IA, UN BRAND ROMÂNESC RĂSPÂNDIT ÎN TOATĂ LUMEA DE CELEBRITĂȚI

Pe 24 iunie, odată cu sărbătoarea de Sânziene, este sărbătorită în România, dar și în străinătate Ziua Universală a Iei Românești. Acest brand românesc își face singur reclamă prin însăși originalitatea, simplitatea și frumusețea sa, atrăgând tot mai multe celebrități.

Regina Maria

Piesa principală a costumului popular românesc este ia, termenul fiind atribuit doar cămășii femeiești. Inițial, iile erau confecționate din pânză de in sau cânepă, iar mai târziu din mătase și bumbac. Acesta din urmă era folosit ca urzeală pentru bătătura de in și cânepă, mai ales în partea de nord a țării, în timp ce în sud cămășile erau mai frecvent țesute cu borangic. Sub braț, cămașa este prevăzută cu așa numita ”pavă’, care oferă comoditate în timpul mișcării.

Maria Tănase

Ia populară este, în fapt, o cămașă tradițională românească de sărbătoare, confecționată din pânză albă, bumbac, in sau borangic și împodobită cu mărgele și broderii la mâneci și la gât. Croiala este relativ simplă: un dreptunghi de pânză, tăiat rotund în jurul gâtului și întărit cu șnur răsucit. Mânecile sunt, de cele mai multe ori, încrețite atât la umeri, cât și la încheieturile mâinilor.

Inna

Tehnica decorării iei s’a transmis de la mamă la fiică, fapt care a conservat tradiția și gustul de la o generație la alta. Motivele sunt stilizate, geometrice sau inspirate de natură. Partea din față a cămășii este și ea brodată, prin repetarea acelorași modele existente pe mâneci. Culorile folosite la broderie erau în două — trei nuanțe cromatice, de regulă, dar se broda și cu o singură culoare, de obicei negru.

Regina Maria

În timp, finețea materialelor folosite, armonia cromatică, dar și croiul pieselor de port românesc, țesute, croite și brodate în casă au fost apreciate de reginele României, Elisabeta și Maria, dar și de aristocrația feminină a timpului, care au purtat cu mândrie costumul popular în diferite momente. Pe de altă parte, ia a atras atenția artiștilor, fiind imortalizată de pictorul francez Henri Matisse în mai multe tablouri, unul dintre ele

”La blouse roumaine” (1940)

fiind expus la Muzeul Național de Artă Modernă din Paris.

Un alt pictor român de origine evreiască, Constantin Daniel Rosenthal, a imortalizat’o pe Maria Rosetti, în ”România revoluționară”, purtând atât ie, cât și năframă.

Ia românească apare și în tablourile semnate de Camil Ressu, Ion Theodorescu-Sion, Francisc Șirato, Nicolae Tonitza, Dumitru Ghiață ș.a.

Ia românească a fost, deopotrivă, sursă de inspirație pentru creația vestimentară a unor celebri designeri precum Yves Saint Laurent, care a creat, în 1981, o întreagă colecție intitulată ”La blouse roumaine”, urmat Jean Paul Gaultier, Kenzo sau Tom Ford, care a reinterpretat ia din zona Sibiu, cu broderii negre specifice zonei, și care a apărut în numărul american al revistei ”Vogue”, în martie 2012, purtată de cântăreața Adele, notează Agerpres. Apoi au fost Oscar de la Renta, Agatha Ruiz de la Prada, Anna Sui sau Philippe Guilet.
Comunitatea online ”La Blouse Roumaine”, a propus ia — bluza tradițională românească — ca brand de țară și a organizat, pe 24 iunie 2013, odată cu sărbătoarea de Sânziene, prima Zi Universală a Iei.

Nadia

Prezentăm în continuare peste 40 de celebrități cărora le’au plăcut sau le place să poarte Ia, bluza tradițională românească.

Trupa de muzica suedeză ABBA

Angelina Jolie

Angelina Jolie

Ali MacGraw

Sophia Loren

Raquel Welch

Camila Alves, fotomodel, căsătorită cu actorul Matthew McConaughey

Taylor Swift

Jennifer Garner

Emma Watson

Giulia Nahmany

Halle Berry

Emma Stone

Emma Stone

Rita Wilson

Kate Moss

Lana del Rey

Katie Holmes

Katie Holmes

Kate Beckinsale în ”Van Helsing”

Jackie Chan,  luptător de arte marțiale (Hong Kong) și Ziyi Zhang, actriță chineză.

Karen Allen în ”Indiana Jones”

Kourtney  Khardashian

Rhizlaine El Cohen în ”Frumoasa adormita”  serial TV,  regizat de Catherine Breillat

Helen Mirren

Katie Holmes

Anne Hathaway

Brigitte Bardot

Liv Taylor

Actrița americană Anna Chlumsky în filmul ”Fata mea”

Nicole Kidman

Jane Birkin

Khloe Khardashian

Alexa Chung

Penelope Cruz

Cântărețul american Shaggy și soția sa

Sharon Stone

Selma Blair

Kirsten Dunst

Camilla Belle

Adele

Demi Lovato

Gisele Bundchen

Andreea Esca

Citiți și: ATLASUL FRUMUSEȚII: PORTRETE DE FEMEI FRUMOASE ÎN ȚĂRI DIN ÎNTREAGA LUME

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

Anunțuri

DOVEZI ALE CONTINUITĂȚII ÎN RITUL FUNERAR AL GETO-ROMÂNILOR

Problemele legate de simbolismul puterii şi de organizarea socială la comunităţile neo-eneolitice din spaţiul românesc sunt discutate de mult timp de cercetătorii epocii. Soluţiile pentru aceste probleme au fost căutate, la început, exclusiv pe cale arheologică, însă rezultatele nu au fost tocmai satisfăcătoare (cele aşteptate).

Alte alternative au fost căutate în etnografie şi în comparaţiile acesteia cu arheologia preistorică, însă şi această metodă de analiză a stârnit numeroase critici printre cercetători, una din cele mai importante fiind aceea că realităţile ”primitivilor” nu sunt perfect identice cu realităţile comunităţilor preistorice; paralelele etnografice oferă puţin ajutor, ele pot ilustra posibilităţi, dar nu pot demonstra care dintre ele a fost cea mai probabilă.

Este cunoscută marea importanţă pe care o prezintă ceremonialul de înmormântare la poporul român, fiindcă din el ”se desprinde o anumită concepţie despre viaţă şi lume a românilor, cu un deosebit de puternic cult al străbunilor”. Dragostea de cei decedaţi, legătura sufletească a celor în viaţă cu cei plecaţi din mijlocul lor, manifestată prin cinstirea lor, a dat naştere unui cult cu bogate şi multiple manifestări rituale, care se manifestă unitar pe întreg pământul românesc şi constituie factor de unitate şi continuitate românească.

Cum afirma F. Cumont, ”nimic nu este mai tenace decât concepţiile referitoare la cultul morţilor, nimic nu se conserva, cu mai mare consistenţă de’a lungul generaţiilor ca obiceiurile funerare. Continuitatea este asigurată”, (Lux perpetua, Paris. 1949, p. 11).

De aceea, cultul morţiilor constituie pentru noi un document de necontestat al continuităţii ca neam şi popor, ca şi limba ce o vorbim, un document al istoriei permanenţei româneşti. Numai un popor sedentar, un popor legat de pământul său a putut transmite din generaţie în generaţie limba şi obiceiurile sale.

În repetate rânduri, N. lorga afirma că suntem un popor care nu ne’am părăsit limba şi mormintele înaintaşilor şi de aceea suntem legaţi de pământul pe care trăim, între cei vii şi cei morţi este o legătură, un pod, o punte de legătură permanentă, nevăzută, pe care cei de aici trec la cei de dincolo şi cei de dincolo coboară la cei de aici, în ceremonialul cultului morţiilor, la pomenirile pe care le fac cei vii pentru ei.

Pe etnografi îi surprinde mulţimea sărbătorilor cu pomenirea celor morţi la români. În Muntenia, Oltenia, Banat, Moldova şi Bucovina, pomenirea celor morţi se face la Moşi, când se dă de pomană pentru sufletul morţilor mâncare şi băutură şi se împart oale cu chituţe de flori, cu apă, cu cireşe în ele etc. Moşii sunt de mai multe feluri şi au loc în mai toate perioadele anului: Moşii de Crăciun, de iarnă, de păresimi, de Florii, de Joi-Mari, de Paşte, de Sfântul Gheorghe, de Ispas, de Rusalii, de Sânziene, de Sân-Petru, de Sânt-Ilie, la Schimbarea la Faţă, de Sfânta Măria, de ziua Crucii, de Sânmetru sau de toamnă etc. Moşii sunt consideraţi ca spirite familiale, în cinstea cărora se aduce pomană (I. Vlăduţiu, Etnografia românească, Bucureşti, 1973, pp. 412-413; M. Olinescu, Mitologia românească, 1944; S.F. Marian, înmormântarea la români, 1892).

Cum menţionează Gh. Vrabie, nu există anotimp care să nu aibă moşii săi şi nu există sfârşit de muncă ori cules de roade, din care să nu se dea de pomană şi morţilor. Unele aspecte iau forme de’a dreptul izbitoare. La moşii de primăvară se aprind focuri în curţi, lângă ele se aşează mese încărcate cu de’ale mâncării, ulcele cu apă, lumânări aprinse şi chiar scaune, cu credinţa că în această zi morţii vin, se aşează şi se încălzesc, mâncând din cele pregătite. Imaginaţia este atât de corectă, încât gospodina nu aşează decât atâtea scaune, străchini cu mâncare, lumânări câţi morţi are. Tot acum se varsă vin şi rachiu la buciumii de vie, se înconjoară ogoarele cu fum, spre a fi ferite de rele şi a rodi. Se subliniază legătura puternică dintre duhurile nefaste care se abat asupra ogoarelor şi sufletele morţilor. Morţii cărora nu li se fac cele cuvenite se transformă în strigoi şi în spirite nefaste pentru gospodărie, încât grija pentru străbuni capătă şi o altă semnificaţie. Nu lipsită de interes este şi credinţa că la Rusalii, în vară, locuitorii să nu mănânce fructe, cireşe ori fragi, până nu fac chituţe legate cu flori, pe care le dau de pomană. În toamnă, la Moşii de la Sânmedru, fierb grâu cu lapte, pregătesc mâncăruri cu brânză şi unt, fiindcă este încheierea păstoritului, când iarăşi trebuie să se dea de pomană. Chiar când se culeg porumbul, merii, stupii, întâi se dă de sufletul celor decedaţi şi apoi mănâncă cei ai casei (Gh. Vrabie, Folclorul, Bucureşti, 1970, p.265).

Între omul vieţuitor, străbunii morţi şi natură se stabileşte astfel o strânsă legătură. Oglindind viaţa cu moravurile şi obiceiurile poporului, ele sunt pătrunse de o concepţie ce’şi are rădăcinile în însăşi existenţa primordială a omului.

Orice comunitate pe teritoriul căreia au fost identificate înmormântări în care pot fi sesizate atât caracteristicile fizice ale individului, cât şi cele ce sunt expresia grijii celorlalţi membri ai comunităţii, poate fi considerată o societate ierarhizată.

Elementele deosebite în ceea ce priveşte tratamentul defunctului, cum ar fi poziţia scheletului, absenţa (mormânt cenotaf) sau chiar decapitarea acestuia, pot fi urmarea circumstanţelor în care a avut loc decesul, dar şi o expresie a statutului celui decedat (O’SHEA 1981, p. 47).

Dar practicile funerare nu reprezintă doar o reafirmare a statutului individului şi a structurii sociale din care făcea parte, ele fiind şi un moment important din viaţa comunităţii.
Monumentele funerare sunt un indiciu deosebit de important atât pentru statutul social al celui decedat, cât şi pentru cei care l’au construit. Se cuvine să amintim aici şi obiecţiile lui Parker Pearson referitoare la această chestiune, importante pentru studiul rangurilor, statutelor şi ierarhiilor sociale, obiecţii adoptate şi de alţi cercetători.

Considerăm că, printr’o analiză atentă a practicilor funerare ale comunităţilor neo-eneolitice din spaţiul românesc, se pot extrage unele concluzii pertinente cu privire la organizarea socială a comunităţilor şi, respectiv, a simbolurilor ierarhiilor sociale; cu toate acestea, suntem conştienţi că un astfel de demers implică un anumit risc, rezultat din natura interpretărilor datelor oferite de morminte (poziţia şi orientarea scheletelor, inventarele funerare) şi de aceea concluziile noastre pot fi amendate şi suferi corecţii.

Ritul şi ritualul funerar sunt expresia sentimentului religios şi reflectã, într-un fel sau altul, credinţa individului dar şi a comunităţii, în viaţa de dincolo de mormânt, componentă importantă a spiritualităţii popoarelor antice şi medievale.
Ritul funerar cuprinde toate procedurile care se aplicau corpului neînsufleţit şi era influenţat în afara fenomenului religios, de factori aleatorii ca dorinţa personalã a individului, hotãrârea comunitãţii, tradiţia locală.

Ritualul funerar cuprinde toate acele pregãtiri ce se fãceau pentru sufletul defunctului în vederea ultimei cãlãtorii. Ritualul este strâns legat de religie şi de credinţele comunitãţii dominate, de obicei, de un puternic conservatorism.

Se constatã însă că nu existã o concordanţã obligatorie între rit şi ritual. Rituri funerare diferite pot avea elemente rituale comune cum ar fi de pildă jertfa (dovedită de prezenţa cărbunilor) şi ofrandele (inventarul de multe ori identic ce constã în vase de ofrandã, piese de metal, seminţe) etc.
Din acest punct de vedere, istoric am zice, mai important este ritualul care exprimă elemente specifice religiei practicate.

Investigaţia arheologică a ritului şi ritualului funerar oferă o serie de detalii, altfel greu de aflat, cum ar fi datarea şi durata de utilizare a unei necropole (adică numãrul de generaţii), cauzele mortalităţii, grupele de vârstă, ocupaţiile, etc. Opinia unor istorici conform căreia fiecare necropolã a aparţinut unei comunităţi pare sã fie adeveritã şi de relativa exclusivitate a ritului.

În funcţie de ritul funerar există douã mari categorii:

a) necropole de incineraţie;

b) necropole de inhumaţie.

Aceastã departajare nu este exclusivă. Există necropole în care sunt prezente ambele rituri în proporţii diferite, cunoscute ca necropole birituale. În cadrul acestora raportul dintre cele două rituri este de predominare a unuia. Astfel au fost descoperite: necropole de incineraţie cu prezenţa în cadrul lor a unor morminte de inhumaţie; necropole de inhumaţie cu prezenţa în cadrul lor a unui anumit numãr de morminte de incineraţie.

Vom începe cu concluziile pentru o sintetizare și o lecturare mai rapidă a materialului prezentat, dar în continuarea concluziilor vă vom prezenta și detalii ale analizei practicilor funerare ale comunităţilor neo-eneolitice, ale epocii bronzului cât și a celor medievale timpurii din spaţiul românesc.
Pentru studiul de faţă ne’am propus analizarea principalelor grupuri de morminte şi necropole neo-eneolitice, ale epocii bronzului, a celor medievale timpurii, iar acolo unde a fost cazul ne’am oprit şi asupra descoperirilor izolate.

Suntem conştienţi că sunt numeroase şi descoperirile funerare din epocile mai sus amintite izolate (sau grupurile mici de morminte), însă noi am considerat ca fiind mai relevant, pentru scopul propus, analizarea numai a necropolelor.

Necropolele neoliticului și eneoliticului

După această analiză suntem în măsură să facem câteva aprecieri.
Evident că în peste trei mii de ani de evoluţie a neoliticului şi eneoliticului s’au succedat o multitudine de comunităţi, fiecare cu particularităţile ei; în neoliticul timpuriu mormintele se aflau în interiorul aşezărilor, între locuinţe sau, mai ales în cazul copiilor, sub podeaua casei, în zona vetrei.

Descoperirile funerare avute în vedere pentru această perioadă demonstrează că purtătorii culturii Starčevo – Criş îşi înhumau morţii fără a părea că au vreo regulă generală în privinţa depunerii decedatului (pe stânga sau pe dreapta), nici chiar în aceleaşi aşezări (cazurile de la Gura Baciului şi Trestiana sunt relevante în acest sens).
Nici în privinţa orientării scheletelor nu se observă vreun canon, decedaţii fiind înhumaţi cu craniul înspre toate punctele cardinale (poate mai puţin spre N).

