca cele de la Starcevo-Cris, Precucuteni, Cucuteni. Așezările erau deschise, aparate natural. Erau fortificate sau împrejmuite, că cele de la Tîrpesti / Precucuteni, Traian-Dealul Viilor / Cucuteni, Ghindarești / Gumelnița.

Așezările erau de tip tell, că cele de la Gumelnița, Hamangia-Hârșova, Sălcuța și Stoicani din Aldeni. Erau împrejmuite de șanțuri, valuri de pămînt, palisade din pari și nuiele, din pietre și lut ca cel de la Ghindaresti.

Construirea fortificațiilor presupunea un efort colectiv mare, așezările fiind de dimensiuni mari. Se desfășurau inelar sau se fortificau părțile nesecurziate natural. Așezările mici cuprindeau doar 5-6 gospodării, iar așezări mari, ca cele de la Trușești / Cucuteni, cuprindeau 93 de construcții.

Așezarea Kolominscina din Ucraina este o așezare tipic proto-urbană. Locuințele erau dispuse în cerc cu o piață centrală ca la Tîrpesti, fie pe șiruri, fie în cercuri concentrice, că cele de la Cucuteni. În Ucraina a fost găsită o rețea radială de ulițe, locuințele fiind dispuse aleatoriu, fără un plan prestabilit.

Locuințele aveau o suprafață de 1-2 camere sau erau compuse dintr’o cameră și un pridvor, rectangulare, avînd acoperiș în două ape. S’au făcut reconstituiri pe baza descoperirilor arheologice și pe baza unor piese miniaturale din lut ce reproduc locuințe. Erau locuințe îngropate în sol, ca bordeie, semibordeie, circulare, cu acoperișuri conice. Erau locuințe cu podea platformă ca cele de la Boian, Vadastra, Cucuteni.

Erau locuințe cu etaj, ca cele de la Parța. Podeaua era din lut sau era pămînt bătătorit. Ferestrele erau rotunde, acoperite cu bășici de porc. Acoperișurile erau din paie, stuf, papură și crengi. S’au găsit locuințe cu pereți pictați, ca cele din Casciarele, Radovanu, Petru Rareș, Gumelnita. Structura de rezistență era asigurată de trunchiuri masive de copac, în colțuri, pe linia mediană sau centru.

Pereții aveau o structura din pari, în care se împleteau nuiele . Partea exterioară și interioară a pereților era acoperită cu lut amestecat din pleava și bălegar. În camerele interioare erau vetrele (adîncituri în sol, cu pereții lutuiți, înconjurate de o grădina din pietre, poate și cioburi în structura și un cenușar) și cuptoarele.

S’au găsit și hambare și gropi de provizii.

1024px-Neoliticul_mijlociu_in_Romania

La Iclod, în Cluj, a fost descoperită o așezare fortificată din Neoliticul mijlociu, prevăzută cu șanț, valuri de pămînt și palisade, alături de o necropola de inhumație și un bogat inventar funerar.

La Parța au fost descoperite case cu formă rectangulară, realizate din bârne și lipitură din lut. Cele mai mari se întindeau pe 80 de metri pătrați.

În centrul așezării de la Parța a fost găsită și o piață centrală, avînd un sanctuar, cu altar monumental și o statuie a Zeiței-Mame cu corespondent masculin.

Erau cultivate graminee-grîu, orz, secară, mei și ovăz, precum și leguminoase ca bob, mazăre și linte, plante tehnice, in și cînepă, și pomi fructiferi ca mărul, atestat doar în aria Cucuteni.

Probabil cultivau Triticum monococcum, cea mai veche specie de grîu, ce descinde din Triticum boeticum, originar din Orient și sudul peninsulei Balcanice, ce ulterior s’a răspîndit pe spații largi pentru că se adapta la orice atitudine cuprinsă între 0-2000 metri.

Cultivau Triticum dicoccum, ce există în stare sălbatică în Orientul apropiat, adaptat la relief înalt. Cultivau orz ce se găsea în stare sălbatică în Orientul Apropiat și Mijlociu.

În neoliticul timpuriu, se optează pentru soiuri de grîu potrivite zonei de climă și reliefului, la Gumelnița fiind cultivat Triticum vulgare, iar la Cucuteni Triticum compactum și Triticum vulgare’. Utilizau plantatorul și săpăligă din corn de cerb pentru solurile nisipoase.

Incendiau pădurile pentru a rezerva spații pentru cultivat, crescînd și procentul de potasiu din sol.

Cultivau terenurile pînă la epuizarea solului, și atunci, așezarea era abandonată. Ca metode de îngrășare, depuneau resturile vegetale sau bălegarul. Au impus probabil rotația culturilor, cultivînd un teren și lăsînd altul în pîrloagă (asolamentul bienal), ce are drept consecință sedentarizarea.

Nu au fost atestate însă irigațiile. La recoltare, smulgeau sau adunau snopii, fie cu ajutorul secerilor primitive.

1024px-Neoliticul_superior_in_Romania

În Eneolitic utilizau aratul, cu un plug primitiv din lemn, ce permitea exploatarea terenurilor mai dure, ce a dus în cele din urmă la procesul de sedentarizare. Ulterior, a apărut secera Karanovo și rîșnița pentru recoltare și producerea făinii.

În spațiul carpato-dunărean se cuvine menționată ceramica din aria culturii eneolitice Cucuteni, care a constituit apogeul civilizației înainte de venirea triburilor indo-europene.

În spaţiul românesc, apare o cultură arheologică eneolitică (epoca pietrei şlefuite şi a aramei), care se numără printre cele mai vechi din Europa: cultura Cucuteni. Această cultură este probabil ultima care a creat ceramică pictată din Europa.

În aria culturii Cucuteni, au fost descoperite locuințe cu podea din trunchiuri de lemn închegate cu lut.

La sfîrșitul Neoliticului, așezările erau frecvent fortificate. De asemenea, curentul matriarhatului era la apogeu, dedicat zeițelor însărcinate.

În cadrul practicilor funerare, predomină inhumația, în poziție ghemuită sau întinsă, existînd o singură necropola de incinerație la Supaclu de Barcău de la Crișana. Unele necropole înregistrează 400 de morminte.

Forma gropilor era rectangulară sau ovală. Defunctul era întins pe spate sau chircit lateral. Femeile erau depuse pe stînga, bărbații pe dreapta.

Sub locuințe sub podele au fost descoperite morminte de copii sau cranii izolate, pictate cu ocru roșu, ilustrînd prezența ritualurilor funerare, pe model occidental sau sub influențe orientale. De asemenea, au fost găsite schelete decapitate la Cucuteni ce ar atesta comiterea unor jertfe umane.

În alte zone, scheletele erau depuse în gropi menajere sau în șanțul de apărare, fie în spații dezafectate ale așezării. Abia din eneolitic apar necropole situate în afara așezărilor.

Inventarele sînt sărace pînă în eneolitic, constînd în vase, lame de silex, topoare de piatră, mărgele, pandantive, brățări din scoică Spondylus, ofrande de carne, ocru sub formă de pulbere sau bulgări.

Se găsesc însă inventare bogate în necropola de la Iclod, constînd în 1-12 vase sau în necropola de la Varna unde au fost descoperitea 281 morminte.

În aria culturii Hamangia, la Cernavodă, sînt depuse statuete antropomorfe.

Apare cenotaful. Cele mai bogate morminte aparțineau bărbaților. Un bărbat de 40-50 de ani avea peste 1000 de piese în inventar: mărgele, aplici de aur, verigi și brățări de aur.

În nordul Europei au apărut societăți care își duceau existența pe baza unor surse de hrană bogată din mlaștini create în urma creșterii temperaturilor, rezultînd două culturi: cea Maglemosiana și Aziliană.

În paralel, pe coasta adriatică și în sudul Italiei s’a dezvoltat cultură ceramicii Cardium cu proveniență din Thessalia și din Liban, alcătuită din marinari, pescari, ciobani de oi și capre.

O altă cultură neolitică s’a dezvoltat în Ucraina și sudul Rusiei de azi, cultura Dniepr-Don, precum și în Andaluzia, Spania, unde s’a făcut remarcată tipul de ceramică La Almagra.

Prin anii 6500-6000 î.Hr., cultura neolitică s’a extins în vestul și nordul Europei, dar prin acte de violență și subjugare a unor triburi de către alte triburi.

Neoliticul s’a încheiat în conformitate cu schimbările climatice, geografice și demografice, principalele ocupații fiind modificate, iar mobilitatea triburilor locale a sporit.

Peste triburile de agricultori sedentari de la sfîrșitul eneoliticului, au venit triburi de păstori din stepele nord-pontice, care sînt presupuse neamuri indo-europene, strămoșii geților.

Sînt cunoscute culturile precum Vinca-Turda (din Serbia și Rumînia de azi) și cultura Karanovo III-Vesselinovo (Bulgaria de azi).

În regiunea mediterană, pescarii culturii Cardium au colonizat întreagă peninsula italică și regiuni de coasta din Spania și Franța. Grupuri de vînători-culegători s’au amplasat pe malurile Oceanului Atlantic, dezvoltînd noi tehnologii precum cea din sud-vestul Spaniei de azi, unde au fost ridicate morminte megalitice (dolmenii), precum și în Danemarca de azi ocupată de cultura Ertebölle.

În mileniul al VI-lea î.Hr. s’au format cinci culturi regionale majore:

a. Cultura Danubiană – din nordul Franței pînă în vestul Ucrainei, care ulterior s’a împărțit în cultura Boian în Rumînia și Bulgaria, cultura Rossen în vest, cultura Lengyel în Austria și Ungaria
b. Cultura mediteraneană- din Italia și Spania pînă în Franța și Elveția, divizată în alte grupuri.
c. Cultura Dimini-Vinca: Grecia, Macedonia, Serbia, Slovenia și Italia
d. În Estul Europei s’a remarcat cultura Dniepr-Don în Rusia și Belarus unde au fost domesticiți caii.
e. În Europa Atlantică: s’au dezvoltat un mozaic de culturi locale din Portugalia pînă în Suedia și Franța, adoptînd ritualurile funerare.

Alte culturi independente s’au dezvoltat în Andaluzia, sudul Greciei și pe coastele rumînești ale Mării Negre, precum cultura Hamangia.

Cunoscută drept Epoca Cuprului, Chalcoliticul european a însemnat începutul folosirii primelor metale precum cuprul la nivel local. Cuprul a fost folosit pentru prima oară în Balcani în anii 5500-5000 î.Hr., fiind apoi folosit în Europa centrală și estică.

În Epoca Bronzului timpuriu au început să se dezvolte diferite culturi arheologice: cultura Baden-Coţofeni, cultura „Cernavodă III-Belleraz”, cultura Glina, „cultura” Verbicioara etc. În această perioadă, cea mai importantă cultură din Muntenia şi Oltenia este cultura Glina.

Geții

Ocupaţiile principale ale oamenilor sînt agricultura, extragerea minereurilor şi creşterea animalelor.

Locuinţele sînt rectangulare şi de dimensiuni medii.

În ultima perioadă a bronzului timpuriu întîlnim tipuri vaste de podoabe (inele de buclă, brăţări, coliere, pandantive lucrate special din cupru, aur, argint şi, în special, bronz).

Cultura Verbicioara a fost identificată în anul 1949 prin săpăturile din staţiunea eponimă. La prima prezentare (foarte succintă de altfel) se considera că a avut o origine vestică, legată de complexele Periam-Pecica şi Vatina, pătrunzînd în Oltenia după grupa Glina III, pe care o împinge către est.

Referitor la înmormîntări, se considera că, la început, obiceiul era cel a înhumării morţilor, pentru ca apoi, în a III-a fază, să se constate practica incineraţiei. Pe baza conţinutului material, Verbicioara a fost inclusă în cinci faze.

În 5.500 î.Hr., Europa de Est e dominată de cultura Yamna, înlocuind cultura Dnieper-Donets, forțînd astfel populațiile să emigreze în regiunea baltică și în Danemarca de azi, unde s’au combinat cu nativii respectivi, ceea ce a dus astfel la crearea varietății lingvistice indo-europene.

În regiuni din zona Dunării și Rumînia de azi este dominantă cultura Boian-Marica care se afirmă că fiind prima societate tribală care impune monarhia ca regim de conducere după cum atestă mormintele regale de pe coasta Mării Negre.

Epoca_bronzului_mijlocie_si_tarzie_in_Romania

În perioada bronzului mijlociu, populaţia din Rumînia şi ţările vecine a fost delimitată de apariţia mai multor culturi importante; printre care se remarcă: cultura Otomani (întîlnită în Slovacia, în Rumînia la Sălacea), cultura Wietenberg (întîlnită în Transilvania), cultura Mureş, cultura Gîrla Mare (de la care s’au păstrat nişte minunate figurine şi statuete din lut).

Economia Epocii Bronzului se baza pe creşterea oilor, a caprelor şi a porcilor. În cultura Wietenberg, vitele mari au fost folosite, alături de cabaline, pentru tracţiune şi hrană.

În timpul Epocii Bronzului s’a constatat o evoluţie importantă, în special pe plan economic, faţă de eneolitic. S’au înmulţit, în acelaşi timp, şi manifestările artistice, reprezentate de cultura Gîrla Mare, prin statuetele complexe, lucrate din lut.

Ideea generală despre Epoca bronzului este aceea că se instalează cultele uraniene (solare). Ca argumente, sînt folosite unele motive ornamentale, considerate a fi simboluri solare, ce apar frecvent redate pe ceramică sau pe piesele din metal: cercurile concentrice, cercurile însoţite de raze, zvastica.

Însăşi incineraţia este considerată a fi legată de aceste culte.

În spaţiul rumînesc sînt cunoscute trei sanctuare din Epoca bronzului: Sălacea (cultura Otomani, faza a II-a), judeţul Bihor; Balej (cultura Gîrla Mare) din Bulgaria, Monteoru (cultura Monteoru, judeţul Buzău).

Din aria culturii Wietenberg, faza II, se cunoaşte un loc de cult la Oarţa de Sus.

În legătură cu plastica antropomorfă, aceasta este mai slab reprezentată în această perioadă decât în perioada neoliticului. Singura cultură din spaţul nostru care este foarte bine reprezentată, din acest punct de vedere, este cultura „Žuto Brdo – Gîrla Mare”, la care se adaugă cultura „Szeremle-Bijelo Brdo-Dalj” din Ungaria şi Croaţia. În aria celor două culturi s-au descoperit în jur de 340 piese, dintre care 244 sînt din aria Gîrla Mare.

S’au descoperit din această perioadă şi topoare miniaturale din lut (topoare-ciocan) sau securi duble. Securea dublă (labrys-ul) este frecvent în lumea minoică şi cea miceniană unde apare, cel mai adesea, în complexe de cult şi morminte (mormîntul securii duble de la Knossos), mai rar în complexe profane.

În spaţiul micenian are dimensiuni diferite, de la forme miniaturale pînă la forme uriaşe, de 1,20 de metri. Totuşi, labrys-ul apare frecvent asociat şi cu luna şi poate fi şi un simbol al unei zeiţe a vegetaţiei, precursoare a Demetrei, care apare reprezentată pe sigilii miceniene aşezată sub un arbore. Ea are un topor în mînă şi primeşte, în dar, măciulii de mac şi fructe.

În bazinul mediteranean, multe culturi din sud-estul Franței și nordul Italiei au alcătuit uniuni prin care era distribuit silexul printr’o rețea de troc.

Sînt atestate și conflicte după cum atestă rămășițele umane cu răni fatale, precum Ötzi, al cărui cadavru înghețat a fost găsit în Alpi cu un topor din cupru.

În regiunile atlantice sînt îmbunătățite practicile agricole.

În 4200 î.Hr. este atestată venirea unor grupuri umane din Asia Centrală în Europa, fiind cunoscuți că indo-europeni.

Arheologii și istoricii presupun că agricultorii indo-europeni din orientul apropiat s’au amplasat pe continentul european și s’au amesctecat cu populația de vînători-culegători. Sînt folosiți caii pentru transport la mare distanță, crescînd mobilitatea.

În mileniul al III-lea î.Hr., populațiile danubiene s’au organizat în cultura Baden.

Populația balcanică a fost restructurată după invaziile anterioare, exceptînd cea a Culturii Coțofeni din regiunea muntoasă care nu arată vreo influență estică sau indo-europeană.

În Bulgaria a înflorit cultura Ezero unde este folosit pseudo-bronzul (un aliaj al cuprului cu arsenic). În anii 2800 î.Hr. s’a format cultura Cicladică în Grecia de azi.

map_sintashta

Nordul Europei este supus culturii danubiene, iar în est, populațiile indo-europene estice, amplasate dincolo de Volga al culturii Yamna, strămoși ai Massa-Geților (scyți, sarmați, arieni), au ocupat sudul Rusiei și Ucrainei.

În Europa vestică s’a creat o super cultură megalitică, extinsă din Suedia pînă în Spania. În 2400 î.Hr., populația culturii Corded Ware a populat și s’a extins în zonele danubiene și nordice.

O altă populație, din Cultura Beaker, este prima care practică comerțul, tehnici de olărit și ritualurile funerare specifice în Europa centrală.

Epoca bronzului european se caracterizează prin artefacte de bronz și utilizarea uneltelor de bronz. Epoca bronzului începe cu epoca egeeană a bronzului în 3200 î.Hr. cu durata de pînă la aproximativ 600 î.Hr.

În Wiltshire, Anglia, la 3 mile vest de Amesbury, a fost construit complexul Stonhenge dintr’un inel de pietre în picioare, fiecare piatră în picioare având o înălțime de 4 metri, lățime de 2 metri și o greutate de aproximativ 25 de tone.

960
Stonehange

Pietrele sînt amplasate în cadrul lucrărilor de terasament în mijlocul celui mai dens complex de monumente din epoca neolitică și de epoca bronzului din Anglia, incluzînd cîteva sute de morminte, Arheologii cred că a fost construită între 3000 î.Hr. și 2000 î.Hr.

Civilizațiile au stabilit o rețea de comerț care a importat staniu și cărbune în Cipru, unde a fost extras cuprul și a fost combinat cu staniu pentru a produce bronz. Obiectele de bronz au fost apoi exportate pe scară largă și au susținut comerțul.

Un timpul celui de’al doilea mileniu î.Hr., Cultura Nuraghi a înflorit în insula Sardinia. A fost o cultură destul de omogenă, cu peste 7000 de clădiri impunătoare de turnuri de piatră, cunoscute sub numele de Nuraghe, au fost construite de această cultură pe întreaga insulă, împreună cu alte tipuri de monumente cum ar fi templele megaron, sanctuarele, mormintele giganților monumentali și templele sfinte.

Cultura Yamnaya era predominant nomadică, cu o practicare a agriculturii în apropierea rîurilor sudice Prut, Nistru, Bug, Don și Ural și a cîtorva dealuri pontice.

Cultura Catacomba, care acoperă mai multe culturi arheologice conexe, a fost prima care a introdus ceramică cu decorații și a arătat o utilizare a toporului de luptă lustruit, oferind o legătură spre Occident.

Cultura Atlantică a fost un complex cultural din epoca bronzului din anii 1300-700 î.H., care a inclus culturi diferite în Portugalia, Andaluzia, Galicia, Franța, Marea Britanie și Irlanda și a fost marcată de schimbul economic și cultural care a condus la un grad ridicat a similitudinii culturale expuse de comunitățile de coastă, inclusiv utilizarea frecventă a pietrelor chevaux-de-frize, înființarea unor castele de stîncă sau a arhitecturii domestice, uneori caracterizată de casele rotunde.

Înainte de apariția faimoasei civilizații minoice, coloniști amplasați în insulele grecești cultivau orz și grâu și cel mai probabil pescuiau prin Marea Egee. De asemenea, au fost sculptori în piatră, atestați prin descoperirile semnificative ale figurinelor de marmură.

Prima mare civilizație cunoscută din Europa a fost cea minoica. Civilizația minoica a fost civilizația epocii bronzului care a apărut pe insula Cretă și a înflorit din anii 2600 pînă în anii 1700 î.Hr. A fost redescoperit la începutul secolului al XX-lea prin muncă arheologului britanic Arthur Evans . Durant îl va numi drept „prima legătură din lanțul european”.

Civilizația minoică este deosebit de notabilă pentru palatele sale mari și elaborate, sisteme sanitare elaborate și au fost decorate cu fresce. Cel mai notabil palat minoic este cel al lui Knossos , urmat de cel al lui Phaistos.

Perioada minoică a cunoscut un comerț extins între așezările Cretei, Egee și mediteraneene, în special cu Orientul Apropiat. Prin intermediul comercianților și artiștilor, influența culturală a Minosului a ajuns dincolo de Creta în Ciclade, Vechiul Regat al Egiptului, Cipru, Canaan și Coasta Levantină și Anatolia.

Unele dintre cele mai bune obiece de artă minoică sînt păstrate în orașul Akrotiri pe insula Santorini , distrusă de erupția minoică. Motivele declinului lent al civilizației minoice, începute în jurul anului 1550 î.H., sînt neclare; teoriile includ invazii miceneene în Elada continentală și erupția vulcanică majoră din Santorini.

Minoicii au fost înlocuiți de civilizația miceniană care a înflorit prin anii 1600 -1100 î.Hr., cînd cultura helicică din Elada continentală a fost transformată sub influențe din Creta minoică.

Principalele orașe miceniene erau Mycenae și Tiryns în Argolis, Pylos în Messenia, Atena în Attica, Teba și Orchomen în Boeotia și Iolkos în Tesalia. În Creta, micenienii au ocupat Knossos.

Locațiile de așezare miceneene au apărut și în Epir, Macedonia, pe insulele din Marea Egee, pe coasta Mării Asiei, Levant, Cipru și Italia. Artefactele miceneene s’au găsit bine și în afara limitelor lumii miceniene.

Spre deosebire de minoici, a căror societate a prosperat din comerț, micenienii au avansat prin război.

Civilizația miceniană a fost dominată de o aristocrație de războinici. În jurul anului 1400 î.Hr., micenienii și’au extins controlul în Creta, centrul civilizației minoice, și a adoptat o formă de scriere (Linear A) pentru a scrie forma lor timpurie de elenă în Linear B.

Civilizația miceniană a dispărut odată cu prăbușirea civilizațiilor din epoca bronzului de pe țărmurile estice ale Mării Mediterane. Prăbușirea este frecvent atribuită invaziei doriene, deși alte teorii descriu dezastrele naturale și schimbările climatice.

Oricare ar fi cauzele, civilizația miceniană a dispărut definitiv după ce Mycenae și Tirynth au fost distruse și și’au pierdut relevanța.

Începutul secolului al XI-lea î.Hr. a deschis un nou context, acela al protogeometricului, începutul perioadei geometrice, Evul Mediu elen al istoriografiei tradiționale.

În Europa, epoca fierului este ultima etapă a perioadei preistorice și a primelor perioade protoistorice .

Pentru o mare parte din Europa, perioada a ajuns la un sfîrșit brusc după cucerirea romană, deși prelucrarea fierului a rămas tehnologia dominantă.

Fierul a fost introdus în Europa la sfîrșitul secolului al XI – lea î.Hr., probabil din Caucaz, și încet s’a răspîndit spre nord și spre vest de’a lungul următoriilor 500 de ani.

De exemplu, epoca de fier a Irlandei preistorice începe în jurul anului 500 î.Hr., cînd epoca elinească a fierului s’a încheiat deja, și se termină în jurul anului 400 d.Hr. Utilizarea la scară largă a tehnologiei de fier a fost pusă în aplicare în Europa simultan cu Asia.

69676
Coiful de fier de la Ciumești

Începutul epoca fierului este marcat de noi grupări culturale sau, cel puțin, de termeni, cu declinul civilizatiei miceniene, în timp ce în Europa Centrală cultura Urnfieldului a fost înlocuită de cultura Hallstatt.

În nordul Italiei, cultura Villanovan este considerată începutul civilizației etrusce. La fel ca cultura succesorului său La Tène, Hallstatt este privită ca fiind de origine geto-celtică.

Principala invenție a epocii Hallstatt este metalurgia fierului. Folosirea metalelor – aramă, plumb, aur – a precedat cu cîteva milenii începuturile epocii fierului. În această perioadă s’a generalizat metalurgia bronzului și, apoi, a fierului.

În jurul anului 800 î.Hr. metalurgia fierului ajunge și la triburile getice de pe teritoriul Rumîniei, marcînd începutul epocii fierului.

Pe teritoriul Rumîniei, în perioada timpurie a culturii Hallstatt, obiecte de fier au apărut aproape de cursul inferior al Dunării, la Babadag și Cernatu de Sus. Au apărut și cetăți fortificate, care îndeplineau rolul de cetăți permanente sau de refugiu. Locuințele simple aveau pereții de lemn pe fundații de piatră.

Fenomenul major care caracterizează viața spirituală în această perioadă este apariția panteonului, chiar dacă in cadrul anumitor populații au dăinuit credințe ancestrale, cum ar fi animismul, cultul naturii.

Panteonul se caracterizează prin asocierea unor expresii umane cu principii naturale, sociale, economice. S’a manifestat la geți în general și la celți, traci, iberici în particular.

Epoca fierului în România este perioada din istorie în care oamenii folosesc fierul și stăpînesc procesul tehnologic al obținerii acestuia. Potrivit expresiei lui Fr. Engels, în întreaga Europă epoca fierului este mai bogată în progrese ale producției decît toate epocile anterioare luate laolaltă. Aceasta se datorează folosirii noului metal, din care se puteau făuri unelte mai rezistente și mai productive.

Plugul cu brăzdar de fier permite obținerea unor recolte superioare, iar topoarele, cleștile, ciocanele, ferăstraiele, dălțile, sfredele, tîrnăcoapele și sapele de fier sporeau considerabil productivitatea muncii în diferite ramuri de activitate.

Aceeași superioritate o aveau și armele de fier asupra celor de bronz sau de piatră. De fapt, utilizarea fierului elimină cu desăvîrșire uneltele și armele de piatră.

În avîntul creat de folosirea pe scară largă a fierului se încadrează și ramurile economice fără legătură directă cu metalurgia.

Astfel, se dezvoltă creșterea vitelor, țesutul și olăritul; acum începe să se folosească și pe teritoriul țării noastre roata olarului. Meșteșugurile cer o specializare tot mai accentuată și multe meserii nu se mai pot practica pe lîngă casă, împreună cu agricultura și creșterea vitelor.

Se petrece, ca urmare, cea de’a doua diviziune socială a muncii: deprinderea meșteșugarilor ca o categorie socială aparte în cadrul triburilor. Schimbul de produse e mult mai intens; se poate vorbi acum de o adevărată, deși încă redusă, producție de mărfuri, adică o procucție destinată schimbului. Pentru înlesnirea schimburilor de produse începe să fie folosită moneda.

Creșterea productivității muncii determină schimbări profunde în structura societății daco-getice. Familia patriarhală se fărîmițează în mai multe familii mici (formate din părinți și copii), care reușesc să’și asigure traiul prin munca lor.

În mod firesc, aceste familii mici, monogame, ajung acum stăpîne pe unelte, vite și roadele muncii; treptat, împărțirea periodică a loturilor din ogorul obștesc încetează să se mai practice și pămîntul arabil ajunge în proprietatea privată.

Legăturile gentile își pierd însemnătatea și locul obștilor patriarhale îl iau treptat obștile sătești (sau teritoriale), care grupează familiile locuind în aceeași așezare, fără a fi neapărat înrudite între ele.

Se înțelege că extinderea proprietății private duce la adîncirea inegalității de avere între membrii societății și la întărirea aristocrației gentilico-tribale, care devine posesoare de pămînturi întinse, de turme de vite și de sclavi.

Trăsăturile caracteristice ale epocii fierului nu apar toate dintr’o dată. Topoarele încep să fie făurite din noul metal încă de pe la 800 î.Hr., dar brăzdarul de plug de fier își face apariția numai în secolul al II-lea î.Hr. Moneda apare și ea abia pe la mijlocul epocii, ca și fenomenele de detrămare a obștilor patriarhale.

Pe temeiul dezvoltării tehnico-economice și social-politice, știința împarte epoca fierului în două perioade sau vîrste: prima vîrstă a fierului, numită, după o localitate din Austria, Hallstatt sau perioada hallstattiană și a doua vîrstă a fierului, numită, după o plajă a unui lac elvețian, Laténe. Perioada hallstatiană ocupă intervalul de timp dintre 800 și 300 î.Hr., iar perioada sau cultura Laténe veacurile următoare pînă la 106 d.Hr. Aceasta din punct de vedere arheologic, căci din punct de vedere social-economic și politic epoca fierului, ca epocă a comunei primitive, ia sfîrșit mai repede (circa 80 î.Hr.), odată cu formarea regatelor getice.

Istoricul antic Herodot îi pomenește, pentru anul 514 î.Hr., pe geții dobrogeni ca pe o ramură distinctă a numerosului neam ”tracic” așa cum vedeau ei neamul nordic, știind că ”trake” în limba elenă veche însemna ”miazănoapte”.

Aceasta înseamnă că încă în prima vîrstă a fierului se produsese diviziunî în cadrul marelui neam getic, știind că dorienii și aheii care formau încet dar sigur Elada antcă se trăgeau și ei dintre geți. Sîntem, de aceea, îndreptățiți să vedem în geți pe creatorii șî purtătorii culturii hallstattiene în spațiul Balcanic.

În unele regiuni ale spațiului rumînesc de azi sînt menționați, așadar, în diferite perioade, și triburi care purtau deja alte etnonime ce desmnau anumite regiuni vaste de inde se deplasau, precum Illiria cu illiri (prin sec. VIII î.Hr. în Oltenia), Scyția cu scyți (pe la anul 600 î.Hr. în Transilvania), Sarmația cu sarmați (roxolanii migrează în secolele II -I î.Hr. spre apus, pătrunzînd în regiunile extracarpatice unde conviețuiesc cu geții carpatici și participă alături de bastarni și iazygi care erau tot geți sarmați, la raidurile din Moesia romană în anii 68-69, 85-86 d.Hr.), Tracia cu traci (sec. V î.Hr. în Dobrogea), dar și triburi care nu desemnau regiuni cunoscute, precum celții (pe la mijlocul sec. IV î.Hr. Ardeal), sau bastarnii (mijlocul sec. III î.Hr. în Moldova).

Istoricii consideră că toate aceste triburi ce s’au insinuat în spațiul carpato-dunărean au sfîrșit prin a fi asimilate de autohtoni, în masa cărora s’au topit, aserțiune cu care putem fi în consonanță deoarece toate aceste triburi își aveau obîrșia tot în marele neam al geților, și care roiau în spațiul european din diverse interese (hrană, pășuni, comerț, mercenariat etc).

Prima jumătate a perioadei hallstattiene este caracterizată prin formarea și răspîndirea pe teritoriul țării noastre a culturii Basarabi. Așezările și cimitirele descoperite la Basarabi (Oltenia), București, Poiana (Moldova), Răhău (Transilvania) și în alte localități dovedesc dezvoltarea metalurgiei fierului și orientarea triburilor locale spre practicarea cu precădere a agriculturii.

Această situație se menține și în a doua parte a perioadei de cînd datează descoperirile de la Bîrsești (în ținutul Vrancei) și Ferigele (Oltenia), unde au fost găsite întinse necropole (cimitire) de incinerație, în care peste mormintele bogate în obiecte de metal și în vase de lut ars au fost ridicate mari movile de pămînt.

Din perioada hallstattiană finală datează puternicele cetăți getice de la Stîncești, Cotnari și Moșna (Moldova, ridicate, probabil, ca stavilă împotriva sciților din stepele nord-pontice. Dintre descoperirile aparținînd altor triburi stabilite pe teritoriul Geției merită amintite cimitirile scytice de la Ciumbrud și Cipău (Transilvania).

Întemeierea coloniilor elinești (dorienii și aheii care au construit societatea elenă avîndu’și originile printre strămoșii geților) au loc în cursul primei vîrste a fierului cînd se petrece un eveniment care va avea înrîuriri profunde asupra dezvoltării societății getice în ansamblu, amplasarea acestor colonii elinești pe țărmul dobrogean al Pontului Euxin (Marea Neagră) facilitînd un schimb comercial crescut. De asemenea, geții localnici asigurau un protectorat necesar oricărei aglomerații urbane.

Cea dintîi colonie – Histria – a fost întemeiată în a doua jumătate a secolului al VII-lea î.Hr., pe malul golfului (azi lacului) Sinoe. Cam după un veac, în sudul Dobrogei, pe locul actualei Mangalii, apare orașul Callatis, iar pe locul Constanței de astăzi – orașul Tomis. Elenii stabiliți în aceste colonii exploatau bogățiile solului și ale mării (grîu. lemn, pește) și făceau schimb de produse cu băștinașii geți: luînd de la ei grîne, ceară, miere, piei de animale, lemn și chiar sclavi, negustorii eleni le aduceau din Elada vinuri și untdelemn, ceramică de lux și obiecte de podoabă.

Treptat, orașele elinești de pe litoralul Dobrogei cresc ca însemnătate economică. Unele mărfuri cerute de autohtoni continuă să fie importate din Elada, dar multe se confecționează pe loc, în atelierele histriene, callatiene și tomitane. Prima care ajunge la o producție proprie de mărfuri este Histria, pe la mijlocul secolului al V-lea î.Hr.; comerțul său cu populația getică în primul rînd, este atît de viu, încît orașul bate monedă proprie de argint și de bronz.

Exemplul Histriei e imitat, un veac mai tîrziu, de Callatis și apoi de Tomis. De prin secolul al III-lea î.Hr., atît din pricina împrejurărilor istorice, cît și din cauza înnisipării ieșirii din golful Sinoe, economia Histriei decade, pe primul plan impunîndu’se colonia Callatis.

În coloniile dobrogene viața culturală e intensă și de un elenism veritabil. Inscripțiile oficiale și private sînt scrise într’o limbă elenă pură și corectă; tinerii erau educați după tradițiile elene, în gimnazii, iar relațiile culturale cu alte orașe grecești erau vii. La Histria avem cunoștință chiar de existența unui teatru. Din coloniile dobrogene s’au ridicat cărturari care au adus o contribuție valoroasă la dezvoltarea culturii grecești în ansamblu.
Elenă este și arta coloniilor dobrogene, ilustrată prin temple în stil doric descoperite la Histria, prin numeroase fragmente arhitectonice și statuete de piatră, metal și ceramică, găsite în săpături. Locuitorii celor trei orașe se închinau divinității elinești, deși în această privință au suferit și o anumită influență autohtonă.

Întemeierea ca orașe-state, coloniile grecești din Dobrogea au cunoscut o evoluție de la regimuri oligarhice, caracterizate prin concentrarea puterii în mâinile unei pături subțiri de bogătași (în elinește oligos = puțin și arche = putere), la regimuri democratice sclavagiste (sec. V î.Hr.).

Pentru aceste orașe, stabilite în mijlocul populației getice, era extrem de important să întrețină relații de bună vecinătate cu autohtonii. În legătură cu aceasta, datele concrete sînt foarte puține, dar e probabil ca raporturile să fi fost, în general, bune. Totuși, cîteodată relațiile se înrăutățeau și se ajungea chiar la conflicte; acesta pare să fi fost cazul în anul 514 î.Hr., cînd histrienii îl ajută pe Darius I, regele perșilor, care, în expediția sau împotriva scyților de la nordul Mării Negre, trece prin Dobrogea și’i supune pe geți.

Alteori, geții și elenii sînt aliați, cum s’a întîmplat în anul 339 î.Hr., cînd se opun împreună năvălirii în Dobrogea a căpeteniei scyte Ateas.

Îndată după aceea, Dobrogea întreagă ajunge sub stăpînirea regilor macedoneni Filip al II-lea și Alexandru cel Mare, iar după moartea acestuia din urmă – sub stăpînirea unui general și succesor al său, regele Traciei, Lisimah. Împotriva lui Lisimah se răscoală în două rînduri, dar fără succes, orașele elinești sub conducerea coloniei Callatis.

După moartea lui Lisimah, coloniile elinești, independente dar mereu atacate de bastarni și de geții din Tracia, sînt nevoite să ceară protecția scump plătită a căpeteniilor getice, dar și scyte. În sfîrșit, prin anii 72-71, în timpul războiului dintre Roma și Mitridate, regele Pontului, pămîntul Dobrogei este călcat pentru prima dată de armatele romane. Generalul Lucullus obligă coloniile elinești să încheie cu Roma tratate de alianță, care le puneau într’o veritabilă dependență față de puterea romană.

Trăind într’un strâns și continuu contact cu elenii, geții au suferit o influență relativ puternică în domeniul culturii materiale. În așezarea de la Tariverde (lîngă Histria), în stratul arheologic aparținând secolului al VI-lea î.Hr., s’au descoperit, alături de ceramica autohtonă, numeroase fragmente de vase antice de lux.

Amforele grecești din Rhodos și Thasos se găsesc răspîndite în aproape toată zona extracarpatică a Rumîniei și geții încep să le imite. Prin aportul lor la dezvoltarea forțelor de producție ale băștinașilor, la intensificarea comerțului și prin exemplul de organizare social-politică pe care’l ofereau, coloniile elinești au contribuit la grăbirea procesului de dezvoltare în societatea getică.

În perioada Laténe au loc schimbări însemnate în economia și viața social-politică a geților. Acum ia un considerabil avînt metalurgia fierului; tot mai multe și mai variate sînt uneltele făurite din acest metal, cea mai importantă dintre ele fiind brăzdarul de fier pentru plug, care permite dezvoltarea agriculturii. Din fier sînt făurite și armele, iar vasele de lut sînt tot mai frecvent modelate cu ajutorul roții olarului; și celelalte meșteșuguri cunosc un mare avînt.

O ocupație importantă rămîne, în continuare, creșterea vitelor mari, a oilor etc; arheologii au descoperit în Munții Orăștiei și urmele unor stîne getice. Tot în cadrul culturii Laténe geții încep să bată monedă proprie, inspirată de monedele macedonene și elinești. obștea patriarhală e definitiv înlocuită cu obștea sătească, iar triburile getice se grupează în puternice uniuni războinice, capabile să țină piept oricărui dușman. Societatea getică ajunge în această perioadă în pragul formării unui mare regat și chiar va trece acest prag.

Trecerea de la prima la cea de’a doua vîrstă a fierului are loc ca urmare a dezvoltării forțelor de producție în societatea getică.

Deși există, poate, anumite regiuni care cunosc, o vreme. un progres ceva mai rapid, această trecere se petrece cam în același timp pe întreg teritoriul getic carpatic; începutul perioadei Laténe poate fi stabilit în jurul anului 300 î.Hr.

Deși au avut un rol secundar, influențele externe au contribuit, totuși, la grăbirea procesului de trecere de la perioada hallstattiană la perioada Laténe. În regiunile extracarpatice s’a făcut simțită mai ales influența coloniilor elinești și a geților din Tracia. În Transilvania, factorul care a ajutat la formarea culturii Laténe a fost elementul geto-celtic. Toate triburile de origine getică se influențau reciproc, dar se ajungeau deseori și la conflicte armate.

Pe teritoriul țării noastre, și anume în Transilvania, celții au pătruns în jurul anului 350 î.Hr.; o așezare geto-celtică s’a descoperit la Ciumești (jud. Satu Mare), iar morminte ale lor la Ciumești, Fîntînele (jud. Bistrița-Năsăud), Apahida (lângă Cluj-Napoca), Mediaș etc. Adeseori, vertigii geto-celtice se găsesc împreună cu cele autohtone, împrejurare care dovedește conviețuirea celților cu geții.

Conviețuind cu autohtonii, geto-celții sfârșesc prin a fi asimilați de aceștia (sec. II î.Hr).

Privită din punct de vedere arheologic, cultura Laténe, specifică celei de’a doua vîrste a fierului, durează de la anul 300 î.Hr pînă la 106 dșHr., anul cuceririi a unei părți din Geția de către romani.

Privită sub aspect social-economic și politic, perioada Laténe durează însă numai pînă la începutul sec I î.eHr., cînd în Geția se formează societatea împărțită în clase și ia naștere regatul lui Burebista.

Geția a fost întotdeauna o răscruce de drumuri, un regat deschis celor mai diverse curente de civilizație, o punte de legătură între Peninsula Balcanică și teritoriile din răsărit, centrul și nordul Europei. Geții au intrat de timpuriu în contact cu civilizațiile altor neamuri, prelucrînd de la ele o serie de elemente avansate, dar exercitînd, în același timp, o influență asupra lor.

Influențe persane și scytice se simt în stilul obiectelor de argint și de argint aurit răspîndite în lumea getică în sec. IV î.Hr. și descoperite la noi în mormintele de la Agighiol (jud. Tulcea) și Peretu (jud. Teleorman), la Băiceni (lîngă Iași) și Coțofenești (jud. Prahova).

Pe de altă parte însă, geto-scyții care au pătruns în Transilvania au preluat de la autohtoni anumite obiecte și, pînă la urmă, au fost asimilați prin limbă și tradiții. Același lucru s’a întmplat și cu geto-celții, care adoptă ritul de înmormîntare al autohtonilor geți – incinerați.

Gustul autohton se răsfrînge și asupra produselor meșteșugărești ale coloniilor grecești din Dobrogea, destinate cu precădere geților. Mai tîrziu, geții sînt influențați de cultura materială și spirituală romană, iar la rîndul lor exercită o anumită influență asupra sarmaților (sarmo-geților) rupți din sînul Massa-geților arieni.

Geții carpatici s’au dovedit întotdeauna receptivi la elementele înaintate din civilizația altor triburi frățești genetic, dar nu s’au mulțumit să le imite, ci le’au adaptat în mod creator la propriile lor nevoi, gusturi și tradiții. Așadar, contactul cu alte civilizații ale antichității (persană, elinească, romană etc.) a îmbogățit civilizația getică din Carpați, dar fără a’i răpi originalitatea.

GEȚII EURO-INDIENI (INDO-EUROPENI)

Suetoniu vorbește de regii regatului ”Getarum”: ”Cosoni Getarum regi” și ”dein Cotisio, regi Getarum”.

Geți https://ro.wikipedia.org/wiki/Ge%C8%9Bi

Tyra-geți https://ro.wikipedia.org/wiki/Tyrage%C8%9Bi

Massa-geți https://ro.wikipedia.org/wiki/Masage%C8%9Bii

Tissa-geți https://en.wikipedia.org/wiki/Thyssagetae

Iler-geți https://en.wikipedia.org/wiki/Ilergetes

Indi-geți https://en.wikipedia.org/wiki/Indigetes

Geați https://en.wikipedia.org/wiki/Geats

Samo-geți https://en.wikipedia.org/wiki/Samogitians

Sarmogeți (sarmogetae) https://books.google.ro/books?id=Rx1YAAAAcAAJ&pg=PA62&dq=sarmogetae&hl=ro&sa=X&ved=0ahUKEwiS0s6Ate3SAhXEbZoKHUZ_B70Q6AEIGjAA#v=onepage&q=sarmogetae&f=false

Sargeți https://ro.wikipedia.org/wiki/Sarge%C8%9Bi

SarmoGeți (Samaiten) https://books.google.ro/books?id=X8YHiRyVuzEC&pg=PA62&dq=sarmogetae&hl=ro&sa=X&ved=0ahUKEwiS0s6Ate3SAhXEbZoKHUZ_B70Q6AEIITAB#v=onepage&q=sarmogetae&f=false

Getuli https://en.wikipedia.org/wiki/Gaetuli

Goți https://en.wikipedia.org/wiki/Goths

”Apoi, în timpul domniei la goţi a lui Buerebista, a venit în Goţia Deceneu, pe vremea cînd Syla a pus mîna pe putere la Roma. Primindu’l pe Deceneu, Buerebista i’a dat o putere aproape regală. După sfatul acestuia goţii au început să pustiească pămînturile germanilor pe care acuma le stăpînesc francii”, Jordanes.

Jeți https://en.wikipedia.org/wiki/Jat_people

yuezhi https://en.wikipedia.org/wiki/Yuezhi

Myr-geți, Pien-geți, Thussa-geți, Tyran-geți https://books.google.ro/books?id=HzNDAAAAcAAJ&pg=PA311&lpg=PA311&dq=myr+getae&source=bl&ots=ND7S16_mA4&sig=DxcBfwNj_mnTDuDKwIyo3hSqUmE&hl=ro&sa=X&ved=0ahUKEwifjpeDndDRAhWTF8AKHbtWCqAQ6AEIHTAA#v=onepage&q=myr%20getae&f=false

Myso-geți, An-geți și multe alte forme corupte mai există printre așa-zisele popoare menționate de așa-zișii ”istorici” de’a lungul vremurilor.

La aceste ”neamuri” care erau doar unul singur, și care a dus etnonimul geților în forme diverse peste tot în Europa, Asia și Africa, se adaugă neamurile care fac parte din același mare grup genetic R1: cimerienii, celții, hitiții, troienii (tracii), brigii (frigienii), ilyrii, dorienii, aheii, lydienii, odrysii, macedonenii, arienii (iranienii), toch-arienii, scyții etc..

0Triburi_Ge_i

În această prima perioadă, civilizaţia fierului pătrunde în spațiul rumînesc de azi şi, în special, în zona Olteniei, dinspre Banat, pe valea Dunării, dînd naştere aspectului cultural de tip Vîrtop, caracteristic prin ceramica de culoare neagră, metalică, decorată cu caneluri.

În colecţia dedicată primei epoci a fierului, atrag atenţia, în mod deosebit, piesele hallstattiene descoperite la Basarabi, lîngă Calafat. Ceramica găsită în tumulii funerari de aici a dus la definirea unei noi culturi, cultura Basarabi.

Formele ceramice rare găsite în complexele funerare de la Balta Verde, judeţul Mehedinţi, şi Vîrtop, depozitul de tipare din piatră folosite la turnare a topoarelor de tip celt din bronz, descoperit la Pleniţa, armele şi podoabele de fier şi bronz din inventarul mormintelor necropolei de la Basarabi, brăţările plurispiralice şi pandantivele circulare din depozitul de podoabe de bronz de la Ghidici, sînt piese de referinţă ale epocii fierului din Oltenia.