Credem că aceste concluzii, în lipsa altor date arheologice care să le contrazică, se pot extinde la nivelul întregului neolitic timpuriu. Începând cu neoliticul târziu – eneoliticul timpuriu se constată o modificare netă a concepţiilor despre viaţă şi moarte.
Spre sfârşitul neoliticului şi în zorii eneoliticului, înhumările se vor face într’un loc ales special pentru acest scop, apărând astfel necropolele (orașele morților); numai rar se mai întâlnesc morminte şi în aşezări, fiind vorba în marea majoritate a cazurilor despre copii mici.

Practicile funerare din neo-eneolitic sunt destul de stricte, existând un set de practici funerare comune întregului palier de timp propus pentru studiere: practicarea inhumaţiei de către marea majoritate a comunităţilor neo-eneolitice, depunerea în poziţie chircită, mai rar fiind folosită şi depunerea scheletelor întinse pe spate, orientarea scheletelor, depunerea anumitor obiecte în morminte (inventar funerar).

Totuşi, în funcţie de timp şi de cultură, există şi diferenţe în practicile funerare.  Astfel, depunerea de ofrande de carne (urme ale banchetelor funerare) nu era un obicei generalizat, lipsind în necropolele de la Radovanu, Brăiliţa, după cum nici depunerea ocrului nu apare decât la puţine comunităţi (în cantităţi însemnate ocrul era depus mai ales în mormintele de la Orăştie, Decea Mureşului şi Brăiliţa).

Am încercat să vedem dacă necropolele neo-eneolitice din spaţiul danubiano-carpatic respectau vreun model de organizare, însă din studiul planurilor necropolelor se pare că necropolele nu erau ”construite” după vreun tipar anume, mormintele fiind dispuse la întâmplare, probabil, de aici şi existenţa suprapunerilor de morminte.

Poate excepţii ar fi necropolele de la Gârleşti – Gherceşti (care se pare că este organizată, mormintele fiind înşiruite în linie dreaptă) şi cea de la Decea Mureşului (distanţa dintre morminte este constantă, ceea ce presupune prezenţa unui semn pe mormânt, a unei posibile organizări).
Mai degrabă se pot observa grupările de câte două-trei morminte (adult-adult, adult-copil, doi adulţi şi copil) în majoritatea necropolelor, grupări ce au fost interpretate ca înmormântări ale unor familii.

Acolo unde determinările antropologice au permis, am făcut şi scurte consideraţii despre mortalitatea la anumite comunităţi.  Reunindu’le (anexa 8, 9, vezi linkul din subsol), putem afirma că mortalitatea este un indicator ale cărui valori variază, uneori consistent, de’a lungul neo-eneoliticului.

Necropolele aparţin tuturor categoriilor de vârstă, pe grupe de vârstă situaţia prezentându’se astfel:

1. Pentru copii (infans I + infans II), media mortalităţii este de aproximativ 15 %, însă, defalcat pe necropole, acest indicator are valori mult mai mari în anumite cazuri (peste 30% la Radovanu, Sultana, Vărăşti-Grădiştea Ulmilor). Există şi situaţia când mortalitatea infantilă dintr’o comunitate este mult sub medie, cunoscându’se valori între 5-7 % în mari necropole, cum ar fi Cernavodă, Cernica şi Chirnogi-Şuviţa Iorgulescu. Deoarece mortalitatea infantilă era destul de ridicată în neo-eneolitic, pentru situaţiile în care acest indicator are valori extrem de mici s’a formulat ipoteza că, acolo, copiii beneficiau de tratamente funerare deosebite faţă de celelalte categorii de vârstă, însă dovezile care să susţină ipoteza nu există (KOGĂLNICEANU 2007, p. 196).

Înmormântările copiilor în cuprinsul aşezărilor, mai ales a celor de vârste foarte mici, cu o lungă tradiţie în neolitic şi eneolitic, poate fi pus în legătură cu un anumit ritual, sau cu dorinţa familiei de a’şi avea aproape copiii chiar şi după moartea acestora.

2. Mortalitatea pentru grupa de vârstă 14-20 ani – adolescenţi este foarte mică în întreg neo-eneoliticul; acest fapt îşi are explicaţia în creşterea treptată a rezistenţei organismului la factorii de risc, pe măsura avansării în vârstă, dinspre nou-născut către adult (A. COMŞA 2005, p. 41).

3. Adulţii au, de asemenea, o mortalitate constant mică, în comparaţie cu grupa maturilor, care înregistrează ponderile cele mai însemnate dintre toate grupele de vârstă.

4. Populaţia care depăşea 60 de ani, grupa senili, este foarte puţin reprezentată în cadrul necropolelor, abia puţin peste 2% din totalul înhumaţilor; speranţa de viaţă este foarte scăzută în timpul întregii perioade. Este posibil ca aceste valori deosebit de mici pentru această grupă de vârstă să fie reflectarea realităţii din acea vreme, a speranţei de viaţă foarte redusă din acel timp, însă, este posibil ca aceste valori să reflecte şi lacunele din cercetările şi determinările antropologice întreprinse.

Dacă avem în vedere mortalitatea în funcţie de sex, am constatat că, per total, mortalitatea în rândul bărbaţilor este sensibil egală cu cea din rândul femeilor (anexa 11), la fel pentru grupele de copii şi adolescenţi (totuşi, recunoaştem că determinările antropologice pentru aceste două categorii sunt destul de puţine), însă pentru grupele de adulţi şi maturi mortalitatea din rândul femeilor este mai mare, situaţie datorată, posibil, complicaţiilor apărute la naştere sau imediat după.

Am încercat să analizăm şi inventarele funerare din necropole şi posibilităţile lor de interpretare, concluziile fiind:

1. Ritul şi ritualul funerar este identic pentru toţi membrii unei comunităţi, deosebirile de ritual din cadrul unei necropole putând însemna că în cadrul acelei comunităţi convieţuiau populaţii amestecate, în unele cazuri polimorfismul evident al indicatorilor scheletali observat inducând această părere.

2. Acolo unde s’au putut face determinări privind sexul decedaţilor, în general nu s’au constatat mari deosebiri între bărbaţi şi femei (anexa 9), însă se pot observa şi diferenţe în ceea ce constă repartizarea inventarelor în morminte în funcţie de sex, aşa cum este cazul preferinţei repartizării podoabelor în mormintele de femei din necropolele de la Cernica, Vărăşti-Grădiştea Ulmului şi Ostrovul Corbului, a diverselor categorii de vase în mormintele culturii Bodrogkeresztúr (vasele de tip ”oală de lapte” erau specifice bărbaţilor, în timp ce vasele tip ”ghiveci de flori” – femeilor); altă deosebire se poate constata şi în necropola de la Decea Mureşului, unde, mai ales, în mormintele de bărbaţi 58 se depuneau cuţite de silex, dar în asociere cu podoabe.

3. În general, în necropole se depuneau puţine vase, excepţii în acest sens constituind necropolele de la Iclod şi cele ale comunităţilor Bodrogkeresztúr.

4. Constatăm (anexa 9 şi 10) că nu exista o regulă generală nici în privinţa depunerii tuturor categoriilor de podoabe; astfel, numai în necropolele de la Cernica şi Sultana s’au depus toate categoriile de podoabe, în timp ce, în celelalte necropole s’au depus numai mărgele (la Orăştie şi Gârleşti s’au descoperit şi pandantive). O particularitate a ritualului funerar este atestată la comunităţile Boian care au folosit necropola de la Sultana, şi anume, obiceiul de a depune idoli în morminte (dar frecvent întâlniţi în aşezări).

5. În ceea ce priveşte repartizarea inventarului funerar pe grupe de vârstă (anexa 10), în primul rând se observă că obiceiul de a se depune obiecte în morminte era valabil pentru toate categoriile de vârstă, neexistând excluşi de la această practică. La nivelul neo-eneoliticului nu am sesizat asocieri generale între vârsta indivizilor şi diverse categorii de obiecte, însă în diverse necropole se poate constata preferinţa depunerii anumitor obiecte la anumite grupe de vârstă. O observaţie ce se poate face în acest sens este asocierea puţinelor piese de aur descoperite în morminte cu schelete de copii (Vărăşti-Grădiştea Ulmilor) şi femei (Vărăşti-Grădiştea Ulmilor şi Ostrovul Corbului), de aceea pare plauzibil ca purtătorii respectivelor culturi (Gumelniţa, Sălcuţa, Bodrogkeresztúr) să asocieze piesele din aur cu podoabele purtate de copii şi femei.

Din acest punct de vedere, o situaţie deosebită, întâlnim în necropola de la Varna, din aria culturii Gumelniţa-Karanovo VI-Kodjadermen, unde s’au descoperit numeroase piese de aur, mai ales în mormintele de bărbaţi şi în cenotafe, mormintele femeilor fiind, în general, sărăcăcioase (LICHARDUS, LICHARDUS-ITTEN 1985, p. 496).

6. Dovezi ale stratificării sociale se pot remarca din analiza inventarelor funerare, sesizându’se diferenţe în ceea ce priveşte ocupaţiile indivizilor înhumaţi; credem că M 4 de la Gura Baciului poate indica ocupaţii casnice/domestice pentru femeia înhumată acolo (se pare că râşnitul şi toate acţiunile ce decurg din asta intrau în sarcina femeilor), iar mormintele M 8 de la Cămin şi M 18 de la Urziceni-Vamă ar putea aparţine unor vânători (probabil atribuţii strict masculine).

7. Studierea practicilor funerare dovedeşte diferenţierea dintre comunităţi. De exemplu, în cadrul culturii Gumelniţa sunt necropole aparţinând unor comunităţi bogate (Vărăşti-Grădiştea Ulmilor, Chirnogi-Şuviţa Iorgulescu, cu inventare deosebite, podoabe de aramă, aur etc.) şi comunităţi care nu depun nimic sau aproape nimic în morminte: de ex., Dridu.

8. Credem că studiul inventarelor funerare poate indica statutul deţinut de anumiţi indivizi în comunitate. Mărturiile oferite de înmormântări, cu sau fără inventar funerar, pot fi considerate reflecţii ale diversificării sociale între membrii unei societăţi, inclusiv femeile sau copiii.
În necropola de la Ostrovul Corbului cel mai bogat mormânt al necropolei este M 22, ce aparţinea unei femei.  Scheletul era chircit pe partea stângă, iar orientarea este E – V. Inventarul cuprinde şapte vase, ofrande de carne şi podoabe. În vasul nr. 3 s’au găsit 127 de mărgele, la gât şapte mărgele, alte trei pe piept, iar sub maxilarul inferior trei bumbi de aur (ROMAN, DODD-OPRIŢESCU 1989, p. 17-18).

Două din cele mai bogate morminte din necropola de la Vărăşti aparţin unul, unei femei (M 54) şi altul, unui copil (M 100).  Un prestigiu deosebit trebuie să fi avut şi familia fetiţei înhumată în M 9 de la Gârleşti, precum şi indivizii înhumaţi în M 12 şi M 13 din cimitirul de la Decea Mureşului.

Prin cercetarea necropolei de la Varna s’au descoperit discrepanţe şi mai mari, între mormintele deosebit de bogate (aşa cum era M 43, mormântul princiar, cu aproximativ cinci sute de piese de aur, sceptru, topoare, cuţite de silex, vase, etc.) şi cele fără inventar sau cu inventar sărăcăcios, acest lucru atestând indivizi cu statute diferite, aflaţi pe trepte ierarhice diferite în structuri sociale complexe.

Prin cercetarea necropolei s’au evidenţiat diferenţe şi între sexe: bărbaţii erau înhumaţi mai ales în poziţie întinsă (foarte rar şi chircită), femeile fiind înhumate chircit, mai ales pe dreapta (IVANOV 1978, p. 13-26; RENFREW 1978, p. 197-203).

Aşadar, dacă admitem că ierarhiile sociale, diferenţele de statut, existenţa unor personaje care se bucurau de prestigiu în faţa celorlalţi membri din cadrul unei comunităţi pot fi recunoscute în prezenţa sau absenţa inventarelor funerare ale mormintelor, atunci elementele de diferenţiere sunt diverse: numărul vaselor din morminte şi asocierea lor cu alte piese, cantitatea mărgelelor de scoică, aramă, pieselor de aur, prezenţa armelor şi uneltelor.

Prezenţa în morminte a podoabelor confecţionate din materiale rare (aur, aramă, scoică), exotice, aduse de la mari distanţe, cel mai probabil prin intermediul schimbului arată, o dată în plus, importanţa, prestigiul, statutul deosebit de care se bucura individul alături de care s’au descoperit asemenea artefacte.

Din punctul de vedere al poziţiei de înhumare se observă că în marea majoritate a necropolelor se folosea chircirea pe partea stângă, lucru care însă nu se observă şi în ponderea subiecţilor, deoarece necropolele în care se folosea această poziţie erau alcătuite din puţini decedaţi (din totalul scheletelor analizate numai 30 % sunt chircite pe partea stângă).  În schimb, poziţia întinsă pe spate este folosită în puţine necropole, însă în care au fost înhumaţi mulţi decedaţi, acest fapt explicând ponderea mare a subiecţilor care au fost înhumaţi în poziţie întinsă pe spate, peste 60 %. Chircirea pe partea dreaptă a fost mai puţin folosită, atât ca număr de necropole cât şi ca număr de subiecţi (în jur de 7 %).

Într’un procent foarte mic, sub 1%, se încadrează şi înmormântările deosebite, anume indivizi înhumaţi cu faţa în jos, descoperiţi în puţine necropole, anume la Cernica (Cultura Boian), Vărăşti-Grădiştea Ulmilor (Cultura Gumelniţa) şi Ostrovul Corbului (Cultura Bodrogkeresztúr).

Despre respectivii decedaţi se crede că inspirau teamă, că ar fi fost dotaţi cu puteri supranaturale/deosebite asemănătoare şamanilor/vrăjitorilor şi că în timpul vieţii ar fi făcut rău comunităţii din care proveneau; legarea cadavrelor a fost pusă tot pe seama fricii faţă de respectivii indivizi.
Interesant este că, în necropola de la Cernica, unul din cele trei schelete înhumate cu faţa în jos aparţinea unei femei mature (M 149).

Acest fapt poate însemna că şi femeile puteau avea astfel de calităţi deosebite asemănătoare şamanilor, însă nu excludem nici simpla coincidenţă.
Tabelele combinatorii dovedesc că în neo-eneoliticul din spaţiul românesc nu putem vorbi despre categorii de indivizi excluşi de la practicile funerare uzuale, fie că vorbim despre diferenţieri bazate pe sexul decedaţilor, fie pe diferenţierea indivizilor pe grupe de vârstă, riturile şi ritualurile funerare specifice culturii aplicându’se tuturor membrilor unei comunităţi.

Regula strictă a înmormântărilor, inventarul funerar repartizat în funcţie de sex şi în funcţie de rolul fiecăruia în societate atestă existenţa unor structuri sociale cu particularităţi în funcţie de timp şi loc, cu obiceiuri şi reguli destul de stricte, respectate în general de membrii unei comunităţi.

Nu putem spune cu certitudine dacă inventarul funerar reflectă bogăţia defunctului, dacă piesele care îl însoţesc îi aparţin sau dacă reprezintă cadouri de la membrii comunităţii, însă ele, cel mai probabil, reflectă statutul individului în societate.
În final, putem afirma că practicile funerare la comunităţile neoeneolitice din spaţiul carpato-danubian sunt mărturii ale organizării sociale; diferenţele funerare reflectă diferenţele sociale prezente în lumea acelor comunităţi, iar structurarea descoperirilor funerare pe categorii oglindeşte structura societăţii.

Neoliticul timpuriu
Descoperirile reprezentative pentru neoliticul timpuriu aparţin culturii Starčevo-Criş şi sunt puţin numeroase, nu mai mult de 40-50 morminte. Pentru această perioadă nu este atestată utilizarea cimitirelor, înmormântările fiind făcute în cadrul aşezărilor, printre locuinţe 10. Totuşi, în funcţie de amploarea suprafeţelor săpate în diferite aşezări, se disting două grupuri mai mari de morminte, anume cel de la Gura Baciului (jud. Cluj) (LAZAROVICI, MAXIM 1995, p. 176-197) şi cel de la Trestiana (jud. Vaslui) (POPUŞOI 1992, p. 21-41; 2005, p. 52-58).

Neoliticul târziu – Eneoliticul timpuriu
În această perioadă constatăm o modificare netă a concepţiilor despre viaţă şi moarte. Spre sfârşitul neoliticului şi în zorii eneoliticului înhumările se făceau separat de aşezări, apărând necropolele (oraşe ale morţilor) (URSULESCU1998, p. 87; URSULESCU, KOGĂLNICEANU 2006, p. 12).
Considerăm că modificarea practicilor de îngropare sub podeaua casei cu cea din cimitire, departe de oamenii vii, se poate lega de schimbarea-trecerea de la controlul femeii asupra domeniului domestic la puterea bărbatului în lumea de afară, un transfer al controlului şi puterii (PARKER PEARSON 1993, p. 205).

Cultura Hamangia.
Acestei culturi îi aparţine marea necropolă de la Cernavodă (jud. Constanţa), cu peste 500 de morminte, însă, din păcate, descoperirile nu au fost publicate sub forma unei monografii; avem totuşi la dispoziţie rapoartele anuale de săpătură (BERCIU, MORINTZ 1957, p. 83-92; 1959, p. 99-114; 1959, p. 95-105; 1961, p. 49-55), iar unele date au fost publicate în lucrări de sinteză (BERCIU 1966; HAŞOTTI 1997; URSULESCU, KOGĂLNICEANU 2006, p. 18-20).

Necropola a fost împărţită în două zone, denumite „cimitirul de sus” şi „cimitirul de jos”, dar, în afară de acestea, mai există şi alte zone în care au fost descoperite grupuri de morminte (URSULESCU, KOGĂLNICEANU 2006, p. 18).
Tot culturii Hamangia îi aparţin şi alte descoperiri funerare; este vorba despre anumite morminte, descoperite cu ocazia unor săpături de salvare, fiind considerate ca aparţinând unor cimitire distruse (la Limanu (GALBENU 1970, 80-82) şi la Mangalia (HAŞOTTI 1997, p. 32; BERCIU p. 1966, 81), ambele în jud.Constanţa).

Necropola de la Cernavodă are cel puţin trei etape de utilizare.
Facem aici precizarea că există diferenţe în ceea ce priveşte inventarele funerare din cele două cimitire, în sensul că ”cimitirul de sus” este foarte bogat în timp ce mormintele din ”cimitirul de jos” aproape că nu au deloc inventar funerar.  Din această cauză credem că se poate vorbi despre o stratificare socială în această necropolă, datorită diferenţelor însemnate dintre inventarele mormintelor din diferite zone ale necropolei. Morţii erau depuşi în gropi săpate în pământul viu. Erau aşezaţi pe spate, cu ambele mâini de’a lungul corpului sau cu una ori ambele aduse pe abdomen.

Au fost descoperite şi morminte cu schelete chircite, ritual care este destul de rar şi aparţine perioadelor mai timpurii ale culturii Hamangia.
În ”cimitirul de sus” inventarul funerar este în general bogat (URSULESCU, KOGĂLNICEANU 2006, p. 18), aproape în fiecare mormânt găsindu’se câte un topor de piatră şlefuit, aşezat lângă craniu sau mâna dreaptă (foarte puţine dintre ele prezintă urme de folosire, ceea ce probabil înseamnă că topoarele erau făcute anume pentru a fi depuse în morminte).

Abundenţa lor ne face să credem că ele se aflau atât în mormintele de bărbaţi, cât şi în cele de femei (HAŞOTTI 1997, p. 28; BERCIU et alii 1959, p. 99).
Frecvente sunt şi vasele de lut, acestea găsindu’se în majoritatea mormintelor; numărul lor variază de la unu la patru, iar vasele sunt, în general, de mici dimensiuni, unele lucrate cu grijă, altele neglijent.  Cea mai frecventă este forma de pahar scund.

Multe din ele dau impresia că în perioada culturii Hamangia se folosea o anumită ceramică funerară, destinată numai mormintelor, însă este foarte probabil ca unele vase să fi avut o funcţie dublă (funerară şi practică).

În morminte se mai găsesc idoli de lut ars (printre care şi celebrul ”Gânditor”, mai rar idoli din marmură), podoabe corporale (brăţări de marmură sau de scoică, perle de scoică, pandantive din colţi de mistreţ), pietre cu forme geometrice (cercuri, semicercuri, romburi) (BERCIU 1966, p. 82).

Trebuie amintită şi aici practica depunerii alături de mort a unei bogate ofrande de carne de animale, domestice sau vânate (porc, oaie, bour, porc mistreţ), peşte, melci, scoici.  În chip simbolic se punea doar câte un colţ de mistreţ, care aproape nu lipseşte din nici un mormânt, însă se găsesc şi maxilare, fragmentare sau întregi, sau chiar cranii de animale (aşezate de cele mai multe ori în jurul capului) (BERCIU et alii 1961, p. 50).

Se vede că şi spre mijlocul şi finalul neoliticului continua să persiste credinţa de a depune în morminte cele necesare mortului pentru trecerea în viaţa cealaltă (ofrande de carne), la care se adaugă probabil şi obiectele personale sau cadourile comunităţii (arme, unelte şi podoabe: brăţări, perle, pandantive).

Semne de întrebare ridică semnificaţia prezenţei numeroaselor topoare de piatră, depuse atât în mormintele de femei, cât şi în cele de bărbaţi.
În necropola de la Cernavodă sunt înhumaţi decedaţi din toate categoriile de vârstă; pe grupe de vârstă situaţia se prezintă astfel: infans I – 13, infans II – 16, adolescenţi – 16, adulţi – 65, maturi – 354, senili – 14, indeterminabili – 78 (NECRASOV et alii 1990, p. 182).

Se observă că necropola aparţinea întregii comunităţi, deoarece în ea erau înhumaţi exponenţi din toate categoriile de vârstă.
Surprinde procentul mic de copii (5%), comparativ cu situaţia din alte necropole, ceea ce ne face să credem că nu acesta trebuie să fie coeficientul real de mortalitate, situaţia datorându’se altor cauze, cu toată probabilitatea altui ritual de înmormântare practicat pentru copii (NECRASOV et alii 1990, p. 183).

Pe de altă parte, subiecţii de peste 60 de ani sunt foarte rar întâlniţi (3 %), datele arătând o longevitate scăzută la populaţia care a folosit necropola; în schimb, se evidenţiază categoria de vârstă matură care are un mare procent de mortalitate (63%).
În cimitir s’au mai întâlnit şi gropi rituale, cuprinzând cranii şi diferite oase umane, la un loc cu oase de animale (BERCIU 1966, p. 83).

Pentru completarea datelor referitoare la ritualul funerar practicat de purtătorii culturii Hamangia, considerăm necesară precizarea câtorva date despre cea mai mare necropolă neo-eneolitică din sud-estul Europei, anume, necropola de la Durankulak.  Dintre cele 700 de morminte cercetate, 182 au fost atribuite culturii Hamangia. La fel ca în necropola de la Cernavodă, la Durankulak se folosea, pentru înhumări, atât poziţia întinsă, cât şi cea chircită (pe stânga şi pe dreapta).
În grupul mormintelor Hamangia de la Durankulak se evidenţiază opt morminte care sunt mărginite sau acoperite cu plăci de calcar, situaţie nesemnalată până acum în cadrul necropolelor de tip Hamangia de pe teritoriul actual al României.

Cultura Boian.
Descoperirile funerare aparţinând acestei culturi sunt mai numeroase, până în acest moment identificându’se mai multe necropole. Se evidenţiază marea necropolă de la Cernica, lângă Bucureşti, cu 378 morminte, ocupând o suprafaţă de 12.000 mp , din prima fază a culturii. Aşezarea corespunzătoare cimitirului s’a descoperit la circa 200 m de acesta; nici un mormânt nu a fost semnalat în aşezare (COMŞA, CANTACUZINO 2001; CANTACUZINO 1967, p. 379-400).

Scheletele erau întinse pe spate, iar înmormântările se efectuau probabil la răsăritul soarelui (astronomul Ioan Sîngeorzan a constatat că cele mai multe morminte sunt dispuse cu capul între 224° VSV şi 290° VNV şi cu privirea spre punctul de răsărit al soarelui)

Situaţia din necropola de la Cernica este oarecum similară cu cea de la Cernavodă, în sensul că şi la Cernica sunt înhumaţi puţini copii în raport cu celelalte grupe de vârstă (infans I şi infans II, însumate, abia ajung la 7% din totalul înhumărilor).

Frecvenţa maximă de mortalitate este înregistrată la grupa de maturi, decesele după vârsta de 60 de ani fiind rare (5 %) (NECRASOV et alii 1990, p. 185). Este evident că, datorită condiţiilor dure de viaţă (condiţiile de igienă, poate situaţiile conflictuale), speranţa de viaţă pentru purtătorii culturii Boian (ca de fapt pentru întreg neo-eneoliticul) era una destul de scăzută.

Încă din timpul săpăturilor, s’a pus problema dacă mormintele întinse pe spate, prevăzute cu inventar funerar, sunt grupate într’o anumită zonă a necropolei studiate sau sunt răspândite inegal pe întinsul terenului ocupat de necropolă.
Observaţiile făcute în acest sens, încă din timpul activităţii de pe teren, au dus la concluzia că există o răspândire inegală a mormintelor cu schelete întinse pe spate, prevăzute cu inventar funerar (COMŞA 1974, p. 201; KOGĂLNICEANU 2005, p. 275-279).

Având în vedere planul cercetărilor şi descoperirilor arheologice din anii 1960–196519, am repartizat inventarul funerar pe morminte, aşa cum este el descris (COMŞA, CANTACUZINO 2001, p. 13-149).

S’a constatat că mormintele situate în partea de sud, de centru şi de nord a necropolei cuprind cele mai multe şi cele mai importante obiecte, pe când cele situate în părţile de est şi de vest nu au deloc obiecte sau conţin foarte puţine şi neînsemnate (COMŞA, CANTACUZINO 2001, p. 177; NEAGU 2003, p. 114).  Grupurile de morminte sunt despărţite între ele prin locuri goale (CANTACUZINO 1967, p. 383-387).

Însă, analiza arată că prezenţa sau absenţa inventarului funerar din morminte nu este neapărat în legătură cu locul pe care mormintele îl ocupă în necropolă, pentru că există şi morminte marginale, izolate, cu inventar funerar, după cum, în cele trei grupuri de morminte centrale există şi morminte lipsite de inventar (URSULESCU, KOGĂLNICEANU 2006, p. 14), ceea ce înseamnă că posibila grupare a mormintelor observată pe plan poate fi şi rodul întâmplării.

Astfel, în grupul din sudul necropolei, inventarul era alcătuit mai ales din mărgele de scoică, de diferite forme (M 164, 196, 236, 267, 240 ş.a.), mărgele verzui (M 197, 198, 236, 267), toporaş de piatră (M 240), inele de os (M 211, 244, 267), dăltiţă în formă de calapod, lucrată din bazalt negru (M 255), diverse piese de silex (M 240, 253).
În grupul sudic de morminte se remarcă, prin inventarul său, M 267, în care a fost descoperit un schelet întins pe spate de persoană adultă (femeie).  Deasupra cotului stâng a avut o brăţară întreagă, lucrată dintr’o valvă de scoică, probabil de Spondylus gaederopus, iar la unul din degetele mâinii drepte a avut un inel făcut din os.

După prezentarea sumară a inventarului funerar ne oprim acum asupra principalelor categorii de obiecte găsite în necropolă:

1. Ace: s’au descoperit nouă ace lucrate din os; se observă că acestea au fost găsite atât în morminte de femei (M 92?, M 101, M251), de bărbat (M 127, M 191?, M 289, M 354), cât şi de copil (M 13). Datorită poziţiei în care s’au găsit, credem că în cazul mormintelor de femei acele foloseau la prinderea părului (deoarece se aflau în jurul craniului), în timp ce acele descoperite în mormintele de bărbaţi foloseau la prinderea unor piese de îmbrăcăminte (acele se aflau fie lângă humerusul drept – M 354, fie lângă osul iliac – M 127). În cazul acului găsit în mormântul de copil nu se precizează poziţia exactă unde a fost făcută descoperirea.

2. Brăţări, făcute din valve de scoici. Au fost descoperite 22 de astfel de piese în nouă morminte, aparţinând unor femei sau copii (M 70 şi M 88); brăţările erau poziţionate deasupra cotului.

3. Mărgele: au fost descoperite mărgele de mai multe tipuri şi forme, făcute din diferite materiale (os, minereu de cupru ş.a.), depuse mai ales în morminte de femei (M 29, M. 48, M 196, M 197, M 251, M 256, M 267, M340 ş.a.) şi foarte rar în morminte de bărbaţi (M 16, M 28, M 38, M 86, M 194, M 340); un şirag de mărgele a fost descoperit şi într’un mormânt de copil (M 75), fiind descoperite şi în morminte de adolescenţi (M 48, M 77, M 342).

4. Inele de os: au fost descoperite în 11 morminte; inelele erau aşezate atât la mâna dreaptă cât şi la mâna stângă, fără a exista vreun tipar pentru aşezarea inelului. Majoritatea inelelor erau descoperite în mormintele de femei, însă se cunosc şi două cazuri în care astfel de piese au fost descoperite în morminte de bărbaţi (M 90 şi M 284). O situaţie unică o întâlnim la scheletul aflat în M 82, unde s’au găsit două inele.

5. Piese de silex (unelte şi aşchii de silex) au fost descoperite în 22 de morminte. Interesant este că majoritatea pieselor au fost descoperite în morminte aparţinând unor bărbaţi, câteva piese fiind descoperite şi în morminte de femei (M 101, M 117, M 133, M 210, M 227, M 253, M 282, M 348) sau pe lângă schelete ce nu au putut fi determinate antropologic.

6. Unelte de piatră şlefuită (în formă de calapod, plate, cu tipul neprecizat): descoperite în 31 de morminte. Poziţia unor astfel de piese în raport cu scheletul prezintă o variabilitate şi anume că piesele erau aşezate lângă craniu, lângă piept sau bazin, la picioare. Marea majoritate a acestor piese s’a găsit în mormintele de bărbaţi (asociate cu alte piese: lame se silex, aşchii de silex, pandantive), însă câteva unelte de piatră şlefuită au fost descoperite şi în morminte de femei (COMŞA, CANTACUZINO 2001, p. 175), în asociaţie cu diferite podoabe (M 355: toporaş în formă de calapod, asociat cu mărgele mici de scoici şi unele mărgele lucrate din minereu de cupru: M 111: toporaş calapod, asociat cu 16 mărgele de scoică şi câteva mărgele verzui).

7. Sule de os: au fost descoperite cinci astfel de piese, izolate sau în asociere cu alte piese (mărgele de scoică, piese de silex). Se pare că aceste piese erau depuse atât în depuse de bărbaţi (M 41?, M 132), cât şi în morminte de femei (M 196?).

Din analiza inventarului mormintelor din necropola de la Cernica se poate deduce că fiecărui grup de înmormântări îi corespundea probabil în aşezare un anumit grup social.
Prezenţa unor morminte cu inventar funerar şi a altora fără, indiferent că în respectivele morminte au fost înhumaţi copii, femei sau bărbaţi, ne permite să presupunem existenţa unei organizări a spaţiului funerar în cadrul necropolei. Aceste diferenţe între morminte reflectă poziţia importantă sau mai puţin importantă, pe care decedaţii o avuseseră în cadrul grupului/comunităţii.
O altă caracteristică importantă a necropolei de la Cernica este şi distribuţia inventarului în morminte în funcţie de sexul decedatului.
Astfel, analiza de mai sus arată că în mormintele de femei se depuneau mai ales podoabe (mărgele, brăţări şi inele), în timp ce în mormintele de bărbaţi se depuneau mai ales unelte de piatră şi piese de silex; există şi excepţii de la această regulă, chiar dacă ele sunt rare.

Din observaţiile făcute rezultă că membrii comunităţii care au folosit necropola diferenţiau net imaginea feminină, asociată aici cu elemente estetice, în timp ce, poate, imaginii bărbatului i se asociază mai mult o imagine practică, domestică (de creator de arme şi unelte).
Tot ca parte a inventarului funerar semnalăm prezenţa în morminte a unor oase de animale, probabil urme ale ofrandelor de hrană depuse defuncţilor. Este vorba de un os mare de animal, probabil un omoplat, aşezat lângă femurul scheletului din M 169, precum şi de un alt os de dimensiuni mai mari (probabil un omoplat de bovină), aşezat între picioarele scheletului, mai sus de genunchi, din M 225.