În privința ritualurilor funerare, înhumarea devine preponderentă, înlocuind, cu timpul, incinerarea. Fenomenul de stratificare socială a dus la o dezvoltare fără precedent a artelor minore. Importanța persoanei era adesea sugerată prin purtarea de obiecte de prestigiu, cel mai adesea confecționate din diverse metale.

Așezările perioadei Hallstatt erau, în general, de dimensiuni mici, ocupate de cîteva familii, de obicei grupate în jurul unei fortificații care, în caz de pericol, constituia cetatea de refugiu. Numărul așezărilor mici de jur împrejurul fortificației era variabil, de la cîteva zeci la peste o sută (de exemplu complexul de la Wicina, Polonia).

Nu au avut loc mari mișcări de populații, cu excepția migrațiilor celților, care au ajuns pînă la Babilon (324 î.Hr.). Din punct de vedere al structurii sociale, unitatea de bază o constituia familia, principala forță economică. Populația era preponderent rurală, agricolă. În perioada Hallstatt timpurie se pare că se ajunsese la o relativă egalizare socială.

Cultura La Tène a reprezentat o cultură europeană a Epocii Fierului. La Tène este situl prototip și acest termen este utilizat de arheologi pentru perioada mai tîrzie a culturii și artei vechilor geto-celți. Deși termenul este ferm înrădăcinat în înțelegerea populară, prezintă numeroase probleme pentru istorici și arheologi.

Cultura a devenit foarte răspîndită, și prezintă o mare varietate de diferențe locale. De multe ori este distinsă de culturile precedente și de cele mai apropiate, în principal prin stilul La Tène ale artei geto-celtice, caracterizate prin decorațiuni curbe de forma unor vîrtejuri și asociate cu predilecție confeciților metalice.

Cultura La Tène s’a dezvoltat și a înflorit în epoca târzie a fierului (între aproximativ 500 î.e.n. și cucerirea romană din secolul I î.Hr.) în Belgia, estul Franței, Elveția, Austria, sudul Germaniei, Cehia, Polonia, Slovacia, Slovenia, Croația și unele părți din Ungaria, Ucraina și Rumînia.

La Celtiberienii din vestul Iberiei s’au regăsit multe dintre aspectele culturii La Tène, deși a lipsit în general stilul artistic propriu al acesteia. Spre nord a prelungit Epoca Fierului pre-romană din Europa de Nord, incluzînd cultura Jastorf din nordul Germaniei.

Cultura La Tène s’a dezvoltat în afara epocii de început a fierului (cultura Hallstatt), aparent fără o perioadă de tranziție culturală.

Aceasta s’a produs ca urmare a puternicelor influențe mediteraneene ale elenilor din Galia pre-romană, ale civilizației etrusce, și ale Culturii Golasecca.

Barry Cunliffe a identificat geneza culturii La Tène în secolul V, prin apariția a două zone de putere și inovație: una aflată în vest în arealul Marna – Mosella, care avea legături comerciale cu cîmpia Padului prin intermediul trecătorilor alpine centrale spre cultura Golasecca și alta în zona de est a Boemiei, cu legături separate spre marea Adriatică prin rutele alpine estice spre cultura Veneților.

O schimbare a centrelor de colonizare a avut loc în secolul al IV-lea.

Materiale aparținînd culturii La Tène s’au răspîndit pe o suprafață mare, incluzînd părți din Irlanda și Marea Britanie, nordul Spaniei, partea de nord a centrului Italiei, Burgundia, și Austria.

Morminte sofisticate descoperite de arheologi au dezvăluit o largă rețea comercială. În localitatea Vix din Franța, o femeie din elita locală a fost înmormîntată în secolul VI î.Hr. cu un mare vas de bronz folosit la amestecarea vinului, fabricat în Elada.

Exporturile din ariile culturale de tip La Tène în alte zone culturile mediteraneene s’au bazat pe sare, cositor, cupru, chihlimbar, lînă, piele, blănuri și aur.

Cultura La Tène nu a avut o scriere proprie. Rare exemple de inscripții elinești există totuși, precum și mai tîrziu monede geto-celtice cu inscripții adesea latine. Aspectele sale culturale și istorice s’au regăsit în scrierile autorilor clasici, de cele mai multe ori pradă unor viziuni ostile și stereotipe.

Epoca de fier în Europa se caracterizează printr’o elaborare a desenelor și modelelor de arme, unelte și unelte. Acestea nu mai sînt aruncate, ci forjate în formă, iar decorarea este elaborată mai degrabă in forma curbilină decît simpla rectilinie. Formele și caracterul ornamental al armelor nord-europene seamănă în unele privințe cu arme romane, în timp ce în alte privințe ele sînt specifice și evident reprezentative pentru arta nordică.

Cultura geto-celtică s’a extins într’o mare parte a Europei Centrale și, ca urmare a invaziei galice în Balcani și Asia Centrală.

Cîteva Triburi geto-celtice cele mai cunoscute au fost:

Arvenii – trib gallic, unul dintre cele mai puternice triburi din centrul Galiei
Incenii – trib breton, stabilit în sudul Marii Britanii
Lusitanii – trib iberic amplasat în vestul Spaniei
Boii – amplasați în Boemia și Germania de azi
Tracii – geții din Tracia erau amplasați în sudul peninsulei balcanice, unde au creat un mare regat al odrisilor
Galatia – formațiune geto-celtică alcatuită în Asia Mică (Turcia de azi) în urma migrației din secolul III î.Hr.
Ardiaei – trib geto-iliric amplasat pe coasta Mării Adriatice

Populații geto-germanice s’au amplasat în nordul si centrul Europei, cele mai cunoscute fiind Suevii (Șvabii), Cheruscii, Cimbrii (Cimerieni) sau Marcomanii.

Alte triburi nomade s’au amplasat in estul Europei: Masa-Geți, scyți, roxolani etc

Citiți și: CE SPUN STRĂINII DESPRE MARELE NEAM AL GEȚILOR ”CEI CRUZI”

Resurse: Despre toate, pe scurt – De la Big Bang la ADN, Bill Bryson, editura Polirom,
Adams, Jonathan; Otte, Marcel (1999). „Did Indo-European Languages Spread Before Farming?”. Current Anthropology, Miles, David (2016), The Tale of the Axe: How the Neolithic Revolution Transformed Britain. London, UK: Thames & Hudson.
Gimbutas, M (1980), „The Kurgan wave migration (c. 3400–3200 î.Hr.) into Europe and the following transformation of culture”. Journal of Near Eastern Studies, Manual Istorie VIII (Istoria antică și medie) – Editura didactică și pedagogică București 1984 – Epoca fierului în Rumînia, Wikisource Jackson, Henry (1911), ”Socrates”, În Chisholm, Hugh. Encyclopædia Britannica. 25 (ed. 11). Cambridge University Press. p. 331, Cristian Ştefan-Epoca Bronzului, pagina 1, archaeology.ro, prehistoire.e-monsite.com, britannica.com, descopera.org, genome.gov, mbe.oxfordjournals.org, ncbi.nlm.nih.gov, ashg.org, genome.cshlp.org

Vatra Stră-Rumînă‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Geția‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA‬ RUMÎNIA‬

CE SPUN STRĂINII DESPRE MARELE NEAM AL GEȚILOR ”CEI CRUZI”

Geții

Conform afirmațiilor unor istorici care susțin ideea unui mare neam al ”tracilor”, aceștia erau depășiți numeric de un neam la fel de mare aflat undeva prin India și care se numeau inzi.

Spunem și noi că sîntem în consonanță cu această aserțiune, cu mențiunea că de nicăieri nu reiese existența unui recensămînt antic care să ateste această ierarhie populațională, sau mai ales că aceștia chiar își spuneau ”traci”.

Dimpotrivă, capitala Geției, SarmiGETuzo din Munții Orăștiei poartă etnonimul neamului din spațiul carpato-dunăreano-pontic-balcanic: GET.

Ar fi fost interesant să cunoaștem criteriile anticilor sau modalitatea de comparare între acești prezumtivi ”traci” și acei inzi asiatici, dacă după întinderea teritoriului ocupat, sau după numărul de triburi, ori după dimensiunea cetăților lor, ori după oricare alt criteriu.

”Neamul tracilor este cel mai numeros din lume, după acel al inzilor. Dacă ar avea un singur cîrmuitor sau dacă tracii s’ar înţelege între ei, el ar fi de nebiruit şi cu mult mai puternic decît toate neamurile, după socotinţa mea. Dar acest lucru este cu neputinţă şi niciodată nu se va înfăptui. De aceea sînt aceştia slabi.” (Herodot, Istorii, V, 3, în FHDR, I, p. 65)

herodot-parintele-istoriei
Herodot, povestitor de snoave antice

Din păcate nu avem cunoștință după ce criteriu s’au făcut acele estimări numerice antice.
Ce putem bănui și concluziona este că acești ”traci” în limba elenă veche era eticheta pusă acelei populații din nordul statelor-orașe elene, ”trake” fiind echivalentul pentru ”miazănoapte”.

Așadar, ”cei de la miazănoapte” nu va putea fi nici în trecut nici vreodată de acceptat că ar fi însemnat vreo etnie, cum nici scandinavii de azi sau siberienii nu reprezintă etnii pentru acele populații, ci doar porecle sau ștampile pentru localizarea geografică a unor neamuri.

Cînd spui ”muntean” o faci pentru a’i localiza apartenența unui om de la munte, dar ”muntean” nu va fi niciodată vreo etnie.

De asemenea, este puțin credibilă existența vreunei călătorii de’a lui Herodot în India antică, sau chiar în toate teritoriile ocupate de acești presupuși ”traci”, numiți astfel nicidecum după numele triburilor, ci așa cum s’a dovedit, după poziționarea geografică a acestor populații numeroase, fiind trăitori în nordul acelora din care provenea Homer sau Herodot.

Și alții ca ei au preluat acest termen, considerat eronat etnonim, născut dintr’un termen ce definea cardinal poziționarea lor geografică în raport cu orașele aheilor sudici.

Deci, avem două neconcordanțe, una demografică și o alta etnică, deoarece numărul geților din nordul elenilor, în realitate nu era cunoscut, ci doar aproximat prin metode empirice, Herodot afirmînd el însuși, foarte clar:

”…după socotinţa mea.”

După cîte știm noi, ”socotință” nu înseamnă vreo socoteală, ci doar ”părere, opinie, punct de vedere”, îar în cazul nostru această părere pur personală a lui Herodot nu a fost niciodată confirmată de cifre concrete.

Deci, era o simplă apreciere pur personală, nedovedită.

Noi afirmăm însă, opusul afirmației lui Herodot, Geții de pretutindeni însumau cea mai numeroasă etnie antică.

În ce privește etnia celor care făceau aprecieri despre vecinii lor nordici, este de neînțeles de ce se considerau din alt neam, deoarece peste pelasgii neolitici care trăiau în toată peninsula Balcanică, peste tot s’au așezat în epoca bronzului geți patriarhali războinici, inclusiv în Elada, acei dorieni sau ahei nefiind altceva decît triburi getice înarmate care migrau spre sudul Balcanilor, preluînd controlul civilizațiilor minoicilor și a miceenilor.

Este cert că uitarea este principala cauză pentru care aheii și dorienii nu’i mai considerau frați pe cei cărora le atribuiau apelativul de nordici (traci).

A-GET
Get, pe Tăblițele de la Sinaia

Numai că așa cum este menționat în istoriografia scrisă, vom observa în numirea diverselor clanuri getice, particula ”GET” care se va repeta la numeroase triburi, ceea ce confirmă și informațiile dintr’o altă disciplină vis’a’vis de răspîndirea haplogrupului R1 specifică geților și nu a particulei ”trac” sau ”dac”, ceea ce ne conduce către adevăratul etnonim al neamului din care ne tragem și noi rumînii, dar nu numai noi.

Conform studiilor de paleogenetică din ultimii ani și conform teoriei care fundamentează prezența la gurile unor mari fluvii, dar și nașterea unor mari civilizații, Dunării îi sînt hărăziți geții.

Și nu doar la Dunăre, așa cum vedem pe hărțile pe care le prezentăm în articolul de față.

”Înainte de a ajunge la Istru, birui mai întîi pe geţi, care se cred nemuritori”, spunea Herodot, despre conflictul dintre perșii lui Darius și geți în ”Istorii”.

”Geţii însă, fiindcă s’au purtat nechibzuit, au fost îndată robiţi, măcar că ei sunt cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci.”

Geții s’au înmulțit și au populat Europa, și o mare parte din Asia. Acestora li se mai spun și ”indo-europeni” pentru că se credea cîndva că europenii veneau din India, azi o teorie dezansamblată de dovezile care au venit ca o avalanșă în ultimul secol.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, fac parte din marea familie a geților, un popor născut european, băștinaș, născut din populațiile neolitice carpatice mixate cu cele nomade ale crescătorilor de vite din stepă, care se întîlnesc la Gurile Dunării.

asezarea-geografica-a-dacilor-in-secolul-i-i-hr-regatul-lui-burebista-regatul-dac
Harta descrie Lumea Geților de acum 2100-2500 de ani de la Dunăre (Ister).

Așadar, la Gurile Dunării au trăit dintotdeauna geții, deși au fost menționați și scyții care erau un trib ce se trăgeau din Geții Mari sau Massa Geții, iar mai tîrziu goții, cei care nu erau decît niște frați genetici ai geților și considerați nomazi pentru că nu aveau cetăți care să le definească statutul de sedentari prin care s’au remarcat în istorie geții balcanici.

”În faţa pămîntului scyt, spre mare, se întinde Tracia. Scyţia începe acolo de unde acest ţinut formează un golf. Istrul se varsă în mare, îndreptîndu’se spre sud-est. Voi înfăţişa ţărmul Scyţiei de la Istru în sus şi voi arăta cît de mare îi este întinderea. Îndată după Istru, vine Scyţia veche, aşezată către miazăzi şi ajungînd pînă la cetatea numită Carcinitis.” (Herodot, IV, 99, în Fontes Historiae Daco-Romanae, Bucureşti, I-1964; II-1970; III-1975; IV-1982, p. 51)

Geții erau organizaţi în triburi înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie proprii.

Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat între Marea Neagră şi Marea Egee, pînă la graniţele Macedoniei cu Marea Adriatică, incluzînd Illyria şi Dunărea de mijloc cu toată Panonia, precum şi în teritoriile nord-dunărene pînă în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi dincolo de Marea Getică (azi Marea Neagră) sau în sud insulele Mării Thrace (azi Egee) Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc. și Anatolia.

”Partea de miazăzi a Germaniei, de dincolo de Elba, este – cel puţin acolo unde se învecinează cu fluviul – în stăpînirea suebilor. Apoi, îndată urmează teritoriul geţilor, la început îngust – mărginit la sud cu Istrul, în partea opusă cu munţii Pădurii Hercinice şi cuprinzînd şi o parte din munţi. Apoi se lărgeşte şi se întinde spre nord pînă la tyrageţi – fruntarii pe care nu le putem descrie precis.” (Strabon, Geografia, VII, 3, 1, în FHDR, p. 225)

19656038701_88c4e6c92e_b
Strabo era de fapt o poreclă, însemnînd Sașiul, purtată de un vestit istoric și geograf antic elen

”Astfel elenii i’au socotit pe geţi de neam tracic. Aceşti geţi locuiau şi pe un mal şi pe celălalt al Istrului, ca şi misii, care sînt şi ei traci, acum ei se numesc moesi […]. Aceste neamuri, ca şi bastarnii, sînt chiar astăzi amestecate cu tracii, mai ales cu cei de dincolo de Istru, dar şi cu acei de dincoace, care sînt amestecaţi şi cu neamurile celtice, boii, scordiscii, tauriscii.” (Strabon VII, 3, 2, în FHDR, p. 225 – 227)

”Se zice că Alexandru, fiul lui Filip, cu prilejul expediţiei sale împotriva tracilor de dincolo de Haemus, după ce a năvălit în ţara tribalilor, despre care ştia că se întindeau pînă la Istru şi insula Peuce, din Istru, cunoscând de asemenea şi că ţinutul de dincolo de fluviu se află în puterea geţilor, ar fi înaintat pînă acolo şi nu ar fi putut să debarce în insulă, din lipsa corăbiilor.

[…] Atunci acesta, după ce intră în ţinutul geţilor, cuceri o cetate şi se întoarse, cît putu de repede, la el în ţară.” (Strabon VII, 3, 8, în FHDR, p. 233 – 235)

Geții sînt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice, ştirile despre ei înmulţindu’se, începînd cu secolul VIII î.Hr., cînd elenii îşi extind sfera de interese în arealul dunărean.

Raporturile geților cu elenii sînt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia, care se presupune că ar fi cunoscut zona dunăreană, el numind fluviul ”Istrul care curge frumos”.

Se spune că din tot ce s’a scris despre geți în antichitate, pînă la noi nu a ajuns mai mult de 10 procente. Stranie şi tragică soartă a unor documente distruse din voia destinului sau cu bună-ştiinţă, ori care poate zac încă neştiute, în beciurile vreunor mănăstiri sau biblioteci.

Pînă la apariţia tiparului în secolul XVI, scrierile antice au supravieţuit cu destulă dificultate, prin intermediul scribilor sau a copiştilor. Totuşi, din noianul greu de evaluat de scrieri ale eruditei antichităţi, s’a pierdut enorm de mult, fie din pură întîmplare, fie cu reavoinţă, din pricina fanatismului care a dus la incendieri de biblioteci, fie din neglijenţă, ignoranţă sau dezinteres.

Scrierile care mărturiseau despre geţi au avut, în marea lor majoritate, această soartã: nu au reuşit să traverseze veacurile. Ceea ce a ajuns pînă la noi nu reprezintă, probabil, nici 10 procente din ce s’a scris despre aceşti neştiuţi locuitori ai pămînturilor din estul Europei sau despre geții carpatici de la nordul Dunării.

Istoricii noştri îi citează adesea pe Herodot, pe Strabon şi pe Dio Cassius, cu puţinele lor fragmente în care se vorbeşte despre geţi, lăsîndu’ne impresia că acest neam a fost fie ignorat de marile puteri vecine, fie pur şi simplu prea barbar ca să prezinte interes.

Totuşi, există numeroase mărturii antice despre scrieri care vorbeau de strămoşii noştri, dar care s’au pierdut. Însă cîtă vreme aceste mărturii există, trebuie să ţinem cont de ele şi să admitem că s’a scris mult mai mult despre geţi decît ni s’a spus în cărţile de istorie, că aceştia au stîrnit interesul vecinilor lor într’o măsură mare, atît prin modul lor de viaţă şi prin religia şi credințele lor, cît şi prin relaţiile pe care le’au avut cu cei din jur şi prin războaiele pe care le’au dus.

Cu excepţia lui Al. Papadopol-Calimah, un istoric uitat din veacul al XIX-lea, pe care nimeni nu îl citează şi a cărui operă a fost în totalitate ignorată, nimeni nu a încercat pînă acum să facă o evaluare completă a ceea ce s’a pierdut din documentele despre strămoșii noștri pelasgo-geți.

Conform acestuia, numărul autorilor care au scris sau doar au pomenit în treacăt despre strămoşii noştri este de peste 300 de autori.

Nu ştim dacă pentru alte neamuri s’au făcut astfel de evaluări. Nu ştim dacă soarta izvoarelor privitoare la geți a fost mai vitregă decît a altora.

Marele învăţat Posidoniu călătorise la gali şi scrisese o carte despre aceştia, astăzi pierdută. Împăratul Claudiu scrisese şi el o istorie a etruscilor în 20 de volume, din care nimic nu a ajuns pînă la noi.

Totuşi, despre gali ştim multe lucruri din alte izvoare, de la etrusci avem monumente şi inscripţii, doar geții s’au dovedit mult prea tăcuţi, ori poate noi nu am căutat îndeajuns, căci sîntem prea puţin interesaţi de soarta lor.

În fapt, noi descoperim chiar la vîrful celor responsabili să afle și să interpreteze istoria strămoșilor noștri o totală ignoranță instituțională, dar nu și despre ceea ce reprezintă istoria cuceritorilor peninsulei balcanice, fie că vorbim de eleni sau de romani, unde observăm cu tristețe un interes curios de atent.

Referirile la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările lui Simonide din Ceos, unde apare ”Istrul cel îndepărtat”, Hecateu din Milet, care relatează despre două triburi getice: crobizii şi trizii, situaţi la ”miazăzi de Istru” (la sud), precum şi despre existenţa unei cetăţi aflate lîngă Dunăre, Orgame.

Europa_Fisica_e_confine_Europa_Asia
Țara Geților

Deși în interpretarea istoriei geților se vehiculează o desprindere a geților dintr’un presupus corp populațional al ”tracilor”, separîndu’i artificial în două grupuri, unul de nord și altul de sud, considerăm că această interpretare este nejustificată datorită în special unității de limbă, și în ciuda relatărilor care ar putea duce la astfel de concluzii.

Unitatea de limbă este dublată și de unitatea genetică a triburilor, despre care cronicarii antici nu aveau știință atunci, ei numind diferitele triburi după regiunile în care trăiau.

Pentru antici, în vremurile cele mai îndepărtate, teritoriile de la Dunăre reprezentau un loc enigmatic, populat de fiinţe mitice. Cu timpul, pe măsură ce relaţiile comerciale s’au dezvoltat şi sfera de influenţă a lumii eleno-romane s’a extins, geţii au început să fie mai bine cunoscuţi şi pomeniţi în scrierile elenilor şi ale romanilor.

Totuşi, puţini au fost aceia care au scris ceea ce au văzut cu ochii lor, căci puţini au călătorit pînă pe aceste pămînturi. Astfel că majoritatea informaţiilor pe care ni le transmit aceste izvoare sînt informaţii de a doua sau a treia mînă, aproximative, deformate, poate chiar fictive, transmise din gură în gură printr’un fel de telefon fără fir.

Au existat şi lucrări ale unor martori oculari care au fost în Geția Carpatică şi au descris cu mare exactitate geografia, istoria, organizarea politică şi socială, tradiţiile, poate şi limba geților, dar toate aceste scrieri s’au pierdut sau au fost făcute cu bună știință nevăzute.

Prin urmare, informaţiile pe care le mai avem sînt adesea confuze. Ba mai mult, anticii făceau întotdeauna distincţie clară între scyţi şi geţi sau între traci şi geţi, daci și geți, celți și geți, iar mai tîrziu, îi consideră pe goţi alt neam decît geţii, deși toate aceste titulaturi sînt ale aceluiași neam, NEAMUL GETIC, confirmat genetic ca aparținător al aceluiași haplogrup.

Astfel că, ori de cîte ori se pomenește de neamurile locale din anumite regiuni, sub referinţele la scyţi, hitiți, traci, iliri, celți, panoni, sarmați (sarmo-geți), daci, goţi etc. aflăm în realitate informaţii preţioase tot despre geţi.

Evenimentele consemnate de scrierile vremurilor înregistrează numai evenimente politice şi militare importante – războaie, victorii, alianţe, trădări, asasinate, succesiuni la tron, iar o perioadă de pace şi linişte este aproape întotdeauna absentă din documente.

Aşadar, cei ce trăiau în pace trăiau într’un fel în afara istoriei, ca și cum dacă nu se scria despre un neam mai mult timp, dispărea, reapărînd instant în istorie imediat ce i se descria un eveniment petrecut în sînul acelui popor, un război, căsătoria unei fiice de rege cu prințul altui regat etc.

În al doilea rînd, istoria scrisă este aproape întotdeauna istoria învingătorilor. De aceea, izvoarele latine nu vor pomeni prea mult despre autohtoni, ci în primul rînd despre romanii colonizatori şi, tot de aceea, mai tîrziu, numele geților sedentari şi paşnici dispare din scrieri, în prim plan fiind geţii războinici sub etnonimul de goți, de gepizi, sau al migratorilor asiatici precum au fost hunii şi alţi migratori cu o istorie activă.

Putem presupune că primele informaţii despre geţi au fost consemnate de popoarele orientale cu care aceştia au intrat în contact, în primul rînd pe calea comerţului. Dar din cronicile orientale nu ni s’a păstrat nici o informaţie cu privire la geţi.

Comerţul i’a pus în contact cu geții din Scyţia de pe ţărmurile nordice ale Mării Negre, cu perşii, cu fenicienii, cu neamurile din Asia Mică şi chiar cu egiptenii.

Documentele acelora îi vor fi pomenit şi pe strămoşii noştri, cel puţin pe cei dobrogeni.

Din sec. V î. Hr., în contextul conflictului dintre scyţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.. și descris de Herodot, ne parvine și o primă mențiune documentară a geților:

”Înainte de a ajunge la Istru Darius îi supune mai întîi pe geţii care se cred nemuritori. Geţii, care luaseră hotărîrea nesăbuită (de a i se împotrivi), au fost robiţi pe dată, măcar că ei sînt cei mai viteji si cei mai drepţi dintre traci.”

Opera istoricului elen conţine și date cu privire la geografia, etnografia, religia geților, precum şi relaţiile acestora cu celelalte triburi nord-dunărene.

Din întîmplare, cel mai vechi eveniment în care sînt antrenaţi geţii este cel pomenit de Herodot cu referire la campania lui Darius (sec. VI î.Hr.), regele perşilor, împotriva scyţilor, care, înainte de a ajunge la Istru, îi biruie şi pe geţi.

Cea de’a doua informaţie ne trimite în timp, două secole mai tîrziu şi se referă la expediţia lui Alexandru cel Mare (sec. IV î.Hr.) care, ajuns la Dunãre, înfruntă opoziţia geţilor.

Numărul mare al geografiilor pierdute, în care foarte probabil erau descrise şi teritoriile getice, face ca misterul să fie şi mai adînc.

Însuşi marele geograf Strabon a scris o carte despre Tracia şi Geția, astăzi cu desăvîrşire pierdută. Marele geograf Marin din Tyr descrisese în amãnunţime teritoriile locuite de geţi, dar lucrarea sa nu a ajuns pînă la noi, decît într’o palidă măsură, prin intermediul unei prescurtări făcute de Ptolemeu.

Una dintre geografiile pierdute aparţinea lui Demetrios din Callatis (actuala Mangalia), iar datele prezentate de el cu privire la teritoriile geţilor trebuie să fi fost foarte exacte.

Nici hărţile, nu puţine, care înfăţişau lumea cunoscută în vremea geților nu au ajuns pînă la noi: de la cea mai veche hartă a lumii despre care avem ştiinţă, cea a lui Anaximandru (sec. VI î.Hr., învăţat care a călătorit pînă la scyţi), şi pînă la cucerirea romană, nu s’a păstrat absolut nici o hartă care să înfăţişeze Geția veche.

Cele mai vechi hărţi reprezintă Geția Carpatică de după cucerirea unei părți a ei, și numită de romani Dacia.

Un interes aparte au stîrnit, cu siguranţă, religia şi credinţele geţilor, mult diferite de ale altor triburi din Europa, dar, şi în acest aspect, documentele pierdute spuneau de bună seamă mult mai mult decît cele păstrate.

Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geți se regăsesc şi la Sofocle, Hellanicos şi Tucidide.

Elenii în general aveau o admiraţie faţă de barbari. (cuvînt care înseamnă, în elineşte, bîlbîit, persoană care vorbeşte o limbă de neînţeles, căci aşa le păreau elenilor cei care vorbeau altă limbă decît a lor), dar în special față de geți, pe care îi descriau și reprezentau ca virtuoşi, curajoşi şi generoşi.

Un celebru model îl constituie regele get Dromichaite (sec. III î.Hr.), care l’a învins pe Lisimah, unul dintre urmaşii lui Alexandru cel Mare.

c-42

Acesta venise cu oastea macedoneană împotriva geţilor, dar a fost înfrînt şi luat prizonier, împreună cu fiul său, Agatocle. Dromihete i’a dus pe prizonieri la cetatea Helis, reşedinţa sa, i’a ospătat regeşte la o masă scumpă, cu pocaluri şi vase de aur şi argint, în vreme ce el şi geţii săi stăteau la o masă de lemn, modestă.

Apoi i’a eliberat, spunîndu’le că, dacă au acasă atîtea bogăţii, să nu mai rîvnească la avutul modest al altora.

Campania lui Lisimah şi păţania de la curtea generosului rege get au fost mult preluate şi citate în scrierile vechi, dar tocmai acele scrieri care le prezentau în amănunt s’au ”pierdut” – în primul rînd cartea 21 din Biblioteca Istorică a lui Diodor din Sicilia, apoi Istoria universală a lui Polibiu şi altele.

Tot ce ştim despre această victorie a geţilor provine din prescurtări şi mărturii mărunte.

Datorită dispariției a numeroase cărți care povesteau evenimente din istoria geților avem destul de puține informații despre străbunii noștri geți.

Și încă și mai puține despre regii lor.

Iar dacă despre Boerobistas, Dromichaite și Daci Balo s’au mai găsit ceva informații și s’a tot scris în ultimul timp, despre alți regi știm foarte puține lucruri.

Este și cazul regilor Zalmodegikos și Rhemaxos.

Regii geți Zalmodegikos și Rhemaxos au domnit înspre sfîrșitul și jumătatea secolului III î.Hr. și sfîrșitul secolului II și începutul secolului întîi î.Hr. Sînt regi puțin cunoscuți, iar asupra lor informațiile sînt extrem de puține.

Din ceea ce se știe Zalmodegikos a domnit în perioada 300-250 î. Hr. în Dobrogea, iar Rhemaxos aproximativ în jurul anului 200 î. Hr. în estul Munteniei și nordul Dobrogei.

În secolele III-II î.Hr. încep să se dezvolte mai multe organizări politice, conduse de regi numiți ”basilei”, cîțiva dintre ei fiind amintiți în special în contextul luptelor cu celții și bastarnii.

În baza analizei monedelor au putut fi delimitate și identificate principalele formațiuni politice existente în spațiul carpato-danubiano-pontic. Astfel, se observă în părțile centrale ale Munteniei anumite triburi getice precum piephigii, apoi siensii în Curbura Carpaților, buridavensii în special în Oltenia și ratacensii în Transilvania, pe cursul mijlociu al Mureșului, precum și pe Tîrnave.

Conform concluziilor cercetătorilor, aceste patru uniuni sînt cele ce au stat la baza constituirii statului getic al lui Boerobistaa formînd așadar, un nucleu vizibil.

Sursele numismatice și epigrafice din Dobrogea secolelor III-II î. Hr. atestă conducătorii locali Zalmodegikos în nord-vest, Moskon în nord și Rhemaxos, care a fost protectorul cetăților pontice.

Dacă e să ne referim la Dobrogea, trebuie remarcat că intervenția geților în viața cetăților elinești pontice, în raporturile dintre acestea și în conflictele avute de acestea cu diverși inamici, a fost destul de puternică.

Datorită faptului că teritoriul dintre Dunăre și Marea Getică era dens locuit de geți, în pofida unor frecvente invazii dinspre est sau sud. În plus, deoarece aspirînd în mod firesc la controlul litoralului pe care se aflau și cetățile elinești, geții autohtoni din partea stîngă a Dunării au intensificat presiunea, evident încă din vremea lui Dromichaite, iar în acest context îl aflăm pe regele Zalmodegikos.

Cît privește acest nume de Zalmodegikos ar fi de luat în considerare ipoteza unor istorici că numele acestuia ar fi unul compus (la fel ca și cel al lui Zelmutas, de exemplu) în care prefixul ”zalmo” ar desemna apartenența la o anume dinastie sau un titlu legat de Zalmoxio, cum de la Zalmoxio se consideră a fi derivate și alte cuvinte compuse ce au în componență ”zelmus”, ”zelmis” și ”selmios”.

I. I. Russu în ”Limba traco-dacilor”, referindu’se la numele lui Zalmodegikos îl derivă din ”zemel-pămînt” și din ”g’hel-a străluci” sau ”g’el-clar, luminos”.

Dan Oltean în Religia Dacilor aduce argumente precum că radicalul Zal-Sal-Sar însemna ”soare”, ”luminat” făcînd trimitere la religia geților, iar de aici apar foarte des aceste radicale în toponime și onomastică.

SarGeția însemna Geția de Sus, prefixul Sar- fiind plauzibil chiar și pentru capitala SarGeției, Sar-mi-Getuzo, întîlnită des pe Tăblițe sub forma Sarmi Getuzo.

Geția Zalmoxe

Această teorie prin care particula Sar/Sal/ Zal este întîlnită la Zalmoxio și în multe din toponimele getice se confirmă prin însăși prezența sa pe un mare areal teritorial: SALsovia, GermiSARa, SALmydessos, SALmorus etc.

Atestarea lui Zalmodegikos a fost posibilă datorită unei inscripții descoperită în Dobrogea și prezentată de D. M. Pippidi în ”Inscriptiones Scythiae Minoris”.

Textul inscripției, intitulată ”Decret al Sfatului și al Poporului” este următorul:

”Decret al Sfatului şi al Poporului. Sub preşedinţia lui Theocritos, Pythoteles al lui Archelocos a propus:
Întrucât Diodoros al lui Thrasycles, Procritos al lui Pherecles şi Clearchos al lui Aristomachos, trimişi soli la Zalmodegikos, în privinţa ostaticilor, au călătorit prin ţara duşmană şi, înfruntînd primejdii de tot soiul şi dînd dovadă de cea mai deplină rîvnă, au adus înapoi ostatecii (în număr de peste şaizeci), convingîndu’l pe Zalmodegikos să restituie cetăţii veniturile:

Sfatul şi Poporul să găsească cu cale ca aceştia şi urmaşii lor să fie înscrişi printre binefăcătorii obştii; să fie încununaţi, ei şi urmasii lor, cu cununa de aur la toate spectacolele de teatru, pentru bărbăţia şi rîvna lor faţă de popor, pentru ca şi ceilalţi cetăţeni, cunoscînd că poporul cinsteşte pe bărbaţii vrednici, să se îndemne a sluji cetatea, Hegemonii să poarte de grijă ca prezentul decret să fie săpat pe două lespezi, din care una să se aşeze în agora, în faţa porticului, iar cealaltă în preajma altarului lui Zeus Polieus.”

Zalmo

Din inscripție rezultă că în schimbul unui phoros (tribut), precum și altor obligații asumate de către histrieni, aceștia obțineau garantarea exploatării principalelor surse de venituri, pescuitul în apele fluviului și practicarea agriculturii pe ogoarele aparținătoare orașului.

Datorită săpăturilor arheologice de prin anii 1930 s’au scos la lumină, printre alte vestigii de pe țărmurile Mării Negre, o serie de vestigii epigrafice. Acestea s’au dovedit a fi foarte valoroase pentru informațiile pe care le conțineau.

Prin 1959, D. M. Pippidi spunea că documente epigrafice din epoca elenistică au oferit informații destul de precise despre ”viața politică a tracilor de la Dunărea de Jos de’a lungul perioadei obscure ce merge din zilele lui Dromichaite pînă la ridicarea lui Burebista”.

D. M. Pippidi a prezentat informații despre inscripția ce se referea la regele Zalmodegikos, dar și informații despre o altă inscripție, pe care o caracterizează ca fiind ”mult mai întinsă și mai amănunțită”.

Și această inscipție conține un decret în cinstea lui Agathocles, fiul lui Antiphilos.

Inscripția a fost găsită în 1930, dar nu a fost cercetată pînă în 1959, moment în care ea se afla la Muzeul Național de Antichități (muzeu care în momentul de față se află în renovare de vreo trei ani și unde nu se știe dacă vom mai găsi în final multe dintre vestigiile referitoare la antichitatea geților).

Dat fiind că piatra pe care se afla inscripția a fost grav avariată în timpul războiului, în 1944, o parte dintre rînduri au fost întregite de către cercetători și specialiști din domeniu, după cum urmează:

– rîndurile 10-11,12-13,17-18,19-20,20-21,32,33,35,37-38,40,41,50-51,51-52,53,55-56 au fost întregite de Maurice Haulleaux,

– rîndurile 21,24,25,54, de către Gustave Glotz,

– rîndurile 22,42-43,46-47, de către L. Robert.

Ar mai fi de adăugat și faptul că descifrarea a fost îngreunată de faptul că partea dreaptă a blocului de piatră pe care se afla inscripția era destul de ștearsă, ca și cum cineva ar fi încercat să desființeze textul.

Traducerea inscripției, conform lui D. M. Pippidi, este următoarea:

”Sfatul și Poporul au găsit cu cale; președinte al Adunării fiind Dionysios al lui Bianor, Apollonios al lui Cleombrotos a propus:

Întrucît Agathocles al lui Antiphilos, coborîtor dintr’un părinte binefăcător al obștii, se poartă față de cetate și de cetățeni ca om vrednic și de seamă, dovedindu’și în chipul cel mai deplin, cu vorba și cu fapta, rîvna față de Popor, în orice împrejurare grea pentru cetate precum și în toate dregătoriile, însărcinările și slujbele; și mai întîi, într’o vreme cînd cetatea era bîntuită de tulburări, iar traci în număr mare atacau orașul și teritoriul, cînd grînele stăteau să dea în pîrg iar cetățenii se frămîntau amarnic, (Agathocles) fiind ales căpetenie a arcașilor și strîngînd oșteni cu simbrie, a știut să păzească țarinile, dînd putință fiește căruia să’și strîngă grînele fără vătămare; iar cînd tracii din jurul lui Zoltes au pătruns cu oaste mare în Scyția, către orașele elinești de sub oblăduirea regelui Rhemaxos, (tot el) ales sol, a pornit în țară străină, străbătînd pămînturile mai multor noroade, și înfruntînd primejdii de tot felul a convins pe barbari nu numai să cruțe cetatea, dar și să….adunate înainte de tîlhari….ce se aflau la ordinul lui Zoltes…..să mînuiască toate…..și împreună cu ei s’a grăbit…..cetatea să plătească cinci (talanți) pentru ca să cadă la înțelegere cu cetatea în privința hranei….

Cînd, după acestea, aceiași (barbari) au năpădit ținutul și au prins să asedieze Bizone și să pustiască teritoriul,grânele noastre fiind (și de data aceasta) gata să dea în pîrg, ales sol și pornind spre locul unde se afla oastea, rînduit de cetățeni să răscumpere după putință teritoriul și recolta, i’a convins pe Zoltes și pe traci, cu preț de 600 galbeni, să nu pătrundă în teritoriu, nici să se apropie de oraș, ceea ce a îngăduit cetățenilor să rămînă stăpîni pe toate grînele de pe ogoare.

Și iarăși, ales sol în Tracia și la căpetenia acestora Zoltes, a reînnoit învoielile și înțelegerile încheiate cu ei; și simțind (tot atunci) că se strîng laolaltă tîlhari mulți, a adus faptul la cunoștință lui Zoltes, dînd de știre și cetățenilor după întoarcerea acasă: din care pricină uneltirea a rămas fără urmări.

Iar mai tîrziu, călcînd tracii jurămintele și învoiala și tot dînd năvală (pe pămînturile cetății), ales de popor comandant cu depline puteri al teritoriului și strîngînd oșteni voluntari dintre cetățeni și barbarii adăpostiți în cetate, a păzit ogoarele și turmele și grînele pînă la trecerea (spre noi) a regelui Rhemaxos.

Iar după ce regele a trecut pe malul din față, nelăsînd în urmă’i străji de teamă și trimițînd numai vestitori ca să ceară tributul, ales sol și pornind la drum pe apă, întrucît ținutul era cuprins de război, l’a convins pe regele Rhemaxos să dea spre paza cetății călăreți o sută; iar cînd tracii au căzut în număr mare asupra străjerilor, iar aceștia – de frică – au fugit pe celălalt mal, lăsînd teritoriul (cetății) fără pază, trimis sol la feciorul regelui, Phradmon (?), l’a convins pe acesta să dea strajă cetății călăreți șase sute, care, întrecînd oastea vrăjmașilor, au înfrînt pe căpetenia acestora Zoltes și….”

Se observă că cele două dovezi epigrafice sînt asemănătoare ca stil, folosindu’se același mod de exprimare, așa cum remarca și D. M. Pippidi.

Însă din ambele se pot obține informații referitoare la regii geților și raporturile acestora cu elenii din Histria. Comentariile aceluiași D. M. Pippidi din ”Revista de studii clasice-V” (1963).

O întrebare pe care putem să ne’o punem în urma citirii ambelor decrete este: de ce cetatea Histria, cea aflată pe țărmurile lacului Sinoe, atît în secolul III cît și II î. Hr. dorea atît de mult să aibă bune raporturi cu vecinii săi geți, nedînd înapoi nici măcar în fața obligației de a le plăti tribut?

Explicația pe care istoricul o dă este aceea că formarea cordonului litoral ce a dus la transformarea în lagună a golfului unde fusese întemeiată Histria, nu datează din secolul III d. Hr., după cum greșit a presupus Vasile Pîrvan, ci din secolul III î. Hr., cum dealtfel rezultă dintr’un text al lui Polibiu, în care este scris că în zilele istoricului din Megalopolis bancul de nisip numit astăzi Chituc avea o tristă faimă printre corăbierii eleni.

Barajul aluvional ce a contribuit la înnisiparea portului a dus la izolarea treptată a Histriei față de restul coloniilor grecești de la Pontul Euxin. Rezultatul a fost transformarea cetății Histria dintr’o cetate comercială în ”capitală a unui district agricol”, așa cum rezultă destul de bine în secolul I î.Hr. din decretul în cinstea lui Aristagoras sau din Hotărnicia lui Laberius Maximus, guvernator al Moesiei Inferioare în anul 100 d. Hr.

Și tot din dovezile epigrafice reiese că și în cetățile dobrogene, precum în restul coloniilor elinești din Pont, un rol însemnat în exploatarea teritoriilor orășenești ar fi revenit populației băștinașe, adică geților în cazul Dobrogei. Așezări ale populației băștinașe ale geților au fost descoperite în urma săpăturilor arheologice.

De exemplu, săpăturile de la Tariverdi au arătat că, începând cu secolul VI î. Hr., la la 20 km în linie dreaptă spre apus de coastă, a existat un sat al geților, cu locuințe tip bordei, dar care dispunea de o importantă cantitate de ceramică ioniană, de import, încît inițial s’a crezut că ar fi vorba de o așezare elinească.

Explicația ar fi că de’a lungul perioadelor arhaică, clasică și elenistică un foarte mare număr de geți agricultori au continuat să trăiască și să muncească pe ogoarele ce le fuseseră uzurpate de histrieni.

O mare parte din ceea ce produceau ajungea pe mîinile acestor stăpîni.

Între unii și alții au existat, cu siguranță, relații de colaborare stabilite de-a lungul veacurilor de trai împreună. Doar astfel se poate explica faptul că elenii au reușit să rămînă vreme îndelungată într’o zonă în care le’ar fi fost imposibil traiul de nu s’ar fi bizuit pe sprijinul cel puțin a unei părți din populația getică.

Și în aceasta ar consta și explicația evenimentelor relatate în decretul pentru Agathocles, conform căruia, cu ocazia războiului dintre histrieni și cete de traci venite din sud (geții sudici, adică) o parte din ”barbarii” ce sălășluiau în teritoriul vecin cetății au cerut îngăduința de a fi adăpostiți în cetate, ba unii chiar s’au înrolat voluntari, alături de cetățeni, în oastea organizată de fiul lui Antiphilos spre a apăra ”teritoriul, vitele și recolta” (rîndurile 40-45).

Elenii aveau legături diverse cu geții, după cum se raportau unii față de alții. Geții aparținînd triburilor sau formațiunilor politice libere, trăind într’un regim de democrație militară, practicau față de eleni politica inspirată de acea concepție de viață pe care deja Herodot o observase și notase în vremea sa.

0Triburi_Ge_i

Pe această concepție, geții dobrogeni, asemeni celor de la sud de Dunăre, exercitau o presiune continuă asupra coloniilor elinești pontice, precum locuitorii Bizanțului sufereau din partea vecinilor lor barbari în legătură cu care Polibiu scria:

”…stăpîni ai unui pămînt din cele mai roditoare, după ce s’au trudit să’l muncească, iar belșugul roadei crește peste măsură de frumos, iată că se înfățișează barbarii: o parte din recoltă o distrug, alta o culeg și o iau cu dînșii. Iar bizantinii, nemîngîiați de frumusețea roadelor irosite sub ochii lor, osebit de osteneala și de cheltuiala reînnoite an de an, suportă greu o soartă atît de apăsătoare.”

Această stare de lucruri s’a perpetuat de’a lungul mai multor secole, fiind descrisă de istoricul din Megalopolis, o stare asemănătoare în multe privințe cu cea descrisă în decretul pentru Agathocles.

Din aceste inscripții reiese foarte clar că geții dobândiseră, cel puțin începînd cu regele Rhemaxos, dacă nu chiar cu Zalmodegikos, statutul de protectori ai coloniilor vest-pontice.

Datarea acestei inscripții, în concordanță cu afirmațiile mai multor istoriografi, poate fi făcută în jurul anului 200 î.Hr., fiind mai mult ca sigur ulterioară anului 212 î.Hr., anul declanșării revoltei populației autohtone împotriva ”regatului de la Tylis”, dar anterioară anului 190 î.Hr., an în care numitul regat celtic de la Tylis a fost desființat din Tracia sudică.

Spedizioni_celtiche_in_Grecia_nei_Balcani_e_in_Anatolia_(III_secolo_a.C.).svg
Poziționarea aproximativă din Tracia Sudică a cetății celților de la Tylis

Această datare conduce la concluzia că Rhemaxos a fost predecesorul nemijlocit al lui Oroles pe tronul regatului getic.

Din inscripția histriană se deduc cu certitudine următoarele:

a. La momentul respectiv regele get Rhemaxos deținea protectoratul asupra orașelor Scyției, a tuturor cetăților de la Pont, dar și a teritoriilor continentale aferente acestora.

b. Acțiunile arhontelui (sau după unii principele) get Zoltes de a răpi și substitui autoritatea lui Rhemaxos erau privite ca nelegitime de către cetățile de la Pont

c. Domeniul aflat sub autoritatea și protecția lui Rhemaxos era unul vast, atît în stînga cît și în dreapta Dunării.

d. Mijlocul principal de acțiune politică al lui Rhemaxos, prin care’și exercita autoritatea, era cel militar, armata comandată de el fiind una cu structură permanentă și ierarhizată, mult superioară altor forțe militare ce acționau în regiune.