Această credinţă a ”vieţii de apoi” se păstrează aşadar timp îndelungat în neolitic; legată de această credinţă (cutumă, obicei) este şi prezenţa unor fragmente de vase de lut, în M 116, M 259 şi M 265, care, probabil, erau umplute cu lichide, ce aveau tot rolul unor ofrande de hrană (COMŞA, CANTACUZINO 2001, p. 165).
În necropola de la Cernica au fost identificate 36 de morminte duble şi nouă morminte triple (NECRASOV et alii 1990, p. 186).
Probabil că acest tip de înmormântări se aplica pentru înhumarea unei familii, fie adult şi copil (M 88), doi adulţi (M 108, M 115, soţ şi soţie?), doi adulţi şi copil (M 166), asta pentru a oferi doar câteva exemple; situaţiile de înmormântări duble sunt relativ frecvent întâlnite în necropolele neo-eneolitice din spaţiul românesc.
Se cuvine să aducem în discuţie două tipuri de înmormântări deosebite din această necropolă, pe cele de femei moarte în timpul naşterii şi pe cele cu scheletele aşezate cu faţa în jos.

Astfel, s’au descoperit patru morminte cu schelete de femei moarte în timpul naşterii (M 158, M 251, M 256, M 303); contrar anumitor opinii, care considerau aceste înmormântări ca fiind de fapt excluderi de la ritualul funerar obişnuit (MARINESCU-BÂLCU 1999, p. 114), fiind tratate cu teamă şi dispuse periferic, izolat faţă de restul mormintelor din necropolă, noi afirmăm contrariul, anume că înmormântările femeilor moarte la naştere nu erau excluse în nici un fel de la practicile funerare.

Cele patru morminte s’au descoperit printre alte morminte din necropolă, nefiind izolate în nici un fel (CANTACUZINO 1965, p. 54) 22: M. 158 se afla în grupul de nord, M 251 în partea central-sudică iar M 256 se afla în grupul din sud. Faptul că respectivele femei erau tratate conform cu statutul lor este dovedit şi de faptul că trei din cele patru morminte au inventare funerare consistente (M 158 nu avea inventar).

Astfel, în M 251 s’au descoperit 19 mărgele de scoică, de diferite forme şi mărimi, cinci mărgele verzui, la mâna dreaptă un inel de os şi un ac de os, descoperit între omoplatul stâng şi claviculă (probabil folosit la prinderea părului), în M 256 s’au găsit în jurul gâtului mărgele de scoici (bilobate şi cilindrice), mărgele verzui, mărgele din dinţi de animal şi de os, iar în M 303, în dreptul gâtului femeii s’au găsit mărgelele unui şirag.
Şiragul era alcătuit din mărgele de diferite forme lucrate din valve de scoică.
Mormintele care au scheletele aşezate cu faţa în jos (M 149, 237A, M318) constituie un alt grup interesant. Nici unul din aceste morminte nu se află izolat, cum ne’am fi aşteptat, ci se aflau alături de alte morminte, din aceeaşi vreme.
În aceste cazuri, se poate vorbi de anumite practici rituale determinate de teama pe care o inspirau unii morţi, poate şamani/vrăjitori şi care, probabil, erau făcuţi răspunzători de anumite fapte rele făcute comunităţii în timpul vieţii (COMŞA, CANTACUZINO 2001, p. 182).

Interesant este faptul că unul din scheletele aşezate cu faţa în jos aparţinea unei femei (M 149), ceea ce probabil înseamnă că efectuarea posibilelor practici supranaturale, specifice şamanilor/vrăjitorilor nu era un apanaj exclusiv bărbătesc (CANTACUZINO 1975, p. 221); totuşi, este posibil ca această situaţie, de femeie culcată pe torace, unică în neo-eneoliticul românesc să aibă şi alte explicaţii, de exemplu fenomene de genul morţii clinice.

Aceeaşi teamă poate fi motivul care ducea şi la legarea rituală a cadavrelor.
Tot în cultura Boian, dar dintr’o fază mai târzie, au fost identificate altedouă cimitire, la Sultana (ŞERBĂNESCU 2002, p. 69-86; ŞERBĂNESCU, SOFICARIU 2004, p. 321-322; 2005, p. 364-365; 2006, p. 343-347; 2007, p. 351-352) (pe baza analogiilor cu necropola de la Cernica, autorii cercetărilor atribuie necropola fazelor Bolintineanu şi Giuleşti din cultura Boian) şi la Popeşti (ŞERBĂNESCU 1999, p. 14-16) (faza Vidra), ambele în judeţul Călăraşi.

În necropola de la Sultana – Valea Orbului au fost descoperite până acum cel puţin 240 de morminte şi cercetarea încă nu s’a încheiat.
Se pot face comparaţii între această necropolă şi celelalte necropole neolitice, cu privire la mortalitatea pe grupe de vârstă.
Dacă până acum se observa o mortalitate infantilă scăzută, în jur de 5–7% (Cernavodă şi Cernica), la Sultana mortalitatea infantilă (0–14 ani) este mult mai ridicată (24,5%) (CRISTESCU, BOTEZATU 1992, p. 7); şi aici decesele la vârsta adolescenţei sunt rare, însă se păstrează un procent foarte mare de mortalitate în rândul maturilor (circa 45%), în timp ce subiecţii care au depăşit vârsta de 60 de ani (numai doi subiecţi) reprezintă numai 1,1% (din nou asemănător cu alte populaţii neolitice).

Inventarul funerar era alcătuit mai ales din podoabe (mărgele de os, de marmură, pandantive, inele, brăţări), apoi puţine unelte şi fragmente ceramice izolate.
În mormintele descoperite pe versantul de V al văii, 50 % aveau inventar funerar, pe când în cele din sectorul de E foarte puţine aveau inventar (ŞERBĂNESCU 2002, p. 72).
Mergând mai departe cu comparaţia, se observă că unele obiecte de podoabă, ca pandantivele în formă de idoli cu cap inelar, brăţările lucrate din cochilie de scoică Pectunculus pilosus, descoperite în sectorul V, nu se regăsesc în mormintele cercetate în sectorul E.

În schimb, în sectorul E apar în morminte brăţări oblice înalte, frecvent întâlnite în necropolele culturii Hamangia, iar depunerea de unelte este mai des întâlnită.
Datorită diferenţelor cantitative, dar şi calitative dintre inventarele din cele două sectoare autorul cercetărilor afirmă că este posibil ca în sectorul de est să fi fost înhumată populaţia de rând, în timp ce în sectorul vestic să fi fost înhumaţi cei care se bucurau de un statut superior în comunitate, sau care erau mai bogaţi (ŞERBĂNESCU 2002, p. 72).

Numai că, punând în balanţă şi contraargumentele, concluzia ar putea fi alta.
În primul rând, observaţiile făcute asupra inventarului funerar descoperit în 2003 ne dau posibilitatea să afirmăm că mormintele cercetate în partea de est a necropolei aparţin unei alte etape cronologice, mai târzii (ŞERBĂNESCU, SOFICARIU 2004, p. 321-322).
Un alt contraargument este că scheletele erau înhumate în mai multe poziţii (chircit stânga, întins, chircit dreapta), în timp ce nici orientarea scheletelor nu este unitară.
Apoi, foarte important este că din studiile antropologice întreprinse pe scheletele de la Sultana se observă un polimorfism pronunţat, reflexie a unui mare amestec de populaţii (NECRASOV et alii 1990, p. 190-191).

Nici studiul inventarului nu susţine pe deplin ipoteza cercetătorului necropolei, deoarece în ambele sectoare există atât morminte cu inventar, cât şi morminte fără inventar (obiecte care se găsesc într’un sector nu apar deloc în celălalt şi invers).
La fel ca la Cernica, diferenţele de statut puteau fi marcate prin depunerea în mormânt a obiectelor personale sau a cadourilor celorlalţi membri ai comunităţii, care recunoşteau în acest fel eventualul statut al decedatului, mai degrabă decât prin înmormântări, în două sectoare diferite, a ”bogaţilor” şi ”săracilor”.

De aceea, mai plauzibilă pare ipoteza înhumării în această necropolă a membrilor a două sau trei comunităţi diferite, din etape cronologice diferite, decât a separării decedaţilor în sectoare diferite ale necropolei, în funcţie de avere şi statut.

Mai puţin prezent în această necropolă este obiceiul de a depune în morminte ofrande de carne; din datele avute la dispoziţie rezultă că astfel de ofrande s’au găsit doar într’un mormânt de femeie (M 161), fiind vorba de un fragment de femur (posibil de bovideu) şi doi dinţi.  Probabil că publicarea integrală a mormintelor va mai clarifica întreaga problematică a necropolei.

În necropola de la Popeşti – Vasilaţi, cercetată de M. Sânpetru şi D. Şerbănescu în anii 1971-1972, au fost descoperite 16 morminte neolitice şi un mormânt din epoca bronzului (ŞERBĂNESCU 1999, p. 14; NEAGU 2003, p. 117).
Se observă foarte clar uniformitatea ritualurilor funerare practicate de creatorii necropolei; în privinţa poziţiei scheletelor neolitice, 93,75 % (15 schelete) din total erau chircite pe partea stângă şi doar un schelet (6,25%) era chircit pe dreapta.

Uniformitatea se constată şi în privinţa orientării scheletelor, 62,5 % (zece schelete) fiind orientate V – E, restul fiind orientate pe o direcţie apropiată (SV-NE). Scheletul chircit pe dreapta nu se abate nici el de la această regulă, fiind, de asemenea, orientat V – E.
Din 16 morminte doar şapte au avut inventar funerar. Inventarul era alcătuit mai ales din podoabe (mărgele de scoică, os, cupru, un inel de os) şi o singură unealtă (o dăltiţă).

Se observă că se păstrează caracteristicile întâlnite şi la alte populaţii neolitice: o mortalitate infantilă ridicată (peste 10 %, mai mare ca la Cernavodă şi Cernica, dar mult mai mică ca la Sultana), mortalitate ridicată la maturi, niciun subiect din acest grup nu a depăşit vârsta de 60 de ani.

Şi aici mortalitatea în rândul femeilor este mai mare decât la bărbaţi, pentru grupele de adulţi şi maturi, explicabilă, probabil, tot prin complicaţiile datorate naşterii.
Existenţa mormintelor cu inventar şi a celor fără se poate explica, probabil, tot prin diferenţele în ceea ce priveşte statutul indivizilor în cadrul comunităţii respective.
Datorită faptului că în această mică necropolă ritualul funerar este asemănător, iar caracteristicile antropologice sunt aproximativ identice putem afirma că cei înhumaţi la Popeşti făceau parte din aceeaşi comunitate.

De asemenea, au mai fost descoperite câteva grupuri de morminte aparţinând culturii Boian, dar dintr’o fază mai târzie:
În grupul de morminte de la Andolina (jud. Călăraşi) (COMŞA 1974, p. 203-206; 1961, p. 359-365; 1995b, p. 258) – au fost descoperite cinci morminte neolitice într’un cimitir din perioada migraţiilor, la câteva sute de metri de aşezarea aparţinând fazei Vidra.
Grupul conţine patru adulţi şi un copil. Numai două morminte de adulţi au avut inventar funerar.

Primul a avut un topor plat din tuf vulcanic, lucrat foarte îngrijit, precum şi 30 de mărgele de scoici şi 28 de mărgele de cupru în dreptul gâtului; după inventar nu ne putem da seama dacă era vorba despre un mormânt de femeie sau de bărbat.
Al doilea mormânt, poate de femeie, avea ca inventar 65 de mărgele, câteva de scoică, marea majoritate fiind verzui (probabil minereu de cupru).
Posibil ca aceste obiecte să fi aparţinut unor personaje respectate/influente din acea comunitate, sau să reprezinte ofrande oferite de ceilalţi membri ai comunităţii în semn de recunoaştere al unui eventual prestigiu deţinut de aceştia.

Cultura Turdaş.
Acestei culturi îi aparţine grupul celor cinci morminte, dintre care două cenotafe, descoperit la Orăştie–Dealul Pemilor, despre care se crede că ar fi făcut parte dintr’o necropolă mai vastă, dar distrusă în timp.
Cercetările, care au debutat în 1991, relevă următoarele (LUCA 2006, p. 13-27): patru morminte erau orientate V – E, cu privirea spre N, iar cele trei schelete erau chircite pe dreapta, cu genunchii îndoiţi.

În morminte a fost găsit ocru roşu, presărat din abundenţă în zona capului, dar şi pe mijloc şi pe picioare (LUCA 1998, p. 38; http://www.cimec.ro/scripts/arh/cronica/detaliu.asp?k=416).

De asemenea, în toate mormintele (inclusiv în cenotafe) existau oase mari de animale (probabil de bovine) şi fragmente ceramice, probabil urme ale banchetelor funerare.
Inventarele funerare nu sunt deosebite: în două morminte cu schelete (M2 şi M3) s’au descoperit vase în zona capului şi a mâinilor, iar în M3 s’au găsit şi două topoare.
În M1 s’au descoperit câteva piese de silex în zona mâinilor şi o bucată dintr’o amuletă.
Două din cele trei morminte aparţineau unor bărbaţi (M1 şi M3), despre M2 nu avem determinările antropologice.

Mormintele 4 şi 5 (cenotafe) aveau ca inventar numai resturile ofrandelor funerare (fragmente ceramice şi oase de animale) şi urmele de ocru (LUCA 1998,p. 36-37).
Spre deosebire de alte culturi neolitice, se pare că purtătorii culturii Turdaş practicau un alt ritual funerar, în sensul că scheletele din această mică necropolă erau chircite pe dreapta şi orientarea scheletelor era V – E; un singur mormânt cenotaf (M4) avea groapa orientată N – S.
În incinta locuinţelor neolitice din acest punct s’au descoperit alte oase umane, în poziţie stratigrafică dificil de explicat.
În stratul de cultură s’au descoperit câteva oase umane sparte sau fragmente ale calotei craniene, care pot fi puse în legătură fie cu canibalismul, fie cu existenţa unui ritual de îngropare paralel; câteva din aceste oase au avut uşoare urme de trecere prin foc (LUCA 1998, p. 38).

Grupul Iclod.

La Iclod (jud. Cluj) (LAZAROVICI 1991) se află în curs de cercetare un mare complex arheologic, alcătuit din două aşezări şi două necropole.

Aşezarea eponimă a grupului cultural Iclod, din neoliticul târziu (eneoliticul timpuriu) este singura aşezare neolitică fortificată, cu două necropole, cercetată în România. Situl, descoperit întâmplător în 1972, are o suprafaţă de aproape 6 ha şi este amplasat pe terasa de pe malul stâng al Someşului Mic (CHIRILĂ, LAZAROVICI 1992, p. 237-238; LAZAROVICI, BULBUC 1983, p. 161).

Zonele arheologice au fost marcate cu litere de la A la C.
În punctul B există atât aşezare, cât şi cimitir, în punctul A a existat numai cimitir, urmat de un strat care indică o locuire temporară, iar în punctul C a fost numai o locuire temporară.
În cimitirul A (de la începutul locuirii, pe malul Someşului) (MAXIM 1999, 88; MAXIM et alii 2003, 146-147) au fost descoperite aproximativ 40 de morminte, în vreme ce în zona B (necropolă mai târzie, situată între şanţul fortificaţiei şi palisadă) descoperirile au ajuns la 70 (MAXIM 1999, p. 88; MAXIM et alii 2006, p. 177-178).
Complexul Iclod–Pământul Vlădicii se află încă în curs de cercetare, însă, în acest moment, despre mormintele descoperite putem afirma că, atât în cimitirul A, cât şi în cimitirul B, se constată ambele poziţii de înmormântare: întins pe spate (predominant) şi chircit (mai rar, în faza Iclod III) (LAZAROVICI 1991, p. 9).

În ceea ce priveşte orientarea scheletelor, s’a constatat existenţa a două mari grupe, una cu morminte orientate pe axa E – V, cu capul spre V, alta cu capul spre N (cu anumite deviaţii); ambele grupe de înmormântări au fost atestate atât în cimitirul A, cât şi în cimitirul B (LAZAROVICI et alii 1994, p. 327; LAZAROVICI et alii 1996, p. 272; LAZAROVICI et alii 1997, p. 654; KALMAR 1990-1991, p.38).

În afară de aceste două direcţii principale de orientare, pe baza desenelor publicate, se observă şi cazuri în care defunctul a fost depus cu capul spre sud (M. 38 ?, M.40, ambele din cimitirul B), mormintele aparţinând unei etape mai recente a grupului cultural (MARINESCUBÂLCU 1999, p. 116; LAZAROVICI, KALMAR 1987, p. 11; 1989, p. 21).

Inventarul funerar constă din vase (câte 4–5 în cimitirul A şi între patru şi zece în mormintele vechi din cimitirul B; adesea vasele nu erau folosite).  În fazele vechi sunt multe obiecte de silex, obsidian, şist, piatră, corn sau os, topoare de piatră, precum şi vase din pastă de proastă calitate. Mai deosebite sunt trei morminte din cimitirul B (M 18 în foto, M39, M 45), care aveau, ca inventar funerar, alături de alte piese, şiraguri de mărgele, aşezate în zona gâtului, dar şi la mâini şi picioare (URSULESCU, KOGĂLNICEANU 2006, p.21).

Scheletul robust din mormântul 18 (avea peste 1,75m), orientat N–S, avea, în jurul gâtului, la mâna stângă şi la brâu, un şirag de mărgele din scoică Spondylus.
Lângă piciorul stâng se găseau patru străpungătoare din corn, câteva aşchii de obsidian, precum şi un femur de cerb sau vită, depus ca ofrandă de carne.
În stânga capului se găsea un maxilar de vită şi alte obiecte: o undiţă de os, un toporaş, un gratar din opal; după câte se pare, era vorba de un schelet de vânător (LAZAROVICI 1991, p. 33).

În momentul în care mormintele din aceeaşi fază au inventare diferite (atât ca număr de vase depuse, cât şi alte categorii de piese), putem afirma că în necropola de la Iclod se poate vorbi despre diferenţieri sociale, bazate pe locul deţinut în ierarhia socială din comunitatea respectivă.
Probabil că terminarea cercetărilor de la Iclod şi publicarea monografică a necropolelor vor mai clarifica din problemele puse.

Şi în aceste necropole întâlnim obiceiul de a se depune ofrande de carne, întâlnindu’se numeroase oase de animale (bovideu, porc) şi fragmente ceramice, atât în morminte de adulţi cât şi în cele de copii (M69/2005) (MAXIM et alii 2006, p. 177-178).
În cele două necropole mortalitatea cea mai ridicată o întâlnim în rândul bărbaţilor (51,22 % în cimitirul A şi 40, 97% în cimitirul B), urmată de cea a femeilor (14,64%, respectiv 26,8%).

Se observă că mortalitatea infantilă din aceste necropole este ceva mai mică decât în alte necropole, de 12, 14% în cimitirul A şi 7,3% în cimitirul B (GEORGESCU, GEORGESCU 1999, p. 358-359).

În cele două cimitire de la Iclod întâlnim o situaţie mai rară în neo-eneolitic, anume că, pentru grupele de vârstă adulţi şi maturi, mortalitatea bărbaţilor este mult mai mare decât cea a femeilor (24,39% bărbaţi – 4,63% femei în cimitirul A şi 26,8% bărbaţi faţă de 9,75 % femei în cimitirul B).
Deşi numărul mormintelor din cele două necropole este destul de mare, în niciuna din ele nu s’a descoperit vreun individ care să depăşească 60 de ani, semn că şi aici speranţa de viaţă era foarte mică; la fel ca în toate necropolele neo-eneolitice, mortalitatea pentru grupa de vârstă de 14-20 de ani (adolescenţi) este foarte mică (7,31% în cimitirul A şi 1,7% în cimitirul B) (GEORGESCU, GEORGESCU 1999, p. 358-359).

Eneoliticul dezvoltat

Cultura Gumelniţa.
Această cultură este remarcabilă prin diversitatea practicilor ei funerare.
Pe teritoriul ţării noastre sunt atestate mai multe necropole: Dridu, Chirnogi–Şuviţa Iorgulescu, Chirnogi–Terasa Rudarilor, Gumelniţa şi Vărăşti.
Cea mai mare necropolă gumelniţeană de pe teritoriul ţării noastre este cea de la Vărăşti – Grădiştea Ulmilor (jud. Călăraşi), publicată într-un studiunmonografic de către Eugen Comşa (COMŞA 1995a, p. 55-189; 1962, p. 205-212).

Limitele acestei necropole nu au putut fi stabilite clar, deoarece, în nord, malul a fost erodat de apele lacului Boian, iar în sud zona era cultivată.
S’au descoperit 126 de morminte, dintre care 118 morminte aparţineau aşezării culturii Gumelniţa (patru erau din faza de tranziţie de la cultura Boian la cultura Gumelniţa şi patru morminte erau mai noi) (COMŞA 1995a, p. 108). Dintre acestea, 80 erau de adulţi, 35 de copii şi trei de adolescenţi.

Din totalul mormintelor gumelniţene, 111 schelete erau în poziţie chircită pe partea stângă (94%) şi cinci pe partea dreaptă (4%), deci, din acest punct de vedere este clar că purtătorii culturii Gumelniţa care au folosit această necropolă foloseau mai ales poziţia chircită pe stânga.

Chiar dacă determinările antropologice nu sunt foarte exacte, din grafic se observă că mortalitatea infantilă are valori ridicate şi în această necropolă; din analiza făcută asupra craniilor din necropola gumelniţeană, antropologii concluzionează că seria respectivă prezintă o structură polimorfică evidentă (COMŞA 1995a, p. 130), ceea ce înseamnă că este posibil ca populaţia care a folosit necropola să fi fost una amestecată.

Autorul cercetărilor de la Vărăşti consideră că în cadrul necropolei se întâlnesc şi morminte colective:

1. Gruparea a două morminte de copii, probabil înrudiţi (M. 104 şi 106, M. 114 şi 115);
2. Gruparea unui mormânt de adult cu unul de copil, probabil mamă şi copil (M. 92 şi 93, M. 103 şi 105);
3. Gruparea a câte două morminte de adulţi, probabil soţ şi soţie (M. 77 şi 78, 101 şi 102);
4. Gruparea a câte trei morminte, probabil membrii unei familii (M. 51, 52 şi 53) (COMŞA 1995a, p. 110).

Inventarul funerar al necropolei de la Vărăşti, spre deosebire de alte necropole neo-eneolitice, este foarte sărăcăcios: obiecte de lut, unelte de silex, ace de aramă, vârfuri de os, mărgele, piese de aur (anexa 3), obiecte repartizate în 28 de morminte.
Mai des întâlnite sunt piesele de silex (în 11 morminte) şi obiectele de lut biconice36, găsite tot în 11 morminte.

Două din cele mai bogate morminte din necropola de la Vărăşti aparţin: unul (M 54), aparţinând unei femei, (inventar: un obiect de lut, trei mărgele şi un fel de cercel din aur, o mărgică de chihlimbar); altul (M 100), aparţinând unui copil, la gâtul scheletului găsindu’se un pandantiv/figură stilizată din aur şi un mic tub din acelaşi material).
Probabil că personajele aparţineau unor familii respectate/influente; prezenţa inventarelor bogate şi de prestigiu la mormintele de copii este interpretată de Jan Lichardus ca un indiciu al transmiterii ereditare a prestigiului social (LICHARDUS, LICHARDUS-ITTEN 1985, p. 505).

Necropola de la Dridu, descoperită de către Ion Nestor şi de Eugenia Zaharia în timpul săpăturilor arheologice din anii 1956, 1957 şi 1959, este alcătuită din nouă morminte, dintre care şase sunt morminte de adulţi (trei bărbaţi şi trei femei), două morminte de maturi (în care erau îngropate un bărbat şi o femeie) şi unul de copil (COMŞA 1980, p. 24; 1995b, p. 261; 1998a, p. 25).
În grupul de morminte de la Dridu mortalitatea infantilă este scăzută, dar datele în acest caz nu pot fi relevante, datorită numărului mic de schelete.

Speranţa de viaţă este redusă, majoritatea deceselor înregistrându’se în grupa adulţilor şi mai puţine în cea a maturilor; raportul de decese între bărbaţi şi femei este egal.
În nici un mormânt nu a fost găsit inventar funerar, poate semn al locului puţin important ocupat în ierarhia socială al respectivei comunităţi.
Despre necropolele de la Chirnogi–Şuviţa Iorgulescu şi Chirnogi–Terasa Rudarilor informaţiile pe care le avem sunt destul de puţine, aşa că ne rezumăm să afirmăm că în prima necropolă existau 62 de morminte ce aparţineau culturii Gumelniţa; predomină mormintele de bărbaţi (50%), dar nu lipsesc nici cele de femei (21%) şi de copii (6,45%).
Cele 62 de schelete au fost descoperite toate în poziţie chircită, orientate predominant spre ESE (BĂLTEANU, CANTEMIR 1991, p. 3; 1992, p. 11-16).

Din graficul de mai sus se observă că în această necropolă mortalitatea infantilă este foarte scăzută (aproximativ 7%), situaţie asemănătoare cu cea de la Cernavodă şi Cernica, dar deosebită de restul necropolelor, unde valoarea acestui indicator este ridicată. În continuare, ponderea deceselor la maturi este destul de ridicată, nici în această necropolă neexistând vreun un subiect de vârstă senilă.

O caracteristică a acestei necropole este mortalitatea mai scăzută a femeilor comparativ cu cea a bărbaţilor; raportul este aproximativ egal pentru grupa de adulţi, însă pentru grupa de maturi raportul bărbaţi – femei este de 4/1.
Determinările antropologice ale scheletelor relevă o mare uniformitate în rândul indicatorilor scheletali, ceea ce poate însemna că populaţia înhumată aici aparţinea aceleaşi comunităţi.

Această necropolă conţine şi patru morminte duble, probabil fiind vorba de familii.
Inventarul funerar conţine brăţări de scoici, perle din foiţă de aramă, rondele de os, piese de silex, vase de mici dimensiuni şi ofrande de carne.

Cea de’a doua necropolă, aflată la aproximativ 2 km de prima, era alcătuită numai din 16 morminte gumelniţene.  Poziţia scheletelor variază, unele sunt în poziţie chircită – accentuat, altele în poziţie chircită – moderat. Inventarul acestor morminte este sărăcăcios (vase, unelte de os, mărgele); pe baza inventarului aceste morminte au putut fi încadrate în faza A2 a culturii Gumelniţa.

Un alt cimitir a fost identificat la Gumelniţa (jud. Călăraşi), vis-à-vis de tell-ul cu acelaşi nume; necropola conţine opt morminte, dintre care unul era de copil (M2) (LAZĂR 2001, p. 174), alte determinări antropologice lipsind. Din cele opt morminte ale necropolei, trei morminte au fost descoperite în 1977 la Ulmeni (ŞERBĂNESCU 1985, p. 25), situaţia acestor schelete fiind identică cu celelalte cinci morminte de lângă tell-ul de la Gumelniţa.

Se observă că scheletele erau aşezate în poziţie chircită, pe stânga (un singur mormânt se
abate de la această poziţie, fiind aşezat cu faţa în jos40 (CANTACUZINO 1975, p. 221), orientarea scheletelor fiind spre E (sau pe direcţii apropiate), între 48° şi 90° (ŞERBĂNESCU 1985, p. 25; LAZĂR 2001, p. 175).
Inventar funerar a fost descoperit în trei morminte: în M1/1961 s’au găsit un toporaş de aramă, o dăltiţă de aramă şi o perlă din os, în M3/1962 – fragmente dintr’o strachină şi câteva oase de animale (probabil ofrandă funerară), iar în M1/1977 s’au găsit un topor ciocan din piatră şlefuită, aflat în dreptul craniului şi o lamă de silex.

Cultura Sălcuţa.
Acestei culturi îi aparţine grupul de morminte de la Gârleşti – Gherceşti.
La Gârleşti (com. Gherceşti, jud. Dolj) a fost descoperit în 1989, în cursul unei săpături de salvare, un cimitir aparţinând fazei a III-a a culturii Sălcuţa. Aşezarea a fost identificată în vecinătate, nici un mormânt nefiind menţionat în zona de locuire.
Această necropolă conţine 15 morminte (NICA 1993, p. 4; 1994, p. 3), descoperite pe o suprafaţă de 740 mp.

Chiar dacă determinările antropologice nu sunt foarte exacte, se observă totuşi că mortalitatea infantilă se menţine la niveluri ridicate (30%). Necropola se pare că este organizată, mormintele fiind înşiruite în linie dreaptă (NICA 1993, p. 9) (fig. 2). Pe această linie, se observă o oarecare grupare a mormintelor, remarcându’se grupul format din M5, M6 şi M11 (toate de adulţi) şi grupul format din patru morminte – M7, M8, M9, M15 (doi adulţi şi doi copii); probabil că şi aici se poate vorbi despre înmormântări ale unei familii.

Din totalitatea mormintelor, inventar funerar s’a găsit doar în două morminte de copii (M9 şi M10, despre care autorul descoperirii consideră că, datorită inventarului, aparţineau unor fetiţe).  În primul dintre ele, în jurul pieptului, în apropierea gâtului, s’au găsit 40 de mărgele cilindrice de aramă, de mărimi diferite, în timp ce în al doilea mormânt s’au descoperit, în porţiunea dintre genunchi şi braţe, mărgele cilindrice şi un mic pandantiv, confecţionate din aramă de culoare verzuie. Datorită diferenţelor dintre morminte, se poate afirma că cei doi copii aparţineau unor familii care se bucurau de un statut deosebit în acea comunitate.

Cultura Gorneşti-Bodrogkeresztúr

Până în prezent, au fost săpate trei necropole aparţinând acestei culturi. Prima este cea de la Cămin – Podul Crasnei (jud. Satu Mare), care conţinea nouă morminte; o aşezare din aceeaşi perioadă a fost descoperită în apropiere (NÉMETI 1988, p. 123-126).

Cele nouă morminte, deranjate integral sau parţial şi care acoperă în parte o aşezare Bodrogkeresztúr mai timpurie, sunt componente, probabil, ale unei necropole mai mari, ce n’a fost încă cercetată (NÉMETI 1988, p. 129). Oricum, din ce se poate observa, dat fiind numărul mic de morminte şi starea precară în care acestea s’au păstrat, scheletele sunt în poziţie chircită şi prezintă unitate în privinţa orientării, toate scheletele fiind orientate V – E (LUCA 1999, p. 37).

Toate cele nouă morminte aveau inventar funerar alcătuit mai ales din vase (de diferite forme şi mărimi, numărul acestora fiind între două şi şase).  Mai deosebite sunt două morminte: M 6, în care s’au găsit şase vase, dar lângă omoplatul mâinii stângi, uşor spre piept se afla un obiect lucrat din foiţă de aur, ornamentat cu linii crestate, iar printre vase au fost găsite oase mari de animale (probabil de porc), dovezi ale banchetului funerar41; M 8, în care s’au descoperit patru vase, patru vârfuri de săgeţi din obsidian şi două fragmente de lame de silex. Ultimul mormânt aparţinea unui adolescent, probabil vânător (LUCA 1999, p. 37; NÉMETI 1988, p. 125).

Necropola de la Ostrovul Corbului (jud. Mehedinţi) ilustrează un amestec de influenţe, în cea mai mare parte Sălcuţa şi Bodrogkeresztúr. În această necropolă au fost descoperite 53 de morminte eneolitice, din care 18 sunt de copii (ROMAN, DODD-OPRIŢESCU 1989, p. 24), ceea ce denotă o mortalitate infantilă ridicată, de 33,96%, ”normală” pentru neo-eneolitic (alte concluzii despre mortalitatea pe grupe de vârstă nu putem face din cauza lipsei determinărilor antropologice mai precise). Din cele 53 de morminte eneolitice, 32 sunt chircite pe stânga, şase sunt chircite pe dreapta, şase sunt întinse pe spate, trei cu faţa în jos, iar la şase morminte nu s’a putut determina poziţia scheletului.

În privinţa orientării scheletelor, 46 de schelete erau orientate E – V (cu mici deviaţii), trei erau orientate invers, V – E (M 37, M 47, M 60), iar la patru schelete nu s’a putut stabili orientarea (LUCA 1999, p. 37).  Nu putem găsi o explicaţie pentru cele trei excepţii de la regula generală a orientării scheletelor; precizăm doar că, în două dintre acestea, scheletele erau chircite pe partea stângă (M 37 şi M 47), iar al treilea aparţinea uni copil întins pe spate.

Putem afirma că majoritatea zdrobitoare a mormintelor din necropola de la Ostrovul Corbului–Botu Cliuciului se prezintă unitar din punct de vedere al ritualului funerar (având aici în vedere poziţia şi orientarea scheletelor) (ROMAN, DODD-OPRIŢESCU 1989, p. 24). Din cele 53 de morminte eneolitice de aici, 18 (33,96%) nu au inventar funerar, în restul întâlnindu’se mai multe sau mai puţine obiecte.  Cea mai mare parte a inventarului (anexa 4) este constituită din vase, de diferite forme şi mărimi (pahare, străchini, vase de tip ”oala de lapte”), de cele mai multe ori făcute pe loc, special pentru practicile funerare.  Numărul de vase diferă de la unu la şapte.