În baza acestor premize concluzia ar fi că, în contextul declanșării revoltei geților sudici împotriva lui Cavarus, ultimul rege al celților de la Tylis, Regatul getic de după anul 212 î.Hr. s’a angajat într’o importantă acțiune de reafirmare a suveranității proprii asupra teritoriilor sud-dunărene pe care le deținea exclusiv pînă în momentul invaziei celtice din 279 î. Hr. și al constituirii regatului celtic de la Tylis.

În acest cadru geo-politic și în baza celor două inscripții histriene se deduce că bazele procesului de recucerire a suveranității getice fuseseră puse încă din timpul lui Zalmodegikos.

Acest proces este preluat și dus mai departe de Rhemaxos și apoi de Oroles.

Izvoarele scrise ne dezvăluie că eleni de prestigiu învățau de la geți, oricît ar părea de straniu, azi cînd încă mai auzim latiniști care’i consideră pe geți niște primitivi.

Socrate, spre exemplu, a învățat practici medicale și a fost inițiat în spiritualitatea gețiilor chiar de la aceștia și a depus un jurămînt pentru a păstra secretul acestora.

În contextul în care cunoștințele din domenii precum cel filozofic, științific, social, chiar estetic sau artistic al Eladei antice reprezenta dintodeauna un important interes, știm de la Socrate că geții aveau cunoștiințe aprofundate în cîteva domenii cheie, încît să fie acceptate de unul dintre cei mai mari gînditori ai Eladei antice, alături poate și de alte elite elene care și’au dorit învățăturile geților.

Platon, ne spune în Dialogul Carmides despre inițierile spirituale pe care Socrate le’a primit de la un vraci sau doctor get și pe care a jurat să le respecte. Înțelepciunea primită de la geți poate fi pusă în legătură cu diversele descoperiri arheologice care au fost făcute în spațiul Țării Geților pe care se află și Rumînia de azi, ceea ce ne arată un grad superior al cunoștințelor medicale la geții lui Zalmoxio.

În acest sens reproducem spusele arheologului Hadrian Daicoviciu:

”Ion Horațiu Crişan a descoperit o adevărată trusă medicală conţinînd un bisturiu, o pensetă, mai multe văscioare pentru păstrarea substanţelor medicamentoase şi o placă mică de cenuşă vulcanică, materie care, presărată pe o rană, avea proprietatea de a grăbi cicatrizarea. Analiza chimică a arătat că ea provine dintr’un vulcan mediteranean, poate Etna. Cu ajutorul instrumentelor chirurgicale, preoţii-medici geți ştiau să execute operaţii grele şi complicate: craniul unui schelet descoperit la Poiana prezintă urme clare ale unei trepanaţii cicatrizate. Numeroase cisterne şi conducte aduse la lumină în Munţii Orăştiei atestă existenţa unor preocupări de igienă publică…”

Socrate, în dialogul Carmides, spune:

”Tot așa stau lucrurile, Carmide, și cu acest descîntec. Eu [Socrate] l’am învățat acolo în oaste, de la un medic trac, unul din ucenicii lui Zalmoxio, despre care se zice că îi face pe oameni nemuritori. Spunea tracul acesta că [medicii] eleni aveau dreptate să cuvînteze așa cum v’au arătat adineauri. Dar Zalmoxio, adăuga el, regele nostru, care este un zeu, ne spune că după cum nu trebuie să încercăm a îngriji ochii fără să ținem seama de cap, nici capul nu poate fi îngrijit neținîndu’se seamă de corp, tot astfel trebuie să’i dăm îngrijire trupului dimpreună cu sufletul și iată pentru ce medicii eleni nu se pricep la cele mai multe boli: [anume] pentru că ei nu cunosc întregul pe care’l au de îngrijit. Dacă acest întreg este bolnav, partea nu poate fi sănătoasă. Căci, zicea el, toate lucrurile bune și rele – pentru corp și pentru om în întregul său – vin de la suflet și de acolo curg [ca dintr’un izvor] ca de la cap la ochi.

Trebuie deci – mai ales și în primul rînd – să tămăduim izvorul răului, ca să se poată bucura de sănătate capul și tot restul trupului. Prietene, zicea el, sufletul se vindecă cu descîntece. Aceste descîntece sînt vorbele frumoase care fac să se nască în suflet înțelepciunea. Odată ivită aceasta și dacă stăruie, este ușor să se bucure de sănătate și capul și trupul. Cînd mă învăța leacul și descîntecele, spunea:

Să nu te înduplece nimeni să’i tămăduiești capul cu acest leac, dacă nu’ți încredințează mai întîi sufletul, ca să i’l tămăduiești cu ajutorul descîntecului. Iar acum – zicea el – aceasta e cea mai mare greșeală a oamenilor: ca unii medici să caute în chip deosebit o vindecare sau cealaltă [a sufletului sau a trupului]. Și mă povățuia foarte stăruitor să nu mă las înduplecat de nimeni – oricît de bogat, dintr’un neam ales sau oricît de frumos ar fi – să fac altfel. Deci eu, pentru că i’am jurat și sînt nevoit să’i dau ascultare, îi voi da într’adevăr ascultare. Și dacă vrei – potrivit povețelor străinului – să’mi încredințezi mai întîi sufletul tău, pentru a’l vrăji cu descîntecele tracului, îți voi da și leacul pentru cap. Dacă nu, nu’ți pot ajuta cu nimic, scumpe Carmide.”

Trebuie reținut cu luare aminte următorul pasaj:

”Deci eu, pentru că i’am jurat și sînt nevoit să’i dau ascultare, îi voi da într’adevăr ascultare.”

Acest tip de jurămînt din vremuri antice, îl putem asocia cu practicile inițiatice a unui cult sau a unei profesii, știind cu toții că astfel de inițieri au loc la accederea într’un grup spiritual sau profesional.

Medicii și în ziua de azi depun jurămîntul lui Hippocrate.

Dan Oltean, în cartea Religia Dacilor, spune la pagina 81:

”Adeptul get al lui Zalmoxio profesa medicina în cadrul armatelor elinești care luptau împotriva perșilor.”

Platon scrie că respectivul medic era ”unul dintre ucenicii lui Zalmoxis, despre care se spune că îi face pe oameni nemuritori. Faptul că în Elada erau mai mulți discipoli ai lui Zalmoxis reiese și din relatarea privind gruparea inițiatică în care a intrat pe bază de jurămînt Socrate. Învățătura acestor medici geți, bazată pe practicarea descîntecelor și apoi pe remedii naturiste, era secretă. Socrate nu a fost acceptat în interiorul acestei asociații medicale și religioase pînă nu a jurat că respectă secretul.”

Dan Oltean relatează opinia sa legată de contextul care a făcut ca geții să trăiască în acea vreme și în spațiul elenilor din sudul Balcanilor:

”După invazia persană în Europa de Est, din anul 514 î.Hr, condusă de Darius I și după ce persanii i’au robit pe geții care s’au opus, unii dintre adepții lui Zalmoxio au reușit să scape și s’au refugiat în Elada”, Dan Oltean, Religia dacilor, pag.81.

Dar ce este cel mai important de știut este că geții erau în toată Peninsula Balcanică, nu doar la Dunăre cum încearcă foarte mulți istorici să restrîngă arealul în care ei trăiau.

Că elenii îi admirau pe geți și că prezența lor ca învățători în Elada nu este ceva nefiresc, aducem ca argument ceea ce se spunea despre ei în vremuri antice.

Spre exemplu, Pitagora spunea despre geți (Legile morale și politice):

”Călătorește la geți, nu ca să le dai legi, ci ca să tragi învățăminte de la ei. La geți cîmpurile sînt nesfîrșite, toate pămînturile sînt comune, iar dintre toate popoarele sînt cei mai înțelepți, ne spune Homer.”

ARES

Poetul Publius Vergilius Maro (70-19 î.Hr.) în ”Aeneis” (III, 34) vorbind despre zeul Marte (Ares la geți) îl consideră nici mai mult nici mai puțin decît un zeu al Geților:

”qui praesidet Geticis arvis”, numindu’l pe acesta nimic mai puțin decît ”stăpîn al pămîntului getic”.

Același poet roman în ”Georgica” (II, 495), ne vorbește despre nepăsarea țăranului roman la amenințarea pe care o reprezentau Geții pentru imperiu.

Geții care aveau de partea lor Istrul, și care iarna ”vinul ce’l beau îl sparg cu toporul”:

”Indute, caeduntque securibus humida vina.”

Nici poetul roman Quintus Horatius Flaccus (65-8 î.Hr.) nu’i uită pe geți și ne vorbește de teama ce o prezentau aceștia pentru romani.

Cînd se întîlneau se întrebau îngrijorați:

”Ce ai mai auzit despre Daci?” ”numquid de Dacis audisti?” ( Sat., II, 6, 53).

Adresîndu’se zeitei Fortuna (Od., I, 35), poetul îi descrie pe Geți drept un popor rezistent în timp ce Scytul este unul gata de fugă spre stepa’i nesfîrșită:

”Te Dacus asper te profugi Scytae.”

horatius

Geții continuă să fie prezenți în versurile aceluiași poet (Od., II, 20) cînd numai ei Geții continuau să fie un motiv de îngrijorare, de teamă, pentru romani:

”Me Colchus et qui dissimulat metum/ Marsae cohortis Dacus et ultimi

Noscent Geloni, me peritus/ Discet Hiper Rhodanique potor”

Geții au fost întotdeauna recunoscuți ca buni arcași:

”Paene occupatum seditionibus/ Delevit urbem Dacus et Aethiops

Hic classe formidatus ille/ Missilibus melior sagittis.”

Tot de la Horatius aflăm că Geții, ca agricultori, lăsau pămîntul să se odihnească la fiecare alt an, ca ”ogor”:

”Nec cultura placet longior annua.”

Poetul lăuda moravurile acestui popor nord-Dunărean, găsindu’l superior celui roman:

”Nec dodata regit virum/ Coniux nec nitido fidit adultero.”

Teama din versurile lui Horatius cu privire la Geți dispare odată cu dispariția din fruntea Geției a lui Boerobistas și sosirea la conducerea acesteia a lui Cotison:

”occidit Daci Cotisonis agmen.”

Grijile romanilor cu privire la Geți scad și mai mult odată cu ajungerea la putere a lui Augustus, teama acestora fiind înlocuită chiar de cutezanță o aflăm tot de la Horatius în Od., IV, 15:

”Non qui profundum Danuvium bibunt/ Edicta rumpent Julia, non Getae,/ Non Tanain prope flumen orti.”

Oda care în traducerea versificată a lui D.C. Ollănescu suna foarte frumos:

”Cît timp tu, Cezar, păzitor al statului vei fi/ În liniștitul nostru trai nu ne vor prigoni

Nici furia razboaielor civile, nici urgia/ De răzbunări, nici armele vrăjmașe ce mînia

Le făurește, crîncena discordie suflînd/ Asupra bietelor cetăți și ură aprinzînd!

Popoarele care trăiesc la Dunărea cea lată/ Nu vor înfrînge legile lui Cezar niciodată

Precum nici serri, Geții crunți, ori perșii trădători/ Nici cei de lîngă Tanais (Don) pierduți locuitori !”

330px-Gaius_Iulius_Caesar_(Vatican_Museum)

Gaius Julius Caesar (100-44 î.Hr.) în Comentarii De Bello Gallico (VI, 25), vorbind despre pădurea Hercynică ne spune că se intindea de la izvoarele Dunării pîna în Țara Geților – Terra Getarum:

”….rectaque Danubii regione pertinet ad fines Dacorum……”

Legat de antiteza falsă dintre geți și ”daci” trebuie amintit ceea ce ne lămurea foarte limpede Pliniu cel Bătrîn, IV, 80, apud FHDR I, 403 pentru că el a trăit între 23 d.Hr și 79 d.Hr. înainte de a se înființa și boteza de către romani provincia ”Daciae” după ceea ce ei numeau deja ”dacus” și ”dacorum”, practic transferînd toponimului nou creat epitetul deja folosit înainte de cucerirea din 106 d.Hr. a unui teritoriu din Terra Getarum:

”De acolo înainte, în general, sînt în adevăr triburi de scyţi, totuşi regiunile apropiate de ţărm au fost ocupate de diferite populaţii, cînd de geţi, NUMIȚI DE ROMANI DACI, cînd de sarmaţi, numiţi de eleni sauromaţi, şi dintre ei de hamaxobi sau de aorşi, cînd de scyţi degeneraţi şi născuţi din sclavi sau de troglodiţi, apoi de alani şi de roxolani, iar în părţile de mai sus, între Dunăre şi Pădurea Hercinică, pînă la lagărele de iarnă de la Carnuntum din Pannonia şi la hotarele de acolo cu germanii; cîmpiile şi şesurile sînt stăpînite de sarmaţii iazigi, iar munţii şi pădurile de daci împinşi de primii pînă la rîul Pathissus.”

Așadar, oricine vorbește sau numește un trib, un neam, un popor cu apelativul de ”daci”, se referă în realitate la GEȚI, pentru că etnonimul ”dacus” era porecla dată de romani în latină, geților din zona Carpaților, probabil din dorința și grija de a nu confunda geții din diverse regiuni.

De la Dromihete la Boerobistas se întinde o perioadă de mai mult de două secole de mare pustietate documentară. Fie că geții trăiau în pace şi nu au atras atenţia elenilor şi romanilor, fie că scrierile care se refereau la acea epocă s’au pierdut, noi nu ştim mai nimic despre acele vremuri.

Dacă am atașa istoria geților de pretutindeni, evenimentelor din spațiul carpato-dunărean, atunci marii împărați geți (44 de împărați) ai imperiului roman, sau Alexandru Macedon ar fi enumerați la superlativ și în istoria poporului nostru.

Cum însă politica Rumîniei se limitează doar la legendele Carpaților, Buerebistas va rămîne cu cel mai mare renume din antichitatea locală, pentru că a fost cel care a unit sau supus cele mai multe dintre aceste triburi de geto-pelasgi și nu numai, împrăștiate în această parte a Europei.

De la Strabon avem cîteva informaţii preţioase despre epoca lui Boerobistas, cu care vestitul geograf era contemporan. Dar Strabon, la rîndul său, a folosit lucrările lui Posidoniu, cel mai învăţat om al acelei epoci. Din păcate, nici o scriere a lui Posidoniu nu s’a păstrat pînă astăzi.

Dio Cassius scria şi el, în cărţile sale pierdute, despre această epocă. Augustus însuşi, contemporan cu Boerobistas, a scris despre propria sa viaţă – lucrare şi ea pierdută – unde fără îndoială că pomenea şi de relaţiile cu Geția.

Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geți în timpul domniei lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Lichidarea primejdiei pe care o reprezentau triburile geto-celților dinspre Germania, a devenit posibilă în prima jumătate a secolului I î.Hr., cînd unificarea politică a geților sub conducerea regelui Burebista a asigurat concentrarea unui potenţial militar superior celui deţinut de celții din centrul Europei, sau de romani în sudul Dunării.

22886140_1974263689452862_2820446233202479308_n
Boero Bistas

”Apoi, în timpul domniei la goţi a lui Buerebista, a venit în Goţia (Geția n.n.) Deceneu, pe vremea cînd Syla a pus mîna pe putere la Roma. Primindu’l pe Deceneu, Buerebista i’a dat o putere aproape regală.” Iordanes, Getica, 67, II.

”Comunicînd acestea şi alte multe goţilor cu măiestrie, Deceneu a devenit în ochii lor o fiinţă miraculoasă, încît a condus nu numai pe oamenii de rînd, dar chiar şi pe regi. Căci atunci a ales dintre ei pe bărbaţii cei mai de seamă şi mai înţelepţi pe care i’a învăţat teologia, i’a sfătuit să cinstească anumite divinităţi şi sanctuare făcîndu’i preoţi şi le’a dat numele de pileaţi, fiindcă, după cum cred, avînd capetele acoperite cu o tiară, pe care o numim cu un alt nume pilleus, ei făceau sacrificii; restul poporului a dat ordin să se numească capillati, nume pe care goţii îl reamintesc pînă astăzi în cîntecele lor, deoarece i’au dat o mare consideraţie.” Iordanes

”Spre a ţine în ascultare poporul, el (Burebista) şi’a luat ajutor pe Deceneu, un magician care rătăcise multă vreme prin Egipt, învăţînd acolo semne de prorocire, mulţumită cărora susţinea că tălmăceşte voinţa zeilor.
[…] Ca o dovadă pentru ascultarea ce i’o dădeau (geţii), este şi faptul că ei s’au lăsat înduplecaţi să taie viţa de vie şi să trăiască fără vină.” Iordanes, Getica, VII

”Ajuns în fruntea neamului său care era istovit de războaie dese, getul Burebista l’a înălțat atît de mult prin exerciții, abținere de la vin și ascultare față de porunci, încît în cîțiva ani a făurit un stat puternic și a supus geților cea mai mare parte din populațiile vecine, ajungînd să fie temut chiar și de romani.” Strabon, I. Horațiu Crișan, Burebista și epoca sa, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977, p. 26

”Boerebistas, bărbat get, luînd conducerea neamului său, a ridicat pe oamenii aceștia ticaloșiți de nesfîrșitele razboaie și i’a îndreptat prin abstinență și sobrietate si ascultare de porunci, așa încît, în cîțiva ani, a întemeiat o mare stăpînire și a supus geților cea mai mare parte din populațiile vecine; ba a ajuns să fie temut chiar și de romani pentru că trecea Istrul fără frică, prădînd Tracia pînă în Macedonia și Ilyria, iar pe celți, cei ce se amestecaseră cu tracii și cu ilirii, i’a pustiit cu totul, iar pe boiii de sub conducerea lui Critasiros, precum și pe taurisci, i’a nimicit cu desăvîrșire…”, Strabon, Geographia, VII, 3, 11.

Dio Cassius, Istoria romană, LI:

”Pe cînd înfăptuia acestea, îl chemă în ajutor Rholes, care se afla în luptă cu Dapyx, regele unor geţi. Crassus porni să’l ajute. El aruncă cavaleria vrăjmaşilor peste pedestrimea lor. Înspăimîntîndu’i şi pe călăreţi în felul acesta, nu mai dădu nici o luptă, ci făcu un mare măcel în rîndurile unora şi ale altora, care fugeau. Apoi il împresură şi pe Dapyx, refugiat într’o fortăreaţă. Unul din cei aflaţi în fortăreaţă îl salută de pe zid în limba elină, intră în vorbă cu el şi hotărî să’i predea fortăreaţa. Prinşi în felul acesta, barbarii porniră unii împotriva altora. Dapyx şi mulţi alţii îşi găsiră moartea.”

”Şi, în timpul din urmă, regele Burebista ajungînd cel dintîi şi cel mai mare dintre regii din Thracia şi stăpînind tot teritoriul de dincoace de fluviu şi de dincolo, şi (Acornion) a ajuns de asemenea la bune foloase pentru patria sa, vorbindu’i şi sfătuindu’l în ceea ce priveşte chestiunile cele mai importante, atrăgîndu’şi bunăvoinţa regelui spre binele oraşului; în toate celelalte [ocazii] oferindu’se pe sine fără să se cruţe în soliile oraşului şi luînd asupra’şi fără şovăire primejdii, pentru a contribui în tot chipul la binele patriei”, Inscripţia lui Acornion din Dionysopolis, în Ion Horaţiu Crişan, p. 93.

”Strămutîndu’se atunci în împrejurimile Istrului, boii locuiră acolo împreună cu tauriscii ducând lupte împotriva geților, pînă ce fură nimiciți cu întreaga seminție; pămîntul lor, care aparținea Illyriei, îl lăsară pustiu pe seama vecinilor ca să’l pășuneze.” Strabon, Geografia, V, 1, 6

”Fiind strîmtorat de către scordisci şi geți, care erau mai mulţi la număr, generalul Minucius Rufus l’a trimis înainte pe fratele său, şi în acelaşi timp cîţiva călăreţi cu trîmbiţaşi, şi i’a poruncit ca, în clipa cînd va vedea angajată lupta, să apară pe neaşteptate din direcţia opusă şi să ordone ca trîmbiţaşii să sune din trîmbiţe. Deoarece răsunau culmile munţilor, s’a răspîndit între duşmani impresia că au de’a face cu o mulţime imensă: îngroziţi de aceasta, au luat’o la fugă.” Frontinus, Stratagemata, II

”Burebista a fost răsturnat în urma unui complot pus la cale împotriva lui de o mînă de oameni, mai înainte ca romanii să trimită împotrivă’i o expediție. Urmașii lui s’au dezbinat, dezmembrînd țara în mai multe regiuni. Chiar și acum, cînd Caesar Augustus a trimis oștire împotriva lor, ei se aflau împărțiți în cinci regiuni, mai înainte erau în patru. Negreșit aceste diviziuni teritoriale se fac după împrejurări și apar când într’un fel, cînd într’altul.” Strabon, Geographia, VII, 3, 11

”Cît despre Burebista, acesta a pierit din pricina unei răscoale, mai înainte ca romanii să apuce a trimite o armată împotriva lui. Urmaşii acestuia la domnie s’au dezbinat, fărîmiţînd puterea în mai multe părţi. De curînd, cînd împăratul August a trimis o armată împotriva lor, puterea era împărţită în cinci state. Atunci însă stăpînirea se împărţise în patru. Astfel de împărţiri sînt vremelnice şi se schimbă cînd într’un fel, cînd într’altul.” Strabon, Geographia, VII

Din filmul ”Dacii”, reiese cu totul fals că Regatul Geților, Geția, se numea Dacia:

”La mai puțin de șapte secole de la întemeierea cetății ei, Roma devine centrul lumii antice și se pregătește să devină cel mai mare imperiu al tuturor timpurilor. În anul 70 înaintea erei noastre, adică 683 ab urbe condita, expansiunea mondială a Romei se apropie la sud de Dunăre de unde se întindeau bogatele pămînturi ale geților uniți acum într’un mare și puternic regat sub sceptrul viteazului și enigmaticului rege Burebista. De’acum înainte, în fața ambițiosului Iuliu Cezar și a invincibilelor lui legiuni romane și barbare rămînea un singur regat nesupus – Dacia – și un singur rege neînvins – el, Burebista.”

Cert este un lucru, Buerebistas a fost un vizionar pentru timpul său.

A văzut potențialul teritorial și uman al regatului său și a acționat în consecință.

A înțeles că un popor unit e mai puternic, se poate poziționa strategic în fața pericolului ca un tot unitar și poate, pînă la un anumit moment, să’și impună voința chiar pe plan extern, nefiind un punct pe hartă, ci un pion hotărîtor.

Vom mai vedea un astfel de Rege în fruntea geto-rumînilor?

Geții în ochii lui Ovidiu

A scrie despre Publius Ovidius Naso (43 î.Hr- 17d.Hr.) astăzi ceva deosebit de ce se cunoaște, este aproape o imposibilitate.

Totuși, vom zăbovi puțin pe opera și pe personalitatea sa, deoarece despre el știm cu siguranță că’i cunoștea cu adevărat pe geți, pe sarmați, pe scyți, și pe eleni, pentru că a trăit pînă la moartea sa, vreo 9 ani printre ei.

Ovid_by_an_anonymous_sculptor

Și totuși fiecare persoană cînd îl citește are o viziune personală despre el și perioada care a trăit’o pe teritoriul nostru.

Se ne gîndim numai că în Roma antică viața medie pentru o femeie era de 30 de ani, iar pentru un bărbat de 35 de ani. Nu înseamnă că nu existau și excepții; dar cum nu aveau nici un antibiotic, infecțiile făceau ravagii, decimînd, în timpul unei epidemii nu cu zecile, nici cu sutele sau miile, ci cu zecile de mii dacă nu chiar și cu mai mult.

Ciuma, holera dar și alte cauze virale nu puteau fi stăpînite. În același timp, o simplă infecție ca o amigdalită putea fi mortală.

Ei bine, într’o astfel de perioadă, sosește la Tomis (Constanta de azi), în anul 8 î.Hr., la vîrsta de 51 de ani, Publius Ovidius Naso. Nu se știe precis care a fost cauza surghiunului, cu toate că în Tristele, II. v. 179-218) gasim una dintre explicații:

”Dar mai rămîne ceva: sînt învinuit de’o crimă/ Vai! rusinoasă: c’am fost adulter profesor.”

De fapt, Publius Ovidius Naso n’a fost propriu zis ”exilat”, ci ”relegat”, ceea ce din punct de vedere juridic şi al consecinţelor practice, era cu totul altceva. Adică, la romani, un condamnat la ”exilium” îşi pierdea drepturile cetăţeneşti şi i se confisca întreaga avere, dar un condamnat la ”relegatio” însemna că este doar surghiunit din ţara sa, fără însă a’şi pierde nici averea, nici drepturile civile.

Ovidiu deci a fost ”relegat”. Această pedeapsă însă i’a fost dată de împăratul Octavian August într’un mod ilegal, într’un mod cu totul abuziv.

Mai întîi, pentru că pedeapsa ar fi trebuit să i’o hotărască Senatul, iar nu August singur.

Al doilea, pentru că legea stabilea în mod foarte precis care erau locurile unde putea fi trimis un condamnat la ”relegatio”, şi anume, în unsprezece insule din aproprierea Italiei, plus alte zece localităţi din Italia. Dar Ovidiu n’a fost trimis în nici unul din aceste 21 de locuri, ci într’un loc neprevăzut de lege, la o depărtare de aproape 3.000 kilometri – şi într’unui din ţinuturile cele mai aspre şi mai neprimitoare: în Sciţia Mică, într’un orăşel plin de primejdii pentru el, la Tomis, Constanţa de azi, unde nu exista nici măcar un singur soldat roman care să’i fi putut veni în vreun fel în ajutor.

Şi cu toate acestea, poetul însuşi va recunoaşte că, faţă de gravitatea vinei lui, împăratul a fost îndurător cu el. Şi, după cum vom vedea, într’un fel a şi fost într’adevăr îndurător. Dar, care era de fapt vina sa, învinuirea ce i se putea aduce?

În decretul de surghiun, emis de Octavian August personal, erau specificate – după cum ne’o spune chiar Ovidiu: carmen et error; adică – poeziile lui şi o anumită ”greşeală” pe care a comis’o poetul.

Citind elegia care constituie ea singură cartea a doua din ”Scrisorile din exil” (Tristia) vedem că Ovidiu, căutînd să se desvinovățească, insistă numai asupra primei învinuiri aduse lui, şi aceasta – tocmai pentru a nu fi obligat să vorbească despre a doua, despre error, despre „greşeala” pe care a comis’o şi care va rămîne pentru totdeauna învăluită în mister.

Dar un mister în care, în cele din urmă, vom încerca totuşi să’l pătrundem.

Să începem cu prima învinuire adusă lui Ovidiu, cel care scrisese, precum se ştie, două cărţi cu poezii de dragoste – Amoruri şi Arta iubirii. Poezii, ce’i drept, cam „decoltate”, cam prea picante, mai ales pentru sobrul şi de’a dreptul puritanul Octavian August, căruia, deci, nu îi venea deloc greu să’l acuze pe poet de atentat la bunele moravuri.

Şi, din moment ce împăratul iniţiase o politică de redresare a vieţii romane, de restaurare a moravurilor sănătoase de altă dată, din moment ce împăratul făcuse să se voteze legi clare care făceau din moralitatea publică o problemă de stat, fireşte că nici poeziile libertine ale lui Ovidiu nu mai puteau fi condiderate doar o problemă exclusiv literară.

Acum, mai mult ca orîcînd, delictul de imoralitate era considerat implicit un delict politic. Mai grav era că în aceste poezii de dragoste Ovidiu strecurase la tot pasul subtile, dar ascuţite critici sau ironii spirituale dar usturătoare la adresa măsurilor pe care le luase şi le impusese împăratul, la adresa politicii lui în diferitele domenii ale vieţii statului şi chiar aluzii străvezii la persoane din familia lui Octavian.

Cînd, de pildă, împăratul – care era şi Pontifex Maximus, adică supremul pontifice, şeful religiei de stat – îi persecuta pe adepţii cultului religios al pitagoreicilor, exilîndu’i pe filosoful Anaxilaos şi pe senatorul Nigidius Figulus, exponenţii pitagoreismului la Roma (şi îi exilase pentru că împăratul vedea în toate cultele orientale în general o primejdioasă formă de opoziţie politică), iată că Ovidiu îndrăzneşte să’şi încheie capodopera Metamorfozele tocmai cu un exalat imn pur pitagoreic.

Ne putem uşor închipui ce ecou, ce efect puteau avea asemenea atitudini nonconformiste, opoziţioniste, ale celui mai ilustru şi mai popular poet roman al timpul său în mediul aristocraţiei şi al cavalerilor, mediu atît de familiar lui Ovidiu.

Dar marele poet întreţinea o atmosferă ostilă şi frumoasei, teribil de ambiţioasei , răutăcioasei dar şi atotputernicei Livia, soţia împăratului. Lucrurile stăteau aşa: Livia ţinea neapărat ca urmaşul lui Octavian August la tronul imperiului să ajungă fiul ei din prima căsătorie, Tiberiu – care va şi fi viitorul împărat roman.

August însă ivea doi nepoţi Lucius şi Gaius, care erau moştenitorii săi direcţi şi de drept la tron. Dar la numai doi ani unul după celălalt, Lucius şi Gaius mor în mod cu totul misterios.

Dar ce știm este că el a trăit în părțile acestea, ale noastre, pînă la vîrsta de 60 de ani cînd a și murit, trăind așadar o viață lungă pentru standardele epocii lui.

poza

Există unii cercetători care consideră că Tomisul lui Ovidiu ar fi fost pe undeva pe la nordul Mării Negre, prin ținutul Massa-Geților, și pe ei îi invităm să revadă toate informațiile, cu privire la localizarea Tomisului, care le găsim chiar la Ovidiu.

Tristele, II, v. 179-218, scrisoare către Augustus, traducere versificată de Ștefan Bezdechi:

”Sufăr dureri negrăite aici, părăsit între dușmani,/ Nimeni n’a fost surghiunit în departari așa de mari.

Eu numai fost’am trimis lînga a Istrului guri înșeptite,/ Unde de’a Polului Nord geruri cumplit rebegesc.”

Deci Tomisul nu poate fi la nordul Mării Negre ci, undeva lîngă gurile de vărsare ale Dunării în Marea Neagră, acolo unde sa găsește și azi Tomis, azi Constanța.

Tristele, V, 7., ”Moravurile tomitanilor”:

”Cartea asta pe care o citesti, îți sosește din țara/ Unde Danubiu cel lat apele’și varsă în Pont.”

Ponticele, III, 5:

”Te intrebi de unde îți vine scrisoarea pe care o citești? De aci, unde Istrul se unește cu apele azurii ale mării.”

Informațiile primite de la Ovidiu elimină orice altă opinie cu privire la o altă localizare a Tomisului.

Orașul Tomis era înconjurat de ziduri nu prea înalte, ”cu paza pe ziduri și zăvor pe la porți, împiedicînd astfel pe dușmănoșii de geți” (Tristele, III, 14, v.27) să pătrundă în ea.

”Aici nu se găsesc cărți de la care să am un îndemn și inspirație”…..”în loc de cărți șuieră săgețile și armele” prin aer.

”Cea mai mare nenorocire este să trăiești între bessi și între geți! Cea mai mare nenorocire este să’ți aperi viața prin porți și prin întărituri de cetate și de’abia să ai siguranță în puterile locale.” (Trist., IV, 1, v. 67-106).

02getic

Ovidius despre săgețile otrăvite ale geților:

”Cît tînar am fost am fugit de luptele cele aspre ale oștirii si cu mîinile mele n’am atins decît armele plăcerii. Iar acum la o vîrstă înaintată, pieptul mi’l apăr cu sabia, coastele cu scutul și părul meu albit îl vîr sub coif. Cînd paznicul ne anunță, din locul său de observație, prind numaidecît armele cu mîna mea timidă. Dușmanul crud, purtînd arcul și săgețile sale îmbibate în venin, se arată sub ziduri cu calul său gîfîind. Si, precum lupul lacom răpește și duce cu sine prin sămănături și prin pădure, oaia ce nu s’a retras în tîrlă, tot așa dușmanul barbar tîrăște pe cel ce l’a găsit pe cîmp neapărat de îngrădeala porților. Fiind prins, el sau îl urmează și primește lațul legat de gît, sau cade de săgeata lui otrăvită.”

”Coasta aceasta, măcar ca’ntre Geți și și’ntre greci e’împărțită,/ Însă de Geții rebeli pare să țină mai mult.

Vezi într’un număr mai mare pe Geți și sarmați, ce, călare,/ Vin și se duc tot foind prin a orașului străzi.

Nu e nici unul din ei să nu poarte în spate o tolbă,/ Arc și săgeți ce la vîrf unse’s cu fiere de șerpi.

Chip fioros, glasul crunt, icoana lui Marte întreagă,/ Barba și pletele lor n’au fost tăiate nicicînd.

Mîna deprinsă le e să’nfigă în dușmani cuțitul,/ Care la orice barbar stă lîngă șold în chimir.”

462de1bf-68d5-4db7-a5f4-399ea78185e6_16_decebal

De la Boerobistas la Daci Balo avem din nou o mare lacună documentară. Cîteva nume de regi geți ne sînt pomenite de către Iordanes, dar mai mult nu ştim.

Istoricul Titus Livius includea această perioadă în opera sa uriaşă, dar cărţile 124 şi 125, dedicate Geției, s’au pierdut. Distrugerea operei marelui istoric se datorează împăratului Domiţian, care a decretat drept crimă de stat citirea acestei lucrări, şi papei Grigore cel Mare, care a dispus arderea cărţii, din pricină că în paginile ei se vorbea despre minuni, înainte de epoca creştină.

Informaţiile despre geți reapar în preajma conflictului cu împăratul Domiţian, cînd bătrînul rege Duras îi cedează tronul lui Daci Balo. Evenimentele premergătoare cuceririi Geției de către romani, campaniile lui Domiţian şi ale lui Traian, înfrîngerea geților şi întemeierea provinciei Dacia Romană, colonizarea şi organizarea provinciei, prăzile imense luate de la geți – sînt evenimente care au avut parte de numeroase şi detaliate consemnări în scrierile vremii.

Ne’am fi aşteptat ca numărul izvoarelor scrise din acea epocă, ajunse pînă la noi, să fie mult mai mare decît pentru epoci mai îndepărtate şi mai nesigure.

O bizară coincidenţă a făcut să se piardă cam tot ce s’a scris despre războaiele geto-romane.

Dio Chrysostomos, exilat în Dacia Romană din pricina urii lui Domiţian, rechemat de Nerva şi apoi foarte preţuit de Traian, a scris o istorie a Geției intitulatã Getica, pierdutã astăzi cu totul.

Probabil că scrierea înfăţişa, cu mare precizie, geografia, istoria şi obiceiurile geților, precum şi societatea getică pregătindu’se pentru războaiele cu împăratul Domiţian.

O altă Getică a fost scrisă de Criton, medicul personal al lui Traian şi martor ocular al evenimentelor din Geția. Această nepreţuită lucrare prezentă, cu siguranţă, campaniile lui Traian şi furniza valoroase informaţii cu privire la geți.

Din această scriere avem doar cîteva foarte mici fragmente, citate de un autor tîrziu.

Al treilea martor ocular care a scris despre geți a fost însuşi împăratul Traian. El a compus un jurnal de război intitulat De bello dacico (Despre războiul cu ”dacii”), în care a consemnat cu grijă toate etapele şi aspectele campaniilor sale; şi acesta este pierdut în întregime (au rămas doar cinci cuvinte, citate de un gramatic).

După întoarcerea triumfală la Roma, Traian a publicat un edict prin care dădea seama de toate operaţiunile sale în Geția şi expunea bugetul cheltuielilor de război. Nici acest edict nu a ajuns pînă la noi.

Dar Traian a avut biografii săi care au scris despre viaţa şi faptele sale, deci şi despre cucerirea şi colonizarea Geției. Cunoaştem numele a cel puţin patru istorici biografi, dar ale căror scrieri astăzi sînt pierdute cu desăvîrşire.

Pe lîngă aceştia, Tacit însuşi, marele istoric roman contemporan cu Traian, a scris o biografie a împăratului, dar care nu a ajuns pînă la noi. Mai mult, în Istoriile sale, păstrate doar în parte, Tacit a scris mult despre geți, înfăţişînd expediţia lui Traian, însă tocmai capitolele acelea s’au pierdut.

Pliniu cel Tânăr, prieten apropiat al lui Traian, a scris şi el pe larg, într’o istorie a epocii sale, despre cucerirea Geției şi întemeierea provinciei Dacia Romană. E posibil chiar să’l fi însoţit pe ilustrul său prieten în Geția şi să fi fost martor la evenimente. Dar şi această istorie a pierit în negura vremii.

Caninius, un bun prieten al lui Pliniu, a scris în versuri istoria expediţiei lui Traian, poem astăzi pierdut.

Appian, un mare istoric care a trăit în vremea împăraţilor Traian, Hadrian şi Antoninus Pius, a scris în douăzeci şi patru de cărţi Istoria Romanilor, din care ne’a rămas numai jumãtate. Cartea 22, care conţinea o istorie a Geției, se află tocmai între cărţile pierdute.

Marele istoric Dio Cassius a scris şi el o istorie a domniei lui Traian, nimicită cu totul de timpul necruţător.

Dar şi lucrarea sa de căpătîi, monumentala Istorie romană, la care a muncit 22 de ani, a ajuns la noi doar fragmentar, mare parte a ei fiindu’ne cunoscută doar din unele rezumate tîrzii.

Între cărţile pierdute se aflã şi întreaga carte 67, care cuprindea expediţia şi războaiele lui Domiţian contra geților şi relatări ample etnografice, istorice şi geografice despre Geția. Tot pierdutã este şi cartea 68, care cuprindea expediţiile lui Traian în Geția, căderea geților sub dominaţia romanilor şi colonizarea Geției.

Din acestea nu avem, ca şi din multe altele, decît o foarte modestă prescurtare tîrzie, plinã şi aceasta de lipsuri.

Plutarh, celebrul istoric elen, a scris o biografie a lui Traian, care a avut aceeaşi stranie soartă: pierdută cu desăvîrşire.

Ammianus Marcellinus a scris o istorie de la Nerva pînă la Valens, dar această importantă scriere ne’a parvenit cu totul ciuntită. Din 31 de cărţi care o alcătuiau, cele dintîi 13 au pierit – şi tocmai acelea în care se trata şi despre Geția şi în care se scria istoria de la anii 96 pînă la 350 d.Hr.

În sfîrşit, Apollodor din Damasc a scris o carte în care descria detaliat construcţia podului lui Traian. Nici aceasta nu a putut străbate veacurile…

Informaţiile istoriografice din perioada următoare nu se referă aproape deloc la geții autohtoni, care continuă sã fie o enigmă: aflăm doar despre organizarea administrativă şi militară a noii provincii Dacia Romană, despre coloniştii aduşi aici, despre viaţa în coloniile întemeiate.

Dar nici un document nu ne spune ce s’a întîmplat cu nobilimea şi preoţimea geților, cu marea masă a geților de rînd, cu zeii lor, ale căror temple fuseseră făcute una cu pămîntul de către romani.

Cărţile getice, scrise de Polyainos în secolul 2 d.Hr., au fost înghiţite de negura timpului.

Totuși în linii mari nu este nevoie de prea multă imaginație să ne închipuim ce s’a întîmplat 150 mai tîrziu, aceiași romani, după ocuparea unei părți din teritoriul Geției Carpatice, zăvorîți în cetăți, înconjurați de Geții doritori de răzbunare, tremurau pentru viețile lor, blestemîndu’și ”norocul” de a se găsi în mijlocul strămoșilor noștri.

În cei 152 de ani de nesemnificativă ocupație, pînă la eliberarea Geției Carpatice de către Regalianus strănepot al lui Daci Balo – 258 d.Hr., au avut parte de mai mult de 100 de razboaie cu geții locali cît si cu cei liberi din afara Daciei Romane.

Vînătoarea de romani era pentru ei nu un sport, ci o datorie de onoare pe care și’o îndeplineau cu tenacitate, brutalitate și succes.

După abandonarea oficială sub Aurelian a provinciei romane Dacia, tăcerea este şi mai adîncă.

1_Dacii_liberi_
Dacia Romană

Avem cîteva menţiuni ale geților liberi, ultimele din secolul IV d.Hr, cînd carpii din Moldova dau de furcă romanilor. După aceea, tăcere absolută.

În Geția Carpatică se perindă nenumărate triburi nomade, pe care izvoarele vremii le consemneazã cu conştiinciozitate şi curiozitate, dar nu mai aflăm absolut nimic despre oamenii pămîntului, geții, deşi prezenţa lor pe vechile teritorii nu poate fi pusă la îndoială, aşa cum ne demonstrează izvoarele arheologice, tradiţiile, folclorul şi lingvistica.

Publius Cornelius Regalianus (decedat în 268) a fost un general de origine getică și uzurpator roman împotriva lui Gallienus.

Principala sursă de informații este nesigura Istoria Augustă. Alte surse sînt Eutropius (care’l numește ”Trebellianus”), Aurelius Victor și epitomele (manual rezumativ de istorie) care’l numesc ”Regillianus”.

Despre originea sa, Triginta Tyranni spune că a fost un get, rudă de’a lui Daci Balo, strănepot. Se considera membru al familiei regale getice, afirmind ca este rudă cu însuși Daci Balo ”gentis Daciae, Decebali ipsius, ut fertur, affinis” ”din neamul Daciei, fiind, pe cit se spune, rudă cu însuși Decebali” (Scriptores Historiae Augustae, Tyranni triginta,10,8).

Istoria îl menționează ca fiind get din Durostorum-ul de la sud de Dunăre și s’a arătat dușman al oligarhiei de la Roma.

Regalianus sau Regalian a avut, probabil, rang senatorial. După înfrîngerea și capturarea împăratului Valerian în partea de est (260), populațiile de la frontieră s’au simțit nesigure, și și’au ales proprii împărați pentru a avea garanția că au lideri împotriva amenințării străinilor.

Populația și armata din provincia Pannonia l’au ales ca împărat pe Ingenuus, dar împăratul legal, Gallienus, l’a învins pe uzurpator.

Gallienus s’a mutat în Italia, totuși, pentru a se ocupa de o invazie a alemanilor. Populația locală, care se confrunta cu amenințarea sarmaților, l’a ales împărat pe Regalianus, care a ridicat’o pe soția sa Sulpicia Dryantilla la rangul de Augusta pentru a’și întări poziția sa.

Regalianus a luptat cu curaj împotriva sarmaților. După victoria sa, el a fost ucis de o coaliție formată din propriul său popor și roxolani.

Figura lui Regalian este deosebit de importantă în istoria provinciei Dacia Romană, deoarece coincide cu un moment-cheie: abandonarea provinciei de către Gallienus.

Deși Aurelian este considerat autorul retragerii trupelor și administrației romane din Dacia Romană, totusi, izvoarele istorice și arheologice ne confirma faptul ca provincia Dacia Romană a fost abandonată mai devreme, în vremea lui Gallienus, iar Aurelian nu a făcut decît să consemneze în acte un fapt deja consumat și pe care oficialitățile multă vreme nu au avut curajul să’l recunoască.

Scrierile vechi ne informează că ”Dacia a fost pierduta” în vremea adversarului lui Regalian, iar arheologia ne arată că tot în vremea acestui împărat au încetat inscripțiile romane în piatră din Dacia Romană, precum și baterea de monede.

Acest moment coincide și cu o serie de atacuri dure ale geților carpi liberi asupra provinciei.

Uzurparea puterii lui Gallienus în zonă, prin rebeliunea getului Regalian și atacurile geților liberi, ne poate sugera că retragerea armatei și a administrației romane din provincie nu reprezinta un abandon al Daciei Romane ci, din contra, o eliberare.

Deci, romanii au fost, efectiv, alungați din provincie de catre geți și au susținut apoi, ca justificare, că Dacia Romană este greu de apărat, din pricina atacurilor barbare.

Illyricum_&_Dacia_-_AD_400
Dacia Romană de la sud de Dunăre

Ulterior, Aurelian a creat în sudul Dunării o altă Dacie, numită “Dacia Aureliană” și mai apoi ”Dacia Ripensis”, pentru a păstra din orgolii mărunte aparența unei Dacii Romane.

Ce s’ar fi întîmplat dacă Regalian nu l’ar fi uzurpat pe Gallienus sau dacă geții liberi nu ar fi venit în ajutorul fraților lor din regiunea ocupată de romani?

Poate că Dacia Romană ar fi continuat, pentru cine știe cîtă vreme, să fie provincie romană. În acest fel, Dacia Romană a fost prima provincie a imperiului din care romanii au fost nevoiți să se retragă.

De asemenea a introdus și Regalionul de argint ca monedă națională.

Regalion

Cîteva anecdote care fac referire la Regalianus au supraviețuit, în schița biografică succintă care apare în Triginta Tyranni în Historia Augusta: este indicat, de exemplu, că el a fost ridicat la tron din cauza numelui său (Regalianus, ”regal” sau ”împărătesc”); atunci cînd soldații lui au auzit această glumă l’au salutat pe Regalianus ca împărat al lor.

Tot din Tristele, V, 7, aflăm părerea lui Ovidiu despre limba localnicilor geți:

”Oamenii ăștia abia de’s vrednici de numele de oameni,/ Căci mai sălbatici ei sînt chiar decît lupii cei cruzi.

Nici nu le pasa de legi, caci dreptatea se pleaca puterii, Paloșul lor bătăios biruie orișice drept.

Largii nădragi și cojocul de ger îi păzesc anevoie,/ Iar fiorosul lor chip e acoperit de lung păr.