Cel mai bogat mormânt este M 22, care se afla şi la cea mai mare adâncime din întreg cimitirul; mormântul aparţinea unei femei mature, iar ca inventar avea şapte vase (cele mai multe din necropolă), podoabe (în vasul 3 erau 127 de mărgele de scoică de diferite mărimi, pe bazin două şiruri strânse, cu 172 de mărgele, la gât şapte mărgele, alte trei mărgele pe piept, iar sub maxilarul inferior se aflau trei bumbi de aur) şi ofrande de carne.

Cu siguranţă că acest personaj feminin avea un rol important în comunitatea din care provenea, inventarul foarte bogat, comparativ cu celelalte morminte din necropolă, dovedind statutul înalt al respectivei femei.  Diferenţele dintre inventarele mormintelor ne pot induce concluzia existenţei ierarhiilor sociale la comunitatea care a folosit necropola. Pe lângă vase, mai apar şi două piese de silex, o lamă în M 37 (orientat invers: V-E) şi un cuţit într-un mormânt de adolescent (M 47) (ROMAN, DODDOPRIŢESCU 1989, p. 26).

Întâlnim în necropola de la Ostrovul Corbului şi două morminte duble, obicei frecvent în necropolele neo-eneolitice; în M 47 ştim că au fost înhumaţi o femeie şi un adolescent, însă despre M 16/17 nu ştim decât că în M 16 era înhumat un bărbat.

La Urziceni – Vamă (jud. Satu Mare), a fost descoperit în 2003 un cimitir.
Săpătura a fost efectuată cu ocazia lucrărilor de construire a vămii, fiind decopertată o suprafaţă de aproximativ 600 mp. Până în prezent, în două campanii (2003 şi 2005) au fost săpate 40 de morminte, publicate numai parţial, în rapoarte preliminare, cu puţine informaţii privind poziţia de depunere a defunctului, dar cu o atenţie sporită acordată inventarelor mormintelor; astfel, în 2003 au fost descoperite 20 de morminte, culturii Bodrogkeresztúr aparţinându’i 16 morminte (numerotate de la 4 la 19) (VIRAG 2004, p. 41-70), iar în campania 2005 numărul mormintelor a crescut cu încă 20 (VIRAG et alii 2006, p. 383-386).

Analizând datele publicate despre aceste 38 de schelete eneolitice, se observă că, din perspectiva poziţiei scheletelor, decedaţii se înhumau atât în poziţia chircită pe stânga (în 18 cazuri, reprezentând 47,3% din total), cât şi în poziţie chircită pe dreapta (15 cazuri, adică 39,4%); la cinci schelete (13,1%), din cauza stării precare în care se aflau, nu s’a putut determina poziţia.

Din punctul de vedere al orientării scheletelor, situaţia este oarecum confuză, deoarece la primele 16 morminte, descoperite în 2003, se precizează că ele erau orientate E – V (VIRAG 2004, p. 41-70), fără alte precizări, dar la descrierea mormintelor din 2005, autorii descoperirii fac şi precizarea că scheletele erau orientate, fie cu craniul spre E (13 schelete), fie cu craniul spre V (şapte schelete) (VIRAG et alii 2006, p. 383-386).
Am încercat să corelăm orientarea scheletelor cu poziţia lor, să vedem dacă există vreo legătură între ele: din cele 13 schelete orientate cu craniul spre E, opt sunt chircite pe stânga şi cinci pe dreapta, în timp ce, din cele şapte schelete orientate cu craniul spre V, cinci sunt chircite pe dreapta şi două pe stânga.

În lipsa altor date, putem afirma, doar la nivel de ipoteză, că scheletele chircite pe partea stângă erau înhumate predominant cu craniul spre E, în timp ce scheletele chircite pe dreapta erau înhumate predominant cu craniul spre V.
Necropola de la Urziceni–Vamă atestă şi aici obiceiul de a se depune ofrande de carne în unele morminte, aşa cum arată oasele de animale din M 11.

Grupul cultural Decea Mureşului reprezintă un fenomen străin şi singular în eneoliticul dezvoltat al Transilvaniei.
Este vorba de o necropolă plană de înhumaţie, Decea Mureşului (jud. Alba, cercetată încă din 1915 de István Kovács), cu schelete întinse pe spate, cu picioarele uşor chircite şi presărate cu mult ocru roşu.

Iniţial, s’a considerat, de către D. Berciu, că ar aparţine purtătorilor fazei târzii a culturii Bodrogkeresztúr, încercând să extindă denumirea de cultura Decea Mureşului la toate descoperirile de tip Bodrogkeresztúr din România.
Dar, analiza materialelor descoperite în morminte, întreprinsă mai întâi de N. Vlassa şi apoi de Ann Dodd-Opriţescu, arată clare analogii cu piese din necropola de la Mariupol, în stepele nord-pontice.

Aşadar, grupul Decea Mureşului reprezintă o pătrundere timpurie, prin nordul Carpaţilor, a unor comunităţi pastorale nord-pontice, în Transilvania (URSULESCU 1998, p. 138; ROMAN, CRIŞAN 1996, p. 32). Aspectul general al necropolei este acela al cimitirelor cu morminte orientate uniform (DODD-OPRIŢESCU 1978, p. 91; ROMAN 1981, p. 243).
Necropola pare a fi extrem de bine organizată, înmormântările urmând un tipar fix.
Se observă că distanţa dintre morminte este constantă, ceea ce presupune prezenţa unui semn pe mormânt (LUCA 1999, p. 39).
Se observă că morţii sunt îngropaţi pe spate, cu genunchii ridicaţi în sus şi apoi căzuţi pe stânga sau pe dreapta, poziţia iniţială fiind, probabil, cea cu genunchii în sus (DODD-OPRIŢESCU 1978, p. 92; LUCA 1999, p. 39).  În ceea ce priveşte orientarea scheletelor, se observă că majoritatea sunt orientate SV –NE, cu o singură excepţie (M3, orientat NE – SV).

Toate mormintele din această necropolă au inventar funerar (anexa 6), unele mai puţine obiecte, altele mai multe. În opt morminte se afla câte un vas, numai în M 11 au fost descoperite două vase.  În aproape 60 % dintre morminte au fost descoperite obiecte de cupru şi în 30 % cuţite de silex.

În cadrul acestui grup de morminte se disting: M 3, cu peste 300 de mărgele de cupru şi un cuţit de silex; M 13 avea în inventar un vas, 300-320 mărgele de scoică, un ac de aramă; M 12, care avea ca inventar un şirag de mărgele (nu se precizează şi numărul acestora), un ac de cupru, un cuţit de silex şi un sceptru.

Prezenţa sceptrului (EVSEEV 2001, p. 172; DERGAČEV 2007, p. 211) ne poate indica faptul că mormântul aparţinea unui conducător/căpetenii al acestei comunităţi.

Analiza ritualului funerar al acestui grup dovedeşte existenţa unor personaje care se bucurau de prestigiu în faţa celorlalţi membri ai comunităţii; prezenţa sutelor de mărgele din câteva morminte, alături de alte obiecte (vase, cuţite de silex), demonstrează existenţa unor personaje respectate, influente, a unei comunităţi eneolitice complexe, în care ierarhiile sociale se făceau în funcţie de prestigiu (nu neapărat economic).
Două morminte din acest grup sunt duble, ceea ce înseamnă probabil că şi aici se practicau înmormântările familiale (membrii unei familii). Chiar dacă determinările antropologice nu sunt foarte exacte, se vede că în acest cimitir au fost înhumaţi trei copii (17,64 %), ceea ce înseamnă o mortalitate infantilă medie.
În 15 morminte (88%) apare ocrul sub forma unui ”pat” sau presărat doar la picioare, pe corp sau în zona capului.

Cultura Cernavodă I este şi ea reprezentată prin marea necropolă de la Brăiliţa; suprafaţa săpată în zona necropolei totalizează 1150 mp, în cele 21 campanii de săpături (între 1955-1987, cu unele mici întreruperi) fiind descoperite 310 morminte (HARŢUCHE, ANASTASIU 1968, p. 18-23; HARŢUCHE 2002, p. 45).

Mormintele aparţin unor culturi diferite, cele 310 morminte fiind repartizate pe culturi astfel:
1. Cernavodă I – 125 morminte;
2. Folteşti-Usatovo – 135 morminte;
3. Cernavodă II – 27 morminte;
4. Bronz mijlociu şi târziu – 23 morminte (HARŢUCHE, DRAGOMIR 1957, p. 140-144; HARŢUCHE 1959, p. 228-229; 2002, p. 123).

Deşi datează din epoci şi etape de timp diferite, necropola are un caracter unitar, cu o relativă zonare pe culturi. Pentru studiul de faţă ne ocupăm doar de mormintele aparţinând culturii Cernavodă I.
Astfel, situaţia poziţiei scheletelor este extrem de unitară, din cele 116 schelete, o sută sunt în poziţie întinsă pe spate (86,2%), trei schelete sunt chircite pe stânga (2,5 %), cinci pe dreapta (4,3 %) iar la opt nu se poate preciza poziţia (6,9 %).

Din punctul de vedere al orientării scheletelor, spre E sunt orientate 44 de schelete, spre V – 61 de schelete şi doar două spre S şi unul spre N, opt schelete având poziţia nedeterminată.
Analizând scheletele chircite, nu observăm abateri însemnate de la orientarea generală E – V şi V – E (face excepţie M 38, un mormânt de copil, chircit pe stânga, ce are o orientare S – N).
Din cele 116 morminte eneolitice, 32 de morminte aparţin unor copii (27,82%) şi 83 maturilor (72,17%) (NECRASOV, CRISTESCU 1957, p. 75-88); datorită acestor date putem afirma că şi la Brăiliţa mortalitatea infantilă este destul de ridicată, asemănătoare cu cea a întregului neo-eneolitic.

Mormintele eneolitice nu au un inventar spectaculos (anexa 7), întâlnindu’se mai ales mărgele de scoică Spondylus, din Cardium, din piatră, vase, piese de silex şi câteva alte obiecte.
Astfel, inventar funerar întâlnim în majoritatea mormintelor (64 morminte, 55,17%), în timp ce în 52 de morminte (44,82%) inventarul lipseşte.
Existenţa mormintelor cu inventare diferenţiate (fără inventar/cu inventar sărăcăcios/cu inventar consistent) poate indica faptul că poziţia ocupată de respectivii indivizi într-o anumită ierarhie socială era diferită.

Astfel, celor ce se bucurau de un statut mai înalt, indiferent că vorbim despre morminte de copii sau de adulţi, li se atribuiau inventare mai consistente (M 95 şi M 205 de copii, M 134 şi M 183 de adulţi, anexa 7); membrii ”simpli” din comunitate beneficiau de tratamente funerare mai simple.

În necropola de la Brăiliţa exista obiceiul de a se depune ocru în mormintele eneolitice, 44 de morminte (37,93%) având ocru, acesta lipsind însă în majoritate mormintelor (72 de morminte, 62,06%). În nici un mormânt eneolitic nu s’au găsit urme ale banchetelor funerare, fiind posibil ca, în această etapă, să se fi renunţat la acest obicei.
Se cuvine să facem câteva aprecieri despre ultimele două necropole luate în discuţie, Decea Mureşului şi Brăiliţa.
Comparându’le, observăm câteva asemănări între ele.

În primul rând, ambele comunităţi pastorale (una în Transilvania, cealaltă în aria culturii Gumelniţa) marchează începutul trecerii către eneoliticul final (perioada de tranziţie spre epoca bronzului) în spaţiul carpato-danubiano-pontic.

Purtătorii ambelor culturi practicau ritul înhumaţiei, elementele de ritual funerar fiind şi ele de multe ori similare: cele două comunităţi îşi înhumau decedaţii întinşi pe spate (în necropola de la Brăiliţa apar însă şi puţine schelete înhumate în poziţie chircită), scheletele sunt orientate pe axa V-E.

În timp ce la Decea Mureşului scheletele sunt orientate spre NE, la Brăiliţa ele sunt orientate atât spre V (52%) cât şi spre E (44%).
Mortalitatea infantilă (anexa 8) din cele două comunităţi este medie– mică (17,64%) în rândul comunităţii de la Decea, în timp ce la Brăiliţa are valori mai mari, de 27,82%; alte comparaţii de acest gen nu putem face, din cauza lipsei determinărilor antropologice.
Similitudinile continuă şi în ceea ce priveşte inventarul funerar descoperit în mormintele din cele două necropole (anexele 9, 10 şi 11).

Ambele comunităţi aveau obiceiul de a depune ocru în cantităţi mari în morminte, obicei legat de credinţa în viaţa de apoi; în mormintele de la Decea ocru a fost depus în 15 morminte (88%), în timp ce la Brăiliţa a fost găsit numai în 44 de morminte (38%).
Chiar dacă determinările antropologice nu sunt foarte exacte, se pot face câteva comparaţii între depunerile de inventar şi grupele de vârstă: în mormintele de copii din cele două necropole inventarul depus este asemănător,
constând din vase şi podoabe.

La Brăiliţa, pe lângă obiectele menţionate, lângă scheletele de copii s’au mai descoperit şi piese de silex.

Maturilor li se depuneau mai ales arme şi unelte din silex, piatră şi aramă, dar la Brăiliţa s’au descoperit şi vase şi podoabe (mărgele din scoică, şi piatră şi brăţări din scoică).

În partea a doua a acestei analize ne’am propus să prezentăm trei situaţii deosebite, prin caracterul lor de unicat, întâlnite în neo-eneoliticul din spaţiul carpato-dunărean.
Este vorba despre descoperirile funerare de la Alba Iulia – Lumea Nouă, mormintele de incineraţie neolitice şi despre câteva consideraţii pe marginea descoperirilor funerare aparţinând complexului cultural Cucuteni Tripolie.

Descoperirea cu caracter de unicat de la Alba Iulia – Lumea Nouă (jud. Alba) aparţine, cert, pe baza prelucrării materialului arheologic asociat descoperirii funerare, grupului Foeni.
Astfel, în anul 2003 a fost identificată o groapă, la golirea căreia a fost descoperit un mare număr de oase aparţinând unor schelete umane.

S’a constatat distribuţia la întâmplare a resturilor de oase, cu toate că anumite părţi ale corpului puteau fi recunoscute în articulările lor anatomice (PAUL et alii 2005, p. 27-29; GLIGOR 2006, p. 18).
S’au identificat, cu certitudine, 23 de cranii umane. Spre fundul gropii, o parte din oasele de la cel puţin un schelet au fost găsite în conexiune anatomică.

În anul 2005 cercetările au continuat, fiind surprinsă o nouă aglomerare de oase umane; s’a putut observa că oasele se aflau, cu preponderenţă, în interiorul zonei delimitate de dărâmătura pereţilor unei locuinţe de suprafaţă, identificată în săpătură.
S’a constatat că oasele scheletelor nu au fost descoperite în conexiune anatomică; în marea lor majoritate, scheletele sunt incomplete, iar poziţia anatomică nefirească.
De subliniat, totodată, faptul că unele oase umane prezintă urme de ardere, cu precizarea că au fost depistate în imediata apropiere a unor oase nearse ( http://www.cimec.ro/scripts/arh/cronica/detaliu.asp?k=3304 ).

În final, au fost identificate şi prelevate, din întreg perimetrul în care au apărut oase umane, un număr de aproximativ 84-85 de calote craniene umane (GLIGOR 2006, p. 18).
Însumate, cele două înmormântări multiple (fig. 3), aflate la o distanţă de 12-13 m una de alta, conduc la acreditarea ideii că aproximativ 100 de indivizi au fost îngropaţi în acest areal (GLIGOR 2006, p. 20).

Din întreg lotul de material osos străvechi studiat din groapa descoperită în 2003, s’au putut determina sexul, vârsta şi talia doar la două schelete (un individ de sex masculin, cu vârsta mai mică de 14 ani şi o persoană de sex feminin, cu vârsta cuprinsă între 18-19 ani), în timp ce, din groapa descoperită în 2005, s’a determinat sexul masculin în cazul a 13 schelete parţiale şi pentru zece schelete s’a stabilit sexul feminin.

În privinţa vârstei, s’a determinat existenţa resturilor osoase a doi copii (4-5 ani), un număr de trei indivizi cu sexul neprecizat cu vârsta cuprinsă între 17-20 ani, precum şi resturile a doi bărbaţi cu vârsta cuprinsă între 40-50 ani (GLIGOR 2007, p. 212).

Dacă luăm în calcul numărul mare al scheletelor şi faptul că marea lor majoritate nu sunt complete, o moarte pe cale violentă a indivizilor îngropaţi la Lumea Nouă este una din teoriile probabile (existenţa la trei calote a unor fracturi prin înfundare, de forme asemănătoare, situate pe osul parietal stâng). Nici decesul cauzat de o boală nu este exclus (GLIGOR 2006, p. 21).

Poate că finalizarea cercetărilor arheologice, coroborată cu determinările antropologice, va lămuri situaţia întâlnită în acest punct.
Chiar dacă vreme îndelungată s’a afirmat că ritul funerar folosit în neoeneolitic pentru înmormântări a fost exclusiv ritul înhumaţiei, cercetările din ultimele două decenii au demonstrat că anumite populaţii neo-neolitice au folosit şi ritul incineraţiei (chiar dacă acesta este întâlnit în spaţii temporare şi geografice limitate).
Uneori, cele două rituri se întâlnesc împreună în cadrul aceleiaşi necropole, în aceste cazuri fiind vorba de biritualism.

Morminte de incineraţie au fost descoperite la Gura Baciului (M7, cu oase umane puternic calcinate, peste resturile de craniu fiind depuse un ”cap de piatră” de mari dimensiuni) (LAZAROVICI, MAXIM 1995, p. 189-190), la Tărtăria (oase umane arse, din groapa cu tăbliţele de lut, cultura Vinča B) (VLASSA 1976, p. 35), Tăşad (IGNAT 1987, p. 9-17), Zalău (BEJINARIU 1996-1997, p. 9-13) şi la Suplacu de Barcău (neoliticul târziu) (IGNAT 1995, p. 270; 1998, 57; MAXIM 1999, p.61).

În aşezarea de la Suplacu de Barcău–Corău I au fost descoperite trei morminte de incineraţie. Primul dintre ele (M1), descoperit în 1984, era alcătuit dintr’o urnă şi două vase ca ofrandă (o cupă cu picior – fragmentară şi un vas globular cu profilul în formă de ”S”) (IGNAT 1998, p. 57).

O situaţie aproape identică întâlnim şi la Zalău, diferenţa fiind că vasul în care se aflau oasele de la Suplac nu era pictat (BEJINARIU 1996-1997, p. 11).

Al doilea mormânt (M2) a fost descoperit într’o groapă, unde alături de câteva fragmente ceramice se aflau şi puţine oase umane arse. M3 a fost găsit într’o groapă tronconică; pe fundul gropii, care prezenta puternice urme de arsură, s’au descoperit oase umane şi o daltă şlefuită. S’a observat că pe fundul gropii a fost depus un strat de pietriş, tasat, peste care s’a aplicat un strat de pământ, care a fost ars şi pe care se aflau oasele calcinate. Mormintele în gropi arse pot aparţine unui ritual aparte, specific grupului Suplac; asemenea situaţii apar şi mai timpuriu la Gura Baciului (IGNAT 1998, p. 58).

O descoperire interesantă este şi cea din aşezarea neolitică de la Tăşad, unde, într’o groapă, au fost descoperite oase calcinate, aparţinând unui copil de 12-15 ani. În groapa mormântului, alături de oasele calcinate, se aflau două fragmente ceramice, trei nuclee de obsidian, o teslă lucrată din gresie (spartă în trei bucăţi) şi un fragment de teslă, lucrată din tuf vulcanic, de asemenea spartă în trei bucăţi (IGNAT 1995, p. 270); uneltele litice prezentau şi ele urme de ardere.

Dacă prezenţa vaselor din inventarele acestor morminte mai deosebite poate fi pusă în legătură cu obiceiul de a se depune ofrande funerare, mai greu de explicat este prezenţa uneltelor.
Explicarea incineraţiei în mijlocul unei populaţii care folosea înhumaţia se poate face prin:

1. analogii etnologice: incineraţia este văzută ca o pedeapsă divină pentru o persoană care se abate de la regulile comunităţii, şi, în consecinţă, nu a putut fi înhumată. Aceeaşi situaţie întâlnim şi în cazul când decesul nu a fost provocat de o cauză naturală, fiind considerată tot o pedeapsă divină (înec, boală infecţioasă ş.a.);

2. incineraţia este consecinţa unui sacrificiu ritual şi resturile incinerării au fost depuse în pământ, cu ofrande bogate, pentru invocarea fertilităţii;

3. incineraţia poate fi utilizată în cazul personajelor care ocupau poziţii speciale, cum ar fi şamanii (magicieni/vrăjitori) sau preoţii;

4. incineraţia se putea folosi pentru persoanele originare din alte comunităţi unde se practica acest rit (URSULESCU 2002, p. 44-45).
Cel mai probabil, prezenţa incineraţiei în mijlocul unor comunităţi care practică numai înhumaţia se poate explica prin integrarea a cel puţin două persoane originare din comunităţi unde se practică incineraţia în unele care practică înhumaţia ca rit de înmormântare, sau, la fel de probabil, se poate explica prin incinerarea unui copil decedat de către mama lui (şi care era originară dintr’o comunitate care folosea acest rit).

Unul din aceste două cazuri poate explica situaţia de la Gura Baciului, unde, în aşezare, pe lângă nouă înhumări a fost descoperit şi un mormânt de incineraţie; situaţiile teoretice de mai sus credem că se pot aplica în oricare din cazurile izolate de morminte de incineraţie amintite.

Situaţia din aria complexului Cucuteni-Tripolie este una deosebită tocmai prin absenţa necropolelor.  În cele 12 decenii de cercetări nu s’au descoperit decât fragmente izolate de cranii la Frumuşica (NECRASOV 1987, p. 145-156; MANTU, BOTEZATU, KROMER 1994, p. 88), Hăbăşeşti (DUMITRESCU et alii 1954, p. 399-429), Poduri (MANTU, BOTEZATU, KROMER 1994, p. 89), Scânteia (MANTU, BOTEZATU, KROMER 1994, p. 90), alte oase umane şi chiar câteva schelete cu oasele în conexiune anatomică, la Girov (MANTU, BOTEZATU, KROMER 1994, p. 89-90), Mărgineni (MANTU, BOTEZATU, KROMER 1994, 89), Traian–Dealul Fântânilor (H. DUMITRESCU 1954, p. 400-409; 1957, p. 97-116; 1958, p. 407-423), Scânteia (MANTU , BOTEZATU, KROMER 1994, p. 90-97), ş.a.

În textul de faţă ne’am propus numai să semnalăm o nouă abordare a întregii problematici legată de practicile funerare din cadrul complexului Cucuteni-Tripolie (BAILEY 2005, p. 329-339); aceeaşi situaţie este şi în cultura Precucuteni (MARINESCU BÂLCU 1974), care precede direct cultura Cucuteni.

În esenţă, după ce D. W. Bailey aminteşte toate descoperirile funerare cucuteniene şi principalele teorii referitoare la practicile funerare cucuteniene, consideră că este mai verosimilă explicaţia că absenţa dovezilor substanţiale despre tratamentul formal al celor decedaţi în comunităţile cucuteniene se datorează faptului că acea populaţie nu considera necesar să manipuleze corpul uman decedat în ritualuri sociale de înmormântare, în aceleaşi modalităţi în care procedau alte comunităţi contemporane din alte părţi ale Balcanilor.

Aşadar, conchide autorul, nu este surprinzător că, după mai mult de un secol de săpături cucuteniene, materialul cel mai expresiv descoperit sunt vasele ceramice decorate extraordinar şi figurinele riguros desenate.  Probabil, aceste obiecte şi folosirea lor în activităţi comunitare largi şi individuale, înzestra satisfăcător mijloacele pentru exprimarea identităţii (BAILEY 2005, p. 339).

Cultura Iamnaia din spaţiul carpato-nistrean

Considerații cu privire la mormintele cu ocru, de pe teritoriul Dobrogei care atestă apariția proto-geților în spațiul carpatic

Un rol de seamă în transformările de ordin economic, social şi chiar în parte etnic, l’au jucat diferitele comunităţi, care se ocupau în principal cu creşterea vitelor, dar şi cu cultivarea primitivă a plantelor originare din stepele nord pontice. Ele aparţineau unor populaţii de origini deosebite, puse în mişcare din regiuni diferite. pătrunse pe meleagurile noastre, mai cu seamă in Moldova, Dobrogea, Muntenia şi Oltenia, în răstimpuri, începind din perioada corespunzătoore fazei Cucuteni A şi până foarte târziu înspre sfârşitul epocii bronzului.

Acele populaţii aparţineau mai multor culturi și faze de evoluţie, dar aveau un obicei comun al mormintelor sub movile şi presărarea cadavrelor cu ocru roşu.

Populaţia locală numeroasă la început a asimilat pe puţinii noi veniţi, iar apoi o început să sufere schimbări tot mai profunde in domeniul culturii materiale şi al modului de trai. Procesul acesta a fost de durată şi s’a incheiat in cursul perioadei timpurii a epocii bronzului, de când se poate vorbi despre vechii geți.

În cele ce urmează vom prezenta stadiul actual al cercetărilor despre seria mormintelor cu ocru amintite din Dobrogea. cu caracteristicile lor, şi încercarea de a le încadra în contextul istoric al zonelor de la vest şi de la nord-vest de Marea Neagră.
În ținuturile dobrogene, primele morminte cu ocru, despre care dispunem de date, au fost dezvelite şi cercetate lângă Constanţa, la Anadolkioi, în timpul primului război mondial, de către Cari Schuchhardt şi Paul Traeger.

A urmat descoperirea întâmplătoare dintr’o movilă de la Boia-Hamangia, valorificată de Vasile Pârvan. Un alt complex important a fost găsit întâmplător la Casimcea şi valorificat de Dorin Popescu.

Intensificarea cercetărilor arheologice de după anul 1948 a avut drept consecinţă descoperirea, prin săpături sistematice, a noi morminte cu ocru. Mai întâi, la Tariverde, de către Dorin Popescu și colaboratorii şi apoi a altora la Baia Hamangia de D. Berciu şi colaboratorii.

În perioada 1958-1959, Petre Aurelian a studiat un complex funerar la Piatra Frecă­ţei.  Ultima descoperire semnalată de Sebastian Marintz şi Done Șerbă­nescu este întâmplătoare şi s’a făcut la Hârşova.

Din datele de core dispunem rezultă că in ordine cronologică, primul dintre aceste morminte este cel de la Casimcea. Ţinând seama de datele publicate de Dorin Popescu,  la Casimcea, la începutul anului 1938, s’a găsit întâmplător, cu prilejul nivelării pantei unui deal, un mormânt izolat. despre care se afirmă că era plan.

Scheletul era prost păstrat şi avea craniul’ orientat spre vest. Despre poziţia scheletului nu dispunem de datele necesare. Oasele purtau urme de ocru roşu. în funcţie de inventar mormântul a aparţinut unui bărbat. Inventarul mormântului era format dintr’un vârf de sceptru de piatră, reprezentînd un cap de cal, 15 vârfuri de suliţă de silex, 3 lame de silex, 5 topoare de silex alb-cenuşiu, şlefuite parţial și un gratoir (răzuitor).

Cu prilejul înălţării rambleului căii ferate dintre gările Mocani şi Baia Hamangia, în anul 1924, a fost distrusă în mare parte o movilă funerară din cuprinsul căreia s’au recuperat: o stelă funerară de piatră, o o măciucă din rocă dură, o mandibulă omenească, ca şi o serie de fragmente ceramice de tip Hamangia, publicate de Vasile Pârvan.

În anul 1952, resturile movilei amintite au fast cercetate de D. Berciu şi colaboratorii, prin săpături sistematice.

În sfertul de movilă păstrat s’au mai găsit două morminte şi anume, în centru, mormântul principal, iar la 6,20 m spre SE de el se afla cel de’al doilea schelet. Ambele erau întinse pe spate, cu picioarele îndoite din genunchi. Nu se precizează poziţia braţelor. Gropile funerare erau dreptunghiulare. Pe fundul gropi lor era un strat subţire de ocru roşu . Pe oase se păstrau urme intense de ocru roşu.

În groapa mormântului nr. 1 s’a găsit un vas de lut şi o podoabă de marmură, iar mormântul secundar nu avea inventar. Oasele sale erau descompuse aproape În întregime.

Din datele publicate reiese că în movilă au fost mai multe morminte din categoria celor cu ocru, dar nu toate au fost din aceeaşi perioadă. Cele descrise, în funcţie de datele publicate, pot fi atribuite culturii Iamnaia, perioada veche.

Urmează descoperirile întâmplătoare dintre anii 1960-1963 de la Hirşova, unde din malurile unor cariere de lut din marginea de sud a oraşului, au fost adunate vase şi cioburi provenind din morminte distruse, inclusiv oase omeneşti cu urme de ocru roşu.

Din seria scheletelor au putut fi studiate numai două şi acelea păstrate parţial. Singurele observaţii făcute sunt că acele schelete se aflau la circa 0,80 m adâncime şi erau
orientate cu craniul spre VSV. S’au adunat patru vase şi un ciob, mai mare dintr’un al cincilea vas. Majoritatea sunt ornamentate cu şnurul ră­sucit.  Alte amănunte lipsesc. Astfel nu ştim dacă mormintele sunt tumuIare sau provin dintr’o necropolă plană.

Din perioada bronzului timpuriu datează şi complexul funerar de la Piatra Frecăţei, despre care dispunem de date puţine. Se menţionează, fără alte amănunte că acolo au fost descoperite printre altele, trei inele de buclă de bronz, având un capăt în formă de frunză şi altul subţiat şi un inef din foaie ingustă de bronz cu capetele petrecute.

În anul 1951, D. Popescu şi colaboratorii săi au săpat şi la o movilă funerară din apropiere de Tariverde. Movila avea 48 X 41 m în diametru şi 2,50 m înălţime. Săpătura a constat dintr’o suprafaţă pătrată cu latura de 12 m, trasată in mijlocul movilei. În dreptul vârfului movilei s’a găsit groapa mormântului principal, de formă rectangulară, cu colţurile rotunjite, cu dimensiunile de 1,86 m lungime circa 1 m lărgime şi 0,25 m adâncime.

Când străbaţi întinsul ţinut al Dobrogei în goana maşinii, cum se spune, ”cât vezi cu ochii… nu vezi nimic”.
Totuşi, pe alocuri, se întâmplă ca privirea să se agaţe de câte o formă de teren mai bombată, dar de cele mai multe ori aceaste convexităţi au dimensiuni modeste în cadrul peisajului.

Ce frapează la aceste movile anonime e forma lor rotund-regulată, aspect ce te duce cu cu gândul la faptul că ele ar putea fi ridicate de către om și aşa şi este…

Se vede treaba că ochiul tău, familiarizat cu multitudinea formelor perfecte din natură întâlnite în turele anterioare, nu s’a lăsat înşelat.

Regularitatea combinării elementelor ritualului funerar (forma dreptunghiulară sau ovală a gropii, poziţia decubit dorsal, de cele mai dese ori cu multiple variante ale picioarelor îndoite în genunchi, ulterior căzute într’o parte sau alta, precum şi chircită a defunctului, inventarul depus în morminte, vopsirea cu ocru) asigură uniformitatea comunităţilor culturii în discuţie. Spaţiul enunţat, în primul rând zona dintre râurile Nistru şi Prut, este principial pentru această cultură, iar dovada este numărul impresionant de morminte.

Avem de’a face aici cu aşa-numiţii, ”tumuli”.

Tumulul este o movilă de pământ ridicată în scop funerar. Pornind de la aria lor de raspândire arheologii consideră că ridicarea de movile funerare este o expresie specifică zonelor de stepă.
De altfel, ”moda” ridicării tumulilor a ajuns în ţinuturile dobrogene venind dinspre stepele estice.

Această manifestare culturală, prin complexitatea ritualurilor, dar mai ales prin răspândirea într’un teritoriu vast, poate fi văzută ca o ideologie străveche, ca o formă incipientă de, ”religie mondială”.

Tumul bine individualizat în peisaj lângă Cetatea Troesmis. Pe fundal se profilează Vârful Priopcea.

Localizată spaţial în ţinuturile nord-pontice şi dunărene, iar temporal în Epoca bronzului, această civilizaţie preistorică a fost denumită ,,cultura Jamnaja”.
Cultura Jamnaja se subîmparte în trei perioade, timpurie, medie si târzie şi se întinde între anii 3200-2200 î. Hr.