Doar la puțini mai găsești vreo urmă de limbă elinească,/ Schimonosită și ea de al barbarului glas.

Printre norodul de aici nu se află nici unul să poată/ Spune în graiul latin chiar cel mai simplu cuvînt.

Eu chiar, poetul roman iertați’mă, Muze-silit sînt/ De obicei să vorbesc în al sarmaților grai.

Din a dezvățului lungă pricină deși mi’e rușine,/ Spun în memorie’mi vin vorbe latine cu greu.

Nu mă îndoiesc că și’n cartea aceasta găsești nu puține/ Vorbe barbare: a fost locul de vină, nu eu.”

În Pontice, 1, 2, v.15 aflăm de la Ovidiu:

”Trăiesc în mijlocul dușmanilor și în mijlocul primejdiilor, ca si cînd o dată cu patria, mi’ar fi fost răpită și pacea. Ei, spre a îndoi motivele de moarte printr’o moarte grozavă, își ung toate săgețile cu venin de viperă. Pregătit astfel călărețul se arată la zidurile îngrozite, ca lupul ce dă tîrcoale oilor închise. Doar arcul ușor, odată întins de coarda de cal, rămîne mereu gata de luptă.”

În Pontice, I, 3, v.47:

”Îngrozitorul dușman sosește, cînd din dreapta, cînd din stînga și teama se ivește în noi.”

În Pont., I, 8, v.8, Ovidiu mărturisește:

”Trăiesc in mijlocul unor necontenite războaie, lipsit de liniște, căci Getul pornește cu tolba sa la luptă crîncenă, continua…Dacă este să’i credem pe Geți pe cuvînt, Aegypsos (Tulcea de azi), Caspius ar fi fondat’o și ar fi numit’o dupa numele său. Fiorosul Get a cucerit’o pe neașteptate, într’un război…”

În Pont., II Ovidiu își manifestă teama de:

”Getul cel crud să nu’i reteze cu a lui sabie, capul”.

tt3q

În scrisoarea adresata lui Attice, Ovidiu vorbește de ”țara neimblînziților Geți” spunînd printre altele că:

”În lumea întreagă nu se găsește o nație de oameni mai fioroși.”

Drumurile, apele si marea, aparțineau localnicilor și ”nimeni nu este sigur, nici cu corabia, nici pe jos” în această țară, ne spune același Ovidiu în Ponticele, III, 1.

Dar revenind la limba ”barbarilor” și felul în care Ovidiu se întelegea cu ei, așa cum este ilustrat în Tristele, V, 10, aflăm:

”Ei se’nțeleg între ei printr’o limbă ce’i leagă’ntre dînșii;/ Eu doar prin semne le’arăt ce vreau să le spun.

Eu sînt aicea barbar, căci nu’s priceput de nici unul;/ Graiul latin, cînd l’aud Geții, prostește surîd.”

proto-GETIC-european_orig

În Ponticele, III, 2, v.37 aflăm că Ovidiu a învățat să vorbească în limba comună a Geților și a Sarmaților de unde reiese ori că aveau aceeași limbă, ori că sarmații sau mai exact spus sarmo-geții o lepădaseră pe a lor:

”Nam didici Getice Sarmaticeque loqui.”

Sarmații sînt menţionaţi ca locuitori al teritoriului nord-pontic în prima jumătate a secolului II d.Hr. şi de către Dionisiu Periegetul, care atunci cînd descrie Istrul, relatează că:

”În partea sa dinspre miazănoapte, se întind numeroase triburi, pînă la intrarea lacului Maeotic; germani, sarmaţi, celţi şi bastarni, ţara imensă a dacilor, alanii cei viteji, taurii care locuiesc pe fîşia [numită] «Alergarea lui Ahile», o regiune lungă şi îngustă pînă la gura lacului Maeotic însuşi”, (Dionisiu Periegetul, Descrierea Pămîntului, 302-307, apud FHDR I, 529)

În Pontice, I, 5, v.59, cînd timpul începe să’și spună cuvîntul, Ovidiu care se apropie de 60 de ani, vorbind despre versurile sale, ne spune:

”Mă tem, oare, că nu o să le aprobe îndeajuns Getul ? Poate sînt prea îndrăzneț, dar mă mîndresc că Istrul nu are un talent mai mare decît al meu. E destul dacă în aceasta țară în care trebuie să trăiesc, sînt socotit între bărbații Geți, ca poet.”

El începe nu numai să scrie versuri pentru ei, în limba lor, dar îi laudă pentru corecta înțelegere a cuvîntului prieten / prietenie, cuvînt care ”înduioșează pînă și sufletele cruzilor geți”.

Tot de la el aflam si despre indeletnicirile femeilor, care torceau lîna aspră a oilor, iar apa o aduceau acasă pe creștetul capului.

Timpul trecînd greu, Ovidiu îi spune în Ponticele, IV, 13 unui prieten roman:

”Și nu trebuie să te miri dacă versurile mele sînt rele; le’am făcut fiind aproape un poet Get. Ah, mi’e rușine, dar am compus un poem și în limba Geților și vorbele lor barbare le’am modelat după ritmul latin……..După ce am citit pînă la sfîrșit scrisul meu în versuri străine și am isprăvit poema mea, toți și’au agitat capetele și tolbele lor cele pline și un murmur prelung a ieșit din gura Geților.”

Într’un final din Pont., IV ,14, v.13, Ovidiu spune:

”Tomitani, la voi țin, deși urăsc localitatea voastră.”

Carolus Lundius, în ”Zamolxis, primus Getarum legislator”, Uppsala, 1687 scrie în p. 3:

”Nemp unam eandemque Gentem Getas et Gothas fuisse / Fără îndoială GEȚII şi GOȚII au fost una şi aceeaşI naţiune.”

Carolus Lundius (1638 Nörrkoeping – 1725 Upsala) a fost un jurist de marcă şi totodată un erudit şi meticulos cercetător al istoriei, membru al Academiei Suedeze de Ştiinţă.

În 1687 apare cea mai cunoscută lucrare a sa: ”Zamolxis, primus Getarum Legislator”. Această carte este dedicată regelui suedez Carol al IX-lea, care în reuşise să adune sub spectrul său douăsprezece alte regiuni, ca Bavaria, Estonia, Letonia, Pomerania, Renania etc.

carolus-lundius-zamolxis-primul-legiuitor-al-getilor_103912

Regele i’a cerut să elaboreze un cod de legi pentru a guverna cu înţelepciune asupra popoarelor şi teritoriilor pe care le stăpînea. Nimeni dintre contemporani nu i’a pus la îndoială reputaţia şi valoarea studiilor sale.

Dar aceasta nu se poate spune despre istoricii rumîni oficiali, care lasă să se înţeleagă, că înainte de a scrie această lucrare a tras o beţie cruntă din care nu s’a trezit decît cînd a murit. Cu siguranță, cu aceeași bibliografie la dispoziție un latinist de carieră din Rumînia, nici în 2000 de ani nu va scrie ceva apropiat, și nu din lipsă de talent, ci din pricina interdicțiilor politice la care e constrîns.

Lucrarea este cu atît mai valoroasă cu cît autorul a avut acces la documente vechi, unele dispărute, altele ”rătăcite” sau puse sub obroc.

Lundius a cercetat minuţios, timp de 20 de ani, arhivele vechi, manuscrisele şi cărţile rare existente pe atunci în bibliotecile europene din Germania, Franţa, Italia, Belgia, Olanda şi mai ales ”incunabula” din Biblioteca Vaticanului, comparînd text cu text, idee cu idee, documentele de aceeaşi factură – de obicei codexuri de legi – cu cele regăsite în bibliotecile suedeze şi finlandeze, şi în special cu Monumentele Eddice şi cu Croniconul Sueoniei.

A fost impresionat de numărul de cuvinte de origine getică pe care le’a descoperit, aşa cum argumentează în cartea sa despre Zalmolxe. În elucidarea faptelor de limbaj juridic şi, nu mai puţin, de zisă-mitologie nordică, adică scytă / hiperboreană, adică getă mai direct spus, adică gotic-sueonică, savantul suedez s’a sprijinit inclusiv pe textele celor mai de seamă istorici, geografi, filosofi, jurişti, literaţi, eleni şi romani, mai ales: Herodot, Tucidide, Platon, Aristotel, Solon, Ptolemeu, Cato Maior, Plaut, Plinius, Tacitus, Cicero, Ovidiu, Dio Chrysostomus, Horaţiu, Juvenal, Marţial, Properţiu, Tibul, Lucan etc.

Faimoasa lucrare a apărut şi în Rumînia acum mai bine de un secol, dar nu a avut ecou, fiind pusă la index alături de ”Dacia preistorică” a lui Nicolae Densuşianu.

După evenimentele din decembrie 1989 domnul dr. Napoleon Savescu, o variantă în latină a cărţii dintr’un anticariat din Upsala i’a fost încredinţată spre traducere Mariei Crişan, cea care printr’un efort individual a reuşit traducerea din limba latină, dublată de citate şi pasaje din alte limbi. Cartea se găseşte pe internet şi poate fi descărcată fără probleme.

Nimeni nu pune astăzi la îndoială originea comună a popoarelor nordice: suedezii, norvegienii, danezii şi islandezii. Lucrul acesta era clar şi pentru Carolus Lundius, iar dacă danezii se trăgeau din geţi, evident că şi verişorii lor de mai la est erau tot descendenţi ai geţilor.

Termenul de sueoni, sub numele cărora se găsesc deopotrivă şi scyţii şi geţii, vine de la SVIFO, locul de naştere a lui Odin (Wotan, Vodă) care era un zeu al oamenilor, al morţii, războiului, un zeu al înţelepciunii runelor şi al medicinii.

Într’un Cronicon gotic medieval este menţionat:

”Sciţii şi geţii s’au născut din Iafet care mai tîrziu, după goţi s’au numit şi sveoni.”

Iar domnia goţilor este cea mai veche căci s’a născut din domnia scyţilor, cărora Herodot le’a zis şi Arimaspi. Asta ca să ştim despre cine vorbim, căci arimaspi nu este decît o formă elenizată pentru arimini, din care derivă forma actuală de rumîni.

Aici vorbim de vremuri ce preced cu milenii fondarea Romei;

De reţinut acest adevăr unic şi anume că ”Geţii şi Goţii au fost unul şi acelaşi neam şi că aceştia s’au mai chemat şi cu numele de Scyţi” scria Carolus Lundius în lucrarea amintită.

La pagina 3 adaugă: «Nemp unam eandemque Gentem Getas et Gothas fuisse»

«Fără îndoială Geţii şi Goţii au fost una şi aceeaşi naţiune».

În acest volum idea este reluată încă de cîteva ori, la ea subscriind cei mai importanţi oameni de cultură ai momentului: Strălucitul Messenius, Boxhorn, Loccen, Sheringham, Hachenberg şi alţii.

Carol Lundius (Cap. I. 2) ne mai spune că geţii se mai numeau getae, gothones, gothini, getar, jettar, jottar, gautar, gotar, unde ga, ge e totuna cu gau, go, jo, gio, goja, terra de la gieta care înseamnă a naşte, a dezvolta, a răspîndi cu mare largheţe.

Mai jos spune că alţii sînt de altă părere că numele lor s’ar trage de la Gaut sau de la Attys, fiul rîului Sangarius iubit de Cybele.

Gaut, gaute, gautur şi walgautur reprezentau nume administrative uzuale în acea vreme desemnînd şi curaj şi înţelepciune şi o fineţe încîntătoare.

Lundius afirmă categoric:

”Să fie clar pentru toţi, că cei pe care antichitatea i’a numit cu o veneraţie aleasă Geţi, scriitorii i’au numit după aceea, printr’o înţelegere unanimă, Goţi. … elenii şi alte popoare au luat literele de la Geţi. La Herodot şi Diodor găsim opinii directe despre răspîndirea acestor litere.”

Geţii pe vremea lui ”Dekaineo” (Deceneu) foloseau legile făcute de el ”care scrise fiind s’au numit pînă astăzi Bellagine”.

Mai mult, autorul este convins de aceste legi erau chiar mai vechi, căci scrie:

”Socot că sînt suficiente şi foarte clare dovezi, ba chiar străvechi, care să ne permită să afirmăm că pe vremea lui Zamolxis au existat legi scrise.”

În altă parte (III. 1) afirmă:

”Pentru că se dovedeşte, socoteşte Stiernhielmius [secolul al XVII-lea] că limba elenă este aceeaşi cu cea a vechilor goţi (geţi). Şi ca să nu te îndoieşti de nimic, literele acestei limbi, ca şi a celorlalte de altfel, au fost luate de la Geţi.”

Acelaşi lucru îl afirmă şi Cl. Rudbeckius în Atlantice.

Mai departe scrie:

”Dar şi Cl. Salmasius o spune clar şi direct, că primii oameni care au populat Elada şi sînt autori ai limbii elene, au fost cei veniţi din regiunea nordică şi scitică.”

Despre originea troienilor ne aduce lămuriri C. Lundius (Zam. II. 9):

”Aceasta este şi originea coloniilor troienilor (Codul de legi al lui R. Magnus Ericus, Scrierile Eddice, legendele 3 şi 7). După Monaster (Chron., p.m. 113), Homer (Il., în diverse locuri), aceştia au fost Goţii [a se citi Geții, numele got nu s’a folosit înainte de mijlocul secolului al III-lea d.Hr.] din a căror stirpe au ieşit troienii.

Homer ca autor al epopeii despre Războiul Troian, a făcut însemnări nu atît despre trupurile elenilor, cît mai cu seamă ale troienilor, că pe atunci fuseseră foarte corpolenţi şi frumoşi, asemănători cu zeii, calităţi pe care şi le’au pierdut cu vremea (de notat că Homer s’a născut la 169 de ani după Războiul Troian, aflăm de la Herodot, care i’a dedicat o cărţulie ”Despre viaţa şi opera lui Homer”).

Găsim frecvent în Iliada însemnări de tipul «oisi nun brotoi eisi», «aceştia acum arată ca oamenii de rînd, aceasta este deosebirea pe care au marcat’o secolele» (vezi şi Val. Paterc., lib. I, c. 5).

Sigur este că ei au fost numiţi Gallar, Jottnar, Gettar, Getar, de la Ga, Gio, Jo etc. (deci acelaşi etimon ca în cazul cuvântului get), adică au fost numiţi Pămînt, de aceea au şi fost numiţi de către cei vechi Giganţi, fiii Terrei, Giga (”gigant”), de la ge (”pămînt”), care în dialectul doric este ga, însemnînd acelaşi lucru (v. Textele Eddice, legenda V, 18) şi Diodor (Bibl. Hist. III, p.m. 142).

Dar Troia, ne spun Homer şi alţi scriitori vechi a fost fondată de dardani: două lucruri trebuie subliniate aici: că geţii sînt totuna cu dacii (danii sau dardanii) şi că au fost un popor de referinţă în preistorie şi antichitate şi multe naţii europene îşi căutau originea în vechea Troie, adică la strămoşii noştri.

Foarte interesant de semnalat este şi ceea ce se găseşte pe site-ul AncientScripts.com:

”Goţii au vorbit o limbă ”germanică” unică în felul ei şi legat nu numai de conceptul de cel mai vechi germanic, dovedit ca atare, dar mai ales prin aceea că este un idiom cu totul aparte din familia limbilor germanice fără vreo legătură lingvistică cu vreo altă limbă germanică care a supravieţuit.”

De fapt, adaugă Maria Crişan, este vorba de idiomul getic, idee susţinută şi de limba hitită în care se găsesc o mulţime de cuvinte identice cu cele din getă, ca matcă a tuturor celorlalte limbi aşa zise indo-europene sau mai curînd euro-germanice: de subliniat că acest lucru l’a spus mai întîi cărturarul suedez Carolus Lundius. (Maria Crişan, Revista Dacia Magazin, nr. 33, iunie 2006).

Un fragment din opera marelui cenzor şi chestor roman Cato Major (234-149 î.H.), Origines, considerată pierdută, salvată parţial de călugării din mănăstirile din nordul Europei sună astfel:

”Geţii aveau o scriere cu mult mai înainte de întemeierea Romei căci ei cîntau faptele de vitejie ale eroilor lor în ode scrise şi acompaniaţi la fluier; aşa ceva s’a înfăptuit de romani la multă vreme după ei”, (Maria Crişan, Geta – matcă a limbilor euroasiatice, pag. 3).

Cato vorbeşte de o rocă uriaşă datînd cam din vremea potopului pe care fusese încrustat de către

uriaşi alfabetul getic primitiv. Despre această rocă au vorbit şi alţi cărturari nordici şi ea s’a găsit

pînă cel puţin în sec. XVIII în Muzeul Regal de Antichităţi din Upsala aflat sub custodia lui

Johann Axehielmus, bun amic al lui Lundius (ibid., pag. 7).

Messenius (Prefaţă la ed. Versif. a legilor semnată Ragvaldus) arată că cele dintîi legi la svioni şi goţi (geţi) au fost alcătuite de Zamolxio, întărind afirmaţia cu cuvîntul infailibil.

Lucrul acesta a fost subliniat şi de: ”BOXHORNIUS (Hist., VII, la anul 101), LOCCENIUS (Antiquit.

Sveog., lib. I, c. 1), SCHERINGHAM (De orig. Angl. , c. IX, X, XI), HACHENBERGIUS (De orig. Sved., § X1I, ff.), IACOB GISLON (în pref. şi Chron. p.m. 5 spre final).

Oare chiar nu ştia Iordanes, fiul lui Alanoviiamuthis, fiul lui Paria, notarul lui Candac, conducătorul alanilor (care erau consideraţi de origine sarmatică) cine erau geţii şi cine goţii cînd scrie:

”Au existat şi alţi goţi, numiţi «cei mici». Ei sînt în număr mare şi au avut ca episcop pe Ulfilas, despre care se spune că le’a creat un alfabet. Şi astfel se mai află ei în Moesia şi locuiesc în regiunea Nicopolis, la picioarele Hemimontului; ei sunt mulţi, dar săraci şi paşnici [nu este greu să recunoaştem în această descriere ţăranii de la Dunăre]”, (Getica, 266-267).

Heinsius în Paneg. Gust. Magni afirmă:

”Geografii de mai dincoace au separat Geţii din vechime de Goţi, fără să o vrea. Ei nu şi’au dat seama că Geţii sînt destul de asemănători cu Goţii, şi în numeroase cărţi ale celor vechi, autorii se sprijină atît pe mărturiile Romanilor cît şi pe cele ale elenilor, căci atît numele cît şi obîrşia sînt comune”, (C. Lundius, Zam. II. 2).

În sprijinul teoriei lui Lundius vin şi arheologi moderni, Schleicher, Oscar Montelius, A. Bernard, care spun că popoarele care au năvălit în Suedia şi Finlanda şi au locuit’o la început veneau dinspre Dunăre şi Marea Neagră.

Carolus Lundius citează mulţi autori şi cronicari care certifică originea scytică-getică a ”goţilor”.

De fapt, Lundius este categoric în afirmarea egalităţii dintre geţi şi goţi, un subiect, de altfel controversat.

Chiar dacă cele două popoare nu au fost unul şi acelaşi, între ele au existat cu certitudine legături numeroase, geografice, istorice, culturale, religioase, genetice, iar transferul cultural şi civilizator, dacă a fost vreunul, nu s’a făcut decît dinspre geţi spre goţi, în nici un caz invers, mențiunile despre ei fiind certe, cînd încetează mențiunile despre geți, apar cele ale ”goților”.

În anul 1087 varegii din Rusia şi aproape concomitent normanzii în Sicilia se ţin urmaşii culturii şi cultului lui Zalmoxio fiind formaţi de scrierile lui Ulfilas, iar limba acestor texte – limba geto-gotă – în 1091 este proclamată ca limbă bisericească la Conciliul din Leon, (C. Olariu Arimin, Adevăruri ascunse).

Numele de varegi şi respectiv vikingi încorporează cuvîntul rege, respectiv king care în engleză tot rege înseamnă. Să fie oare o simplă întîmplare?

În insula Gotland, care acum aparţine Suediei, se întîlneau pînă de curînd la femei motive naţionale foarte asemănătoare cu cele rumîneşti (Ovid Ţopa, Amintiri din Ţara Fagilor, Vol. II, pag. 92), despre care Iorga spunea că au fost aduse de goţii ce au plecat din zona Rumîniei.

”Roma însăşi, învingătoarea tuturor popoarelor, a trebuit să slujească supusă şi să primească jugul triumfului GETIC”, Isidor din Sevilia, 624, ”Historia de regibus Gothorum, Wundalorum et Suevorum”:

”Să fie clar pentru toţi, că cei pe care antichitatea i’a numit cu o veneraţie aleasă GEȚI, scriitorii i’au numit după aceea, printr’o înţelegere unanimă, GOȚI. …grecii şi alte popoare au luat literele de la GEȚI. La Herodot şi Diodor găsim opinii directe despre răspîndirea acestor litere”, Carolus Lundius, 1687, ”Zamolxis, primus Getarum Legislator”.

Eugeniu de Toledo, în Carmina XXXIX (Hexastichus de inventoribus litterarum). 6:

”Gulfila (sic) promsit Getarum quas videmus ultima (sc litteras) / În şase versuri despre inventatorii literelor: Wulfila a dat la iveală ultimele (litere) pe care le vedem, ale GEȚILOR (25, p. 165).”

”GEȚII au avut propriul lor alfabet cu mult înainte de a se fi născut cel latin (roman). GEȚII cîntau, însoţind din fluier, faptele săvîrşite de eroii lor, compunînd cîntece chiar înainte de întemeierea Romei, ceea ce – o scrie Cato – romanii au început să facă mult mai tîrziu… Nu pot să trec sub tăcere, faptul că întotdeauna am fost admiratorul, mai mult decît al tuturor, al acestui nume prin excelenţă nobil al unui neam, care crede din adîncul inimii lui în nemurirea sufletelor, căci, după judecata mea, condamnînd puternic moartea, ei capătă un curaj neţărmurit de a înfăptui orice; după cum se vede, neamul GEȚILOR s’a ivit aşa din totdeauna de la natură, el a fost şi este un popor cu totul aparte şi veşnic”, Bonaventura Vulcanius, 1597, ”De literis et lingua getarum sive gothorum”.

Marele istoric și om politic italian Carlo Troya (1784-1858) publică în secolul XIX lucrarea Fasti Getici o Gotici (Istorie GETICĂ sau GOTICĂ) în care își propune următoarele, după cum ne spune chiar el (pagina 13 în ediția din limba rumînă – editată de Fundația Gîndirea):

”De’a arăta că GEȚII lui Zamolxio și ai lui Daci Balo au fost strămoșii GOȚILOR lui Teodoric din neamul Amalilor;

De’a pune în lumină că acel neam GETIC sau GOTIC a fost diferit de cel germanic, deși, de’a lungul timpului, încorporase mai multe triburi germane, mai ales tribul vandalilor și cel al borgognonilor.”

În demersul său, Carlo Troya mai spune:

”Nici un popor din cele pe care elenii le numeau barbare nu are o istorie mai veche și mai certă ca a GEȚILOR sau GOȚILOR.”

”Nu este nici un dubiu că GOȚII au fost numiţi după (numele) GEȚILOR.” (p.80)

Hieronymus (345 – 420) scrie că există autoritate (îndreptăţire) pentru a’i numi pe goţi geţi (22, p. 37).
În acest enunţ se vădeşte că nu’i vorba de nici o confuzie, ci de discernămînt, de reprezentare corectă a realităţii.

Iar în altă parte (ibidem) scrie:

”Et certe Gothos omnes retro eruditi magis Getas quam Gog et Magog appellare consueverunt / Şi în mod cert toţi învăţaţii din trecut au folosit … pentru goţi, numele get, decît Gog şi Magog.”

Citiți și: GEȚII SAU GOȚII AU FOST UNA ȘI ACEEAȘI NAȚIUNE

Ni se explică, deci, că toţi învăţaţii din trecut, indiferent dacă scrierile lor au ajuns sau nu pînă la noi, foloseau pentru goţi numele geţilor, în baza realităţii etnice pe care o cunoşteau.

”Este sigur că neamul GOȚILOR (GEȚILOR) este străvechi; unii bănuiesc că obîrşia lor se trage din Magog, fiul lui Iafet, după asemănarea ultimei silabe, scoţînd atare lucru mai ales după profetul Ezechiel. Dar şirul învăţaţilor de pe vremuri obişnuiesc să’i numească pe ei mai degrabă GETAS decît Gog şi Magog”, Isidor din Sevilia, 624, “Historia de regibus Gothorum, Wundalorum et Suevorum”.

”Analele Chinei păstrează amănunte despre statutul şi mişcările triburilor pastorale, care pot fi adeseori distinse sub denumirea vagă de Scyţi sau Tărtari, succesiv vasali, duşmani şi cuceritori ai unui mare imperiu. . . De la vărsarea Dunării pînă la Marea Japoniei, longitudinea Scyţiei se întindea pe aproape 110 grade, care cuprindeau, pe această direcţie, peste 1.700 de localităţi. Triburile pastorale ale nordului au reuşit de două ori cucerirea Chinei.” Edward Gibbon, 1835, ”Istoria decăderii Imperiului Roman”.

Scet sau scit este o derivare fonetică proprie limbilor asiatice a cuvîntului GET, așa cum Yuezhi este o transliterare a cuvîntului GET în chineză.

Philostorgius (368 – 425) scyţii de dincolo de Istru pe care cei vechi îi numeau geţi, iar cei de acum îi numesc goţi … Ulfila a fost hirotonit episcop al creştinilor din ȚARA GETICĂ (Istoria eclesiastică).

În acest sens mărturia eminentului prelat maghiar Otrokocius este lămuritoare:

”Non neglexit Priscus illud etiam nobis consignare; quas ille linguas expertus est circa Atilam, in usu potissimum fuisse… Supponit in his, quod ipsorum quoque Hunnorum aliqui, ob commercia cum Romanis, operam dabant Linguae Gothicae (quae cognata Alanicae) & Ausoniae. Ubi per Ausoniorum linguam, intelligo Walachicam, quasi corruptam Latinam (cap. 4, § XVI). / N’a neglijat acel Priscus chiar să ne consemneze care ar fi fost limbile folosite în jurul lui Attila… Presupune în acestea că unii dintre huni chiar, datorită legăturilor cu romanii, îşi dădeau silinţa să înveţe limba gotă (care e înrudită cu Alana) şi cu ausonica. Unde, prin limba ausonică înţeleg valaha, leită latina coruptă (vulgară, n. ns.), subl. ns.
Evident că limba ”valahă” era continuatoarea medievală a limbii getice antice.

Paulo Orosius (spre sfîrşitul sec. IV- sec. V) a scris o Istorie împotriva păgînilor din care s’a inspirat Bossuet:
”Geţii aceia care acum sînt numiţi goţi (Getae illi qui et nunc Gothi, I, 16, 2).”
Între 582 şi 602, cronicarul împăratului Mauricius, Teofilact Simocata scrie despre geţi, despre oştile geţilor…

André Thévet (1502 – 1590), călugăr franciscan, în Cosmographie Universelle, cap. De la Valachie, Transylvanie, Bulgarie et Servie scrie:

”Originea poporului acestei ţări în întregime, aşa cum susţin cei mai mulţi, vine de la geţi, numiţi astfel de romani, pe care noi de atunci i’am numit goţi.”

Pe vremea lui Herodot și Homer nu existau ”dacii”, inventați mai tîrziu prin cucerirea Geției și prin crearea Daciei Romane.

Există un club al farsorilor care marșează pe ideea că geții trebuiesc îngropați pentru a nu se face legătura cu goții, pentru că, iată, prin această legătură realizată, istoria Rumînilor este istoria însăși a Europei, de la cei mai vechi pămînteni Geții, pînă la Goții medievali care au creat vestita Arhitectură Getică (Gotică) în toată Europa.

Așa-zișii ”daci” ar fi o verigă intermediară, care precum ”goții” ar rupe această continuitate getică în Europa. Aceasta este adevărata confuzie, introducerea în istoriografie a sintagmelor ”daci” și ”goți’ care sînt niște fantoșe ale geților.

Rumînii în majoritate covîrșitoare cred în snoavele scrise de istorici rumîni, și mai exact faptul că niște soții și fete de războinici puteau să se comporte diferit de soții și părinții lor, aventurîndu’se în idile amoroase cu cotropitorii romani.

Romanii au încercat să administreze provincia, dar adevărul este că frica și teroarea i’au guvernat pe ocupanți pe tot parcursul celor 152 de ani de ocupație din teritoriul Marii Țări a Geților, Terra Getarum așa cum îi spuneau în latină romanii, sentimentul vinovăției precum și spaima morții iminente fiindu’le proprii zi de zi.

Geția (Getyo) a fost ultima țară din Europa cucerită și doar în parte de romani, partea aceea cu multe bogății aurifere și prima din care au fost expulzați.

11

Cît despre lipsa de informații din istoria veche a geților de pretutindeni, cît și a altor neamuri, o scurtă înşiruire, ameţitoare, de crime culturale ne poate desluşi tragica soartă a scrierilor din antichitate pînă la apariţia tiparului.

Dar chiar şi după Guttenberg, foarte multe manuscrise au rămas necercetate, needitate şi chiar în primejdie de distrugere.

Nabonassar, regele Babilonului, a distrus în anul 747 î.Hr. toate scrierile care cuprindeau istoria şi faptele regilor predecesori ai săi.

Renumita bibliotecă din Alexandria, care număra la un moment dat 700.000 de volume, a pierit cu totul într’un incendiu cînd Cezar a cucerit Alexandria.

Luptele între creştini şi păgîni au fost fatale cărţilor. În zilele Sfîntului Apostol Pavel, efesienii şi’au ars în piaţă toate bibliotecile.

Papa Grigore cel Mare arde, în anul 604, mii de cărţi păgîne, între altele, pe Titus Livius.

Sfîntul Grigorie, ”Luminatorul Armeniei”, arde în 277 d.Hr. toate cărţile şi bibliotecile din Armenia, toată literatura armeană, care era o comoară pentru istoria asirienilor, mezilor, perşilor, elenilor, geţilor în general şi a tuturor neamurilor cu care armenii au avut a face în curs de secole.

Năvălirile barbarilor au distrus, la rîndul lor, nenumãrate biblioteci.

În 640, arabii invadează Alexandria şi îi ard biblioteca.

Cînd musulmanii au cucerit provinciile persane, mai multe biblioteci au căzut în mîinile lor şi au fost distruse. Biblioteca din Cairo, a califilor Egiptului, avea peste 1.600.000 de volume. Dar în anul 1073, turcii au prădat şi distrus această imensă bibliotecă.

Biblioteca de la Tripoli (Siria), mai vestită decît cea a califilor, cuprindea 3.000.000 de volume de teologie, ştiinţe, istorie, tradiţii, geografie!

Dar în 1105, Tripoli a cãzut sub stăpînirea francilor comandaţi de Raimond IV şi nepreţuita bibliotecă a fost prefăcută în cenuşă.

Matei Corvin fundase la Buda o mare şi preţioasă bibliotecă, adunînd cărţi cu cheltuieli enorme, din Italia şi din Grecia, după căderea Imperiului Bizantin. Acest depozit de erudiţie cuprindea o mulţime de scrieri antice, cu totul pierdute astăzi. În 1526, cînd sultanul Soliman a cucerit Buda, după bătălia de la Mohaci, a dat foc şi a devastat această bibliotecă.

Mănăstirile de la muntele Athos au fost un mare depozit de scrieri manuscrise vechi, dar bibliotecile de la acest munte au suferit multe devastări. În 1820, la începutul războiului de independenţă a Greciei moderne, bibliotecile de pe Sfîntul Munte au fost silite să furnizeze turcilor manuscrise pentru fitilele tunurilor!

Astfel au pierit milioane de lucrări de mare preţ, și implicit munca titanică a mii de autori cunoscuți, dar și a unora de care nu am mai apucat să aflăm.

Cu toate acestea sîntem îndreptăţiţi să sperăm că nu toate scrierile care au pierdut lupta cu timpul sunt dispărute definitiv.

În marile biblioteci de manuscrise din lume, cum sînt Biblioteca Vaticanului şi cea a mănãstirii Sfînta Ecaterina de pe muntele Sinai, zac încă zeci de mii de manuscrise necercetate. Timpul poate să ne mai rezerve mari surprize.

57113082_2333029616909599_657233092682973184_o

Așadar, din cele relatate de istoricii antici, concluzionăm că geții prin teritoriile pe care le controlau, dialectele vorbite, sau obiceiurile și detaliile despre religia lor, se disting în cîteva mari grupe de triburi getice: Geții carpato-dunăreni, Geții Mari sau Massa-geții din care se trag geții scyto-sarmați, geții ilyri, Geții celto-germanici, Geții din Tracia (nordicii elinilor), Geții eleni și Geții anatolieni, la care s’ar adăuga grupuri despre care cunoaștem la fel de puține informații cum ar fi Getulii din nordul Africii, Tocharienii (yuehzii) și Arienii din India, grupuri care s’au deplasat în trecut.

Citiți și: GEȚII SAU FALSA LOR IDENTITATE DE ”GOȚI”

sau: CELȚII DIN GEȚIA LUI BUREBISTA, CERTITUDINI ȘI CONTRADICȚII

Resurse: Pippidi D.M., Contribuţii la istoria veche a României, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, Izvoare privind Istoria Rumîniei (Fontes ad Historiam Dacoromaniae pertinentes). vol. I. De la Hesiod la Itinerarul lui Antoninus, București, 1964, dacoromanica.ro, tiparituriromanesti.wordpress.com, istoriiregasite.wordpress.com, pdfcoffee.com, researchgate.net: Dacia Augusti Provincia – Crearea provinciei, istoriacumari.wordpress.com, ziarul ZIGZAG rumîn-canadian, nr. 148, iulie 2013

Vatra Stră-Rumînă‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Geția‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA‬ RUMÎNIA‬

PORTUL POPULAR GETO-RUMÎNESC SFIDEAZĂ MILENIILE

16142750_1830036073875625_2794073814344732624_n

Portul popular constituie un document viu care, dăinuind peste milenii, fie că’l recunoaștem pe columnă, statui sau metope, fie că’l descoperim în viu la țărănimea noastră înzestrat cu fire țesute cu gust și pricepere, ornamentat cu motive artistice variate, transmite generațiilor mesajul unei creații artistice autohtone spațiului carpato-balcanic, provocînd totodată admirația străinilor.

Portul rumînesc ca și întreaga artă populară (arhitectura, crestăturile în lemn, ceramica etc.) s’a născut și a dăinuit pe teritoriul țării noastre din neolitic, reprezentînd numai una din dovezile fără echivoc ale continuității nostre pe aceste meleaguri.

Obîrșia broderiilor de pe îmbrăcămintea țăranilor trebuie căutată în trecutul cel mai îndepărtat. Faptul că aceste broderii au atins la străbunii noștri culmea dezvoltării, dovedește cît de departe trebuie să fie începutul acestei arte naționale rumînești.

16174857_1830039413875291_7442997715948432838_n

Herodot amintește de șubele geților care locuiau pînă în Tracia frumos împodobite. Istoria ne spune că geții erau îmbrăcați la fel ca țăranii noștri de la munte, cum ne amintește și Al. Vlahuță:

”Îmbrăcămintea lor era un fel de tunică pînă la genunchi, strînsă c’o cingătoare peste mijloc, ițari largi legați la gleznă cu sfoară sau vîrîți în opinci, pe deasupra o manta largă, fără mâneci, încopciată pe umăr. Femeile erau înalte, zvelte, mîndre la port, cu o dulce mlădiere în mișcări și cu multă blîndețe și duioșie în chipul lor frumos, în ochii lor mari, galeși, umbriți de gene lungi. Purtau o haină ușoară pînă’n călcîie, pe deasupra o dulamă pînă la genunchi, strînsă la brîu, pe cap o broboadă de in sau de cânepă, mărgele la gît și flori in cosițe.”

romanian-peasants-traditional-clothing-romanian-men1

Mărturii despre originea portului rumînesc se văd pe Columna lui Traian și pe monumentul de la Adamclisi.

Monumentul de piatră de la Adamclisi are metope care înfățisează pe geți cu cămăși la fel croite cum poartă și azi țărăncile noastre, mai ales cele din Moldova și Bucovina.

”Îmbrăcămintea cu ciucuri” a getului de pe Columnă seamănă cu un tartan ciobănesc purtat şi azi în Carpaţi (numele coincide cu cel al tartanului scoţian).

Căciula sau cușma getului nu are vîrful înclinat în faţă, ca la reprezentările obișnuite ale tarabostes-ilor, ci într’o parte, precum cuca boierească.

16143138_1830038683875364_2590639932479092121_n

Sensul în care se înclina moțul căciulii semnifica o ierarhie:

”Căciula getică are, într’adevăr, o semnificaţie străveche şi un rost străvechi, acela de a marca, prin felul teşiturii, ierarhiile militare (regii purtau căciula teşită în faţă, prinţii o teşeau în lateral-dreapta, căpeteniile militare în lateral-stînga, călăreţii o teşeau pe spate, glotaşii o purtau ţuguiată, iar necombatanţii, înfundată”, din lucrarea ”O istorie a portului popular bucovinean” de Ion Drăgușanul.

Costumul popular este un prețios document artistic, social, istoric și militar.

Mihail Sadoveanu:

”Portul de get îl poartă și astăzi țăranii noștri de la munte, mai ales momârlanii din valea superioară a Jiului. Pădurencele din Hunedoara, țăranii din jurul Gradiștei și’au păstrat neschimbat, pe lîngă chip, îmbrăcămintea dacilor. Bubourile (saricile) sînt haine tipic getice.”

Pe cînd bărbatul caută să împodobească cu fel de fel de ornamente încrestate sau cioplite case, mobile, unelte de lucru- covoarele și brîiele țesute pe stative și îndeosebi cămășile și ștergarele, oferă femeilor familiei prilejul binevenit de a’și manifesta talentul, de a’și arăta gustul, brodîndu’le cu motive bogate în cele mai vii culori.

Se poate spune că femeia de la țară transformă acul în pensulă, firul de ață în acuarelă pentru realizarea unor cusături de înaltă valoare artistică.

1 (1)

Cusătura, arta cusutului și a țesutului, este o îndeletnicire foarte veche. Împodobirea cămășii și a pieselor de la brîu în jos, a sumanelor, se făcea pe teritoriul țării noastre încă din timpul triburilor getice.

Întunericul acoperă însă originea și evoluția artei noastre populare, doar ici, colo, găsim cîte o însemnare, care pentru noi rumînii este punctul de plecare în înțelegerea dezvoltării broderiilor.

Croiala lungă și largă a cămășii, portul ițarilor la bărbați și fustele largi la femei, cojoacele groase au rămas aceleași și în zilele noastre. Prin descoperirea figurinelor de lut de la Cîrna-Craiova, din epoca bronzului, s’au constatat în îmbrăcăminte elemente ce corespund costumului rumînesc.

88

Grăitoare este piesa din spate (de la brău in jos) și anume ”opregul” (care astăzi se poartă in Banat), pe care se întrezaresc franjurile.

Săpăturile de la Cetatea Sucevei au dezvelit fragmente din broderii din secolul XVI. Arta broderiei se cultiva intens la curțile voievozilor moldoveni și munteni, în serviciul ei punîndu’se doamna, domnițele și toate femeile curții.

Specialiști celebri ca A. Riegel și M. Hoberland întăresc posibilitatea ca arta populară rumînă își are originea din vremuri cu mult mai vechi. Rădăcinile ei par a pătrunde pînă în timpurile tîrzii ale Imperiului roman (ondulațiile în formă de S și motivele în formă de inimă).

Nu vom uita să amintim înrîuririle culturii bizantine, caucaziană, persană și chiar turcească.

O mulțime de odoare din secolele XV si XVI, ce se păstrează cu sfințenie la mănăstirile de pe tot cuprinsul țării, arată înălțimea la care a ajuns arta brodatului care reliefează prin varietatea modelelor, bogăția desenului, prin cromatica subtilă, armonia culorilor fiind perfectă.

Imagini ale portului nostru se găsesc în unele fresce și pe unele porți ca la Episcopia de la Rîmnicu Vîlcea, pe a cărei poartă de la intrare se vede o fecioară în ie, zavelci (soarte) și poale.

Picturile pe lemn sau pe sticlă înfățișează de asemenea elemente ale costumului rumînesc. Prețioase sunt și picturile lui C. Popp de Szatmary, Nicolae Grigorescu, Gh. Tătărescu, care zugrăvesc țărani și țărănci în costum simplu dar plin de prospețime și pitoresc.

Toate aceste mărturii care s’au păstrat de’a lungul timpurilor sînt adevarate documente ale originii și continuității rumînilor pe pămîntul vechii Țări a Geților – Terra Getarum.

Costumul confecționat de țăranca rumîncă este legat de viața sa de zi cu zi. El este conceput nu numai ca obiect de uz practic, dar și ca o nevoie de frumos, de materializare, a talentului și a iubirii pentru natura în care s’a născut.

Păstrarea lui a constituit și un semn de protest în calea celor care au exercitat oprimarea socială națională.

Citește și: IIA, UN BRAND ROMÂNESC RĂSPÂNDIT ÎN TOATĂ LUMEA DE CELEBRITĂȚI

Vatra Stră-Rumînă‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Geția‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA‬ RUMÎNIA‬

ARBOREA – ARBOROASA SAU BUKOWINA

Regiunile_Principatului_Moldovei

Arborea sau Arboroasa (Bukowina) este numele unui teritoriu ale cărui graniţe şi’au pierdut de mult conturul exact, fiind aproape un teritoriu de legendă.

Bukowina nu este numele rumînesc al regiunii, este o făcătură slavă impusă de austrieci.
Se poate afirma cu certitudine că Bukowina, ca denumire pentru partea nordică a Moldovei, nu a existat înainte de 1775, impunerea acesteia făcîndu’se prin administraţia habsburgică.

În diferite regiuni ale Rumîniei pot fi întîlniţi rumîni moldoveni care se consideră ”bukowineni”, deşi vatra lor se află departe de Bukowina, dar greşesc întotdeauna cu toţii, pentru că numele rumînesc a fost Arborea sau Arboroasa, deci apelativul corect și perfect rumînesc este arboreni sau arboroșeni

Într’adevăr termenul ”bukowina” exista înainte de ocuparea acestui teritoriu de către Austria, ceea ce nu dovedeşte însă că nordul Moldovei se numea Bukowina.

Printr’un document din 1392, Roman voievod dăruia lui Ionaş Viteazul trei sate pe Siret, hotarul acestora trecînd ,”drept în bukowina, o movilă” (простѣ оу буковину могила), ”în sus pînă în bukowina cea mare, pe unde se arată drumul de la Dobrinăuţi … la capătul cîmpului şi de acolo pe marginea bukowinei, pe deal” (горѣ до вєликої буковины кдє вышєлъ путь ωть добрѣно(вц)ь на конєц полѧ а ωтолѧ по краи буковины дѣломъ), Mihai Costăchescu, Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, vol. I, Iaşi, 1931, p.7-8).

Cele trei sate, azi dispărute, se aflau, după toate probabilităţile, între Zvorişte şi Serbăuţi, în afara teritoriului Bukowinei, în fostul ţinut al Botoşanilor (azi – judeţul Suceava).

Apelativul ”bukowină” a fost înregistrat de 25 de ori în documente rumîneşti păstrate pînă azi, ceea ce presupune că era cunoscut de grămăticii din cancelaria Moldovei, care’l foloseau nu numai în documentele scrise în slavonă, ci şi în cele latineşti.

Într’un document de cancelarie din anul 1412 se vorbeşte despre ”codrii cei mari şi mici, numiţi Bucovina” (Silvae maiores et minores, Bucovina dictae).

Nu întotdeauna rezultă cu claritate din context dacă termenul slav ”bucovina” și rumînizat e apelativ sau toponim. Se poate aprecia că în documentul din 1392 ”bucovina” e apelativ, iar în cel din 1412 e toponim.

Dar compararea documentelor subminează siguranţa: documentul din 1392, citat mai sus, apare în Documenta Romaniae Historica numai cu apelativul ”bucovină” în traducerea rumînească și rumînizat, dar în textul slav apare o dată cu majusculă (оу Буковину), deci ar putea fi toponim, şi de două ori cu minusculă, deci apelativ.

800px-Bucovina_division.svg

Bukowina este, așadar, partea de nord-vest a Moldovei care a fost răpită din trupul principatului printr’un rapt de către armata austriacă, și a căpătat o identitate distinctă de Moldova după ce zona a fost anexată de Monarhia Habsburgică în 1774

Țara de Sus a Principatului Moldovei reprezenta partea din nordul Moldovei demarcată la sud de linia Bacău-Chișinău din care făcea parte și Arborea (Bukowina austriacă).

Este una dintre cele două părți culturale și geografice ale Moldovei, alături de Țara de Jos (vezi harta).
Pentru teritoriul desprins din Moldova la 1774 s’a folosit şi uneori încă se mai foloseşte denumirea Ţara de Sus, dar între teritoriile numite Ţara de Sus şi Bukowina nu este corespondenţă.

Ţara de Sus sau Moldova de Sus, cum apare la Dimitrie Cantemir, cuprindea ţinuturile Hotin, Cernăuţi, Suceava, Dorohoi, Hârlău, Neamţ şi Bacău, iar scaunul vornicului, cîrmuitorul Ţării de Sus, se afla la Dorohoi.

Captură ecran (430)

În imagine se observă cum era cunoscută din vremuri vechi împărțirea principatului Moldova.
Basarabia era doar partea de la Gurile Dunării și Marea Neagră, căreia turcii i’au spus Budjak, și rumînizată Bugeac.

Din teritoriul Ţării de Sus au intrat în componenţa Bukowinei ţinutul Cernăuţilor şi părţi din ţinuturile Suceava şi Hotin.

Confuzia se poate explica dacă avem în vedere Diploma imperială din 9 decembrie 1862, unde se spune că:

”[…] ţara aceasta se ţinea sub stăpînirea principilor Moldovei de aşa-numita Ţara de Sus; mai tîrziu se numea Arboroasa, Plonina şi în urmă Bukowina.”