Tumulii din Dobrogea se încadrează în perioada târzie a culturii Iamnaia, între anii 2600-2200 î.Hr., astfel că această cultură, ”de import” se suprapune ca perioadă şi teritoriu peste autohtona ,”cultură Hamangia” (4000-2000 î.Hr.), cultură preistorică ce are ca excepţional exponent, ”Gânditorul de la Hamangia’, ansamblu de doua statuete antropomorfe descoperite pe raza localităţii Baia, jud. Tulcea.

În Dobrogea de Nord au fost identificate peste 200 de movile funerare. Astfel pe raza comunei Baia au fost localizaţi 24 de tumuli, la Ceamurlia de Jos 15, la Jurilovca 46, la Mihail Kogălniceanu 17, la Zebil 6 etc.
Tumuli se pot întâlni şi în Muntenia şi Moldova. În Moldova dintre Prut şi Nistru au fost inventariate peste 2000 de astfel de obiective.

Formaţiuni de tumuli în peisajul agricol al Dobrogei.

Tumulul are o formă circulară cu diametrul cuprins între 20-50 m.
E posibil ca iniţial construcţia de pământ sa fi avut o înălţime considerabilă, în raport cu unghiul de taluzare naturală a pământului.
În timp s’a produs o aplatizare accentuată datorită tasării, acţiunii apei de ploaie, a zăpezilor şi a vântului.
În perioada modernă mulţi dintre tumuli au avut de suferit şi de pe urma lucrărilor agricole. Mai precis, mulţi dintre ei au fost araţi.
Necropole mai comlexe cuprind până la 12 tumuli, aceştia fiind dispuşi în majoritatea cazurilor pe aliniamente est-vest, aşa cum sunt tumulii de la Luncaviţa-,,Drumul Vacilor” şi ,,Movila Mocuţa”, cei de la Sarichioi şi Enisala-,,La Băltiţă”.

Tumul conservat într’o zonă neagricolă din apropierea localităţii Dorobanţu, jud. Tulcea.

Cercetarea arheologică a unui tumul începe prin trasarea în teren a două diametre perpendiculare, orientate pe direcţia versanţilor de cea mai mare pantă.
Sistematizarea săpăturilor în cele patru ,,sferturi” conduc în cele mai multe cazuri la descoperirea unor complexe de spaţii funerare, unele, chiar din acelaşi tumul, realizate succesiv, dealungul zecilor şi sutelor de ani.
S-a stabilit că ridicarea unui tumul începe cu acoperirea cu pământ a 2-3 morminte, cele din centrul arealului. Aici pământul din interior are culoare închisă, cernoziom cu resturi de plante, el provenind prin săparea unui cerc ce face o primă delimitare a movilei funerare.

Tumul în apropierea oraşului Măcin.

Ulterior se adaugă alături şi alte morminte, care ,prin acoperire cu pământ, sporesc dimensiunile tumulului.
De asemeni, s’a descoperit că adesea s’au făcut săpături în masa de pământ a tumulului pentru amplasarea în perimetru a unor noi gropi funerare. Astfel de ”adăugiri” au avut loc chiar în vremea popoarelor migratoare, adică în primul mileniu de după Hristos.

Ansamblu de tumuli numit ,,Movilele Dese”, lângă Cetatea Histria, jud. Constanţa.

Ritualurile funerare diferă de la un tumul la altul, observându-se o evoluţie în timp a obiceiurilor de înhumare.
Dacă la începutul perioadei Jamnaja înhumările se făceau direct în pământ, cu timpul cei decedaţi erau înfăşuraţi în stuf, sau în rogojini de papură. Mai târziu s’a trecut la pardosirea şi acoperirea mormântului cu lespezi, ajungându’se până la incinte mortuare compexe, care copiază ritualic forma circulară a locuinţelor, cu ziduri de piatră şi acoperişuri de bârne.
Ne amintim că în cadrul ”culturii Cucuteni” (mileniul 7 î.Hr.) ritualul funerar impunea incinerarea defunctului chiar în locuinţa în care a trăit.

Tumul singular pe câmpurile agricole de la Baia, jud. Tulcea.

În majoritatea tumulilor studiaţi resturile umane sunt descoperite în poziţie chircită, aşezate pe una din părţi.
Principala caracteristică în stabilirea modului de viaţă a acelor populaţii este faptul că în tumulii dobrogeni se găsesc resturi umane atât de bărbaţi, cât şi de femei şi copii, aspect care conduce la concluzia că tumulii nu sunt doar locuri de înhumare a luptătorilor căzuţi în războaie, ci necropole pentru întreaga comunitate.

De asemeni, lipsa inciziilor de pe oase indică tot un mod de viaţă paşnic, contrar teoriei Marijei Gimbutas care presupunea caracterul războinic al acestora.
Indivizii ale căror resturi de înhumare au fost cercetate s’au dovedit a fi de talie înaltă, robuşti, cu deformaţiile celor ce călăresc timp îndelungat. (Adică erau cam crăcănaţi.)
Lipsa cariilor dentare, dar şi prezenţa tartrului pe dentiţie dovedesc consumul de lactate şi de proteine de origine animală, arătând astfel că subzistenţa era asigurată prin creşterea animalelor (păstorit).
Ca patologie răspândită în comunităţile Iamnaia s’au dovedit a fi bolile reumatice, lucru explicabil prin aceea că indivizii sosiţi în zonele umede ale Dobrogei proveneau dintr’un mediu mai uscat, cel al stepelor pontice.
Degenerările anatomice (anomalii şi defecte de creştere) întâlnite la, ”ocromani” pot fi puse pe seama împerecherilor în cadrul unor populaţii reduse (triburi mici), într’o endogamie accentuată.

Au fost identificate 2 tipuri de tumuli: simplu şi complex. S’au evidenţiat 4 variante de poziţionare a defunctului în groapa funerară. A fost elaborată clasificarea tipologică a inventarul mortuar: recipiente din ceramică, unelte de muncă, arme din piatră, cremene şi metal.

În baza analizei minuţioase a materialelor pentru spaţiul în discuţie au fost evidenţiate şi argumentate trei variante ale acestei culturi: monumentele grupului Suvorovo; varianta Nistreană şi Bugeac ale culturii Iamnaia (Dergaciov 1986, 60-87).

Este drept că în abordarea sa din 2010 autorul menţionează existenţa în cadrul culturii mormintelor cu ocru din zona carpato-nistreană a două variante care s’au dezvoltat consecutiv: cea mai veche este numită convenţional nistreană şi a doua – Bugeac (Dergaciov 2010, 280-281). Pentru spaţiul dintre râurile Siret şi Prut este constatată o influenţa masivă adusă de factorii demografici de origine estică (Dumitroaia 2000, 101).

Invocăm, dintre elaborările de ultima oră, compartimentul redactat de către V. Dergaciov pentru compendiumul Istoria Moldovei (Dergaciov 2010, 279-288).
Abordând problema variantelor regionale şi cronologice, autorul evidenţiază monumentele din zona carpato-nistreană. Pentru mormintele cu ocru distinge două variante succesive.

Prima, cea mai veche, este denumită convenţional varianta nistreană şi se datează conform datelor radiocarbon calibrate în sec. XXIX/XXVII – XXVI/XXV î.Hr.).
Cea de’a doua, numită varianta Bugeac, este datată în sec. XXVI/XXV – XXI/ XX î.Hr.
În calitate de arealul de habitat purtătorii acestei culturi preferau zonele de şes şi de stepă, precum şi dealurile şi colinele nu prea înalte, evitând locurile piemontane şi deluroase împădurite (Dergaciov 2010, 280-281).

Drept rezultat al acestor abordări, astăzi deţinem o imagine mai amplă referitor la arealul de răspândire, încadrarea cronologică şi etapele de dezvoltare, caracteristicile elementelor culturale, precum şi condiţiile socio-culturale, dezvoltarea economică a comunităţilor respective.

Caracteristica generală a culturii.
Cultura Iamnaia cronologic aparţine perioadei timpurii a epocii bronzului. Zona ei de răspândire se extinde pe un teritoriu vast ce cuprinde arealul de la interfluviul Ural–Volga Inferioară la est şi până la Carpaţi şi Dunărea de Mijloc spre vest şi sud-vest (Dergachev 1986, 26).

În cadrul acesteia, monumentele dintre Nistru şi Carpaţi ocupă periferia de sud-est a arealului, inclusiv Dunărea de Jos până la Balcani şi bazinul Tisei. Pentru spaţiul nominalizat monumentele sunt concentrate mai mult în zona de stepă (Dergachev 1986, 29). Datarea vestigiilor monumentelor din regiunile estice şi cele vestice de răspândire în baza datelor radiocarbonice (metoda 14C) a confirmat existenţa simultană
a culturii pe acest teritoriu (Ivanova 2013, 213; Chernykh, Orlovskaia 2004, 93).

Pe întreg spaţiul pruto-nistrean (inclusiv ambele maluri ale râurilor) au fost cercetate şi cartografiate complexe funerare ale acestei culturi (vezi harta).

Dintre teritoriile cu o concentraţie sporită de monumente sunt raioanele: Edineţ, Briceni, Anenii Noi, Orhei, Cahul, Taraclia etc. În anul 1994 numărul mormintelor ajungea aproximativ până la 2000 (Dergachev 1994, 123). În prezent sunt de două ori mai multe complexe funerare cercetate.

În literatura de profil pot fi întâlnite două denumiri ale acestei culturi: cultura Iamnaia şi ”cultura mormintelor cu ocru”. Ambele provin de la două ritualuri funerare ce o caracterizează.

Conceptul de ”iamnaia” se trage de la forma gropii funerare predominante (dreptunghiulară sau ovală [Dergachev 1986, 25] în plan.), iar denumirea ”cultura mormintelor cu ocru” îşi are originile din ritualul de presărare cu ocru a defunctului şi fundului gropii funerare). Nu sunt rare cazurile de depunere a bulgăraşilor de ocru în calitate de inventar funerar.

Specificul culturii poate fi determinat exclusiv din practicile funerare. Diversitatea ritualurilor respectate (săparea gropii, purificarea locului prin arderea rugurilor, poziţionarea şi orientarea defunctului, presărarea cu ocru, inventarul mortuar) scade pe parcursul existenţei acestei culturi, căpătând un caracter mai uniform, ceea ce semnifică dezvoltarea ei. (Iarovoi 1985, 66).

În afară de necropole tumulare, sunt cunoscute o serie de morminte singulare plane (Garmatskoe, Taraclia). Situri de habitat (aşezări, sălaşuri) nu sunt cunoscute (Dergachev 1986, 28-29).  În mare parte, ritualurile funerare erau asemănătoare, dar pot fi întâlnite şi variaţii sau cazuri unice. Cu ocru erau vopsite aproape toate mormintele.

Un caz deosebit depistat în necropola de la Brăviceni este prezenţa a 6 nuanţe de ocru cu o gamă cromatică ce cuprinde culorile de la roşu aprins spre violet (Larina, Manzura, Haheu 2008, 112-113).
Printre rarele artefacte ritualice întâlnite în morminte sunt: lipitura de lut; hidroxidul de calciu; urme de rug, resturi de vegetaţie pe pereţii camerii funerare şi sub craniu (Ivanova 2013, 225); rogojini, bârne, ţesături; doar la 5% de morminte fundul gropii era acoperit cu pietre (Dergachev 1986, 35-36).
Inventarul funerar al culturii Iamnaia este, de regulă, destul de modest. Cel mai des au fost depistate cioburi de recipiente ceramice şi, mai rar, unul sau câteva vase întregi (Strumok 1/16, Trapovka 1/8, Semenovka 2/2 etc.) (Dergachev 1986, 42).

Uneltele şi armele sunt o raritate în complexele funerare. Dintre vestigiile mai speciale enumerăm topoare de silex în formă de pană, cuţite, vârfuri de suliţe (Ocniţa 6/18) (Manzura, Klochko, Sava 1992, 58), străpungătoare de os (Ocniţa 7/8) (Dergachev 1986, 73).

Un tip specific de descoperiri este reprezentat de componente ale carului de lemn cu patru roţi, fiind depistate roţi cu bucşă (Taraclia, Căuşeni: Dergacev 1994, 125).
Din punct de vedere cronologic, pentru zona de stepă discutată sunt cunoscute două variante ale culturii Iamnaia: Nistreană cu 2 orizonturi şi Bugeac (Dergachev 1994, 125-127).

Unul dintre criteriile de diferenţiere a lor este poziţia defunctului.
În varianta Nistreană întâlnim poziţia întins pe spate, braţele de’a lungul corpului şi picioarele ridicate din genunchi.
În mormintele variantei Bugeac modul de poziţionare a defunctului este: chircită (puternic sau mai puţin) pe una din părţi, unde scheletul chircit pe partea stângă a fost observat mai des în monumentele funerare. Important de menţionat este faptul că sunt foarte puţine morminte de copii. Specialiştii presupun că a existat un ritual specific de înmormântare a acestora, ce nu poate fi depistat prin urme arheologice.
Ridicarea tumulului deasupra mormântului/ mormintelor este ritualul respectat cu regularitate de purtătorii acestei culturi. Asemenea amenajări au fost semnalate pe diverse suprafeţe de teren: cumpene de ape, promontorii, podişuri nu prea înalte, lunci. Dimensiunile acestora variază: diametrul de la 30 până la 60 m, iar înălţimea de 1-3 m (tumul simplu).

Tumulul complex este mult mai mare, fiind alcătuit din câteva mantale de pământ suprapuse şi are proporţii apreciabile, de până la 5 m înălţime şi diametrul de 80-100 m (Ivanova 2013, 223).
Principiul de ordonare a defuncţilor în complexele funerare este identic. În centrul tumulului se află un mormânt principal, iar în jurul acestuia sunt mormintele secundare, ce au scheletele orientate cu craniul dipă mişcarea acelor de ceasornic sau invers (Dergachev 1986, 40).

Etapele ritualului funerar sunt: săparea gropii; poziţionarea defunctului; presărarea cu ocru; depunerea inventarul mortuar; acoperirea camerei funerare.
De regulă, groapa are o formă dreptunghiulară cu pereţii drepţi (Dergacev 1994, 124). Se cunosc şi alte forme ale acesteia: dreptunghiulară cu colţurile rotunjite, trapezoidală, neregulată, ovală etc. (Iarovoi 1985, 63-64).

În unele morminte au fost observate urme de ardere a rugului, ce ar semnifica ritualul de purificare a locului (Dergaciov 2010, 286).
Fundul gropii era acoperit cu diferite fibre de origine vegetală, cu un strat de cretă, aşchii de lemn, nisip presărat, incluziuni de ocru etc. (Iarovoi 1985, 31).

În mormintele culturii Iamnaia au fost remarcate 4 poziţii ale defuncţilor:
1) în decubit dorsal; se întâlneşte rar (1,6%)
2) culcat pe spate, picioarele îndoite din genunchi, care, ulterior, au căzut pe una din părţi; este cea mai frecventă (61,2%)
3) chircit pe spate, picioarele îndoite din genunchi, însă întorşi pe o coastă; 30,8%
4) chircit pe una din părţi, include 6,4% (Dergaciov 1986, 36-38)

După tipologia propusă de Iarovoi, sunt 60 de variante de poziţionare a defunctului, care pot fi împărţite în 4 grupe mari (Iarovoi 1985, 38-42).
Sunt atestate mai multe piese ceramice de forme diferite:

– amfore cu corpul globular sau ovoidal şi cu două torţi late perforate orizontal;

– amfore globulare sau ovoidale cu torţi tubulare şi urechiuşe plate semicirculare, cu orificii verticale; cupe în formă de clopot, cu corp globular, gura deschisă şi gât înalt tronconic;

– vase tronconice cu sau fară suport circular, urechiuşe cu orificii verticale;

– ceşti şi cupe simple, semisferice sau tronconice; vase-borcan cu corp ovoidal, buză răsfrântă etc. (Dergacev 1994, 125).

În cazuri deosebite, în mantaua movilei au fost depistate stele de piatră antropomorfe (Cioburciu, Alexandrovca, Căuşeni, Grigoriopol) (Dergacev 1994, 125). Posibil, este simbolul ce semnifică cultul strămoşilor (Dergaciov 2010, 288).

Tumulii se ridicau cu precădere in zonele mai înalte ale Podişului Dobrogean.

Ca principal obiect de inventar în mormintele Iamnaia este ocrul roşu. El apare frecvent sub formă de bulgări, dar şi de praf, fiind