Textul documentului precizează însă că teritoriul cu pricina se ţinea de Ţara de Sus şi nu coincidea cu aceasta, care era mai întinsă.

Nord-vestul acestei zone a fost anexat de Austria în 1775 și redenumit Bukowina. Teritoriul Bukowinei a făcut parte din Principatul Moldovei, iar conform istoriografiei ucrainene, cîndva și din Rusia Kieveană și Cnezatul de Halici.

În 1774, 10.442 km² din partea de nord-vest a Moldovei sînt anexați de către Imperiul Habsburgic.

În fapt, la 31 august 1774 trupele austriece intră în Țara de Sus a Moldovei și ocupă orașul Cernăuți, apoi orașele Siret și Suceava (2 septembrie), Capul Codrului (3 septembrie). Habsburgii ocupă întreg ținutul Cernăuți, raiaua Hotinului și 142 așezări din ținutul Sucevei.

Ca realitate istorică şi nume de ţară din cuprinsul Imperiului Habsburgic, Bukowina a existat doar pe parcursul a 144 de ani, între 1774 şi 1918, comparabilă deținerii în Geția lui Daci Balo de către imperiul roman a spațiului numit de către latini Dacia. Din nefericire și Dacia și Bukowina, nume date de alții, rumînii le folosesc și azi.

Pentru meritul de a fi intervenit în medierea conflictului ruso-turc din anii 1768–1774, Austria a primit drept recompensă din partea Turciei nordul Moldovei, botezîndu’l curînd Bukowina.

Opoziţia pe care a făcut’o Moldova, pe motiv că Înalta Poartă nu putea dispune de un teritoriu ce nu’i aparţinea, a rămas neluată în seamă, dar nu fără urmări: domnul Moldovei, Grigore Ghica, avea să fie ucis, așa cum proceda Viena cu oponenții săi. E suficient să pomenim aici de Eminescu.

Faptul că Austria intra în posesia acestui teritoriu nu era întîmplător. În 1773 împăratul Franz Iosif, aflat în vizită în Transilvania, îi scria mamei sale, Maria Tereza, că minunat ar fi dacă Austria ar putea căpăta colţul de pămînt dintre Transilvania, Maramureş şi Pocuţia, pentru a asigura o legătură mai lesnicioasă între Transilvania şi Galiţia.

În monografia sa intitulată BUCOVINA (denumire rumînizată), tipărită în 1876,
P. S. Aurelian afirmă:

”Austria și’a însușit din Moldavia peste 2 milioane pogoane cu 74.000 locuitori.”

P. S. Aurelian relatează că după încorporarea în Imperiul Habsburgic:

”Populațiunea rumînă [din Bukowina] spăimîntată la vederea acestorŭ ómeni adunați din tôte unghiurile Austriei începe a fugi. Sate întregi s’au pustiitŭ; locuitorii au trecut în Moldavia, în Basarabia și în Rusia pînă în apropiere de Odesa, numai să scape de apăsare și de prigonirea religiósă.” (P.S. Aurelian, op. cit. p.XIV).

Devine Ducatul Bukowinei în 1849, unindu’se ulterior cu Rumînia la 15/28 noiembrie 1918, pentru ca, pe 28 iunie 1940, urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov, partea sa de nord împreună cu Basarabia și Ținutul Herța, să fie ocupate de U.R.S.S..

În 1991, după destrămarea U.R.S.S., nordul Bukowinei și Ținutul Herța devin parte a Ucrainei (regiunea Cernăuți).

Pînă în 1774 teritoriul actual al Bukowinei era o parte din Țara de Sus a Țării Moldovei, individualitatea regiunii conturîndu’se după includerea în Imperiul Habsburgic în 1774.

Imperiul Austriac (Austro-Ungar din 1867) a stăpînit acest teritoriu (10.500 km2, cam a 60-a parte din suprafața imperiului) pînă în anul 1918, perioadă în care în Bucovina s’au petrecut numeroase mutații care au contribuit la schimbarea fizionomiei demografice, economice, politice, etnice și culturale a provinciei, conferindu’i un statut singular în comparație cu regiunile învecinate.

În urma acestor transformări, Bukowina a devenit în conștiința opiniei publice cultivate o ”Elveție” a estului Europei, capitala provinciei, Cernăuți, dobîndind titlul deosebit de măgulitor de ”mica Vienă”.

Odată cu debutul administrării habsburgice, denumirea de Bukowina este adoptată oficial. Denumirea ca nume propriu a intrat oficial în uz în 1774, odată cu anexarea de către Imperiul Habsburgic.

Alte nume folosite pentru o scurtă perioadă au fost Arboroasa, Plonina sau Cordun.

Numele de „Bukowina” provine din cuvîntul slav pentru fag (”buk”) și a sufixelor slave „-ov” și „-ina”, astfel termenul ”Bukowina” se poate traduce prin ”Țara fagilor”.

Termenul bukowina ca nume comun, în sensul de pădure de fagi, apare prima dată într’un document emis de domnul Moldovei, Roman I Mușat, la 30 martie 1392, prin care dăruiește lui Ionaș Vitezul trei sate, aflate pe apa Siretului, ”în sus pînă la bukowina cea mare, pe unde se arată drumul de la Dobrinăuți…”

Este de menționat un document timpuriu, tratatul încheiat între împăratul Sigismund și regele Poloniei Vladislav Iagello în care se consemnează:

„Quod sylvae majores Bukovina dictae incipiendo ab Montibus seu ab Alpibus Regis Hungariae, inter candem Terram Moldaviae , et Terram Sepenycensem situtae, penes Sereth protendendes se ad aliam sylvam minorem Bukovina dictam, usque ad fluvium Pruth, debent per medium dividi seu dimidari.”
Numirea are în vedere două păduri: Bukowina mare și Bukowina mică , care se întindeau în Țara de Sus a Moldovei.

Totuși, numele nu se impune decît treptat, o vreme continuîndu’se și utilizarea în paralel a unor denumiri mai vechi: Țara de Sus / Țara Moldovei, Plonina, Cordon / Cordun și Arboroasa.

Acest ultim apelativ, Arboroasa, este reafirmat de un grup de studenți rumîni de la Cernăuți (Ciprian Porumbescu, Zaharia Voronca, Constantin Morariu), care au înființat societatea cu același nume în 1875.
În timpul administrării habsburgice, toți birocrații erau obligați să învețe limba rumînă, atestînd astfel starea demografică a regiunii.

În 1793 s’a introdus învățămîntul obligatoriu în limbile germană și rumînă, iar în 1875 s’a înființat Universitatea ”Franz Josef” la Cernăuți. (Universitate germană cu denumirea K. K. Franz Josefs – Universität in Czernowitz).

Primul rector al Universității din Cernăuți a fost numit rumînul Constantin Tomașciuc.

Arborea sau Arboroasa exista anterior ocupaţiei austriece, fapt atestat de amintita Diplomă imperială din 1862.

E posibil ca numele să fi circulat, neoficial, şi în perioada austriacă, în vorbirea populară, dar renaşterea numelui se datorează tineretului studios, care, în încercarea de unire a rumînilor sub un singur steag, întîi din Imperiul Habsburgic, folosea adesea fapte de limbă rumînă veche, menite să le netezească drumul, căci considerau limba veche mai unitară decît cea contemporană lor.

Numelui îi va da însă strălucire prima societate a studenţilor rumîni, întemeiată în 1875 la de curînd înfiinţata Universitate Francisco-Iosefină din Cernăuţi.

Reunind studenţi de la cele trei facultăţi (teologie, drept şi filozofie), societatea, al cărei nume era Arboroasa şi a cărei conducere era asigurată de personalităţi de prestigiu (Ciprian Porumbescu, Zaharia Voronca, Constantin Andreevici Morariu, Orest Popescul şi Eugen Sireteanu), îşi propunea redeşteptarea conştiinţei naţionale, apărarea drepturilor rumînilor la cultura naţională, la folosirea propriei limbi în societate etc.

Aceste idealuri fiind în dezacord cu politica habsburgică, societatea a fost desfiinţată după scurtă vreme, iar capii au fost arestaţi. Din procesul intentat vor ieşi victorioşi, dar cu sănătatea zdruncinată. Cauza arborosenilor, cum erau numiţi membrii societăţii, va fi preluată curînd de alţi studenţi, care vor constitui, în 1878, societatea Junimea şi, în acelaşi an, Bukowina, iar cercul studenţilor cernăuţeni înfiinţat în 1921 va relua numele Arboroasa.

Recensămîntul din 1776 a reliefat faptul că în Bukowina, numărul de locuitori era de circa 70.000. Nu este știut cu exactitate procentul de rumîni și alte etnii deoarece abia in 1880 recensămintele din Austro-Ungaria conțin informații despre limba vorbită.

Unele estimări pentru anul 1776, dau 85,33% rumîni, 10,66% slavi și 4% alții.

Cert este că în urma politicii de colonizare a Curții de la Viena, în Bukowina s’au stabilit: ruteni, germani, maghiari, polonezi, lipoveni, armeni, evrei și rumîni ardeleni, fapt ce a dus la modificări demografice dramatice.

Istoriografia ucraineană consideră că rumînii ardeleni au fost primii rumîni veniți în zonă, aceștia găsind deja în Bukowina populația ruteană.

Totodată pînă în 1918, au fost realizate progrese în domeniul economic, social, cultural, s’au dezvoltat meșteșugurile, agricultura și industria, acțiune ce au avut o influență pozitivă asupra populației.

Orientarea Bucovinei spre formele economice, de cultură și civilizație central-europene s’a înfăptuit mai cu seamă prin aportul germanilor și evreilor.

Primele colonii germane din Arborea – Bukowina (cele din Prelipcea și Sadagura) au luat ființă înaintea anexării Bukowinei la statul austriac (1770-1774).

La Prelipcea (sat pe malul Nistrului) s’a așezat în 1760 un grup de germani protestanți, aici urmînd să fie construită o fabrică de postav (Tuchfabrik).

Acești coloniști au sosit din orașul Zaleszczyki (localitate pe malul stîng al Nistrului), unde deja funcționa o fabrică similară.

Războiul ruso-turc din 1768-1774 a contribuit la întemeierea satului Sadagura.

Comandamentul militar rus avea nevoie de o monetărie, pentru a putea plăti solda soldaților săi. În acest scop s’a făcut apel la serviciile lui Peter Freiherr von Gartenberg. Monetăria a fost înființată în toamana anului 1770, pe malul stîng al Prutului, pe o parte a teritoriului satului Rohozna și a moșiei Jucica în apropiere de tîrgul Cernăuți.

Cea mai veche colonie germană din Bucovina este Iacobeni. Primii coloniști germani au sosit la Iacobeni în 1784. Coloniștii germani au fost în principal agricultori și meșteșugari. Datorită muncii lor asidue, Bukowina a cunoscut o însemnată dezvoltare economică, atingînd aproape standardele de bunăstare și nivel de trai central-europene.

Evreii au venit în Bukowina încă din timpul războiului ruso-turc, încheiat prin pacea de la Kuciuk Kainargi, ocupîndu’se în special cu meșteșugurile, arendășia și comerțul. După anul 1774 emigrarea lor în Bukowina din Galiția și Polonia s’a accentuat.

În anul 1912 existau în Bukowina 9.322 de meseriași, dintre care 5.091 evrei și 10.312 negustori, dintre care 8.642 evrei.

Datorită spiritului lor practic și intrepid, evreii vor ajunge pînă la sfîrșitul secolului al XIX-lea să domine practic toate compartimentele vieții economice din Bukowina și să devină purtători zeloși ai culturii și civilizației germane pe aceste meleaguri.

În Bukowina au mai fost colonizați în secolele XVIII-XIX poloni, armeni, unguri, slovaci, lipoveni, huțuli și ucraineni, ultimii meritînd o mențiune specială.

Emigrarea miilor de ucraineni din Galiția vecină, în secolele XVIII-XIX a avut motivații complexe. Aceste motivații erau economice (în Bukowina se prestau 12 zile de clacă pe an, față de 80-100 zile în Galiția), militare (coloniștii și imigranții sosiți în Bukowina erau degrevați de serviciul militar pe toată durata vieții lor) și religioase (fiind în majoritatea lor ortodocși, ucrainenii treceau într’o regiune tradițional ortodoxă).

Nobilii bukowineni au stimulat și au înlesnit așezarea pe moșiile lor a brațelor de muncă ieftine și nepretențioase.

Bucov

Evoluția demografică în Arborea (Bukowina) pe măsura trecerii timpului a însemnat scăderea ponderii rumînilor:

În 1774 erau 59.731 rumîni (85,33%), 7.462 Ucraineni (10,66%), alții 2.800 (4%).
În 1848 erau 209.293 rumîni (55,4%), 108.907 ucraineni (28,8%), alții 59.381 (15.8%).
În 1851 erau 184.718 rumîni (48,5%), 144.982 ucraineni (38,1%), alții 51.126 (13,4%).
În 1880 erau 190.005 rumîni (33,4%), 239.960 ucraineni (42,2%), alții 138.758 (24,4%).
În 1890 erau 208.301 rumîni (32,4%), 268.367 ucraineni (41,8%), alții 165.827 (25,8%).
În 1900 erau 229.018 rumîni (31,4%), 297,798 ucraineni (40,8%), alții 203.379 (27,8%).
În 1910 erau 273.254 rumîni (34,1%), 305.101 ucraineni (38,4%), alții 216.574 (27,2%).

Citește și: MOLDOVENII RIDICĂ ARDEALUL ÎN STATISTICI ECONOMICE

sau

GEN. ION COSTAȘ: S’AR PUTEA REALIZA UN SCHIMB DE TERITORII, DACĂ UCRAINA IA TRANSNISTRIA ȘI NE DĂ BUCOVINA ȘI BUGEACUL

Vatra Stră-Rumînă‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Geția‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA‬ RUMÎNIA‬

EUROPA: ATAC LA TRADIȚIILE RUMÎNEȘTI

porc

CUI NU’I PLAC OBICEIURILE PUR RUMÎNEȘTI, IGNATUL SAU POMANA PORCULUI ?

Oficiali de la Bruxelles ne pregătesc surprize neplăcute. Acești funcționari ciudați care se află pe ștatul de plată al Comisiei UE, parcă sînt decupați din altă lume pentru că le displac obiceiurile tradiționale ale noastre, ale rumînilor.

Aceștia propun nici mai mult, nici mai puțin schimbarea denumirii sărbătorii noastre tradiționale de iarnă numită Crăciun, într’un termen neutru fără semnificație, precum ar fi ”sărbătoare”,,,.

De ce îi stresează pe oficialii europeni tradițiile legate de Crăciun?

În ghidurile UE există referiri pentru o comunicare ”corectă” în ceea ce privește religiile. De exemplu, în text este indicat ca, în orice conținut comunicativ, ”să nu se folosească nume proprii tipice unei anumite religii”.

Referitor la sărbători, comisia cere ”să evităm să considerăm ca fiind de la sine înțeles că toată lumea este creștină”. Şi în acest sens oferă o mulțime de exemple: în loc să spunem sau să scriem ”Crăciunul este stresant”, executivul european ne invită să folosim cuvintele: ”Sărbătorile sînt stresante”.

Oficialii europeni nu ar trebui să afle de la cineva că acest Crăciun acum 2000-2500 de ani era ținut și nu avea nimic ”creștinesc” pentru a deranja alte culte?

Era o sărbătoare agricolă.

Apoi, unde este respectul altor culte pentru Crăciunul creștinesc? Sau nu mai trebuie să ne respectăm unii altora sărbătorile religioase?

Doar creștinii trebuie să facă concesii?

Acest document a stîrnit revoltă în toată Europa.

Giorgia Meloni, liderul formaţiunii Fratelli d’Italia, scrie pe Twitter:

Giorgia-Meloni

”Comisia Europeană, printr’un document intern, consideră Crăciunul o sărbătoare neincluzivă. Numele Maria și Ion sînt și ele vizate. Motivul? Ar putea fi ”ofensatoare” pentru necreștini. Gata, acum e deja prea mult: ne sînt şterse istoria și identitatea.”

Atacul la sărbătoarea Crăciunului este în fapt nu doar un atac la sărbătoarea creștină, ci și la ceea ce se află în spatele acestei sărbători: preparatele din porc.

Un obicei specific numai țării noastre este ca fiecare familie să taie un porc în preajma sărbătorilor de iarnă acest eveniment prefațînd, de fapt, apropierea Crăciunului.

IGNATUL RUMÎNILOR ȘI ETIMOLOGIILE SALE HAZARDATE

Așa cum știm, Ignatul este numele dat zilei de 20 decembrie, în care țăranii obișnuiesc să’și taie porcii îngrășați în vederea sărbătorilor de iarnă, și în special cu ocazia Crăciunului.

În același timp, Ignat este și un nume de onomastică, și nu întîmplător, pentru că această sărbătoare unică în an a fost luată ca nume în semn de respect pentru acest obicei străvechi cu adînci semnificații în viața strămoșilor noștri.

Ignat este destul de rar folosit astăzi ca prenume, dar destul de popular ca nume de familie. Ignat ar corespunde latinescului „Ignatius” ar spune latinopații, a cărui etimologie rămîne neclară, totuși.

Se mai consideră că provine din latinescul ”Egnātĭus” și apoi este latinizat ca Ignatie, nume de origine etruscă cel mai probabil, un popor pre-roman din regiunea centrală a Italiei, la nord de Roma, cu o limbă inițial non-indo-europeană.

Scriitorul roman Pliniu cel Bătrîn (sec I d.Hr.) menționează Egnātĭa, pentru a se referi la regiunea Apulia (apulii provin din Carpați din zona Alba-Iulia) din sud-estul Italiei, cu fața spre Marea Adriatică, situată în călcîiul cizmei peninsulare, precum și numele unei vile, aparent din aceeași zonă.

A existat, de asemenea, un personaj numit Egnātĭus Rufus sau Egnacio Rufus, un aedile sau magistrat care a organizat o conspirație împotriva lui Cezar Augustus, primul împărat al Romei. Scriitorul latin Tacitus menționează Egnātĭa ca nume de femeie.

O ipoteză pe care unii o văd interesantă este aceea prin care consideră ”Ignathu” a fi o formă a vechiului nume gentilic „Egnitius”, modificare datorată probabil unei etimologii populare, prin apropierea de latinescul ”ignis” ce însemna ”foc”.

Au legat numele lui Ignatie (Ignatius) cu termenul latin ignĕus, care înseamnă ”foc și tot ce are legătură cu acesta”, sau „arderea”, dar trebuie să fie o etimologie populară, deoarece, așa cum tocmai am menționat, Egnātĭa, Egnātĭus sînt termeni care fac aluzie la toponime și nume personale din cele mai vechi timpuri.

Alții văd că ar putea fi înrudit cu termeni din elina veche cu ”ἴγνης” (ígnēs,”indigen”), ἴγνητος (ígnētos), din ἔν-γνη-τες (én-gnē-tes), format din έν (én) + proto-indo-europeanul * ǵenh₁- (”a da naștere, a produce”), văzut și în γίγνομαι (gígnomai, ”a se înființa”).

După părerea noastră este trecut în latină din elina veche, din Ignatios (Ἰγνάτιος), în traducere ”înfocatul”.
Elina veche sau cea mai mare parte a ei, după unii etimologi, își are origini în pelasga veche a Europei vechi, din care se trage și etrusca cel mai probabil, dar și limba bască.

Acum nu știm dacă Ignatie (Sfîntul) ne parvine dintr’un cuvînt elinesc sau este un atribut al caracterului Sfîntului Ignatie Teoforul care într’adevăr era brusc ”înfocat” în convingerile sale după convertire, devenit chiar Episcop al Antiohiei, dar și cel care a fost condamnat la moarte în perioada persecuțiilor împotriva creștinilor din timpul împăratului Traian și executat la Roma în arena cu lei.

Preoţii ortodocşi atrag atenţia, însă, că între Sfîntul Ignatie Teoforul (cinstit tot pe 20 decembrie) şi obiceiul sacrificării porcului nu există nici o legătură. Ceea ce este totuși de reținut, Sf. Ignatie este născut la cîțiva ani după crucificarea lui Iisus, trăind undeva între anii 35 sau 50 d.Hr. și decedat între 98 și 117 d.Hr.

Ceea ce fac rumînii, tradiţional, se suprapune deloc întîmplător cu această sărbătoare religioasă, acest obicei păgîn pre-creștin a fost asimilat de către creştini, precum au făcut cu toate sărbătorile pre-creștine peste care au suprapus o sărbătoare creștină, plagiind practic tradițiile și sărbătorile ancestrale ale strămoșilor.

Altfel cum s’ar explica o discrepanță a sărbătoririi pe 17 octombrie în calendarul romano-catolic și anglican, respectiv pe 20 decembrie în calendarul creștin-ortodox și în cel greco-catolic. Sînt totuși două luni, care nu se justifică decît prin încercarea de a atenua pe cît posibil impactul Ignatulul clasic pre-creștin la rumînii din toată Peninsula Balcanică.

Bineînțeles, că nu au reușit nici după 1900 de ani să schimbe obiceiurile noastre cu toate însemnele cruciforme pe care le facem în timpul ritualului de sacrificare a porcului !!!

De altfel, viaţa sfîntului nu are absolut nici o tangenţă cu sacrificarea porcilor.

Revenind la Ignatul rumînesc sau Tăierea porcului de 20 decembrie, această zi marchează o datină pur rumînească în spatele căreia stă o legendă.

Se spune că un bărbat, pe nume Ignat, vrînd să taie porcul, din greşeală şi’a lovit tatăl cu securea în cap.
Bătrînul a fost îngropat, iar fiul, răvăşit de durere, a plecat în lume şi, căindu’se, a primit mila lui Dumnezeu şi a Sfîntului Petru. Povestea, deşi încîlcită, vorbeşte în termeni creştini despre păcat şi recunoaşterea lui.

Această poveste are o similitudine pînă la un punct cu cea a vieții Sfîntului Ignatie Teoforu prin aceea că nu s’a născut din părinți creștini, el fiind păgîn, și nu oricare, ci un mare persecutor al creștinilor pînă la convertirea sa.

Pînă la convertirea sa probabil tăia porci de ”Ignat”, neexistînd pe atunci o sărbătoare creștină în aceeași zi sau vreo zi de sfînt.

O altă ipoteză a etimologiei termenului rumînesc Ignat, vehiculată de această dată de slavopați, ar fi din slava veche ”Ignatije”. Numai că pînă și Ignjatije (sau Ignatije) este considerat doar un nume masculin, variantă a numelui latin Ignatius.

Și alții au latinopații lor !

Observăm cum se caută rădăcini doar în limbi foarte vechi un echivalent al Ignatului rumînesc, pentru că

Ignatul chiar este un obicei mai vechi decît toate limbile moderne !!!

Pentru că în limbile moderne există pe tot globul numeroase variante: Iñaki în bască, Iggy în engleză, Ignace în franceză, Ignasi în catalană, Egnatius în Roma antică, Ignazio în italiană, Ignác în maghiară și cehă, Ignaas în olandeză, Ignatiy în rusă, Ignacy în poloneză.

În Mexic este folosit foarte mult într’un mod hipocoristic ca Nacho și Nacha.

Numele basc Iñaki a fost propus de spaniolul Sabino Policarpo Arana (1865-1903), deoarece a fost un simpatizant al naționalismului basc și a vrut să evite numele de origine latină, datorită influenței religiei catolice în limba bască.

Conform lui Pokorny (p. 293), ignis este legat de rădăcina indo-europeană *egnis-, *ognis- (foc).

De Vaan (p. 297) menționează rădăcina PIE hingw-ni-‘(a) (foc).

De asemenea, legate de Ignat mai sînt:

– Agni (foc) și argara (cărbune) în sanscrită;

– Aknis (o zeitate) în hitită;

– ”Nk’yr (șemineu, acasă) în limba sogdiană;

– òganj (incendiu) în sîrbo-croată;

– αἴγλη = aigle (foc, lumina soarelui și lumina lunii, strălucire),

– ἀγλαός = aglaós (splendoare, strălucire, om nobil sau faimos) etc.

Igneous cu sensul de „de foc”, „care are natura focului” apare în dicționarul RAE în 1734, și în sensul său geologic (rocă igneous), cuvîntul colectat în 1918 de dicționarul în castiliană de Manuel Rodríguez Navas.

Această rădăcină (egnis-) este documentată în Dicționarul Pokorny nr. 450, pagina 293 din Indogermanisches Etymologisches Woerterbuch de Julius Pokorny.

Nu există o listă oficială a rădăcinilor proto-indo-europene. Folosim Pokorny, deoarece este una dintre cele mai complete și mai ușoare liste de obținut.

Această rădăcină mai este sub *egni- (pagina 23) în The American Heritage Dictionary of Indo-European Roots. Editat de Calvert Watkins – Ediția a III-a – 2011.

Această rădăcină mai este documentată ca *egni- în Dicționarul etimologic indo-european al limbii spaniole (pagina 50) de Edward A. Roberts și pastorul Bárbara – Prima ediție 1996.

În limba rumînă mai avem ”a igni” (a icni), de asemenea, cuvînt neaoș.

În concluzie Limba getică arhaică a transmis în limba rumînă modernă un termen pe care îl găsim în aproape toate limbile moderne.

Ignat NU ne vine din latină deoarece și latina l’a moștenit dintr’un grai universal al acelor vremuri, așa cum îl moștenim și noi în spațiul carpato-danubian.

Dar mai cu seamă este complet ilogic să considerăm un obicei arhaic al băștinașilor care este denumit mult mai tîrziu printr’un termen împrumutat, numai și pentru faptul că niște legionari înrolați în armatele imperiale dintre geții sud-dunăreni au administrat sau ‘pacificat” un spațiu vreme de 150 de ani în Carpați, oameni care acasă, de asemenea, își tăiau porcul de ignat.

Meteahna așa-zișilor lingviști care desconsideră limba rumînă, batjocorind’o în același timp, prin inventarea unor rădăcini cuvintelor rumînești străine de aceste meleaguri, trebuie să înceteze.

Ignatul este un cuvînt vechi pelasgo-getic care poate însemna simbolistic, ori focul purificării, ori trecerea (arderea) de la vechiul an, și în același timp renașterea noului an agricol printr’un sacrificiu de sînge ca ofrandă adusă Sfîntului Crăciun.

Printre semnificațiile sale, aceasta marchează în calendarul popular rumînesc, începutul ciclului celor 12 zile de sărbătoare ce însoțesc trecerea de la Anul Vechi la Anul Nou, perioadă a nașterii și renovării timpului calendaristic, perioadă în care agricultorul ce a încheiat un ciclu agrar își pregătește intrarea în următorul prin acte rituale cu rol apotropaic și augural.

Privit din această perspectivă, tăierea porcului, străvechi spirit agrar, se plasează în sfera ofrandelor-sacrificiu, adresate forțelor supreme, de mulțumire pentru recolta obținută și captarea bunăvoinței privind recolta viitoare.

Putem identifica prescripții și interdicții ce amintesc scheme rituale antice, din care nu lipsește faza pregătitoare sacrificiului, faza ”consacrării” religioase a victimei și cea a consumului colectiv al cărnii la o masă comună (pomana porcului), toate acestea le regăsim și azi la cîteva milenii distanță.

Pomana porcului

Există un timp ritual al sacrificiului porcului – ziua de Ignat (20 decembrie) sau după Sfîntul Vasile (aproximativ aceeași zi pe stil vechi), dimineața în zori – moment propice multor practici rituale.

Relevante semnificații rituale în actul sacrificial al porcului la Crăciun le are sîngele. Obiceiurile legate de tăierea porcului scot în evidență credințele în valoarea lui de simbol al vieții ca și în legăturile ”de sînge” ce se realizează cu divinitatea (dar și între comeseni) în timpul consumării cărnii animalului sarificat.

Ca urmare, părul porcului (după ce a fost legat pentru bidinele) trebuie înmuiat în sînge ”pentru ca să nu se stingă neamul porcilor”.

De asemenea, sîngele care curge în timpul sacrificiului trebuie strîns într’un vas cu mei, pentru utilizarea ulterioară în scopuri etnoiatrice. Aceleași efecte tămăduitoare asunt atribuite unturii rezultate (mai ales cea de la un porc negru tăiat în timpul ritual al zilei de Ignat).

Ansamblul ritual al tăierii porcului este încheiat prin masa comună, numită în genere ”pomana porcului”, pe alocuri ”praznicul porcului” (Prahova).

Ca formă de comuniune alimentară ce constituie faza finală a oricărui act sacrificial, ”pomana porcului” depășește prin semnificațiile ei conotațiile alimentare.

În vechi tipare de viață tradițională, ea se desfășura într’o atmosferă solemnă, în liniște, realizîndu’se, în primul rînd, comuniunea spirituală a participanților la actul sacrificial înfăptuit.

Actuala notă euforică a mesei de ”pomană a porcului” este rezultat al deritualizării pe ansamblu a actului sacrificial, prevalent rămînînd azi sensul lui pragmatic.

Aceasta tradiție transmisă din generație în generație își are originea la vechile comunități arhaice al căror aliment de baza, în perioada rece a anului, era carnea de porc. Oamenii comunităților tradiționale din vechime foloseau acest prilej de sacrificare și ”sărbatorirea” acestuia prin consumarea unei mici părți în comun ca semn al încrederii și bunei-înțelegeri al viețuirii laolaltă.

În societatea contemporană s’a păstrat numai partea practica a obiceiului cunoscută sub denumirea ”pomana porcului”.

După taiere, cei ce au participat la taierea porcului, vor bea țuica fiartă sau vin, iar la sfîrșit, cînd se termină tranșarea acestuia se face o masă pentru a gusta fiecare din carnea porcului și a se face urarea ca cel de anul viitor sa fie mai mare.

Tăierea porcului de Ignat ne vine de la Geți

Ceea ce n’a reușit creștinismul nu va reuși nici Uniunea Europeană, care și’a pus în plan cu virusul pestei porcine și cu măsuri coercitive să ne scoată porcii din bătătură.

Porcul a însoțit evoluția omului prin mileniile care au trecut, ca o sursă deosebit de importantă de hrană.

Porcul domestic este, alături de cîine, cel mai vechi animal domesticit de oameni. Se pare că domesticirea lui s’a produs acum între 9000 și 12000 de ani.

În tradițiile getice, care probabil ne parvin chiar din neolitic de la cucutenieni, gumelnițeni sau turdeșeni, de Ignat se tăiau animale, de preferință porci sau găini.

Înaintea marii sărbători a Crăciunului mai există un moment important de celebrat, și anume Ignatul.

Iulia Gorneanu. folclorist:

”Ignatul și Crăciunul demonstrează permanența și continuitatea sărbătorilor precreștine în calendarul nostru popular. Înainte vreme, în noaptea de Crăciun se ardea un butuc iar tăciunele rămas se păstra de leac peste an. Butucul era un substitut al zeului autohton Crăciun, zeu solar întocmai ca Saturn al romanilor sau iranianul Mithra, a cărui moarte şi renaştere era sărbătorită în apropierea solstițiului de iarnă. Calendarul popular e din bătrîni iar legea lor e sfîntă….
În aproape toate mitologiile popoarelor focul reprezintă proiecția Soarelui pe pămînt, iar animalele sacrificate ritual în timpul sărbătorilor solare sînt întruchipările zoomorfe ale astrului venerat. Slăbit de efortul depus peste an, Soarele are nevoie de viață, de sînge, iar momentul în care omul arhaic s’a gîndit să intervină pentru a’l salva, a fost în preajma solstițiului de iarnă, atunci cînd acesta lumina cel mai puțin.”

Într’adevăr sacrificiul de sînge se face în ziua cea mai scurtă a anului cînd se marchează începutul iernii astronomice. Începînd cu această dată, durata zilelor va crește, în timp ce durata nopților va scădea.

Tăiatul porcului sau Ignatul este una dintre cele mai mari sărbători de iarnă și poate cea mai sîngeroasă a anului. Se sărbătorește în fiecare an pe 20 decembrie, iar tradițiile în care sîngele este elementul central sînt la mare preț.

Potrivit etnologului Ion Ghinoiu, atît sacrificarea sîngeroasă a porcului (animal asociat în antichitate divinităților vegetației) cît și ritualul de după înjunghiere (pîrlitul – procedeu ce mimează incinerarea, spălatul şi acoperitul corpului, folosirea scării de lemn drept targă funerară, semnele făcute pe frunte, ceafă, spate, prepararea unor alimente ceremoniale şi pomana porcului) sînt reminiscențele unei practici preistorice strămutată de la echinocțiul de primăvară la solstițiul de iarnă.

La noi, ziua în care s’a împămîntenit acest străvechi ritual se celebrează pe 20 decembrie, iar animalul sacrificat este porcul.

La fel ca în cazul butucului, și de această dată este sacrificat, prin substituţie, zeul care moare şi renaşte anual, odată cu timpul.

Deși nu face parte din complexul ceremonial de 12 zile ale sărbătorilor de Crăciun, în absența sa nu poate fi imaginat Crăciunul. După ritualul sacrificării porcului, din el se vor prepara bucatele de sărbătoare.

Așadar, Porcului i’a fost ”dedicată” o sărbătoare – Ignatul, Tăierea Porcilor, Ignatul Porcilor etc. moment marcat și pe Tăblițele Getice de la Sinaia (vezi foto).

80330369_2542737772605448_5108065013847818240_n

În consecință, la ţară, porcul devine actorul central al sărbătorilor.

Ce ar însemna aceste sărbători fără porc?

Există zone însă unde acest sacrificiu se face în Ajun sau chiar în ziua de Crăciun, datorită interdicţiei impuse de post.

În orice caz, există o ”obligativitate” aproape ritualică de a sacrifica un animal. Dacă însă ești atît de sărman și nu ai porc de tăiat, ceva trebuie sacrificat (în unele părți în nici un caz găină, deoarece ea ”scurmă” norocul omului pentru tot anul următor).

Obiceiul este străvechi și adînc înrădăcinat în mentalitatea arhaică:

”În mentalitatea oamenilor societăţilor arhaice există o legătură simpatetică între sînge şi vlaga fertilizatoare, între sînge şi ploaie. Provocarea curgerii de sînge prin răni, bătăi, încăierări ca practică magică de a produce ploaia este înregistrată la multe popoare. (…) De ziua lui Ignat, denumită şi Inătoarea (20 decembrie) se practica nu doar sacrificiul porcului. Cu sîngele porcului tăiat de Ignat oamenii şi copiii se mînjeau pe faţă, iar cei care nu aveau porc trebuiau să producă o sîngerare.”

Treptat, porcul și sîngele lui, simboluri ale norocului, belșugului și fertilității au devenit emblema sărbătorii.

Ar fi foarte greu de explicat, altfel decît prin reminiscenţe ancestrale, obiceiul sacrificării sîngeroase a animalului naţional şi emblematic în preajma sărbătorii Crăciunului.

Căci dacă toate celelalte animale au vreo legătură, fie cu naşterea lui Iisus, fie cu Creaţia divină, porcul este socotit, în creştinism, drept unul dintre cele mai ”spurcate” şi diavoleşti animale.

Cu toate acestea, biserica a asimilat această secvență atît de pregnant încît, în mediile rurale, după sacrificarea și ”grijirea” porcului, urmează un moment cu adevărat solemn: porcului i se face o cruce cu cuțitul (în care se presară sare, pentru ca astfel carnea să nu se strice), oamenii spun ”Doamne ajută!”, ”Să’l mîncați sănătoși”, ”Să ne vedem la anul, cu bine” etc., după care gazda va servi țuica fiartă.

În unele localități din Ardeal, chiar și azi, acest moment este celebrat de către preotul satului, care binecuvîntează gospodăria, rostind o mică rugăciune.

Din felurile specifice ne vom opri la sîngerete sau borîndău, care este expresia cea mai potrivită a sacrificiului sîngeros de Ignat.

Mîncarea se face din sîngele animalului sacrificat, colectat într’un vas, cu sare, și apoi se călește ceapă în grăsimea în care se fierb caltaboșii și tobele. Se amestecă totul, se servește cald, cu mămăligă.

În anumite zone ale ţării este obiceiul ca stăpînul casei să ia din sîngele scurs din porc şi să deseneze o cruce pe fruntea copiilor, pentru ca aceştia să crească rumeni şi sănătoşi.

Fetele din casă şedeau deoparte şi, cînd cei care lucrau la tăiatul porcului nu erau atenţi, furau sînge şi se stropeau pe frunte ori îşi desenau dorinţele: o inimă pentru iubire, o cruce pentru curăţenie sufletească sau un pom pentru a fi roditoare.

Superstiții și tradițiii populare

În concepția populară se zice că la tăierea porcului nu trebuiau să asiste persoanale miloase, existînd credința că dacă porcul murea chinuit, carnea nu va mai fi bună. Se mai spunea chiar că cei care văitau porcul ori le părea rău de el îl supărau pe Dumnezeu.

După ce porcul nu mai mișcă, se spală cu apă caldă, se întinde un amestec de sare și mălai după care se acoperă cu un preș sau o folie. Toate aceasta făcîndu’se pentru a îndepărta murdăria, dar și ca șoriciul să fie moale.

Dupa aceea se făcea o tăietură cu semnul crucii, la ceafă, peste aceasta punîndu’se sare, spunîndu’se că numai așa sufletul porcului va ieși din corp.

De obicei, după ce era spintecat, coada și urechile erau date copiilor; bășica (vezica urinară) o umflau folosind’o ca minge.

Gospodarii era interesați, în special, de splina, aceasta indicîndu’le, în functie de grosime, cum va fi iarna; doritoarele de păr lung trebuiau neapărat să mănînce din această splină.

Găsirea sîngelui închegat în inima porcului îl bucura tare mult pe stăpîn, acest lucru însemnînd noroc la bani.

Dacă porcul era negru, cei care participau la tăiere se mînjeau cu sînge pe față, sperînd ca vor fi mai roșii la față și sănătoși tot anul care va urma. Același sînge, strîns într’o strachină cu mălai, uscat și măcinat, era bun pentru afumarea copiilor bolnavi de guturai, nălucă, spaimă etc.

Cei care trebuiau neapărat să muncească pe 20 decembrie, o puteau face numai după ce vedeau sînge; altfel, femeile urmau a grohai ca porcii sau le erau distruse rufele puse la uscat pe garduri de aceiași porci.

Cînd tai porcul de Ignat, înainte de Crăciun, trebuie să’i verifici splina.

Grosimea acestui organ prevestește cît de grea va fi iarna care vine. Cînd splina este groasă de la un capăt la altul, iarna va fi grea de la început pînă la sfîrșit. Dacă ea este groasă doar în anumite părți, iarna va fi doar la început sau la sfîrșit mai grea. Dacă splina e mai umflată la mijloc, așa și iarna o să fie mai grea la mijloc.

Tot în zona țărănească a neamului există și obiceiul ca primăvara, să fie semănat porumbul în aceeași zi din săptămînă în care a picat Ignatul, iar dacă se aruncă în locul respective și semințe de dovleac, rodul va fi bogat.

În seara de Ignat se ia un dovleac, i se taie coada și se pastrează, pentru că se spune ca este bun pentru leac de bube dulci la copii.

Se spune că în această noapte vrăjitoarele umblă să ia belșugul casei, de aceea se presară mei și sare împrejurul casei, al hambarelor și al curtii.

Dacă porcul este negru, se ia o bucată din untura lui şi se duce la biserică de Bobotează, să fie sfinţită de preot. Apoi poate fi folosită de cei care au dureri de picioare sau junghiuri. Tot cu untură de porc negru tăiat la Ignat era uns trupul celui bănuit că ar putea ajunge strigoi. De asemenea, ea se foloseşte şi pentru tratarea unor boli ale porcilor, oilor şi viţeilor.

Diferite organe ale porcului sacrificat sînt utilizate ca remedii în tratarea unor boli ale omului sau animalelor, în practici magice de vindecare a unor boli atribuite deochiului, spiritelor malefice, ca adjuvant în vrăji şi farmece.

Despre ficatul porcului se spune ca este bun pentru vindecarea anemiei sau a lipsei poftei de mîncare.
Sîngele animalului, amestecat cu mei şi lăsat să se usuce, este bun pentru afumat copiii când se sperie sau cînd au guturai.

Părul de porc se păstrează şi cu el se afumă copiii atunci cînd se crede că sînt deochiaţi. Cu el se afumă şi adăposturile vitelor, pentru a le proteja de atacul animalelor sălbatice.

Tradiţia spune că în ziua de Ignat nu este permisă nici o altă activitate, ziua întreagă trebuind dedicată doar tăierii, sortării şi preparării specialităţilor din carne de porc.

Singura activitate permisă în ziua de Ignat este tăiatul porcului. Se credea că prestarea oricărei alte munci – spălatul rufelor, cusutul, torsul lînii, măturatul casei – atrăgea după sine pedepsirea celor care încălcau normele sărbătoririi.

Dacă în inima porcului se găseşte mult sînge ”îngheţat”, este semn că stăpînul va avea noroc la bani.

În casă este adusă mai întîi căpăţîna porcului cu rîtul înainte, ca să meargă bine treaba în gospodărie.

Între Ignat şi Crăciun, femeile nu trebuie să toarcă, ele pisează grîu ca să aibă pînă la Crăciun. Din ele se fac un fel de turte, numite „cîrpele Domnului Hristos”, cu miere şi nuci, pe care le mănîncă în ajunul Crăciunului.

Sărbătoarea trebuie ţinută cu sfinţenie de femeile însărcinate, pentru a naşte prunci întregi la trup şi minte.

Vechimea domesticirii porcului

În Europa și Orientul Îndepărtat, carnea de porc este preferată de consumatorii de carne, însă unele religii, precum islamul, iudaismul și cultul adventist de Ziua a Șaptea interzic consumul cărnii de porc.

Dovezile arheologice sugerează că porcii au fost domesticiți dintre mistreți în Orientul Apropiat în Bazinul Tigrului, Çayönü, Kaffir Höyük, Nevalı Çori fiind crescuți în sălbăticie într’un mod similar cu felul în care sînt crescuți de în Noua Guinee modernă sau cum erau crescuți în părțile rumînești.

A existat și o domesticire separată în China, care a avut loc acum aproximativ 8.000 de ani

În Orientul Apropiat, creșterea porcilor s’ar fi răspîndit în următoarele milenii.

Rămășițele de porci au fost datate cu o vechime mai mare de 11.400 de ani în Cipru.

Aceste animale trebuie să fi fost introduse de pe continent, spun specialiștii, ceea ce sugerează domesticirea pe continentul adiacent pînă atunci.

Cu alte cuvinte specialiștii pun foarte mult accent pe dovezile arheologice din zonele unde azi porcul este dezavuat pe linie religioasă, dar nu prezintă un interes deosebit în zonele unde porcul reprezintă pentru localnici o mare importanță, aproape de mistic însoțind multe din tradițiile unui popor…

Și atunci ne întrebăm retoric cît de relevante sînt aceste ”dovezi arheologice” din Orient cît timp adevărate studii încă nu avem cunoștință că s’au efectuat în spațiul în care porcul este parte din cultura populară străveche ???

Domesticirea s’ar fi redus treptat în timpul epocii bronzului, deoarece populațiile rurale s’au concentrat în schimb pe animalele producătoare de mărfuri.

Cu toate acestea, au fost regiuni urbanizate care au susținut domesticirea. Unele dovezi ADN din rămășițele subfosile ale dinților și oaselor maxilare ale porcilor neolitici arată că primii porci domestici din Europa fuseseră aduși din Orientul Apropiat.

Acest lucru a stimulat domesticirea mistreților europeni locali, ceea ce a dus la un al treilea eveniment de domesticire, cu genele din Orientul Apropiat dispăruți în porcinele europene.

Porcii domestici moderni au implicat schimburi complexe, liniile domestice europene fiind exportate, la rîndul lor, în Orientul Apropiat antic.

Înregistrările istorice indică faptul că porcii asiatici au fost introduși în Europa în secolul al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea.

În august 2015, un studiu a analizat peste 100 de secvențe de genom de porc pentru a stabili procesul lor de domesticire, care se presupunea că a fost inițiat de oameni, a implicat puțini indivizi și s’a bazat pe izolarea reproductivă între formele sălbatice și cele domestice.

Studiul a indicat că porcii au fost domesticiți separat în Asia de Vest și China, cu porci din Asia de Vest introduși în Europa, unde s’au încrucișat cu mistreți.

Un model care se potrivea datelor a inclus un amestec cu o populație fantomă acum dispărută de porci sălbatici în timpul Pleistocenului.

Studiul a mai constatat că, în ciuda încrucișării cu porci sălbatici, genomul porcilor domestici are semnături puternice de selecție la loci ADN care afectează comportamentul și morfologia.

Studiul a concluzionat că selecția umană pentru trăsăturile domestice a contracarat probabil efectul de omogenizare al fluxului de gene de la mistreți și a creat insule de domesticire în genom. Același proces se poate aplica și altor animale domestice.

În 2019, un studiu a arătat că porcul a ajuns în Europa din Orientul Apropiat în urmă cu 8.500 de ani. În următorii 3.000 de ani, porcul ajuns aici s’a amestecat apoi cu mistrețul european pînă cînd genomul lor a arătat mai puțin de 5% strămoși din Orientul Apropiat, dar și’au păstrat caracteristicile domestice.

Dintre animalele pe care spaniolii le’au introdus în Arhipelagul Chiloé în secolul al XVI-lea, porcii au avut cel mai mult succes în adaptare. Porcii au beneficiat de crustacee și alge abundente expuse de mareele mari ale arhipelagului.

Porcii au fost aduși în sud-estul Americii de Nord din Europa de către de Soto și alți exploratori spanioli timpurii.

Porcii scăpați au devenit sălbatici și au provocat o mare perturbare nativilor americani. Populațiile de porci sălbatici din sud-estul Statelor Unite au migrat de atunci către nord și reprezintă o preocupare tot mai mare în Vestul Mijlociu. Considerată o specie invazivă, multe agenții de stat au programe pentru a prinde sau vîna porci sălbatici ca mijloace de îndepărtare.

Porcii domestici au devenit sălbatici în multe alte părți ale lumii (de exemplu, Noua Zeelandă și nordul Queenslandului) și au cauzat daune substanțiale mediului.

Hibrizii sălbatici ai mistretului european cu porcul domestic sînt, de asemenea, foarte perturbatori atît pentru mediu, cît și pentru agricultură (printre cele mai dăunătoare 100 de specii de animale), în special în sud-estul Americii de Sud, de la Uruguay pînă la Mato Grosso do Sul din Brazilia și São Paulo.

Cu aproximativ 1 miliard de indivizi în viață în orice moment, porcul domestic este unul dintre cele mai numeroase mamifere mari de pe planetă.

Numărul porcilor domestici este de aproximativ 961 de milioane capete, din care 190 de milioane în Europa și 489 de milioane în China.

În Rumînia populația suinelor a scăzut de la 12 milioane înainte de revoluție, la 5,8 milioane în 2009 și pînă la 3,9 mil. în 2018.

Porcul este omnivor, putînd fi hrănit atît cu furaje de origine animală, cît și vegetală. Durata naturală de viață a porcului este de aproximativ 12 ani.

Porcii rumînești în evul mediu

Porcul crescut de rumîni în evul mediu era mic, se îngrăşa greu şi era pe jumătate sălbatic, iar de multe ori păstoritul turmelor de porci ducea la apariţia unor conflicte între vecini. Merită menţionat faptul că în evul mediu, rumînii creşteau aceeaşi rasă de porc, de la Nistru pînă în Munţii Apuseni.

Cum arătau porcii crescuţi de rumîni în evul mediu? Ce valoare aveau şi cum erau tăiaţi?

La aceste întrebări şi multe altele au încercat să răspundă Luminiţa Bejenaru, Ludmila Bacumenco-Pîrnău şi Simina Stanc într’un studiu intitulat ”Consideraţii privind importanţa porcului domestic (Sus domesticus) în economia alimentară a Moldovei medievale”, apărut în Revista Arheologică editată de Academia de Ştiinţe a Republicii Moldova.

Oase şi cronici Istoria porcului domestic din evul mediu a fost refăcută pe baza oaselor recuperate din gropile menajere de arheologi, dar şi a informaţiilor din cronici şi hrisoave.

Apariţia oaselor de porc în anumite situri arheologice vine uneori să confirme evenimente politice importante: la Orheiul Vechi apariţia oaselor de porc se suprapune cu retragerea tătarilor, care fiind musulmani consumau carne de vită, capră şi oaie.

Voievodul Moldovei Alexandru Lăpuşneanu apare în documentele vremii sale ca unul dintre cei mai mari negustori de porci, pe care îi exporta la Bistriţa, în Transilvania şi se supăra dacă nu primea preţul dorit.

Peste Carpaţii Orientali exista chiar şi un ”Drum al Porcilor, drept peste şesul Trebeşului, la apa Suhudolului”, după cum este atestat de un hrisov al lui Alexandru Lăpuşneanu din anul 1584.

În evul mediu porcii nu erau crescuţi pe lîngă gospodării, ci erau strînşi în turme şi lăsaţi să se hrănească singuri, de preferinţă în păduri de fag şi de stejar.

Ludmila Bacumenco-Pîrnău, una din autoarele studiului citat:

”Pe atunci nu exista porcul domestic aşa cum este el acum. Amenajarea locurilor speciale pentru creşterea porcilor începe abia din secolul al XVIII-lea, iar aceste locuri se numeau purcăriţe.”

Conform cercetărilor efectuate asupra oaselor descoperite în localităţi din Moldova medievală, porcii din acele vremuri aveau o înălţime la greabăn de circa 75 de centimetri – pentru comparaţie, înălţimea medie a porcilor din Franţa medievală fiind de aproximativ 80 de centimetri.

Ca înfăţişare generală, porcii din Moldova medievală aveau rîtul lung şi puternic bine adaptat pentru rîmat, picioarele subţiri, cele din faţă fiind mai lungi decît cele din spate.

Unele din oasele păstrate indică faptul că metisarea porcilor domestici cu mistreţii nu reprezenta o excepţie.

Înfăţişarea generală rezultată în urma analizelor arheo-zoologice indică faptul că ar fi vorba de rasa Stocli, o rasă autohtonă de porci care în prezent s’a păstrat în stare pură în vestul Munţilor Apuseni, regiunea Vrancei, Măcinului şi în Balta Brăilei.

Chiar şi în ziua de azi, porcii din rasa Stocli se pretează pentru exploatarea extensivă, specifică evului mediu: pot fi întreţinuţi cu uşurinţă la păşune, în regiunile de munte şi în cele cu ghindă, jir şi alte fructe de pădure.

Porcii din rasa Stocli pot trăi în libertate perioade lungi de timp, fără adăpost, procurîndu’şi singuri hrana.
Conform standardelor contemporane, porcii crescuţi în evul mediu nu erau foarte rentabili: erau sacrificaţi în jurul vîrstei de 2-3 ani, ceea ce indică o productivitate scăzută.

Porcul, hrana ţăranilor

În Moldova medievală, clasele superioare precum orăşenii şi nobilimea preferau să consume carne de vită, în vreme ce ţăranii trebuiau să se mulţumească cu carnea de porc.

Ludmila Bacumenco-Pîrnău:

”Potrivit descoperirilor arheologice reiese că vitele erau pe primul loc.

Totuşi eşantioanele sînt puţine şi nu putem generaliza. Carnea de vită era considerată o carne nobilă, porcul era pentru oamenii de rînd.”

Chiar şi aşa, sursele istorice scrise indică faptul că Moldova medievală era bogată în turme de porci.

Soţia cronicarului Grigore Ureche a primit o moştenire formată din obiecte de podoabă, haine, vase de bucătărie şi ”60 de vaci cu boi, 40 de porci”.

Documentele medievale din Moldova atestă faptul că exista şi o clasificare a porcilor: porcii domneşti şi porcii ţărăneşti.

Un porc domnesc valora cît zece porci ţărăneşti.

Faptul că porcii erau lăsaţi liberi să pască ducea de multe ori la apariţia unor conflicte.

În 1593 voievodul Aron al Moldovei emitea un act prin care apăra moşia mănăstirii Pîngăraţi:

”Nimeni să nu aibă a’şi face acolo coşare nici pentru oi, nici pentru porci, fără voia lor”.

În 1669 voievodul Gheorghe Duca încerca să reglementeze situaţia turmelor de animale poruncind ca ”cine va avea porci, vaci, boi să’şi pună păstor”.

”Doar au dăruit domnul Dumnezeu jirul sau ghinda, să faceţi dumneavoastră bine pentru voia noastră ca să trimitem oarece porci avem, doar s’ar îngrăşa. Episcopul Efrem de Rădăuţi, cerea la 1600 bistriţenilor să’i permită să pască porcii episcopiei în pădurile lor.”

rasa-de-porci-stocli

Pînă la inceputul secoului al 19-lea, rasa de porci Socli era rasa de porcine cu cea mai mare răspîndire în județele din sudul țării (Muntenia, Oltenia și partea sudica a Moldovei).

În prezent, porcinele din rasa Stocli au pierdut mult din importanța lor economică de altă dată, arealul lor de răspîndire reducîndu’se doar la zone izolate, în gospodăriile țărănești din așezările Deltei Dunarii, zonă în care, alte rase de porcine nu ar rezista la condițiile de climă, dar mai ales de exploatare, de multe ori în sistem de semi-libertate, sau mai exact de semi-sălbăticie.

Cum erau tăiaţi porcii medievali

Pe baza urmelor lăsate pe oasele descoperite în siturile arheologice, studiul citat a reconstituit modul în care erau tranşaţi porcii medievali în Moldova – relevînd faptul că nu există mari deosebiri faţă de modul în care sînt tăiaţi porcii în gospodării în ziua de azi.

În primul rînd nu au fost găsite urme specifice jupuirii (precum în cazul bovinelor) ceea ce indică faptul că tranşarea începea prin decuparea slăninei.

Detaşarea capului de trunchi se realiza prin lovituri puternice de satîr, aplicate între occipital şi atlas.

Carnea era desprinsă de pe picioare, iar coastele erau desprinse cu lovituri de topor de coloana vertebrală. Estimarea din studiul emintit arată că un porc din perioada medievală furniza aproximativ 75 de kilograme de carne.

Porcii în Rumînia de azi

Rumînia are o tradiție în creșterea porcilor, iar de la gospodărie pînă la fermă, sînt prezente condițiile optime pentru această activitate zootehnică.

În ultimii ani, direcțiile spre care s-a îndreptat sectorul de creștere a suinelor în România a vizat: creșterea în regim gospodăresc, mica fermă de familie și ferma industrială.

Astfel, noile orientări în creşterea porcinelor au dus la renunţarea metodei îngrăşării porcilor pînă la 130-150 kg cu slănină groasă şi formarea unor rase care la 6 luni de zile pot atinge în jur de100 kg, cu sporuri medii zilnice mari, cu carne slabă, cu un conţinut mic de grăsime.

Rasele de porci rumînești sînt la mare căutare în rîndul micilor crescători care își doresc să înființeze ferme axate mai ales către un comerț direct, în care consumatorul final să aprecieze o carne obținută cu furajare naturală.

Dupa provenienta, rasele pot fi clasificate in rase indigene (locale) formate pe teritoriul tării noastre și rase importate.

Ca rase indigene amintim: Stocli, Mangalita, Bazna, Albul de Banat și Albul de Rușețu.

Principalele criterii de clasificare a suinelor din Rumînia sînt criteriul economic și tipul morfo-product

Dupa criteriul economic rasele de suine au fost clasificate in functie de capacitatea productiva în:

1. Rase primitive, apropiate de primii porci rezultați în urma domesticirii (Stocli, Băltărețu)

2. Rase ameliorate, ce posedă însușiri productive medii (Bazna)

3. Rase perfecționate care grupeză rasele cu însușiri productive superioare (Landrace, Marele Alb)

După criteriul morfo-productiv rasele se grupează în:

1. Rase pentru carne, care la sacrificare dau carcase cu un procent ridicat de tesut muscular, peste 65-70 % (Landrace, Pietrain)

2. Rase mixte, a căror producție este mixtă, cu un procent mai redus de carne în carcasă (50-55%) și un strat mai mare de grăsime (Bazna)

3. Rase pentru grăsime a caror producție la sacrificare este în favoarea grăsimii avînd doar 45-50% carne în carcasă (Mangalița)

Cele mai cunoscute rase de porci rumînești:

Rasa Stocli

Rasa de porci Stocli este cea mai veche rasă de porci crescută în Rumînia și reprezintă varietatea de munte a suinelor rustice din zona Deltei.

646x404

Aceasta rasa este una primitiva, care provine din porcul mistreț de tip european. Prezinta insusiri mixte, dar din păcate randamentele sînt scăzute.

Caracteristicile și Rezistenta rasei Stocli

Este mic şi pe jumătate sălbatic. Porcii din aceasta rasa aveau urechile drepte si scurte. Pielea de culoare cenușie / maro era una mai groasă decît în mod obișnuit.

Există în general două varietăți preponderente, una de munte, iar cealaltă băltăreț.

Băltărețul

Băltărețul este una dintre cele mai vechi rase de porci rumînești, avîndu’și originea în porcul mistreț din zona Deltei Dunării, de aici și numele rasei. Băltărețul Stocli este o rasă autohtonă rustică de porci ce își are originea în porcul salbatic sus scrofa ferus, varietatea din deltă.

Rasa de porci Băltăreți are o talie medie, de 70-90 cm, iar greutatea suinelor poate varia între 115 kg și 250 kg, masculii avînd un gabarit mai mare.

O scroafă de Băltăreț fată 6-7 purcei care cîntăresc la fătare 1,14 kg.

Sporul mediu zilnic la porcii Băltăreț este de 300 grame, iar stratul de grăsime măsoare 56-64 de centimetri la o greutate de 120 kg. Un porc din rasa Băltăreț consumă 7-9 kg de furaj pe zi.

porci-stocli băltăreț

Porcii din rasa Băltăreț păstrează caracteristicile mistreților avînd o dezvoltarea mai mare a treimii anterioare.

Urechile acestor porci sînt drepte, îndreptate în sus. Au linia superioară convexă, musculatura redusă, sunci slab dezvoltate în toate sensurile.

Culoarea părului acesor porci este gri-maroniu închis, uneori cenușiu-arămiu.

Este un supravietuitor in mediul rural, fără adăpost. Este utilizat experimental ca rezerva de gene.

Varietatea de munte poartă numele de Stocli.

Porcii Stocli de munte au păr abundent, aspru, de culoare maro, ca la mistreți, cu mai multe nuanțe. Linia superioară a trunchiului este convexă, crupa teșită, iar șuncile sînt sărace în musculatură.

Captură ecran (409)

Porcii din rasa rumînească Stocli au membre mai lungi, nu groase, dar rezistente, cu unghii tari, mici.
Greutatea atinsă de scroafele Stocli este de 145 de kilograme la vîrsta de 2 ani.

Din punct de vedere al caracteristicilor fiziologice, rasa de porci Stocli avea un corp convex, cu membre lungi, nu foarte groase, însă cu o bună rezistență.

Scroafele, la vîrsta de 2 ani, putea atinge circa 140 kg. Prolificitatea ajunge în general la 6-7 purcei.

Porcul Stocli are o rezistenta deosebita la conditiile dure de climă și de îngrijire.

Rasa Stocli are in prezent perspective extrem de reduse, rezistînd doar prin cateva nuclee izolate.

Aceste rase au insusiri morfo-productive medii, o viteza de creștere redusă și stratul de grăsime mare, motiv pentru care principalele rase de interes economic din Rumînia sînt reprezentate de rasele perfecționate sau importate, precum și de metișii acestora.

Porcul Stocli, avînd in vedere mai ales rezistența lui deosebită, caracter genetic important al acestei rase, a fost folosit la încrucișări cu alte rase, cum ar fi Marele Alb, Negru de Strei și Mangalița.

Din rasa Stocli s’au format alte două rase rumînești de suine: Alb de Rușețu și Negru de Strei.

Porcul alb de Rușețu

Rasa de porci Stocli încrucișat cu Marele Alb a dus la realizarea unei noi populații de porcine, reprezentată de Porcul de Rușețu.

porc-alb-rusetu

Porcul rumînesc de carne – Alb de Rușețu este o rasă rustică obținută din încrucișarea porcului autohton Stocli cu Marele Alb, care este de asemenea un metis Stocli.

Suinele din rasa Alb de Rușețu au pielea deschisă la culoare, uneori cu bălțături. Talia porcilor este de 75-85 de centimetri, cu o lungime a corpului de 140-160 cm.

Porcul alb de Rușețu. Unde crește

Greutatea unui porc Alb de Rușețu este de 180-220 de kilograme, cu o evoluție de la 50-60 de kilograme la vîrsta de 5-6 luni și de 120-140 kg la vîrsta de un an. Prolificitatea porcilor de carne de Rușețu este medie, maturitatea de reproducția a acestor suine fiind în jurul vîrstei de 8-10 luni.

Porcul rumînesc de carne de Rușețu este crescut astăzi mai ales în sudul țării.

Bazna

Porcul de Bazna este poate cea mai cunoscută rasă de porci rumînești și cea care cunoaște și astăzi o răspîndire largă la nivel național, cu importante centre genetice în zona Transilvaniei.

rase-de-porci-bazna

Această rasă s’a format prin încrucişări între scrofiţe de rasă Mangaliţa şi vieruşi Berk, începînd din anul 1872, în localitatea Bazna din județul Sibiu.

Talia porcilor Bazna este mijlocie. Aceste suine au conformaţia corporală caracteristică tipului morfo-productiv mixt, cu un cap potrivit de mare, cu profilul uşor concav.

Urechile sînt mijlocii purtate înainte şi lateral sau orizontal. Gîtul porcului de Bazna este scurt, larg şi adînc, bine legat de cap şi trunchi.

Trunchiul este de lungime mijlocie, larg, destul de adînc şi aproape cilindric. Linia superioară a corpului este uşor convexă.

Culoarea caracteristică rasei este neagră cu brîu alb care înconjoară trunchiul în dreptul spetelor cuprinzând şi membrele anterioare.

Lăţirea brîului alb variază de la cîţiva cm pînă la 30-40 cm. Trecerea de la brâul alb la culoarea neagră se face printr’o zonă fumurie, datorită pieliii pigmentate şi părului nepigmentat, zonă caracterisitcă tuturor raselor negre cu brîu alb.

Prolificitatea rasei de porci Bazna este bună, cu o medie de 9,5 purcei la fătare din care la înțărcare ajung circa 8 purcei.

Longevitatea productivă este remarcabilă: 8-12 fătări / viaţă.

La diferite vîrste tineretul de Bazna ajunge la următoarele greutăţi corporale: la naştere 1,2 kg; la o lună 5,6 kg; la două luni 14 kg; la şase luni 60-65 kg; iar la un an 125-135 kg.

Mangalița

Rasa de porci Mangalița este cea mai apreciată rasă de porci rumînești și are mai multe varități: albă, neagră, roșie sau cu coloratură ca la mistreț.

porci-mangalita

Porcii din rasa Mangalița sînt foarte apreciați pentru carnea săracă în colesterol, fiind supranumită și ”porcul somon”.

Numele acesei rase de suine vine de la cuvîntul de origine slavonă mangala, care înseamnă ”corp în formă de butoi”.

Rasa Mangalița se caracterizează prin talie mijlocie, corp scurt cu aspect de butoi la animalele îngrăşate.

Capul este mare cu râtul lung ascuţit şi cilindric. Urechile sînt de formă foarte variată. Gîtul este musculos scurt şi gros.

Prolificitatea rasei de porci Mangalița este redusă față de rasele industriale.

O scroafă de Mangalița fată 4-6 purcei și nu au un instinct matern dezvoltat, iar la înţărcare purcei au mase corporale 8-10 kg.

Porcii Mangalița sînt cunoscuţi ca porci rustici, cu o rezistentă mare la boli, nepretenţioşi la factorul hrană se recomadă a fi crescuţi în turme pe păşuni din zonele mai umede şi umbroase pentru a se obţine aşa zisa ”carne ecologică”, din ce în ce mai căutată.

Porcul negru de Strei

Porcul negru de Strei este una dintre vechile rase rumînești de porci. S’a format în bazinul rîului Strei – de aici și numele rasei de porci, în jurul anilor 1870-1880, din încrucișarea rasei Stocli și rasele Mangalița și Berk.

porc-negru-de-strei

Rasa de porci Negru de Strei are o serie de caracteristici ce o face să fie preferată de micii crescători.

Este o rasă rustică, rezistentă. Aspectul porcilor de Strei este caracterizat de părul negru, des.

Greutatea porcilor Negru de Strei variază între 140 și 150 de kilogramele la scroafe și până la 175-180 de kilograme la vieri.

Prolificitatea porcilor Negru de Strei este de medie, cu 9-10 purcei la o fătare. Vîrsta la care animalele se introduc la reproducere este de 11-12 luni.

Sporul zilnic de creștere pe porcii Negru de Strei este de 480-550 de grame.

Porcul Alb de Banat

Porcul alb de Banat este o rasă de porci rumînești crescută atît pentru carne, cît și pentru grăsime.

Rasa a fost obținută din rasele locale din Banat, înscrucișate cu Albul Mijlociu.

rasa-porc-alb-de-banat

Ca aspect, porcul Alb de Banat seamănă cu rasa Alb Mijlociu.

Corpul este cilindric, cu cap de mărime medie, schelet acoperit cu musculatură. Pielea și părul porcului sunt albe, uneori cu pete negre în jurul ochilor și pe ceafă.

Talia porcilor Alb de Banat este de 65-75 de centimetri, corpul are o lungime de 120-145 de centimetri, iar greutatea în viu atinge 200 de kilograme.

Prolificitatea porcului Alb de Banat este de 8-11 purcei la o fătare.

Purceii ating o greutate de 40-60 kg la vârsta de 6 luni, iar la un an au 90-120 de kilograme.

Albul de Banat este un porc crescut mai ales în județele din Banat, dar și în județul Mureș sînt încă prezente nuclee puternice.

Rase de import: Marele Alb

Marele Alb, cunoscut și sub numele de Yorkul Mare, este o rasă de porci originară din Anglia, ce a fost dezvoltată pentru producția de carne, unde oferă rezultate excepționale, fiind una dintre cele mai răspîndite rase de porci din lume.

porc-urias-din-rasa-Marele-Alb

Porcul din rasa Marele Alb se distinge prin urechile ridicate, de culoare albă, pielea alb-rozalie și dimensiunile impunătoare, fiind încă de la început un animal destinat producției de carne. Este un animal masiv și rezistent, care suportă foarte bine variațiile climaterice.

Masculii sînt folosiți și pentru îmbunătățirea altor rase.

Carnea produsă de porcul din rasa Marele Alb este de foarte bună calitate, cu un conținut redus de grăsime.

Chiar dacă este masiv, porcul din rasa Marele Alb este foarte activ, ceea ce îi permite să aibă o viață lungă și o sănătate bună, în plus, această rasă nu manifestă sensibilitatea la stres.

Porcul din rasa Marele Alb este foarte prolific, de la o singură fătare rezultînd aproximativ 12 purcei.

Femelele din această rasă au insticte materne foarte bune și produc mult lapte, ceea ce ajută la creșterea rapidă în greutate a purceilor. La înțărcare, la vârsta de 21 de zile, greutatea unui purceluș este 45-55 de kilograme. Dacă este hrănit corespunzător, la vîrsta de 7-8 luni atinge o greutate de 110-120 de kilograme.

Rasa de porci Duroc

Rasa Duroc s’a format în partea de N-E a S.U.A. avînd la bază Durocul vechi crescut în statul New-York şi Jersey-Red din statul New-Jersey, format la rîndul său din rasa Tamworth, originară din Anglia.

Capul este potrivit de mare, cu profil uşor concav. Urechile prezintă mărime mijlocie şi sunt purtate semierect.

HC-Duroc-Gilt-1118

Trunchiul este cilindric cu linia inferioară scurtă, iar cea superioară lungă şi convexă. Spinarea, şalele şi crupa sînt lungi, largi şi bine îmbrăcate în musculatură. Şuncile sînt mari, descinse pînă la jaret.

Membrele sînt puternice, cu ongloane rezistente şi unghiul jaretului foarte deschis. Culoarea caracteristică a robei este roşcată, de diferite nuanțe, cu păr rar şi uşor ondulat.

Sub aspectul însuşirilor fiziologice, prolificitatea este de 8-9 purcei, cu o capacitate de alăptare de 45-48 kg. Sporul mediu zilnic depăşeşte frecvent 700 gr, cu un consum specific de 2,8-3 kg de concentrate/kg.

Chiar dacă la maturitate un porc cîntărește pînă la 250 kg, stratul de grăsime de sub piele nu depășește 3 cm, procentul de mușchi în carcasă putând ajunge pînă la 80%.

Principalele avantaje ale rasei Duroc sînt:

– prezintă capacitatea de a lua relativ rapid în greutate, valorificînd orice tip de hrană;
– sunt animale docile, nu prezintă agresivitate față de stăpîn sau condițiile în care trăiesc;
– raportul de carne-grăsime în carcasă este unul foarte bun, aproape 80% din carcasă este reprezentată de carne.

Chiar dacă nu manifestă pretenție în ceea ce privește alimentația, pentru a obține o carne de calitatea superioară este indicată hrănirea purceilor cu o rețetă de furajare bogată în proteine care să’i ajute să ia în greutatea, fără a acumula țesut adipos.

Datorită însuşirilor şi performanțelor de creştere şi calității carcasei, rasa Duroc se utilizează în metisările industriale cu scopul economic imediat, fie ca vier terminal, fie ca rasă paternă în schemele de formare a metişilor sau hibrizilor utilizați ca vieri terminali.

În țară, rasa a început să fie importată din anul 1968.

Rasa Hampshire

Rasa Hampshire a fost formată în America (Kentucky), fiind o rasă relativ mai nouă, extrem de apreciată pentru calitatea superioară a carcaselor și a stratului subțire de slănină.

porc-Hampshire

Porcii din această rasă sînt de talie medie, fiind ușor recunoscuți datorită trupului colorat în alb și negru, capul mare cu rît alungit și urechi mici.

Hampshire se crește în rasă pură și se utilizează ca vier în încrucișarea trimestrială. Scroafele fată în medie 9 purceluși, iar vîrsta primei fătări este la 370 de zile (peste 1 an). Vierușii ajung la greutatea de 92 kg în aproximativ 181 de zile, astfel că ating 100 kg la 196 de zile.

Stratul mediu de slănină este de 12 mm.

Principalul dezavantaj al acestei rase este că purceii suportă greu stresul la înţărcare, sînt sensibili la condiţiile de hrănire şi întreţinere, au viteza de creştere în perioada de tineret mai scăzută decît rasele materne şi un procent mai mare de pierderi. De asemenea, animalele adulte sînt foarte fricoase, iar situațiile stresante pot cauza pierderi în greutatea sau creșterea lentă în înălțime.

După cum vedem, atenția acordată creșterii porcului peste tot în Europa, dar și în țara noastră în ultimele decenii, poate fi acordată de fucționarii Uniunii Europene și tradițiilor locale din acest colț european.

Am spune noi, chiar o foarte mare atenție !

În Europa, sărbătorile, tradițiile și obiceiurile trebuie să facă parte din patrimoniul nostru cultural comun.

Acestea ne unesc peste granițe, structurîndu’ne anotimpurile și viețile, adesea reflectînd teme legate de istorie, identitate, religie și natură, aspecte care trebuiesc cu sfințenie păstrate așa cum sînt sau cum evoluează firesc.

Cei care au tendințe de a interveni cu brutalitate printre aceste sensibilități își pot controla refulările și în moduri cu mult mai constructive.

Resurse: Ivan Evseev, Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale, Timișoara, Editura Amarcord, 1994, p. 412; agrointel.ro, adevărul.ro

Citiți și: ROMÂNIA VA DEVANSA ITALIA ȘI SPANIA, ȘI VA AJUNGE FRANȚA ȘI ANGLIA DIN URMĂ

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgi i‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA‬

GEȚII SAU FALSA LOR IDENTITATE DE ”GOȚI”

123789164_2831933560352533_3696916312756130241_n

Dacă vom citi cîteva texte germane vom afla cu stupoare că toți regii geți precum Droiomihto (Dromihete), Boero Biseto (Burebista), Daci Balo (Decebal) și alții au fost de fapt ”regi goți” – ”Gothen Konig”.

Continuăm să atragem atenția asupra gafelor sau a falsurilor din istoria scrisă.

Există o controversă artificială introdusă în istoria scrisă legată de numele geților de după anii 200-220 d.Hr., cînd geții au fost împărțiți în vizigeți (geții de vest) și ostrogeți (geții de est), cei care au fondat mai tîrziu state succesive puternice în Europa și mai cu seamă în Imperiul Roman, în peninsula Italică și în peninsula Iberică, iar un alt trib de geți, numiți ”vandali” care alături de alani au creat un regat în Nordul Africii, Sardinia și Corsica.

Istoricii de carton se referă la acest fals introdus în textele istorice ca cea mai des intîlnită ”confuzie” dintre geți și goți, cînd afirmă ei, multe dintre faptele geților sînt atribuite fictivilor ”goți”, datorită ”nesiguranței” istoriilor lui Iordanes.

Screenshot 2015-02-03 11.17.53

De asemenea, Deceneu este confiscat de istorici germani

Cu toate acestea, nimeni nu a demonstrat vreodată că această confuzie dintre ”goți” și geți este reală.
Datorită acestor ”confuzii” inventate, faptele geților, dar mai ales întreaga istorie a geților a pătruns în cărțile de istorie ale unor popoare germanice.

Principala sursă scrisă, dar singura care atestă teoria migrației de la Vistula la Marea Neagră, pentru istoria timpurie a așa-zis ”goților” este ”Getica” și nu ”Gothica”, cum ar fi trebuit în cazul în care ”Goții” chiar ar fi existat, din ”Getica – De origine actibusque getarum”, de Iordanes (terminată în 551), un rezumat al unei istorii a geților în 12 volume scrisă în Italia de Cassiodorus, astăzi pierdută.

Unii autori au presupus că Iordanes nu ar fi avut la dispoziție respectiva lucrare pentru a o consulta, și au tratat lucrarea cu circumspecție.

Cassiodorus era un oficial important al Împăratului Get Teodoric cel Mare, care, se pare că ar fi ascultat unele ”cîntece gotice” (carmina prisca) care vorbeau despre originile lor tradiționale. Studii recente pun serios la îndoială acest fapt.

Un scop al scrierilor lui Cassiodorus ar fi fost să dea un trecut glorios clasei conducătoare ”gotice” – ca replică trecutului familiilor senatoriale romane.

Screenshot 2015-02-03 11.19.50

La fel, Boero Biseto (Burebista)

Iordanes identifică pe drept ”goții” cu geții, după mărturia lui Orosius Paulus.

Mai mulți istorici, între care Peter Heather și Michael Kulikowski, au afirmat că „Getica” prezintă o genealogie fictivă a lui Teodoric și o istorie ficțională a ”goților” din motive de propagandă, și pun sub semnul întrebării originea lor scandinavă, presupusele dinastii regale și presupusul regat al lui Ermaneric din secolul al IV-lea.

Există foarte mulți cronicari care nu fac greșeala să’i considere pe așa-zișii ”goți” altceva decît anticii geți vorbind deschis despre identitatea fără echivoc dintre geți și ”goți”.

Numărul cronicilor în care se scrie că goţii nu sînt decît un nume pentru geţi este foarte mare.

Chiar numărul cronicilor publicate care fac această menţiune este considerabil. Desigur şi din acestea, ca din toate cronicile antichităţii şi Evului Mediu, o mare parte s’au pierdut.

În cele de mai jos vom spicui o parte din acestea, fără o ordine cronologică.

”Scyţii de dincolo de Istru pe care cei vechi îi numeau geţi, iar cei de acum îi numesc goţi …”

”Ulfila a fost hirotonit episcop al creştinilor din Țara Getică” (Istoria eclesiastică), Philostorgius (368 – 425)

Claudius Claudianus scrie de peste 50 de ori ”getic”, ”cetele getice”, ”cetele blonde ale geţilor” şi o singură dată ”gotic”, în titlu, pe care l’a considerat un alt nume, dar fără semnificaţie proprie.” Claudius Claudianus (Panegiric, 395, ”Împotriva lui Rufinus”, 396 şi De bello Gothico, 402)

Împăratul Iulian – Apostatul (331 – 363), în Cezarii după ce’l pune pe Traian, căruia îi plăcea să cam bea, ceea ce îi slăbea uneori puterea de înţelegere, să se laude: singur am cutezat să merg împotriva neamurilor care locuiesc dincolo de Istru şi am nimicit (??????) neamul geţilor, care au fost mai războinici decît oricare dintre oamenii ce au trăit cîndva – şi aceasta nu numai datorită tăriei trupului lor, dar şi pentru că îi convinsese să fie astfel slăvitul lor Zamolxio. Crezînd că nu mor, că doar îşi schimbă locuinţa, ei sînt mai porniţi pe lupte decît ar fi înclinaţi să întreprindă o călătorie.

Screenshot 2015-02-03 11.09.36

Zamolxio este, de asemenea, confiscat de istorici germani

În elogiul împăratului Constantius, Constantin II (337 – 340), învingînd cu armele pe geţi, ne’a făcut rost de o pace trainică…

Ausonius, aproximativ 310 – aprox. 395, într’o epigramă îl roagă pe împăratul Gratian (367 – 383) să’l oprească pe geticul Marte şi scrie despre geţi unde istoricii s’ar fi aşteptat să scrie ”goţi”.

Prudentius (348 – 405) în Divinitatea lui Hristos, de asemenea nu’i ascultă pe istoricii moderni şi scrie geţi unde aceştia ar fi aşteptat goţi, iar pe Alaric îl numeşte Tiranul Get.

Hieronymus (345 – 420) scrie că există autoritate (îndreptăţire) pentru a’i numi pe ”goţi” geţi (22, p. 37).
În aceste enunţuri se vădeşte că nu’i vorba de nici o confuzie, ci de discernămînt, de reprezentare corectă a realităţii etnice a strămoșilor noștri care au scris pagini groase de istorie în Europa.

În altă parte Hieronymus scrie:

”Et certe Gothos omnes retro eruditi magis Getas quam Gog et Magog appellare consueverunt”/
”Şi în mod cert toţi învăţaţii din trecut au folosit … pentru goţi, numele get, decît Gog şi Magog.”

Ni se explică, deci, că toţi învăţaţii din trecut, indiferent dacă scrierile lor au ajuns sau nu pînă la noi, foloseau pentru goţi numele geţilor, în baza realităţii etnice pe care o cunoşteau foarte bine. Ei trăiau încă în perioada tulbure a conflictelor a marilor imperii ale timpului Geția (Terra Getarum) și Imperiul roman.

Eugeniu de Toledo, în Carmina XXXIX

”Hexastichus de inventoribus litterarum 6: Gulfila (sic) promsit Getarum quas videmus ultima (sc litteras)”/
”În şase versuri despre inventatorii literelor: Wulfila a dat la iveală ultimele (litere) pe care le vedem, ale geţilor” (25, p. 165).

Carol Lundius, în Zamolxio, primus Getarum legislator, Uppsala, 1687 scrie la pag. 3

”Nempe unam eandemque Gentem Getas et Gothas fuisse” /

”Fără îndoială Geţii şi Goţii au fost una şi aceeaşi naţiune.”

În acest volum această idee este reluată încă de cîteva ori, la ea subscriind cei mai importanţi oameni de cultură ai momentului: Strălucitul Messenius, Boxhorn, Loccen, Sheringham, Hachenberg şi alţii.

Johann Filstich, în Încercare de istorie rumînească, E.Ş.E., 1979, p. 33, scrie:

Istoricii se ceartă straşnic pentru a hotărî dacă geţii, ”dacii” (altă invenție despre geți) şi ”goţii” sînt un singur popor cu mai multe nume, au ba.

Dintre cei noi arată aceasta Lorenz Toppeltinus, Martin Schmeitzel, cel din urmă încercînd să lămurească acest lucru îndoielnic în Istoria sa scrisă de mînă prin următoarele temeiuri:
(1) Mărturia celor mai vechi scriitori
(2) Întîmplările cele petrecute la fel
(3) Potrivirea felului de trai, a obiceiurilor, a limbii şi a locuitorilor ţării

Se adaugă că nici de unde se trage numele de ”got” nu este limpede (sublinierile noastre).

J. Filstich adaugă:

**Philipp Cluverius (Klüver, 1580 – 1623) în cartea a treia a cărţii sale Germaniae antiquae libri III spune că au greşit cei care au amestecat geţii cu ”goţii”.

Cum ar fi putut spune altfel cînd el, dar şi alţii, după cum am dovedit, sperăm, şi’au pus toată speranţa într’un semn de întrebare:

Există goţi independent de geţi şi ar putea ei să le aducă o oarecare identitate?

Bossuet (Discours sur l’histoire universelle, Hachette, 1883):

”Les Goths, autrefois appelés les Getes” (p. 97).

Quicherat (Thesaurus poeticus linguae latinae, Hachette, 1899, p. 469):

”Getes, nation scythique établie sur le Danube; postérieurement les Goths.”

Eusebiu din Caesarea (260 – 340) în Constantin către sacra adunare:

”Te întreb pe tine Decius… cînd ai căzut cu toată oştirea pe cîmpiile scytice, conducînd mult lăudatele trupe ale romanilor ca să lupte împotriva geţilor, în bătaie de joc.”

André Thévet (1502 – 1590), călugăr franciscan, în Cosmographie Universelle, cap. De la Valachie, Transylvanie, Bulgarie et Servie scrie:

”Originea poporului acestei ţări în întregime, aşa cum susţin cei mai mulţi, vine de la geţi, numiţi astfel de romani, pe care noi de atunci i’am numit goţi.”

Leibniz, Collectanea etymologica, Hanovra, 1717:

”Cimmerios & Cimbros, Getas & Gothos, Sacas & Saxones, Dahas & Dacos eosdem aut cognatos esse, solis nominibus non temere crediderim” (p.73)

Screenshot 2015-02-03 11.59.58

Scyții, Cimerienii, Massa-Geții, Samo-Geții, Tirsa-Geții (Agatîrșii), Ostro-Geții și Vizi-Geții, erau de’un neam

Există o practică în istoriografie ca să fie botezate neamurile vechi pentru a li se pierde urma. Nu este prima oară cînd se face paralela între așa-zișii ”daci” cu dahii de la Marea Caspică, cărora elenii totuși le spuneau ”davos”.

Citiți și: ”DACO-TRACIZAREA” GEȚILOR

Paulo Orosius (spre sfîrşitul sec. IV- sec. V) a scris o Istorie împotriva păgînilor din care s’a inspirat Bossuet:

Getae illi qui et nunc Gothi, (I, 16, 2).

”Geţii aceia care acum sînt numiţi goţi”

Bonaventura Vulcanius, scrie la 1597 o carte cu titlul:

”De Literis et Lingua GETARUM sive Gothorum.”

Această carte conţine multe aspecte interesante, dar spaţiul nu ne îngăduie să le prezentăm. Ele sînt traduse şi au fost publicate bilingv latină / rumînă în “Getica” nr. 5-6 de Gabriel Gheorghe.

Citiți și: GEȚII SAU GOȚII AU FOST UNA ȘI ACEEAȘI NAȚIUNE

Nicolao Petreio într’o carte, tipărită la 1695, care are ca obiect tocmai originea cimbrilor şi ”goţilor”, luîndu’şi în sprijin o serie de autori anteriori, scrie:

1. ”Că geţii au fost după aceea numiţi goţi nu este nici o îndoială.”
”Getas autem Gothos postea nominatos esse non dubium est” (p.78)

2. ”Care de la început au locuit aceeaşi regiune care acum se numeşte Valahia.”
”Walachia dicitur qui progressi tenuerunt eam regionem, quae nunc”

3. ”Geţii au fost mai apoi numiţi goţi”
”Et Philippus I Chron I dicit Getas postea Gothus nominates

4. ”Nu este nici un dubiu că goţii au fost numiţi după (numele) geţilor” (p.80)
”It. I. 2 A Gethis Gothes nominatos non dubium est” (p.80)

Arătări similare, sprijinite pe alţi autori, se găsesc pe mai multe pagini.

Procopius, în Despre războaie III 2, scrie:

2. ”Neamurile gotice erau şi sînt şi astăzi multe la număr … dar, dintre toate, cele mai mari şi mai vrednice de luat în seamă sînt goţii, vandalii, vizigoţii şi gepizii. Altădată li se spunea sarmaţi şi melanhleni, iar unii îi numeau neamuri getice.”

3. ”Toţi aceştia se deosebeau între ei prin nume (!!), după cum am mai spus, dar încolo sînt în toate la fel.”
4. ”Toţi sînt albi la trup şi cu părul blond, înalţi de statură, frumoşi la chip şi folosesc aceleaşi legi.”
5. ”Toţi sînt de credinţa lui Arius şi au o singur limbă, numită gotica”

Înainte de a apărea numele de ”got”, cum se numea oare? Nu cumva limba getică? (sublinierile ne aparţin)

6. ”Acest neam locuia în vechime dincolo de fluviul Istru”

Noi credem că indiferent de numele inventate în textele istoriei scrise la obîrşie toate triburile se trag dintr’un singur neam, iar mai tîrziu s’au deosebit după numele şefilor care i’au condus.

Genetica modernă a demonstrat că toate aceste triburi au avut haplogrupul R1 care a aparținut Geților Antici, și peste 33 % dintre rumîni îl poartă și azi deci se confirmă că vorbele amestecate, ”cîrtițele” și falsurile intenționate de prin textele istorice nu au reușit să creeze în realitate nici o CONFUZIE:

”Goții” erau geții, strămoșii noștri, dar și ai europenilor care’și caută obîrșiile reale !

Geții au dat naștere tuturor națiunilor europene.

Și cu toate acestea mulți rumîni în naivitatea lor mai cred aceste gogorițe despre ”goți” sau ”daci”!!!

Deși, nici un izvor antic nu califică aceste populaţii, ”goţi”, ”vandali”, ”gepizi”, ”longobarzi” etc. – ca germanice, în sensul antic sau modern al termenului. Urmând procedeul literar – etnografic curent în epocă de utilizare a numelor arhaice, antichizante, autorii îi identifică constant ca scyţi sau geţi, vechi prototipuri ale barbarilor nord-pontici şi nord-dunăreni.

Isidor din Sevilla nu menţionează originea goţilor din Scandza aducînd astfel dovada că Iordanes sau Cassiodorus au inventat această parte a poveştii. Isidor enumeră trei ipoteze ale originii ”goţilor” (Isid. Hist. Goth. 66-70) – două de inspiraţie clasică (sînt scyţi sau geţi) şi una de inspiraţie biblică (goţii se trag din Magog, fiul lui Iaphet, conducătorul poporului barbar închis, conform legendei, de Alexandru Macedon dincolo de Porţile Caspiene).

Înainte de secolul al VIII-lea d.Hr., de Renaşterea Carolingiană, nu exista conştiinţa înrudirii dialectelor germanice şi doar lingvistica comparată a epocii moderne a stabilit faptul că limba gotică este înrudită cu dialectele teutonice. Pentru a vedea cînd aceşti ”scyţi / geţi / goţi” au devenit germanici trebuie urmărită mitologia istorizată medievală care i’a transformat pe geţi în poporul mitic al geaţilor lui Beowulf şi pe goţi în strămoşii spaniolilor, suedezilor sau ai saşilor (saxonilor).

În imaginile prezentate avem dovada că Regii Geților cum a fost și Zamolxio, Burebista, Dromihete, Decebal, și alții au fost confiscați de istoria germanilor, chipurile regii geților ar fi fost regi ”GOȚI” – ”Gothen Konig”…

De aceea, noi considerăm că principalii vinovați și bineînțeles BENEFICIARI ai acestei ”CONFUZII” SÎNT NEMȚII, susținuți în planul doi de latinopații autohtoni care minimalizează componenta getică a istoriei noastre prin ”uciderea” prin fals și uz de fals, în continuare a geților.

Oare nu le’ar fi mai simplu germanilor și latinopaților să afirme deschis că sînt și ei urmașii geților, așa cum sînt mai toți europenii, decît să umble cu cioara vopsită?

Screenshot 2015-02-03 10.55.14

Citiți și:  CELȚII DIN GEȚIA LUI BUREBISTA, CERTITUDINI ȘI CONTRADICȚII

sau:   IMPERIUL GETIC AL LUI TEODORIC, REGELE POPORULUI GETIC

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA‬

LIMBA GETICĂ, IZVORUL VORBIRII EUROPENE NU A DISPĂRUT

Oamenii pămîntului își spuneau geți. Dacă celor mai vechi oameni li se spuneau geți, și așa cum a rămas un dat al omenirii, ca de la etnia lor să li se împrumute numele și limbii ce o vorbeau, înseamnă că limba pămîntenilor europeni se numea limba getică.

Curios, însă este că acesteia, lumea ”științificilor” se ferește să’i spună pe numele originar cu o teamă aproape de neînțeles. Ori, poate există un interes ascuns.

”Limba noastră’i graiul pîinii, / Cînd de vînt se mişcă vara/

În rostirea ei bătrînii / Cu sudori sfinţit’au ţara…”

Limba, spunea Părintele-poet Alexei Mateevici creşte din sine, se înnoieşte din sine pe temeliile bătrîne, nu are nevoie de ajutor străin. (Antonie Plămădeală, Basarabia, Sibiu, 2003, p.25).

Despre vechimea ancestrală a Familiei Patriarhale a Omenirii, respectiv a Neamului Pelasgo-Getic şi limba sa proto-pelasgo-getică s’a vorbit şi se vorbeşte, s’a scris şi se va scrie mult pro sau contra.

S’a scris în vechime adevărul istoric străvechi de către Părinţii Istoriei, de către marii bărbaţi politici sau religioşi ai antichităţii care făceau parte din marea familie pelasgo-getică şi slujeau adevărului divin dar şi istoriei neamului şi lumii totodată.

”Păziţi’vă limba mai mult decît lumina ochilor” (Sf. Ioan Gură de Aur)

”Originea limbii rumîne se află în inteligenţa rumînilor strămoşi, oamenii rîurilor cu maluri fertile, din bazinul Dunării de Jos, autori ai primului neolitic european, în Rumînia, inima vechii civilizaţii europene, în urmă cu 8-10 mii de ani”, Lucian Cueşdean.

Graiul ţăranului pămîntean este limba Vechii Europe, pentru că se poate dovedi cert că nici o altă limbă europeană nu are atîtea onomatopee autentice şi pentru că nici o altă limbă europeană nu are atîtea cuvinte compuse direct cu o onomatopee autentică precum limba rumînă.

Simbolurile păstrate de autenticul mediu rural rumînesc, motivele aflate pe hainele de sărbătoare transmise de mame fiicelor, spre aleasă nemurire sau pe scoarţe, de taţi fiilor pe porţi sau în dantelăria prispelor sau a catapetasmei Sfîntului Altar etc. sînt prezente în toate teritoriile locuite de pelasgo-geţi.

Mai tîrziu, odată apăruţi, unii cavaleri aşezaţi la ”Masa rotundă” şi’au propus falsificarea şi furtul dovezilor cu privire la vechimea limbii şi a naţiunii noastre ancestrale.

Arhitecţii şi constructorii liberi care se străduiesc să ridice o lume aservită doar intereselor lor de grup au dorit să îngroape adevărul existenţei celui mai de preţ tezaur al etniei noastre ancestrale, inventînd axioma indo-europeană şi a puiului ei mai tînăr, ”romanizarea”.

Dar, cum adevărul prăvăleşte piatra de pe mormînt, înviază şi se înalţă, aşa s’a întîmplat şi cu istoria neamului şi a limbii noastre, care a plămădit și educat marii fii ai Carpaților, cei care au realizat și unitatea de neam, fiii şi părinţii deopotrivă, şi a înviat neîncetat prin oamenii cu demnitate şi în egală măsură cu autoritate în cercetarea ştiinţifică, fie din sînul naţiei, fie din emigrația ei continentală.

Hora, dansul magic ce a învins timpul alături de străbunii noştri, este atestată arheologic de 5000 de ani, ritualul prinderii în dans avînd ecou în sufletul naţiei nostre mai presus de puterea de a explica a multora dintre noi.

Emoţionantul simbol care vesteşte primăvara, Mărţişorul doar geto-rumînesc, este atestat tot arheologic cu o vechime de 9.000 de ani, la Schela Cladovei, pe Dunăre.

De ce astăzi se ignoră un adevăr atît de simplu născut din certitudinea că acest neam a construit bordeie de lut timp de 20.000 de ani, pe toată întinderea teritoriului locuit neîntrerupt de el, dovedind’o și azi în cel mai mici cătune unde nu a pătruns ”civilizația” cavalerilor adepți ai oțel-betonului și sticlei.

Poporul geto-rumîn descendent din ancestralul neam pelasgo-scyto-get s’a format cu multe secole înainte de anul fatidic 106. d.Hr. Mitogeneza unui popor este un proces continuu de evoluţie spirituală a neamului său.

Străbunii nu aveau nevoie să ”împrumute” de la cineva cuvinte, singura sursă real folosită a fost mediul natural în care trăiau, graiul lor dezvoltîndu’se natural, având tot ce le trebuia în propriul grai, de o mare complexitate şi bogăţie, dezvoltat continuu deoarece fiind o populaţie sedentară procesul de formare a limbii vorbite a fost unitar şi armonios.

Graiul strămoşilor noştri există intrinsec, se defineşte pe sine însuşi prin propriile sale cuvinte şi se poate dovedi că nu a fost nevoie să se apeleze, ca în cazul limbilor moderne, la cuvinte din alte limbi sau dialecte pentru a’şi explica elementele intime.

Limba vorbită de geto-rumîni îndeplineşte cumulativ cele două caracteristici necesare dovedirii faptului că este o limbă naturală, lipsa ”împrumuturilor” şi existenţa radicalilor proprii.

Prin radical propriu se înţelege o rădăcină de cuvânt, un element primordial de la care s’a plecat în formarea cuvintelor compuse. Aceste rădăcini pot fi numite şi morfeme, iar primele morfeme, după Lucian Cueşdean, au fost chiar sunetele din natură, onomatopeele.

Derivarea din onomatopee este rar întîlnită în alte limbi, acolo este o excepţie, pe cînd în graiul rumînesc ”compunerea onomatopeică este aproape o regulă”, iar fără î nu pot fi redate autentic sunetele din natură.

Multe din cuvintele alcătuite cu ajutorul radicalilor sau a rădăcinilor de cuvinte sunt cuvinte imagine, metafore, care lămuresc prin ele momentul intrării în limba vorbită încă de rumîni.

Astfel, o vijelie este este o furtună care face vîj şi este produsă de Elie sau Ilie, un ste-jar este un lemn de esenţă tare, căruia îi stă jar-ul mai mult timp (arderea sa este mai domoală), o săgeată sau o pasăre face zbîrr în zb-or, o vie-spe este o spe-rietoare vie, o lin-gură trebuie dusă lin la gură, altfel se poate vărsa conţinutul.

În sanscrită, limbă moartă cu cîteva sute de ani înainte de întemeierea Romei aflăm, printre multe alte cuvinte şi următoarele cuvinte păstrate în rumînă identice: acasha (acasă), lup (lup), Om (om), vrate (frate), lamba (limba), navasti (nevastă), luptă (luptă), prans (prânz), dzambaiami (a zâmbi), dusman (duşman), crapaiami (a crăpa), naiba (naiba) şi nu în ultimul rînd, apu (apa), şi multe altele.

Şi cu toate acestea despre aceste cuvinte, (acasă, apă, lup, om, frate, limbă, luptă, a crăpa şi prînz) aflăm de la cavalerii falsului cu semnătură ”științifică” că au etimon latin, etimon slav (nevastă),  bulgar (a zîmbi), turc (duşman), doar pentru că mai au și alții în vorbire cuvintele noastre, iar naiba se recunoaşte că nu se ştie cine l’a invocat prima dată, având etimon necunoscut.

Logica elementară ar fi trebuit să conducă la concluzia că aceste cuvinte nu aveau cum să intre în limba rumînă din latină, slavă, bulgară, turcă, existenţa lor identică în sanscrită dovedind evident faptul că originea a fost comună cu geto-rumîna vorbită astăzi, preluarea lor fiind în fapt inversă, de la pelasgo-geți în cadrul marii familii pelasgo-getice europene care s’a extins în urma marilor migrații, dar și a suprapopulării continentului.

Existenţa neîncetată a neamului nostru, pelasgo-getic care a rămas cunoscut ca fiind rumînesc în zilele noastre printr’un joc al sorții sau al unor interese de castă, păstrător al limbii Vechii Europe şi al unor tradiţii şi obiceiuri ce se pierd în aura mileniilor de dăinuire, o regăsim în nenumărate scrieri ale timpurilor apuse.

Răspunsul la întrebarea ce aduce mereu în discuţie lipsa izvoarelor scrise ale acestui neam, astăzi este pe cât de cunoscut de marea parte a rumînilor pe atît de ascuns de mereu aceeaşi cavaleri ai minciunii și ”iubitori” de neam.

Distruge’i unui neam izvoarele scrise şi roagă’te la Bunul Dumnezeu să’l pedepsească cu uitarea Limbii sale!

Doar la rumîni mama este numită şi ”Micul Dumnezeu”, poate tocmai pentru faptul că aceasta a reuşit să păstreze şi să transmită timp de milenii pruncilor limba vorbită de neamul ce nu are o dată a creştinării sale.

Să ne amintim, chiar şi doar printr’o aplecare fragmentară asupra izvoarelor, cei care au lăsat mărturie că lumea modernă îşi are temelia aici, în spaţiul carpato-pontic nu sunt puţini.

Mulţi dintre editori acolo unde apar cuvinte getice deosebite morfologic de cele latine în diferitele lucrări, le consemnează ca presupuse erori ale caligrafilor, care de altfel sunt realităţi lingvistice orientale.

Micile deosebiri gramaticale nu şterg marea asemănare a limbii getice de cea latină. De o parte şi de alta a Dunării, pe o întindere mare de pămînt se vorbeşte de zece milenii rumîneşte şi ”filologii” şi ”istoricii” romanizaţi orbecăiesc în ”latinitatea” lor.

Hesiod (sec. VIII-VII î.Hr.) în Theogonia sa (genealogia zeilor) vorbeşte despre regina geților Hestia, întemeietoarea dinastiei matriarhale, zeificată după moarte prin cultul focului sau al soarelui şi despre faptul că întreg spaţiul euro-afro-asiatic în care trăia aparţinea imperiului getic şi limbii sale.

Marele fluviu spune poetul este Istru care curge frumos, iar faimoasa cetate a culturii Histria a încununat cele două nume celebre: Hestia şi Istru.  Garda militară a Reginei Hestia şi armata regatului ei erau compuse din temerarele şi neînvinsele amazoane.

Ion Miclea şi Radu Florescu aduc în lumină perlele artei protostrăbune, descoperind celebrele figurine feminine cu trăsături portretistice stilizate cu sugestii de costum. (Preistoria Daciei, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1980).

Prin cultul lor, fecioarele-proorociţe oficiau în altarul înţelepciunii viitorul primit prin inspiraţie dumnezeiască şi întreţineau un foc material permanent, simbolizând lumina tainelor primite.

Sibylla Erythrea reprezentantă a înţelepciunii şi religiunii hiperboreilor / pelasgilor din nordul Istrului sublinia în oracolelele sale: Oamenii din Elada mă numesc o femeie din altă ţară. (N. Densuşianu, Dacia preistorică, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1986, p. 196-203).

De la triburile primitive la neam în perioada de început a neamului pelasgo-getic, în timpurile primitive, tatuajul era un semn pe piele prin care se diferențiau clanurile, triburile, straturile sociale incipiente si originile neamului respectiv.

În acest ultim semn, ele erau realizate în cadrul unor ceremonii de inițiere (sexuală, maritală, războinică), pentru protecția totemică în special.

Ca și la triburile autohtone amerindiene, tatuajul reprezenta, în majoritatea cazurilor, atît semnul concret al totemului cît și semnul tolemului sacralizat. Cu timpul, tatuajul a căpătat rolul de simbol al integrării și identificării cu tribul sau clanul în care era făcut.

Prin scrierea criptică, adică ideogramele de pe piele, individul devenea parte a grupului social cu sentimentul de apartenență la acea anumită celulă.

Totuși, aceste semne și’au păstrat pentru mult timp și rolul protector, sacru.

Unele simboluri aveau semnificația de protecție împotriva duhurilor rele, cazuri în care grafia tatuajelor reda stilizat scene sau personaje mitologice sau magice cu un anumit rang, privilegiu sau putere sacră.

Narcis Zărnescu ne lasă mărturie cercetările sale în legătură cu fascinanta eră milenară a matriarhatului: Figurinele de lut modelate de strămoşii noştri acum peste 8000 de ani î.Hr. (a căror stranie asemănare cu cele descoperite în culturile mesopotamiene Hassuna Samarra nu a scăpat specialiştilor), judecînd după Templul descoperit la Crăscioarele în apropierea Dunării şi datat circa 5000 de ani î.Hr., ca şi Tăbliţele de la Tărtăria, faza timpurie a civilizaţiei Turdaş-Vinca, sfîrşitul mileniului al VI-lea î.Hr., sau după sutele de vase miniaturale acoperite cu semne liniare, ale unei scrieri mai vechi cu aproximativ 2000 de ani decît cea sumeriană, judecînd aşadar, numai după aceste cîteva ”probe” imposibil de falsificat, greu de trecut sub regimul tăcerii,  marea istorie a lumii îşi are una dintre origini şi în spaţiul carpato-danubiano-pontic. (Acolo unde începe istoria, în rev. Pentru Patrie, 1989, IV, p.28-29).

În sprijinul atestării erei matriarhale pe Terra subscriu şi figurinele feminine descoperite în Arealul caucazian (Vezi Arta preistorică şi antică din regiunea Caucaziană, p. 200-203), precum şi cele de la Libcova, descoperite de arheologul Eugen Comşa. (Diac. P. David, rev. Mitropolia Olteniei, 1973, p.3-4, 251)

Hecateu, menţionează în fragmentul 352 că: Amazoanele vorbeau limba getică.

Vasile Pîrvan, referindu’se şi el la timpul matriarhatului foarte bine conturat şi organizat statal, afirma că: divinitatea feminină getică adorată şi ca Hestia – Marea Zeiţă a pămîntului roditor şi hrănitor, exista în Geția. (Getica, p.164)

Regina geţilor Hestia /Vesta a fondat un stat bine centralizat şi organizat ca Regat-feminin, în Vatra căruia a instituit Cultul focului sacru, atribuindu’l în primul rînd cinstirii Creatorului şi apoi înţelepciunii divine a Fecioarelor-hiperboreene, Profetesele /Sibiyllele ori Fecioarele Vestale, numite aşa după regina lor.

Diodor din Sicilia – Getul (80-21 î.Hr), a scris Biblioteca istorică în 40 de cărţi) menţionează că: la aşa numiţii Geţi, care se cred nemuritori, Zamolxio susţinea că el a intrat în legătură cu Zeiţa Hestia, de la care a primit Legile Frumoase.

Socrate şi Platon comentează Bellanginele lui Zamolxio şi constată că: epodele sînt vorbele frumoase care fac să se nască în sufletele oamenilor înţelepciunea. (Fontes, I, p. 101).

Mihail Eminescu se referă la Legile Frumoase şi le identifică cu: legea ospitalităţii, cu legea îndatoririlor fiecărui membru al comunităţii, legea omeniei, localizate în obiceiul pămîntului, cunoscut de vecini ca ius valachicum sau legea strămoşilor dătători de legi şi datini. (Opere, IV, Ed. Academiei, Bucureşti, 1985).

J.F. Neigebaur afirmă că în anul 87 sub regele geților-Burebista, Deceneus introduce scrisul, artele şi ştiinţele în Bellanginele. (Beschreihing der Moldau unde Walachei- ”Cronologie”, Breslau, Joh. Urban Kern, 1859, p.1).

Mircea Muşat, comentînd textul lui Neigebaur, cu privire la Legile frumoase, consemnează că erau cu mult mai vechi. (Izvoare şi mărturii străine despre strămoşii poporului rumîn. Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1980, p. 88).

Tacit ne dezvăluie că: Romanii sînt compilatorii acestor legi. Cele XII Tabule Romane, despre care vorbesc cei vechi. (Tacit, Ann., 27; Servius-Aen. VII-675); Maria Ciornei, Dacia magazin, nr. 33, Iunie, 2006).

Radu Stan Carpianu relatează că la jumătatea veacului VI d. Hr. Leges Belagines –vechea Colecţie de legi a Geției era în plină vigoare, dar botezate sub numele de Lex antiqua Valachorum, destul de active pînă foarte tîrziu în documentele istorice ale Transilvaniei, Ungariei, Poloniei, Ţării Rumîneşti şi Moldovei.

Limba pe care o vorbesc rumînii pînă astăzi, este o limbă latină, însă ea ne provine moştenire nu de la romani, ci de la geți. În 1986, el îşi întăreşte afirmaţia citîndu’l şi pe lingvistul suedez Ekstrom Par Olof: Limba rumînă este o limbă cheie, care a influenţat în mare parte toate limbile Europei. (Enigma insulei, p. 71, 126, 214).

Zamolxio, care a trăit cu 1.300 de ani î.Hr. era un renumit medic, profet şi rege, zeificat ca şi străbuna sa Hestia. El fondează o mare Şcoală Superioară a spiritualităţii getice şi devine primul legiuitor al lumii vechi, instituind şi cultul monoteist al monahismului precreştin. Universitatea lui Zamolxio era condusă de marii Preoţi, care se numeau zalmoxa / salmoxa. Zal /Sal = Preot; moxa=mare.

Să ne oprim atenţia asupra cîtorva expresii-definiţii ale lui Zamolxio, care au constituit preceptele, normele moral-religioase în Constituţia zamolxiană a Legilor Frumoase: Cauza este acel ceva din care se naşte ceva.

Cauza principală este cauza din care se nasc toate celelalte. Orice mişcare este izvor al acţiunii, chiar şi în cazul obiectelor neînsufleţite, atîta vreme cît, în diverse chipuri, prin calităţile şi efectele lor, contribuie hotărîtor la ideea de bine şi frumos a celor vii.

Orice este s’a întîmplat dintr’o cauză. Mintea omenească nu este în stare să înţeleagă ideea perfectă a Justiţiei Divine. După trecerea sufletului din această viaţă, vor fi date răsplăţi şi pedepse în modul cel mai corect.

Dumnezeu trebuie să fie cinstit, să I se aducă jertfe. Părinţii trebuie să fie respectaţi. Să duci o viaţă cinstită.

Să nu faci nimănui vreun rău. Să i se de’a fiecăruia ce i se cuvine de unde se trage numele de om. (Carolus Lundius, Zamolxio-Primul Legiuitor al Geţilor, Trad. Maria Crişan, Ed. Axa, Cap. IX, p. 179).

Jaques Matter aduce în discuţie Şcoala Superioară a lui Zamolxio, filosofia geţilor şi marii preoţi-Dascăli.

El presupune că Academia lui Zamolxio ar fi fost chiar celebrul Sanctuar de la Sarmisegetusa, lumina lumii vechi. El îl venerează şi pe învăţatul-pedagog Sfântul Clement Alexandrinul.

Vasile Stanciu şi Teodor Diaconu, în studiile publicate pornesc de la descoperirile publicate de V. Pîrvan, care includ cele două statuete din bronz şi inscripţia de la Histria, oprindu’se la statueta de la Curtea de Argeş cu scrierea hieroglifică, care stabileşte existenţa primului rege din Nordul Istrului, Uranus.

De pe statueta din bronz de la Curtea de Argeş se descifrează fragmente din cultul lui Osiris: cuvintele lui Osiris de iubire.

Domn al celor două pămînturi!

Logosului divin I se atribuiau 42 de cărţi sapienţiale care au pus baza hermeneuticii-ştiinţa interpretării textelor vechi. Se specifică numele Letei-mama mitică a lui Apolo, care a ars Vedele, cărţile din limba adamică: la Arnota, alte nume: Lela, Tit (Argeș), Set, Abel etc.

Pe statueta de la Adam Clisi, care înfăţişează primul sacerdot al Europei, regele-preot descifrează scrierea de pe Epitrahil, confirmînd faptul că scrierea pictografică îşi are leagănul în Geția.

Această scriere reprezintă unul din primele documente ce pun în lumină adevărul că pe Valea Dunării, în spaţiul dintre Carpaţi, Dunăre şi Balcani, s’a vorbit o limbă proto-getică, o proto-latină din care s’a desprins apoi şi latina italică şi confirmă autohtonia şi continuitatea poporului geto-rumîn pe aceste meleaguri.

Un prim text al descifrării sună astfel:

– Asta este OM Ikaron, născut alb, mag Adam: pe paradise spus PUER Atma-omul Niag (Agni); îi ram Cogaion, M., sau

– Sens Soma ma-sa DM datam prima’n Amangia.

Numele Hamangia implică istoric cîteva consideraţii esenţiale: Încă din Paleoliticul mijlociu (100.000-40.000 î.Hr.) peşterile Cheia (La izvor) şi Tîrguşor (La Adam) din Dobrogea au fost locuite intens.

Autorii relevă faptul că: cultura Hamangia susţine polaritatea unităţii iniţiale a culturii şi civilizaţiei cu mult înainte de apariţia religiilor şi etniilor. (”Limba vorbită de Adam şi Eva” I, 1996, p.17)

D. Berciu aplecîndu’se şi el asupra genezei geto-rumîne scoate în relief evidenţa că: la noi neoliticul începe pe la 5500-2000 î.Hr., cînd comunităţile vorbeau o limbă pelasgo-europeană…

Problema continuităţii nu trebuie deci limitată numai la colonia Dacia romană. Se ştie că noua provincie imperială nu a cuprins întreaga vatră multimilenară a Geției lui Burebista sau a lui Decebal.

În afara hotarelor ei, au rămas geții liberi din Maramureş, Crişana, Moldova, Muntenia, Scyția, Sarmația (Sarmo-Geția), Germania etc. Ei au reprezentat Terra Getarum liberă şi au continuat să trăiască în formele de viaţă tradiţionale.

Pe cursul Nistrului superior se aflau geții costoboci, creatorii culturii numite Lipița, integrată şi ea în marea unitate etnoculturală getică. Mai la sud în Moldova de nord şi centrală, se aflau carpii, care pînă către mijlocul sec. III d. Hr. au fost în fruntea coaliţiilor antiromane, fie singuri, fie împreună cu aliaţii. Ei au creat o splendidă civilizaţie getică […]

Pînă nu de mult erau semnalate în judeţul Bihor, Satu Mare, Maramureş, Sălaj şi Arad, aproximativ 100 de aşezări ale geților liberi, exponenţi ai complexului Sîntana-Arad-Mediaşul Aurit. (”Zorile istoriei în Carpaţi şi la Dunăre”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, p.39; Continuitatea poporului român în vatra Geției străvechi în lumina descoperirilor arheologice, în Noi Tracii, 1981, Noiembrie, p.2)

Sanchoniathon identifică în Cosmogonia sa ca inventator al scrisului pe Taautus, din a XII-a generaţie de la Protogenus (primul om, Adam, pe care egiptenii îl numeau Thoor, alexandrienii Thoyth, iar grecii Hermes. Din Sydyc (Cel drept, fratele lui Misor, tatăl lui Vulcan, se trag dioscurii sau cabirii sau corybanţii sau samotracii. (Eusebiu de Cezareea, De Praeparatione Evangelica, III)

Valerius Flacus aminteşte de conflictul militar dintre geţi şi egiptenii lui Sesostris, care era încrustat pe porţile Templului de la curtea regelui Aetes din ţinutul hiperboreenilor /geţilor. (Poemul Argonautice)

Nicolae Densuşianu îl citează pe Pliniu (lib. VII, 3.3) care afirma că: seminţiile scyte, atît cele din Asia cît şi cele din Europa au purtat în vechime numele de abarimon, adică arimonii albi sau vechii aramei, arimini, arieni, arimi, rîmni, rimi, cei care alături de etruscii italici, vor înființa Ruma printr’unul din triburile fondatoare numit ramnes (rîmni) sau ramnenses (rîmnenii).

C. B. Ştefanovschi înţelege foarte limpede această afirmaţie majoră a lui Pliniu: Reiese că, în conformitate cu Plinius (23-79), poporul scyţilor, care trăia între teritoriul Geției Carpatice şi Munţii Urali, dar, şi pînă la poalele Caucazului, pînă la Massa-Geții de la Caspica, se identifică cu un singur nume: Aramei.

O informaţie identică vine şi de la Aristotel care face trimitere la ”originea tracă a scyto-arameilor”. (Din Arhivele Daciei, Cap. 9)

Arimii, vechii locuitori ai Geției se mai numeau rumoni sau rumuni. (N. Densuşianu, ”Dacia Preistorică”, vol II, p. 165)

Coroborînd descoperirile arheologice privind scrierea, de la cele mai vechi până la cele de la Tărtăria – Turdaş – Vincea, ajungem la concluzia că inventatorii scrisului au fost strămoşii noştri. Toth, Hermes, ori Sarmis sunt de fapt denumirile unuia şi aceluiaş Părinte al scrisului, din care se trag etnonimele unui aceluiaş neam arimii, aramanii-vorbitorii limbii sfinte aramaice vorbită de Mântuitorul omenirii Iisus Hristos.

Procopiu de Cezareea (sec. VI) consemnează modul de viaţă al unui trib getic: Acesta este modul de a trăi al locuitorilor Insulei Thula, care se deosebesc de multe alte naţiuni. Una din ele mult mai înfloritoare decât celelalte şi foarte numeroasă, este cea a Gautonilor care s’au aşezat lângă Herulii (popor scyt locuind în regiunea lacului Maeotis, Marea de Azov de azi) sosiţi acolo.

Aflăm întîia oară că Goţii sînt de fapt Geţii, Gautoi. La Procopius, Thula se afla la extremitatea Oceanului Septentrional (pro th Arktw ta eata), iar la Cicero, Thula era situată în zona Crivăţului, Scandia sau Scandinavia.

La origine s’a folosit cuvîntul Arkto, adică popor marţian. La Marte grecii spun Arh, la geto /goţi Ari; gr. Kottein /în loc de koptein = a despărţi; a ucide; a pustii prin sabie. În getică avem kotta, deci din ari+koto=arkto. (De Bell. Goth., lib.IV, cap.XX, p.m. 620)

Berger, în cunoscuta sa lucrare Histoire de l’ecriture, la p. 205, menţionează că: alfabetul a fost răspîndit sub forma şi sub numele aramilor, o populaţie pelasgă, numită şi arimi sau arimaspi.

Claudianus, în Panagericul despre consulatul VI al lui Honoriu (Praef. V, 18) numeşte ţara giganţilor in arime, similarul grecescului ein Arimois.

Tertulian aminteşte despre Cartea lui Enoh, tatăl lui Matusalem – prototipul Arhiereului lumii vechi prehristice, care a instituit şi rînduit slujirea Arhieriei, prefigurîndu’L pe Mîntuitorul Iisus Hristos-Arhiereul veşnic, salvată de la Potop de Noe, aminteşte de un nume, Sarmis, alături de Sarsan şi Zazas (nume armino-getice), care l’au înveşmîntat pe Matusalem şi i’au pus pe creştet o coroană strălucitoare.

Lucius Ampelius (sec. III d.Hr.) numeşte o serie de ramuri ale neamului pelasgo-arimin-getic: traci (geții din Tracia), daci (geții din Dacia Romană), scyţi, getuli, bessi, bitini, frigieni, capadocieni, sarmaţi, moesi, macedoneni, greci, ilyri, panoni, dalmaţi, alani, brahmani etc. (Liber Memorialis, Cap. VI)

Berosus consemna pe la anul 284 î.Hr. în opera sa Istorii, că: atît caldeenii cît şi scyţii descendeau din nemurile înfloritoare ale geților. (Augustin Deac, Dacia magazin, nr. 5, Iunie 2003)

Dexip scrie în Cronica sa universală pe la anul 260 d.Hr., că scyţii care se numeau şi goţi (geţi) au trecut în număr mare fluviul Istru, pe timpul lui Decius (249-251) şi au pustiit teritoriul stăpânit de romani. Desigur că în armatele ”goţilor” erau prinşi şi înrolaţi o bună parte din Scyţi şi din Geţi, şi acesta este motivul pentru care scyţii sînt ”numiţi goţi”,  după conducătorul lor. (Fontes, I, p. 732-735)

Cato Major (234-149 î.Hr), consemnează în lucrarea Origines, că: geţii aveau o scriere cu foarte mult timp înainte de fondarea Romei. (Maria Crişan, Geta-matcă a limbilor euro-asiatice, p.3)

Eusebiu de Cezareea, sec.IV.d. Hr. spune clar că: împăratul Decius a căzut în 251, conducînd mult lăudatele trupe ale romanilor ca să lupte împotriva geţilor.

N’a fost vorba deci de o ”golire a Daciei ocupate”, n’a fost vorba de renumita ”retragere aureliană”, ci pur şi simplu de o înfrîngere suferită de romani din partea geților liberi, ajutaţi şi de rudele lor din afară, altfel spus de o retragere, dar sîngeroasă, la 271 d.Hr.

Eutropius în anul 369 d. Hr. un veac mai tîrziu deci, consemnează că: Aurelian împăratul, după luptele cu Geţii a golit provincia Dacia (romană), iar romanii pe care i’a scos de pe ogoarele şi din oraşele Daciei i’a aşezat în partea de mijloc a Moesiei. (Fontes, I, p.561 /Gavrilă Copil, Pierit’au Dacii? Unde sînt Romanii din Dacia?…, în Noi Tracii, 1981, Noiembrie, p.2)

Afirmaţia lui Eutropius este categorică: pe romani (Aurelian) i’a scos de pe ogoarele şi din oraşele Daciei… Păi, cum rămîne cu arhi-vehiculata idee, teză, ipoteză, teorie că Dacia Romană a fost golită de întreaga populaţie băştinaşă la anul 271?!

Iordanes scria pe la anul 551 în opera sa Faptele Romanilor, astfel: Decius însuşi în timpul luptelor cu Geţii a murit de o moarte năprasnică împreună cu fiul său Abrittus… Împăratul Aurelian, rechemînd (îi absolvă pe împărat şi pe romani de ruşinea pricinuită de înfrîngere, n.a.) de acolo legiunile, le’a aşezat în Moesia şi acolo într’o parte a acesteia, a întemeiat Dacia Mediterranea şi Dacia Ripensis. (Fontes, II, P.39)

Istoricul Nicolae Densuşianu în Dacia preistorică face cel mai amplu studiu asupra Antichităţii şi descoperă izvoarele etnogenezei europene care ţîşnesc din Spaţiul Carpatic.

Citindu’l pe poetul Ovidiu, constată izbitoarea asemănare între limbile getică, sarmată şi latină, afirmînd că: Limba getică – latina vulgară a dat naştere limbilor romanice moderne. (Ed. Meridiane, Bucureşti, 1986, p.679)

Dumitru Bălaşa, preotul-istoric, că Rumînia este Vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6500-3500 î.Hr., axată pe o societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare, care a precedat societăţile geto-europene patriarhale.

Concluzia autorului:

Cea mai veche civilizaţie a Terrei nu trebuie căutată la Ecuator, ci la paralela getică, care înconjurînd pămîntul, ocrotea aici vatra Vechii Europe şi cu proeminenţă, a unei strălucite civilizaţii. (Dacii de’a lungul mileniilor. Ed. Orfeu, 2000, p.7).

Dumitru Bălaşa ne opreşte atenţia şi admiraţia asupra momentului revigorării geților, respectiv apogeul lor, care a coincis cu apusul Romei.

Împăraţii Galerius Maximianus şi Maximianus Daia (unchi şi nepot de soră, fiică a crăiesei Romula de Romanaţi, Romula- Reşca, ajutaţi de marele comandant Constantin, viitorul împărat, pun bazele imperiului tînăr GET, începînd cu anul 305. d. Hr.unde majoritatea populaţiei şi armata o forma elementul getic, iar limba vorbită de la un capăt la celălalt al lumii vechi era limba getică. (”Marele Atentat al Apusului Papal împotriva Independenţei daco-românilor”, Liga Rumînă de Misiune Creştină, Cluj-Napoca, 1999, p. 6).

Ilustrul părinte-cercetător trage semnalul de alarmă, alături de cucernicul său avertisment:

Vorbind despre limba geților trebuie să ţinem cont de calitatea limbilor sacre ebraică, greacă, latină şi după secolul IX, a limbii slave, Limba geto-rumînă fiind o limbă populară generalizată în Asia de vest, în Europa, în nordul Africii, a căpătat mai tîrziu influenţa latinei clasice şi a limbii elene, socotite limbi sacre.

Ceva mai mult. Elementele şi formele getice, au fost considerate erori ale caligrafilor şi pe parcurs, fiecare transcriitor de texte a corectat formele limbii getice, în sensul şi forma limbilor greceşti şi latine, denaturîndu’le. (Dacii de’a lungul mileniilor, op. cit. p.116)

Prezenţi masiv, continuă părintele-istoric în Moscopole, Ohrida, Bosnia, Saraievo, Crusova, Bitolia, Skoplje, Seres, Drama Kavala, Atena, Pireu, Bitinia, Tokai, Budapesta, Leipzig /Lipsca, Cracovia, Lemberg. America, este o amplă dovadă a viabilităţii peste veacuri a Geților şi a limbii lor.

O dovadă că limba getică era de circulaţie mondială este şi numele Carpaţi. În albaneză karpe=stîncă, Karput-oraş în Anatolia, Karpathos, insulă în Mediterana, Carpates oros-oraş în Cipru, Carpentoracte / Carpentras, oraş al Alpilor francezi, Carpetanei, unul dintre cele mai puternice şi vechi triburi ale Hispaniei. (Rev. Noi Tracii, 1985, Septembrie, p.17)

Horaţiu spune într’una din Odele sale (II, 20) că popoarele de limbă getică sînt locuitorii de la Bosfor, getulii din Africa, hiperboreii, colchi, geții, gelonii, iberii, volcii şi ligurii de la Rhodan.

Quintilian remarcă următorul aspect: dacă se adaugă la cuvintele latine, ori se lasă pe dinafară, unele litere sau silabe, se obţine limba barbarilor (geților).

Carpacrat din Alexandria – înţeleptul aristocrat get din sec. II. d.Hr. prezintă discipolilor săi înrudirile dintre Esenieni traci şi Polisteii geți, monahi ai Ordinului Purităţii, emblema Ofiţilor (membrii unei comunități ezoterice caracterizată prin cultul șarpelui) geți, casta medico-sacerdotală care reprezenta comparativ steagul getic şi şarpele ridicat de Moise în pustie (tot cu efect spiritual terapeutic), precum şi o gnoză spirituală anti-iudaică, panteistă, în care cinstea pe marii gînditori, alături de Iisus Hristos, comunitatea bunurilor şi a femeilor. (Mihai Coman, ”Mitologie populară românească”, Ed. Minerva, Bucureşti, 1986, p.191; Maria Dogaru, ”Însemne geto-dacice”, în rev. Lupta întregului popor, 1986, nr. special, p.58-59; ”Stema Voievodului Litovoi”, în Magazin istoric, 1985, Octombrie, p.6-8)

Clement Alexandrinul conducătorul Şcolii din Alexandria pînă la anii 202-203 d.Hr. a fost unul dintre cei mai mari dascăli ai lumii vechi. El a lăsat posterităţii două lucrări esenţiale, Pedagogul şi Stromatele (Covoarele), din care cităm un fragment:

”După părerea mea, cu toţii şi brahmanii şi odrisii şi geţii şi egiptenii, cunoscînd marea binefacere pe care au primit’o de la înţelepţi, i’au cinstit ca zei, au rînduit ca filosofia lor să se înveţe în şcoli. Platon şi Pitagora au învăţat de la barbari. Geţii, neam barbar (purtător de barbă), dar nu necunoscător al filosofiei, aleg un delegat (jertfă) pentru eroul lor Zamolxio.” (”Histoire critique du Gnosticisme”, I-II, Paris, 1828, p.40, 49, 231 /I.B.U., I, 1954, p.145)

Herodot – considerat mai justificat sau nu, Părintele Istoriei (a scris 9 istorii): După indieni, neamul tracilor este cel mai mare dintre toate popoarele…Geții poartă multe nume, fiecare după ţinutul în care locuieşte, dar toţi au în toate obiceiuri asemănătoare.

Ceea ce se remarcă din expresiile sale este că Peninsula Balcanică era locuită de geți şi toţi grăiau aceeaşi limbă.

Vasile Gaja ne confirmă acest adevăr:

Presupunînd o zonă de mărimea Peninsulei Industan, teritoriul indienilor, translatată în această parte a Europei, ce vedem? Vedem că acele bucăţele din Peninsula Balcanică pe care le’am populat noi cu geți ocupă suprafaţa Albaniei, Bulgariei, Cehiei, Slovaciei, Italiei, Poloniei, Rumîniei, Ucrainei, Ungariei şi popoarelor rezultate din Yugoslavia luate la un loc. Uluitor?

Şi încă nu e totul; Herodot mai spune că geții (sau tracii cum erau numiți de Herodot) se găseau şi pe ţărmul sudic al Mării Negre, adică pe ţărmul răsăritean al Mării Egee. Ori dacă adăugăm acum spaţiului getic balcanic şi partea apuseană a Asiei Mici, Frigia, cum i se mai spunea, ne apropiem de ”similarul Industan”.

Vă rog să remarcaţi că nu mă ating de Grecia ”grecului” Herodot, îi las spaţiul necesar în care să’şi scrie opera pe care o cităm. (Unde a dispărut Limba Dacilor? A.F. Gaja Vasile-Bucureşti, 2002, p. 34).

Tot marele Herodot ne desluşeşte într’un fel misterul locuitorilor aflaţi dincolo de marele Istru: Eu am reuşit să aflu numai despre locuitorii de pe malul celălalt al Istrului, numiţi Sigyeni. Hotarele lor se întind pînă în apropierea Eneţilor de la Adriatică. (”Istorii”, Ed. Ştiinţifică, 1984, trad. şi note Felicia V. Ştef /Sadelina Piatkowski, cartea a V-a, cap. III, IX).

Eneţii nu erau alţii decît veneţii /veneţienii, adică tot geți. Sigyenii spune Apolonios din Rodhos sînt scyţi amestecaţi cu traci. (Argonautica IV, 320)

Strabon îl confirmă pe Apolonius, arătînd că şi în Caucaz trăieşte o populaţie a sigyenilor. (”Geografia”, cap. 250).

Strabon, în Geografia sa (17 cărţi) spune foarte limpede:

”Dacii şi geţii vorbesc aceeaşi limbă sau geţii sînt un neam de aceeaşi limbă cu tracii… Geţii locuiau şi pe un mal şi pe celălalt al Istrului, ca şi misii, care sînt şi ei traci şi care acum se numesc moesi. Tot el mai aminteşte de un Codice de legi ale Agatîrşilor, vechi de 6000 de ani î.Hr. ” (”Geografia”, VII /III, 10, 13; Fontes, I, p. 225-227 /238-239)

Platon mărturiseşte afirmaţia maestrului său Socrate privind Fecioarele hyperboreene, Sybilele profetese, care au adus tablele triunghiulare de aramă cu conţinut eshatologic: După ce s’a despărţit de trup, sufletul se duce la judecată.

Hiperboreenii populau regatul nordic al Dunării.

Cato cel Bătrîn-Maior (234-149) afirmă că geţii cu mult înainte de întemeierea Romei, cîntau în Ode scrise vitejia eroilor lor.

Lucius Caelius Lactanţiu – apologetul creştin remarca precum că geții care au ajuns stăpînii lumii aveau capitala la Tesalonic, o mare cetate a geților.

Dionisie-Areopagitul (Areopagetul-getul din Areopag, sec. I d.Hr.), consemna o evidenţă de netăgăduit: În ceea ce urmează voi scrie despre cea mai mare ţară care se întindea din Asia Mică pînă în Iberia şi din nordul Africii pînă dincolo de Scandinavia […] Ţara imensă a geților. (Fontes, I, p. 529)

Legat de așa-zișii ”traci” nu trebuie uitat că mulți dintre cronicarii anticispuneau că Tracia era locuită de triburi getice, iar Tracia (Trake) era o regiune nordică a elenilor. Elenii se refereau la locurile din miazănoapte prin termenul ”trake”.

Așadar, geții din nord erau numiți în limba elenă nordici=traki.

În concluzie, ”nordic” neputînd fi vreo etnie, tracii erau geți, și nu învers…

Adaptare după compilația prof. Gh. Constantin Nistoroiu 

Citiți și:  CELȚII DIN GEȚIA LUI BUREBISTA, CERTITUDINI ȘI CONTRADICȚII

sau:  TRACIA ȘI ANATOLIA, ȚINUTURI VECHI GETICE

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA‬

VACCINAȚII ANTICOVID: COBAI AI ȘTIINȚEI ?

vaccin adn

Pot vaccinurile pe bază de ARN-mesager să provoace modificări genetice?

În privința editării genetice a embrionului uman una dintre numeroasele comisii internaționale întrunite pe acest subiect spune răspicat că:

”Știința încă nu este pregătită”

Nașterea acum trei ani (2018) a bebelușilor modificați genetic a stîrnit proteste. Chinezii ar fi modificat genetic creierele unor gemene.

Ce putere au fetiţele “mutant”?

Lulu şi Nana, primele două gemene ale căror gene au fost modificate de savanţii chinezi înainte de naştere pentru a fi rezistente la HIV, ar beneficia de fapt de un efect secundar neşteptat.

vaccin mutant

Potrivit Technology Review, cele două copile, născute în anul 2018 în China, au o mutaţie neaşteptată apărută în urma editării genelor. Studiile făcute pe şoareci au arătat că ştergerea genei CCR5 nu produce doar imunitate la SIDA, ci îmbunătăţeşte substanţial şi memoria şi funcţiile cognitive în general.

Neurobiologul Alcino J. Silva de la Universitatea din California, care a studiat gena CCR5, spune că “cea mai simplă interpretare este că mutaţiile vor avea impact asupra funcţiilor cognitive ale gemenelor. Efectul e imposibil de prezis, aşa ceva nu ar trebui făcut niciodată”.

Experimentul a fost făcut public în noiembrie 2018, cînd He Jiankui, un profesor la Universitatea din Shenzhen, în provincia Guangdong, a provocat un scandal global prin anunțarea nașterii primilor bebeluși modificați genetic, gemene al căror ADN a fost modificat pentru a deveni rezistente în fața virusului SIDA. anunț făcut pe YouTube.

Comisia Naţională chineză de Sănătate a cerut o ancheta la scurt timp:

”Am cerut autorităţilor sanitare din provincia Guangdong să deschidă imediat o anchetă minuţioasă cu scopul de a stabili faptele.”

Chinese genome scientist He Jiankui delivers speech in Hong Kong amid ethics controversy

Anunţul lui He Jiankui a provocat un val de critici în comunitatea ştiinţifică mondială.

Cercetătorul, care a studiat în Statele Unite, la Stanford şi conducea în China un laborator specializat în modificarea genomului, a folosit tehnica CRISPR. Ştirea a produs speculaţii privind faptul că această tehnică de editare genetică ar putea fi folosită pentru a produce persoane super-inteligente.

Chiar şi neurobiologii americani recunosc că ar putea fi utilizată în viitor în acest scop, dar efectele secundare nu sînt cunoscute.

Doi ani mai tîrziu, o comisie internațională își exprima recomandările, relatate de AFP:

”Este necesar să fim siguri că modificarea genetică a embrionilor umani în scopuri medicale nu provoacă efecte nedorite, înainte de a lua în considerare posibilitatea de a recurge la aceasta.”

Această comisie, formată din 18 experți din discipline diferite, nu respinge principiul modificării genetice la om. Dar intenționează să ofere un cadru și linii roșii care să nu fie trecute de țările care decid să ia această cale.

”Modificarea genomului transmisibil descendenților nu este încă pregătită pentru a fi testată într’un mod sigur și eficient la oameni”, avertizează experții într’un comunicat de presă care însoțește raportul lor.

Și orice autorizare posibilă a utilizării sale va trebui făcută ”treptat și cu prudență”, spunea Richard Lifton, președintele Universității Rockefeller (Statele Unite) și copreședinte al acestei comisii, creată de academiile americane de medicină și științe și Societatea Regală Britanică.

Un al treilea copil cu ADN modificat s’a născut ulterior, potrivit agenției de știri oficiale New China.

Acel cercetător, care conducea un laborator în Shenzhen (sud), în final a fost demis din funcție și condamnat în decembrie 2018 la trei ani de închisoare pentru ”efectuarea ilegală a manipulării genetice a embrionilor în scopul reproducerii”.

Ampla polemică din lumea științifică, după anunțul privind nașterea primilor copii modificați genetic, în China a dus la concluzia firească:

”O cutie a Pandorei a fost deschisă”

He Jiankui spunea că a folosit tehnica CRISPR-Cas9, care a revoluționat medicina genomică în ultimii ani.

Aceste ”foarfece genetice” înlocuiesc părți ale genomului, cum ar fi corectarea unei greșeli de tipar pe un computer.

Mult mai puțin costisitoare și mai ușor de utilizat decît tehnicile utilizate pînă acum, diseminarea acestei tehnici a reînviat dezbaterea cu privire la implicațiile aplicării sale la oameni.

În martie 2019, cercetători au pledat pentru un moratoriu privind tehnicile de modificare a genomului.

Alții s’au temut de oprirea cercetărilor care suscită speranța în ceea ce privește tratamentul bolilor genetice.

Recomandările comisiei internaționale se refereau la modificările ADN-ului gameților (ovulelor și spermatozoizilor), embrionilor umani destinați să conducă la o sarcină de succes – și nu numai în scopuri de cercetare.

Aceste modificări sînt deosebit de sensibile, deoarece pot fi transmise generațiilor următoare.

”Prevenirea bolilor grave”

Dacă unele țări decid să permită astfel de modificări ale genomului transmisibil, acestea vor trebui să fie precedate de ”cercetări preclinice riguroase” pentru a se asigura că mutațiile introduse nu duc la consecințe negative neintenționate.

”Un criteriu care nu este încă îndeplinit de nici o tehnologie de editare a genomului existentă”, este concluzia celor 18 experți.

O altă condiție esențială: organizarea ”unei ample dezbateri cu privire la problemele sociale și etice” implicate de aceste tehnici.

Și inițial, va fi necesar să se limiteze utilizarea lor la ”prevenirea bolilor grave cauzate de mutația unei singure gene”, precum fibroza chistică, siclemie, talasemia sau boala Tay-Sachs, o boală neuro- degenerativă ereditară care are ca rezultat în special deficitul intelectual sever și orbirea.

Atunci cînd nu există nici o alternativă, ”modificarea transmisibilă a genomului uman ar putea reprezenta o opțiune importantă pentru a permite viitorilor părinți cu risc cunoscut de transmitere a unei boli genetice să aibă un copil care este înrudit genetic cu aceștia dar care nu este purtător al acestei boli”, se spune în acel raport.

virus ZjBiMjAzODIyMzI2NzQ5MzYzZTc3YmMzZDUiLCJ3Ijo0MjYsImgiOjI0MCwiZCI6MS41LCJjcyI6MCwiZiI6NH0

Vaccinul anti-covid existent pe piață ne modifică genetic?

Terapia genică pe bază de ARN-mesager, folosită în principalele vaccinuri anti-COVID aflate pe piață, a ridicat numeroase semne de întrebare legate, printre altele, de posibilitatea modificării ADN-ului uman.

Absolut toate informațiile și ghidurile [1] oficiale de vaccinare ne dau asigurări că acest lucru nu se va întîmpla sub nici o formă, deoarece, susțin ele, ”ARN-ul-mesager nu intră în nucleul celulei (acolo unde se află ADN-ul) și are structura și compoziția chimică diferită de ADN. Prin urmare, ARNm nu poate fi încorporat în genomul uman”.

Oare?

În ce măsură se justifică însă acest entuziasm și asigurările autorităților în privința terapiei genice aplicată prin intermediul vaccinului? (V.G.)

Într’un interviu [2] acordat recent canalului de televiziune cipriot ”Sigma”, Prof. Ioannis Ioannidis, cunoscutul epidemiolog de la Universitatea din Standford, își exprima elegant îndoiala față de procentele uriașe de siguranță, de peste 90%, pe care se presupune că le au vaccinurile anti-COVID-19.

Iar acesta este numai unul dintre oamenii de știință care ridică semne de întrebare privind aceste vaccinuri.

Trecînd în revistă istoria terapiei genice, vom constata că, începînd cu primul deceniu al secolului nostru, s’au dezvoltat tot mai mult cercetările privind așa-zisele elemente mobile ale genomului, cunoscute și sub denumirea de Junk ADN sau elemente transpozabile.

La mamifere, ele constituie aproximativ 45 % din întregul genom. Aceste elemente sînt considerate astăzi un fel de arhitecți ai genomului, în sensul că, prin mecanismul de ”copy-paste” și prin transpunerea replicativă, reușesc să’și modifice poziția în cromozom, și chiar să introducă noi fragmente de ADN în genom [3].

La om, elementele transpozabile active sînt retroelementele: elemente transpozabile ARN numite „LINE-1” (Long Interspersed Nuclear Elements, ”elemente nucleare intercalate lungi”) sau ”L1”. Deși constituie aproximativ 17% din genomul uman, ele exercită un rol esențial în remodelarea genomului, în procesele epigenetice, dar și în apariția cancerului [4 [5] [6], a bolilor autoimune [7] și a altor afecțiuni, precum schizofrenia.

De pildă, în apariția cancerului hepatic de sorginte virală, factorul LINE-1 joacă un rol determinant [8].

O observație importantă este aceea că proteinele codificate de LINE-1 – ORF1 și ORF2[9] – sînt supra-exprimate în mai multe cancere[10] [11], în boli precum autismul [12] și schizofrenia, dar și la persoanele expuse mai mult stresului oxidativ. Există, desigur și mecanisme de control al LINE-1, care împiedică, la majoritatea oamenilor, mutațiile cancerigene[13] [14] [15].

Dar există deopotrivă și mecanisme ‒ cum sînt intoxicațiile cu metale grele sau cu xenobiotice ‒ care induc o activitate patologică a acestor elemente transpozabile [16].

Impactul genetic al virusului SARS CoV-2

În privința infectării cu SARS CoV-2, lucrurile sînt destul de clare.

Un studiu publicat la sfîrșitul anului 2020 demonstra faptul că materialul genetic al virusului poate ajunge să fie inserat în ADN-ul uman, chiar și în lipsa enzimei revers transcriptaza, care, în general, face posibilă transcrierea în ADN-ul uman a ARN-ului viral [17].

”Eroul” mutațiilor genetice pe care le poate produce virusul SARS CoV-2 nu este altul decît LINE-1, adică unitatea genetică de comandă a modificărilor genomice.

Se pare că însuși virusul poate crește activitatea acestui element transpozabil, demonstrează studiul, favorizînd astfel transcrierea ARN-ului viral și pătrunderea în nucleu, unde are cale liberă adiționării la ADN-ul uman.

Aceasta ar explica, potrivit cercetătorilor, faptul că, la distanță destul de mare de o infecție și chiar de o vindecare a bolii, ARN-ul virusului mai poate fi depistat, deși infecții nu au mai existat între timp.

Din nefericire, după cum se va putea constata, pe căile unor mecanisme celulare asemănătoare, și ARN-ul vaccinului anti-COVID poate ajunge în genom.

În principiu, publicul larg și chiar personalul medical știu prea puțin despre evoluția terapiei genice în ultimele decenii, fapt care face ca lucrurile să pară foarte confuze atunci cînd se vorbește despre posibilitatea ca un ARN injectat în corpul uman să producă o mutație genetică.

În esență însă, în cele mai multe cazuri, terapia genică chiar asta urmărește: inserția unei noi gene în genom, fiind o preocupare mai veche a cercetătorilor ce doresc vindecarea diferitelor boli prin intermediul acestei metode.

Există deja o întreagă literatură pe această temă, demersurile debutînd încă din anii ʼ90, cînd se anticipa chiar folosirea unor virusuri sintetice și a unor produși lipidici, lipozomali, ca vehicule pentru penetrarea celulei ‒ așadar, nimic extraordinar în vaccinul actual, după 25 de ani de cercetări în această direcție [18].

De asemenea, folosirea ARN-ului în acest scop este cît se poate de cunoscută în mediile de specialitate [19] [20]. De pildă, se vorbește mult despre faptul că un retrovirus, precum HIV-ul, se poate insera în ADN-ul celulei-gazdă, însă se are mai puțin în vedere că și un virus ARN poate face același lucru [21] [22].

Metoda presupunea, într’o primă fază, folosirea ca vehicule pentru penetrarea nucleului și inserarea în cromozom a sistemelor ”Sleeping Beauty” și ”piggyBac” [23], care sînt vectori hibrizi de transfer de gene, utilizați în terapiile genice.

La începutul anului 2010 însă, se experimenta deja integrarea în genom a materialului genetic al unui adenovirus, cu ajutorul vectorului retrotranspozabil LINE-1.

Aceasta, pentru că se știa deja că acest element genetic poate sluji ca vehicul pentru transportul unui ARN străin în nucleu, în propriul genom [24]. Experimentul reușește [25].

Vaccinul anti-COVID Astra Zeneca, de pildă, folosește chiar un adenovirus pentru a transmite informația genetică necesară generării anticorpilor la proteina spike.

Pe de altă parte, în esență, discuția privind posibilitatea apariției unor mutații genetice se rezumă la afirmarea faptului că degradarea ARNm-ului se produce imediat după ce a fost citit de ribozomi.

virus mutant

Potrivit literaturii de specialitate însă, există mecanisme care reglează timpul de citire și degradare a ARN-ului [26]. Dar, în studiile de pînă în anul 2019, mecanismul de degradare ‒ adică ce anume determină degradarea ARN-ului și ce o blochează ‒ nu era încă deplin înțeles [27].

Pe site-ul fundației GAVI a lui Bill Gates se afirmă că acest timp este de 72 de ore, dar, practic, nu știe nimeni răspunsul la această necunoscută [28].

Afirmația rămîne astfel la nivelul unui optimism nejustificat sau neverificat științific.

Așadar, pentru a face improbabilă mutația genetică produsă de mARN-ul introdus în corpul uman prin vaccinare, ar trebui să fie îndeplinite cel puțin două condiții:

1. Timpul de viață al acestui mARN să fie suficient de scurt pentru a se reduce la maxim probabilitatea copierii sale către de proteinele ORF1 și ORF2, exprimate de LINE-1.

2. Activitatea elementului retrotranspozabil LINE-1 să fie scăzută, ceea ce iarăși ar reduce mult probabilitatea acestei copieri a mARN-ului proteinei skipe.

În nici unul dintre cazuri însă, indiferent de condiții, această probabilitate nu poate fi zero, aceasta fiind o observație extrem de important de reținut.

Așadar, în caz contrar, adică în condițiile în care mARN-ul proteinei spike ar rezista mai mult pînă la dizolvare, iar activitatea lui LINE-1 ar fi crescută, ar putea fi foarte mare probabilitatea – căci despre probabilitate este vorba – ca acest ARN să pătrundă în nucleu pentru a se adiționa ADN-ului nostru.

Cauze ale vulnerabilității genetice

Avînd în vedere aceste lucruri, ce ar putea să împiedice inserția mARN-ului injectat prin vaccin în ADN-ul uman?

Care este probabilitatea copierii mARN-ului străin în genom, prin transformarea lui într’o secvență ADN, cu ajutorul elementului transpozabil LINE-1?

Răspunsul este dat de gradul de activare a acestui element, care, la rîndul lui, depinde de stresul oxidativ [29], de infecții, intoxicații [30] și de alți factori de activare a acestui element mobil.

Așadar, dacă infecția cu ARN-ul străin, produsă prin intermediul vaccinului sau al unei infecții cu un virus ARN, are loc în perioada în care elementul retrotranspozabil LINE-1 este activat, probabilitatea ca acesta să fie copiat și introdus în genom pentru a fi adiționat propriului nostru ADN devine foarte mare.

Aceasta, mai ales în condițiile în care însuși mARN-ul respectiv este capabil să rămînă mai mult în citoplasmă pînă va fi distrus.

Care va fi efectul pătrunderii ARN-ului străin în materialul nostru genetic?

Desigur, consecințele nu pot fi ușor anticipate. Dar, de pildă, în cazul vaccinurilor anti-COVID pe bază de mesager ARN, producerea ulterioară de proteină spike va conduce, cel mai probabil, la o boală autoimună, atîta timp cît anticorpii neutralizanți anti-proteina spike deja s’au produs prin infecția inițială.

Esențial rămîne însă faptul că noul vaccin anti-proteina spike inaugurează, la scară largă, o nouă epocă a terapiilor bazate pe inginerii genetice, care vor determina alterarea materialului genetic uman.

Proteina Spike intră în nucleul celulei și împiedică refacerea ADN-ului, constată cercetătorii din Suedia

După ce directorul Pfizer, Albert Bourla, a dezvăluit că se lucrează la tratamente m-ARN, cu care să fie editat ADN-ul uman, o altă bombă explodează pe aceeași temă. Doi cercetători de la două universități din Suedia, din Stockholm și Umea, susțin că în urma unor experimente de laborator au detectat faimoasa proteină Spike în nucleul celulelor.

Acolo unde ne asigurau reclamele la vaccin că nu poate ajunge cu nici un chip. Mai mult, misterioasa proteină ar avea un efect direct asupra ADN-ului, printr’un mecanism care afectează imunitatea.

După nume (Hui Jiang și Ya-Fang Mei) par chinezi, dar le vom spune în continuare suedezi, după universitățile în care activează. Articolul lor științific a fost trimis în august anul acesta revistei medicale MDPI, din Basel, Elveția.

În septembrie, redacția revistei a recenzat critic articolul, care a primit girul editorului științific helvet Oliver Shildgen. În fine, în 13 octombrie, articolul a fost publicat într’o ediție specială a revistei, dedicată integral interacțiunii virusului SARS-COV2 cu celulele gazdă.

Titlul e mai complicat:

”Proteina Spike din SARS-COV2 afectează repararea daunelor ADN și inhibă recombinarea in vitro V(D)J”

(Recombinarea V(D)J e un mecanism somatic în interiorul limfocitelor.) Cercetătorii descriu în mare detaliu ce linii celulare au folosit, ce fel de microscop și derularea experimentului, dar vom rămîne la un nivel accesibil tuturor.

”În mod suprinzător, am găsit o abundență de proteină Spike în nucleu”

Virusul, ne spun aceștia, constă din proteine structurale și nestructurale. După infectare, proteinele capturează și dezorganizează mașinăria celulară a gazdei pentru a se multiplica.

În apărarea sa, organismul omului are două sisteme critice: sistemul imunitar și sistemul de reparare a ADN-ului. Acestea sînt interdependente, în special în dezvoltarea limfocitelor.

”O eroare în procesul de reparare a ADN-ului poate duce la imunodeficiență. (…) Dacă daunele la nivelul ADN-ului nu pot fi reparate corespunzător, ele vor contribui la amplificarea patologiei induse de virus.”

”Repararea ADN-ului are loc în principal în nucleu pentru a asigura stabilitatea genomului. Deși proteinele SARS-COV2 sînt sintetizate în citosol (lichidul intra-celular), unele proteine virale sînt detectabile și în nucleu.”

”Proteinele Spike trec prin aparatul membranei celulare împreună cu alte proteine virale, pentru a forma virionul matur.” (un virion e un singur virus întreg)

Cercetătorii au constatat că proteina Spike poate avea și o formă prescurtată, respectiv că doar varianta întreagă are acel efect inhibitor periculos. După cum se poate constata, ei nu sînt nici pe departe ”negaționiști” ai existenței virusului și nici anti-vacciniști.

Dimpotrivă, vin cu sugestia ca în vaccin să se folosească doar o parte din proteina Spike.

În cadrul experimentului, ei au supus celulele unor tratamente de natură să producă alterări de ADN, cum ar fi iradierea sau tratamentele cu peroxid de hidrogen (H2O2) sau doxurobicin. Și au constatat că remedierea are loc mai puțin în prezența proteinei Spike.

”Pentru a confirma existența proteinei Spike în nucleu, am efectuat analiza fracției subcelulare și am găsit că proteina Spike e nu doar îmbogățită în fracția membranei celulare, dar din abundență și în fracția nucleară, cu expresii detectabile și în fracția legată de cromatină.”

”Descoperirile noastre oferă dovezi că proteina Spike preia mecanismul de reparare a ADN-ului și mașinăria imuno-adaptativă in vitro.”

Ei presupun că acest mecanism ar explica și de ce virusul e mai periculos pentru cei în vîrstă, al căror organism nu are oricum aceeași capacitate de refacere. Dar mai ales, subliniază explicit că descoperirea lor poate indica un efect advers al vaccinurilor care folosesc întreaga proteină Spike.

(Nu e esențială pentru înțelegerea articolului, dar dacă sunteți curioși, puteți vedea o animație despre recombinarea V(D)J.)

Implicațiile descoperirii

Cercetarea sintetizată mai sus vine după alte descoperiri, care i’au pus pe savanți pe gînduri. O cercetare amintește că proteina Spike însăși poate afecta celulele endoteliale. Același lucru aici, cu referire la celulele creierului.

Alt studiu arăta că proteina Spike se poate alipi de celulele inimii. (Articol preluat de British Heart Foundation.)

Ca să contracareze aceste dezvăluiri, verificatoarele de conținut au început să producă la foc automat pagini de infirmare – la adresa unor interviuri, nu a studiilor citate – și să susțină că proteina Spike nu e toxică.

Desigur, elefantul din cameră e că vaccinurile mARN ”dresează” organismul să producă proteină Spike (fără a se putea ști cu precizie pentru cît timp și în ce cantitate).

Dar interferența proteinei singure cu ADN-ul uman, aflat în nucleul celulelor corpului, ridică și semne de întrebare dacă nu este rodul faimoasei ”gain of function” – procedura de modificare a virusului în laborator, pe care e acuzat doctorul Fauci că a finanțat’o.

Încă de la descoperirea virusului, laureatul Nobel Luc Montagnier a opinat că virusul e o creație de laborator, în care s’ar recunoaște unele aspecte ale virusului HIV. A presupus atunci că virusul ar fi scăpat unor cercetători care nu încercau să facă o armă biologică ci un tratament pentru SIDA.

Oficial, SARS-COV2 e considerat incapabil să lase urme în genom, așa cum poate un retrovirus ca HIV.

Cum ne putem apăra?

Nu putem.

Cutia pandorei a fost deschisă înaintea pandemiei covid, atunci cînd s’a confirmat că ADN-ul modificat genetic ajunge în organismul oamenilor.

virus 2014_04_18_omg_rsz_crp

Pericolul consumului produselor din organisme modificate genetic.

Public Library of Science (PLOS) a publicat acum cîțiva ani un studiu care demonstrează că fragmentele de ADN care provin din hrană conţin gene complete care intră în sistemul circulator uman printr’un mecanism necunoscut.

Atunci existau suspiciuni conform cărora cercetătorii corporaţiilor biotehnologice, precum Monsanto, au identificat deja acest mecanism şi îl folosesc cu bună ştiinţă.

Studiul se bazează pe analiza a peste 1000 de eşantioane de sînge de la persoane diferite prelevate de 4 institute de cercetare independente.

PLOS este o publicaţie ştiinţifică respectată, care raportează în principal despre cercetarea ştiinţifică şi medicală. Studiul pe care l’a publicat despre organismele modificate genetic (OMG) confirmă ceea ce se bănuieşte de ani de zile.

În ceea ce priveşte recoltele şi hrana modificată genetic, efectele pe termen lung asupra publicului sînt necunoscute și imposibil de anticipat.

Primele produse alimentare din organisme modificate genetic au început să fie comercializate înainte de 1994. Testarea tuturor combinaţiilor posibile asupra unei mase destul de mari de oameni şi pe o perioadă de timp destul de lungă este imposibilă încă, deci nu se poate spune cu siguranţă că sînt inofensive.

Geneticianul David Suzuki şi’a exprimat îngrijorarea asupra faptului că populaţia planetei este supusă unui “experiment genetic de proporţii” de durată lungă, deoarece mulţi oameni continuă să consume OMG.

Progresele ştiinţifice din ultimii ani în genetică au arătat că organismele pot face schimb de gene unele cu altele.

Înainte de asta se credea că genele pot fi schimbate doar între membrii aceleiaşi specii, prin reproducere.

Geneticienii urmăreau, de obicei, moştenirea genetică în mod linear vertical pe firul matern şi patern. Azi, oamenii de ştiinţă recunosc faptul că genele pot fi schimbate nu doar între membrii aceleiaşi specii, ci şi între membrii speciilor diferite.

“Sistemul nostru circulator e considerat a fi un mediu bine delimitat de lumea externă şi de tractul digestiv. Conform paradigmei standard, macromoleculele mari ingerate prin hrană nu pot trece direct în sistemul circulator. În timpul digestiei, se crede că proteinele şi ADN-ul sînt degradate în constituenţi mai mici, respectiv aminoacizi şi acizi nucleici, iar apoi absorbiţi printr’un proces activ şi complex şi distribuiţi în diferite părţi ale corpului prin circulaţia sîngelui. Aici, prin analiza a peste 1000 de eşantioane de sînge uman prelevate de 4 institute independente, s’au identificat dovezi că fragmentele de ADN provenite din hrană sînt destul de mari ca să poarte gene întregi, pot evita degradarea şi printr’un mecanism necunoscut pot pătrunde în sistemul circulator uman. În una dintre mostrele de sînge concentraţia de ADN provenită din plante era mai mare decît concentraţia de ADN uman. Concentraţia de ADN de plante arată o distribuţie normală a genelor surprinzător de exactă în probele de plasmă în timp ce proba non-plasmatică de control s’a dovedit a fi fără ADN de la plante.”

Nu e ca şi cum o fiinţă umană s’ar împerechea cu un măr sau banană şi ar face astfel schimb de material genetic.

Ceea ce biotehnologia şi corporaţiile precum Monsanto au făcut a fost că au permis transferul de gene fără a ţine cont de limitările sau constrîngerile biologice. Problema cu acest fapt e că se bazează pe o ştiinţă foarte nocivă.

Condiţiile şi regulile biologice care se aplicau pînă acum transferului genetic vertical (între membrii aceleiaşi specii prin reproducere, de la părinţi la urmaşi), cel puţin cele de care sîntem conştienţi, nu se aplică în mod necesar şi transferului genetic pe orizontală.

Biotehnologia se bazează pe presupunerea că principiile care guvernează moştenirea genetică sînt aceleaşi pentru transferul genetic pe verticală şi orizontală. OMG-urile ar trebui supuse mult mai multor experimente şi cercetări riguroase înainte să continuăm să le consumăm.

David Suzuki, profesor în departamentul de genetică al Universității British Columbia între anii 1963 – 2001, activist de mediu:

”Noi credem că îmbunătăţim aceste forme de viaţă, dar este ca şi cum ai lua orchestra din Toronto pregătită să cînte o simfonie de Beethoven, apoi iei nişte baterişti oarecare de ‘’aici’ şi’i amesteci cu simfonia din Toronto şi le spui să cînte. Rezultatul va fi ceva foarte, foarte diferit. Publiciştii spun că în spatele organismelor modificate genetic sînt bune intenţii, dar adevărul este că sînt determinate de bani.”

Așadar, banii i’au tentat și pe cei care au răspîndit virusul SARS-COV2 în populație, așa cum s’a speculat pe bună dreptate la începutul pandemiei, și nu printr’un ”accident” banal, speculație confirmată și întărită și de viteza incredibilă de ”descoperire” aproape în același timp de mai multe companii și cercetători a unui vaccin miraculos.

Singura noastră posibilă liniște poate izvorî din însăși această bănuială criminală că totuși virusul a fost plantat, deci antidotul ar fi fost și el în posesia acelor personaje malefice cu mult înaintea pandemiei, și probabil testat pe oameni cobai ceva mai mult timp decît o fac în prezent pe cei vaccinați anticovid.

Dar putem fi siguri că este așa?

Nimeni nu a dovedit actul criminal și va fi aproape imposibil de demonstrat această pistă prea curînd.

Dacă acest vaccin nu a fost testat anterior pandemiei pe oameni, el a fost administrat fără a fi testat suficient de atent în timp pentru a elimina riscuri și situații neprevăzute. În acest caz îi transformă pe primii oameni vaccinați anticovid în niște veritabili cobai.

David Suzuki a mai afirmat:

”O mică mutaţie într’o fiinţă umană poate determina foarte multe lucruri, ideea e că atunci cînd scoţi o genă, o singură genă, o genă mică, dintr’un organism şi o muţi într’altul, îi schimbi complet contextul. Este imposibil să prezici cum se va comporta şi care va fi rezultatul.”

E de asemenea foarte clar că ADN-ul din mîncare poate ajunge şi chiar ajunge în ţesuturile animalelor şi în produsele lactate pe care le consumă oamenii.

Există studii care atestă că atunci cînd oamenii sau animalele digeră hrană modificată genetic, genele create artificial sînt transferate şi alterează caracterul bacteriilor benefice din intestine. Cercetătorii raportează că microbii găsiţi în intestinul subţire al oamenilor care suferă de ileostemie sînt capabili să achiziţioneze şi să adăpostească secvenţe de ADN de la plantele modificate genetic.

Recoltele modificate genetic au pătruns în hrana animalelor din 1996, iar acum este ceva normal ca ele să aibă o dietă bazată doar pe OMG. Studiile au arătat că există o legătură între furajele modificate genetic şi inflamări stomacale severe şi utere mărite la porcine.

Mai e notabil faptul că transferul genetic între recoltele manipulate genetic şi speciile native înconjurătoare a dus la apariţia unor specii de buruieni foarte rezistente, supranumite super-buruieni.

Conform Organizaţiei Mondiale de Sănătate, transferul genetic şi mişcarea genelor de la OMG la recoltele convenţionale, sau speciile înrudite ar putea avea un efect asupra siguranţei alimentare.

”Riscul este real, după cum s’a demonstrat atunci cînd urme de porumb aprobat doar pentru furajare au apărut în produsele cu porumb destinate populaţiei SUA.”

Geneticienii nu au luat deloc în considerare faptul că genele se vor transfera, atunci cînd au produs aceste organisme şi le’au introdus în mediul natural.

Drept rezultat, începem să vedem consecinţele modificărilor genetice, mai ales cum se răspîndesc şi modifică alte organisme din diferite medii.

Watrud et al (2004) a descoperit că plantele modificate rezistente la ierbicid s’au răspîndit prin polen cu pînă la 21 de kilometri dincolo de perimetrul zonei de control şi au polenizat cu plantele tîrîtoare sălbatice.

Anii trecuți, mai multe guverne au tras concluzia că transferul genetic de la OMG la recoltele convenţionale este improbabil să se producă.

Azi știm contrariul și s’a demonstrat că nu aveau dreptate, la fel cum primim azi un noian de asigurări cum că vaccinul anticovid este ”benefic” și ne apără de acest virus ”apărut din senin”.

Despre influenţa nefastă a modificărilor genetice se ştie puţin, iar ceea ce cunoaştem deja e îngrijorător, legînd OMG şi pesticidele de diferite afecţiuni de sănătate.

Nu e de mirare că majoritatea ţărilor au interzis complet organismele modificate genetic pe teritoriile lor.

Conspirații pînă la proba contrarie

Dezvoltarea acestor ”vaccinuri cu eficiență de peste 90%” împotriva virusului SARS-CoV-2 a adus nu numai o rază de speranță privind sfîrșitul pandemiei, ci așa cum e firesc și noi îngrijorări privind efecte adverse, conspirații mondiale sau teama de a fi inoculați cu substanțe care ne vor modifica structura biologică.

Mai mulți oameni de știință consultați de BBC încearcă să demonteze cele mai răspîndite temeri, zvonuri și conspirații legate de vaccinurile anti-COVID.

Cercetătorii cu care au discutat jurnaliștii BBC au analizat cele mai răspîndite temeri despre vaccinuri, de la injectarea de microcipuri, pînă la remodelarea structurii ADN.

Vaccinul și modificarea structurii ADN

Una din fricile generate de vaccinul anti-COVID este că va modifica ADN-ul indivizilor vaccinați. Trei oameni de știință independenți consultați de BBC au respins această ipoteză.

Unele dintre vaccinurile dezvoltate pentru combaterea coronavirului, cum sînt cele dezvoltate de Pfizer – BioNTech sau Moderna, folosesc fragmente de material genetic de la virusul SARS-CoV-2, așa-numitul mesager ARN.

Prof. Jeffrey Almond de la Universitatea Oxford:

”Injectarea de ARN nu afectează deloc ADN-ul celulei umane.”

Sigur, aici după cum observăm părerile specialiștilor sînt împărțite după cum am arătat mai sus.

Acest tip de vaccin ar transmite corpului doar instrucțiuni să producă o proteină care este prezentă pe suprafața coronavirusului. Sistemul imunitar învață apoi să o recunoască și să producă anticorpi împotriva proteinei.

Nu este pentru prima dată cînd apar aceste temeri că un vaccin va modifica ADN-ul persoanei. Oamenii se plîng că tehnologia vaccinurilor pe bază de mesager ARN nu a mai fost testată și aprobată pînă acum.

Acest lucru este adevărat, însă în ultimii ani s’au făcut mai multe studii privind folosirea vaccinurilor pe bază de mRNA.

De la începutul pandemiei, acest vaccin a fost testat pe zeci de mii de persoane și a trecut prin procese riguroase de aprobare, arată cercetătorii consultați de BBC. Mai mult, monitorizarea celor inoculați va continua și după ce vaccinul va fi aprobat pentru utilizare.

Cu toate acestea nu putem fi siguri 100% în aceste vaccinuri scoase la foc automat la vînzare, cu toate asigurările producătorilor de vaccinuri, din cel puțin 3 motive?

1. Nu toți medicii susțin vaccinarea, tocmai cei care ar trebui cu pregătirea lor profesională să aibă cele mai multe informații legate de aceste virusuri și antidoturi numite vaccinuri.

2. Nimeni nu îți garantează că vaccinul te protejează 100 % împotriva virusului sars-cov2, iar dacă o fac nu au cum să explice decesul de sars-cov2 al celor deja vaccinați.

3. Informațiile despre reacțiile adverse ulterioare inoculării vaccinului sînt puține, sînt minimizate, ba sînt chiar ascunse sistematic multiplele raportări despre complicațiile și reacțiile adverse post-vaccinare.

Microcipurile lui Bill Gates

Una din teoriile conspirației vehiculate pretinde că pandemia este pretextul unui plan secret de a implanta microcipuri prin care oamenii să fie urmăriți și că în spate se află Bill Gates, fondatorul Microsoft.

Fundația Bill și Melinda Gates au respins această teorie (BBC).

Zvonurile au început să se înmulțească în luna martie, cînd Bill Gates a declarat într’un interviu că, în viitor, ”vom avea un fel de certificate digitale” care vor fi folosite pentru a ține evidența cui s’a vindecat, cine a fost testat, cine a fost vaccinat.

El nu a făcut însă nici o referire la microcipuri, dar între timp vaccinații anticovid au primit acele certificate digitale promise. Asta înseamnă că planurile lui Bill Gates sînt în grafic cu ajutorul OMS și al guvernelor naționale.

Unul dintre cele mai citate articole apărute după acest interviu a avut titlul:

”Bill Gates va folosi implanturi cu microcipuri în lupta împotriva coronavirusului.”

Articolul făcea referire la un studiu finanțat de Fundația Bill și Melinda Gates privind o tehnologie prin care istoricul vaccinării unei persoane ar putea fi stocat într’o cerneală specială, care ar fi administrată odată cu o injecție.

Tehnologia nu este un microcip, ci mai degrabă un ”tatuaj invizibil”.

Ea nu a apărut încă, nu va permite localizarea oamenilor și nu va stoca informațiile personale ale purtătorilor, a declarat Ana Jaklenec, om de știință care a luat parte la studiu.

Aceasta nu este singura conspirație pusă în cîrca lui Bill Gates. În ciuda lipsei oricăror dovezi, un sondaj realizat în luna mai pe 1.640 de persoane a arătat că 28% dintre americani cred că Bill Gates vrea să folosească vaccinul pentru a implanta microcipuri oamenilor.

Vaccin cu țesut de la fetuși

O altă teorie susține că vaccinul conține țesut din plămînii unui fetus avortat. Și aceasta sîntem asigurați că este falsă.

Oare?

Dr. Michael Head de la Universitatea din Southampton, spune așa:

”Nu se folosesc celule de la fetuși în nici un vaccin produs.”

Un video postat pe una dintre cele mai urmărite pagini de Facebook ale anti-vacciniștilor face trimitere la un studiu care, susține naratorul, arată din ce este compus vaccinul dezvoltat de AstraZeneca și Oxford.

Dar sîntem iarăși asigurați că interpretarea naratorului este greșită – studiul în cauză vorbește despre cum se comportă vaccinul cînd este inoculat în celule umane în laborator.

Confuzia poate apărea pentru că în timpul procesului de creare a unui vaccin este o fază în care se folosesc celule crescute în laborator, celule provenite din celule embrionare care altfel ar fi fost distruse.

Tehnica a fost dezvoltată în anii 1960 și sîntem asigurați că nici un fetus nu a fost avortat pentru a folosi acestui studiu.

Este însă foarte greu să ai încredere în astfel de asigurări.

Multe vaccinuri sînt dezvoltate astfel, arată dr. David Matthews de la Universitatea din Bristol, adăugînd că orice urmă de celulă este îndepărtată în urma unui proces foarte minuțios, la ”standarde extrem de ridicate”.

Cercetătorii de la Universitatea Oxford au declarat că au lucrat cu celule clonate, iar aceste celule ”nu sînt celule de la fetuși avortați”.

Cercetătorii ne spun că celulele lucrează ca o uzină care produce o formă foarte slăbită a virusului, care a fost adaptată să funcționeze ca vaccin. Dar chiar dacă virusul slăbit este creat folosind celule clonate, materialul celular este îndepărtat cînd virusul este purificat și nu se folosește în vaccin.

Mitul fals al vindecării

Un alt argument împotriva vaccinului este acela că la ce folosește, din moment ce rata de mortalitate provocată de coronavirus este atît de mică.

O memă foarte răspîndită pe rețelele sociale susține că rata de vindecare dup COVID este 99,97% și că e mai sigur să faci boala decît vaccinul.

În primul rînd, procentajul nu este corect. Aproximativ 99% din oamenii care se îmbolnăvesc de COVID supraviețuiesc, arată Jason Oke, statistician la Universitatea Oxford.

Deci, aproximativ 100 de oameni din 10.000 care fac boala mor – mult mai mult decît 3 din 10.000, cum sugerează mema.

Jason Oke a adăugat că în toate cazurile riscurile depind foare mult de vîrstă și nu iau în calcul morbiditatea ”pe termen scurt și lung provocată de COVID”.

În plus, nu este vorba doar despre supraviețuire.

Pentru fiecare pacient care moare sînt alții care supraviețuiesc, dar trec prin tratamente în spital, iar unii rămîn cu sechele pe termen lung.

Acest lucru conduce la presiuni uriașe pe sistemele de sănătate, care sînt supraaglomerate intenționat sau nu, cu ”pacienți COVID”, după cum o cer interesele pan-naționale fie că e implicată OMS în această mizerie, fie alte structuri farmaceutice multinaționale, reducînd astfel drastic posibilitatea de tratare a altor afecțiuni și implicit provocarea multor decese cauzate de boli cronice care ulterior sînt declarate tot de covid.

De ce se întîmplă toate aceste lucruri?

Dacă nu banii sînt în spatele acestei mega-afaceri de sub acoperișul pandemiei, răspunsul rămas posibil va fi unul de un cinism similar și fără de margini:

”În folosul științei”

Citește și: CHINA AR FI LANSAT VIRUSUL ÎN RĂZBOIUL ECONOMIC CU LIDERII ECONOMICI AI LUMII

Resurse:

1. http://www.ms.ro/wp-content/uploads/2021/01/Brosura-medici-vaccinarea-covid-MS-1.pdf

2. https://www.youtube.com/watch?v=2ixvLW_S2NU&feature=youtu.be

3. Kozeretska, I. A., S. V. Demydov, and L. I. Ostapchenko. „Mobile genetic elements and cancer. From mutations to gene therapy.” Experimental oncology (2011).

4. Xiao-Jie, Lu, et al. „LINE-1 in cancer: multifaceted functions and potential clinical implications.” Genetics in Medicine 18.5 (2016): 431-439.

5. Kemp, Jacqueline R., and Michelle S. Longworth. „Crossing the LINE toward genomic instability: LINE-1 retrotransposition in cancer.” Frontiers in chemistry 3 (2015): 68.

6. Sciamanna, Ilaria, Chiara De Luca, and Corrado Spadafora. „The reverse transcriptase encoded by LINE-1 retrotransposons in the genesis, progression, and therapy of cancer.” Frontiers in chemistry 4 (2016): 6.

7. Crow, Mary K. „Long interspersed nuclear elements (LINE-1): potential triggers of systemic autoimmune disease.” Autoimmunity 43.1 (2010): 7-16.

8. Honda, Tomoyuki. „Links between human LINE-1 retrotransposons and hepatitis virus-related hepatocellular carcinoma.” Frontiers in chemistry 4 (2016): 21.

9. ORF, Open Reading Frame (cadrul de citire deschis), este termenul folosit pentru o secvență de nucleotide care, atunci când e decodificată și transformată în secvența de aminoacizi, nu conține codoni „Stop”. Sunt implicate în diferite tipuri de mutații genetice.

10. McKerrow, Wilson, et al. „Human transposon insertion profiling by sequencing (TIPseq) to map LINE-1 insertions in single cells.” Philosophical Transactions of the Royal Society B 375.1795 (2020): 20190335.

11. Tufarelli, Cristina, and Richard M. Badge. „Retrotransposon-Driven Transcription and Cancer.” Human Retrotransposons in Health and Disease. Springer, Cham, 2017. 259-273.

12. Shpyleva, Svitlana, et al. „Overexpression of LINE-1 retrotransposons in autism brain.” Molecular neurobiology 55.2 (2018): 1740-1749.cancer

13. Ariumi, Yasuo. „Guardian of the human genome: host defense mechanisms against LINE-1 retrotransposition.” Frontiers in chemistry 4 (2016): 28.

14. Tiwari, Bhavana, et al. „p53 directly represses human LINE1 transposons.” Genes & development 34.21-22 (2020): 1439-1451.

15. Muñoz-Lopez, Martin, et al. „Study of transposable elements and their genomic impact.” Transposons and Retrotransposons (2016): 1-19.

16. Hancks, Dustin C., and Haig H. Kazazian Jr. „Active human retrotransposons: variation and disease.” Current opinion in genetics & development 22.3 (2012): 191-203.

17. Zhang, Liguo, et al. „SARS-CoV-2 RNA reverse-transcribed and integrated into the human genome.” bioRxiv (2020).

18. Hodgson, C. P., et al. „Biosynthetic retrovectoring systems for gene therapy.” Journal of molecular medicine 75.4 (1997): 249-258.

19. Di Matteo, Mario, et al. „Recent developments in transposon-mediated gene therapy.” Expert opinion on biological therapy 12.7 (2012): 841-858.

20. Tipanee, Jaitip, et al. „Preclinical and clinical advances in transposon-based gene therapy.” Bioscience reports 37.6 (2017).

21. Shimizu, Akira, et al. „Characterisation of cytoplasmic DNA complementary to non-retroviral RNA viruses in human cells.” Scientific reports 4.1 (2014): 1-9.

22. Geuking, Markus B., et al. „Recombination of retrotransposon and exogenous RNA virus results in nonretroviral cDNA integration.” Science 323.5912 (2009): 393-396.

23. Vargas, José Eduardo, et al. „Retroviral vectors and transposons for stable gene therapy: advances, current challenges and perspectives.” Journal of translational medicine 14.1 (2016): 1-15.

24. Hancks, Dustin C., and Haig H. Kazazian Jr. „Active human retrotransposons: variation and disease.” Current opinion in genetics & development 22.3 (2012): 191-203.

25. Soifer, Harris, et al. „Stable integration of transgenes delivered by a retrotransposon–adenovirus hybrid vector.” Human gene therapy 12.11 (2001): 1417-1428.

26. https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC2241649/

27. Karousis, Evangelos D., and Oliver Mühlemann. „Nonsense-mediated mRNA decay begins where translation ends.” Cold Spring Harbor Perspectives in Biology 11.2 (2019): a032862.

28. https://www.gavi.org/vaccineswork/will-mrna-vaccine-alter-my-dna

29. Patchsung M, Boonla C, Amnattrakul P, Dissayabutra T, Mutirangura A, Tosukhowong P. Long interspersed nuclear element-1 hypomethylation and oxidative stress: correlation and bladder cancer diagnostic potential. PLoS One 2012; 7: e37009.

30. Stribinskis, Vilius, and Kenneth S. Ramos. „Activation of human long interspersed nuclear element 1 retrotransposition by benzo (a) pyrene, an ubiquitous environmental carcinogen.” Cancer research 66.5 (2006): 2616-2620.

technologyreview.com, Dr. Bioetician Virgiliu Gheorghe, BBC, AFP, stirileprotv.ro, epochtimes-romania.com, digi24.ro, science.hotnews.ro, evadare.ro

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ Geția‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA

CÎT DE RELIGIOȘI SÎNT RUMÎNII ?

Religiile_din_Romania_2011 (1)

Rumînii care cred în Dumnezeu reprezintă 95% din totalul populației, dar doar 21% merg la biserică

”La prima vedere, Rumînia este o ţară în care credinţa într’o fiinţă divină este extrem de puternică şi de larg răspîndită. Primează factorul ”identitate”, acordul cu valori sau principii creştine fiind, în funcţie de subiect, uşor mai mic (…)

Prin contrast, aplicarea în viaţa de zi cu zi a normelor religioase (ex. mersul la biserică) este mai puţin populară. Acţiunile propriu-zise care să marcheze o implicare mai puternică a religiei în societate (precum un referendum pe o temă conservatoare sau susţinerea cultelor de către stat) beneficiază de o susţinere minoritară.

Astfel, se poate trage concluzia că religiozitatea în Rumînia este un fenomen complex şi multi-stratificat, existînd multe stadii intermediare de poziţionare între auto-identificarea generică drept ”religioasă / religios” şi activism /militantism.” (monitorsocial.ro)

Aproximativ 95% dintre cetăţenii Rumîniei cred în Dumnezeu, dar numai 21% spun că merg săptămînal la biserică, și doar 27% dintre rumîni consideră necesară organizarea de referendumuri pentru definirea constituţională a familiei, arată un infografic despre credinţa religioasă în Rumînia, realizat de Fundaţia Friedrich Ebert România.

Datele arată faptul că în Rumînia există ”o diferenţă semnificativă” între a afirma credinţa într’o fiinţă divină şi manifestarea acordului faţă de perspectivele cultelor religioase cu privire la societate, o diferenţă şi mai mare existînd între afirmarea credinţei şi activitatea religioasă propriu-zisă.

”Astfel, deşi există o minoritate activă şi puternic religioasă, pentru cea mai mare parte a societăţii credinţa are un rol mai degrabă redus, neconvertindu’se în acţiuni sociale şi politice concrete.”

Acesta mai arată că aproape toţi cetăţenii Rumîniei cred în Dumnezeu (95%) şi/sau se consideră religioşi (89%), 44% afirmă că se roagă zilnic, iar 33% se consideră ”religioşi practicanţi”.

79% sînt de acord cu afirmaţia că ”este necesar să crezi în Dumnezeu pentru a fi moral şi pentru a avea valori corecte”, iar 67% sînt de acord cu afirmaţia ”homosexualitatea trebuie descurajată de societate”.

În schimb, doar 21% spun că merg la biserică săptămînal, 27% consideră necesar sau foarte necesar referendumul cu privire la definirea căsătoriei ca fiind permisă exclusiv între persoane de sex opus, în timp ce ponderea celor care cred că guvernul ar trebui să sprijine răspîndirea valorilor religioase este de 46%.

Rumînii respectă cu sfințenie zilele de sărbătoare și nu muncesc, așa reiese dintr’un studiu sociologic efectuat asupra unui eșantion de 1000 de rumîni, la nivel național realizat de Reveal Marketing Research, companie de cercetare de piață, a analizat comportamentul religios în rîndul romanilor de religie creștin ortodoxă, care cred în Dumnezeu.

Din populația reprezentativă a Rumîniei care se declară creștin-ortodoxă, se evidențiază următoarele trei tipologii:

1. practicanți (42%),

2. non-practicanți (24%) și

3. spirituali (34%).

Pentru majoritatea rumînilor creștin-ortodocși, care cred în Dumnezeu, rugăciunea reprezintă o parte importantă a vieții lor de zi cu zi. Practica rugăciunii este cea mai frecventă în cazul practicanților (68%). De asemenea, 62% dintre non-practicanți au obișnuința rugăciunii. Ponderea spiritualilor care declară că obișnuiește să se roage (51%) este cea mai scăzută dintre tipurile de enoriași.

Per ansamblu, practica rugăciunii este mai răspîndită: în rîndul femeilor (aproximativ 73% dintre femei comparativ cu 57% dintre bărbați declară că e parte integrantă a vieții de zi cu zi).

În mod surprinzător, rugăciunea este răspîndită și în rîndul persoanelor tinere (72% dintre cei cu vîrstă cuprinsă între 18 și 24 de ani și 70% dintre cei cu vîrstă cuprinsă între 25 și 34 de ani).

Obiceiuri creștin-ortodoxe respectate

Din studiul realizat de Reveal Marketing Research mai rezultă că, există anumite practici care țin de dogma religioasă și care separă credincioșii în funcție de tipologie (practicant, non-practicant și spiritual).

Închinatul atunci cînd trec prin fața unei biserici (58%), respectarea zilelor de sărbătoare prin faptul că nu se muncește nici măcar în gospodărie (65%), aprinderea lumînărilor (63%), participarea la slujbe cu ocazia sărbătorilor importante (56%) sînt obiceiuri comune în special în rîndul practicanților și non-practicanților.

− Peste jumătate dintre rumînii de religie creștin-ortodoxă care cred în Dumnezeu, declară că se închină atunci cînd trec prin fața unei biserici. Pentru cele trei tipologii de enoriași în care închinatul constituie o practică importantă – practicanți, non-practicanți și spirituali – ponderea persoanelor care fac acest lucru frecvent este aproximativ aceeași – peste 40%.

Pe criterii socio-demografice, închinatul este mai frecvent, la femei, la persoanele vîrstnice și tinere (18-24 de ani).

− Zilele de sărbătoare sînt respectate în mod frecvent de peste trei sferturi dintre români prin faptul că nu muncesc și nu realizează alte treburi gospodărești. Din nou practica este adoptată într’o măsură mai mare de femei (73%), persoane vîrstnice (peste 55 de ani) și persoane tinere (35 – 44 ani).

− 21% dintre rumîni declară că postesc. Postul este ținut în mai mare măsură de către femei. Practicanții respectă această cutumă în cea mai mare măsură (26%), urmați de nonpracticanți (3%) și spirituali (2%).

− A avea un duhovnic și spoveditul periodic este o practică răspîndită la practicanți (10%).

Care sînt principalele motivații pentru respectarea obiceiurilor crestinești?

Respondenții care au fost educați religios în familie au declarat că motivul pentru care respectă obiceiurile creștinești este că așa au fost invățați și obișnuiți în famile (61%).

Un alt motiv important invocat este iubirea față de Dumnezeu (58%).

Alte motivatii secundare se refera la faptul că:

Dumnezeu vine în ajutorul celor care respectă obiceiurile creștinești (49%).
Frica de Dumnezeu (35%).
Judecata de apoi (2%).

Rumînia nu are o religie de stat (conform art. 29 (5) din Constituția Rumîniei, cultele religioase sînt autonome față de stat).

Conform recensămîntului din 2011, 16.307.004 cetățeni, reprezentînd 89,45% din populație, s’au declarat ortodocși, 870.774 s’au declarat romano-catolici (4,62% din populație), 600.932 reformați (3,19%), 362.314 penticostali (1,92%), 150.593 greco-catolici (0,8%), 112.850 baptiști (0,6%) ș.a.m.d.

În Dobrogea, există o minoritate islamică (0,34%), compusă majoritar din turci și tătari.

Europe-atheism-2005

Există și un număr mic de atei (0,11%), agnostici, persoane care sînt nereligioase (0,1%) și persoane fără o religie declarată.

Conform Annuario Pontificio, buletinul oficial al Sfîntului Scaun, în aceeași perioadă, recensămîntul intern al Bisericii Catolice a numărat în Rumînia 1.193.806 credincioși romano-catolici (cu 165.405 persoane mai mult decît cele înregistrate de autoritățile rumîne).

Potrivit unui studiu mondial, ”Religiosity and Atheism Index”, realizat de institutul Gallup International, Rumînia se află în top 10 cele mai religioase țări din lume.

Astfel, Rumînia se clasează pe locul șapte în lume, 89% din populație declarînd că este religioasă, fiind singura țară din Uniunea Europeană care apare în top 10.

Europe-belief-in-god

Raportul mai arată că Rumînia este printre puținele țări în care numărul credincioșilor a crescut din 2005 pînă în 2012, de la 85% pînă la 89% persoane care se declară religioase.

În Rumînia sînt, la nivelul anului 2015, 18.436 de lăcașuri de cult.

Din acestea, 14.765 sînt biserici, 359 de capele, 1.096 case de rugăciune, 47 de catedrale, 2 episcopii, 2 moschei, 76 de geamii, 286 de mănăstiri și 89 de sinagogi.

În medie, anual, în Rumînia apar 90 de biserici noi.

După 1989 și pînă în prezent, bisericile ortodoxe s’au înmulțit cu aproximativ 2.000 de lăcașuri de cult în toată țara.

dsc_8141

Finanțarea bugetară a statului rumîn, destinată construirii și renovării de biserici, a fost de 130 de milioane de lei în anul 2014 și de 41,198 milioane de lei în anul 2015.

Resurse:

1. Infograficul avînd ca temă credinţa religioasă în Rumînia a fost lansat în contextul referendumului iminent cu privire la definirea constituţională a familiei, iar sursele datelor folosite în infografic sînt studiul ”Religious Belief and National Belonging in Central and Eastern Europe” (Pew Research Center), sondaje CURS şi Cult Research din 2018, precum şi recensămîntul naţional din 2011, se precizează în comunicat.

2. Metoda de colectare pentru proiect este CAWI (computer assisted web interview).

Datele au fost colectate: pe un eșantion reprezentativ national (urban și rural), 1.018 interviuri + Marja de eroare este de +/-3%. Nivel de încredere: 95%. Perioada de colectare: Iunie 2021.

Universul cercetării este reprezentat la nivel național, de bărbați și femei care declară că aparțin religiei creștin – ortodoxe și care cred în Dumnezeu.

Citește și:  REGII ȘI ÎMPĂRAȚII GETO-RUMÎNILOR DIN TOATE TIMPURILE

sau: ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ Geția‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA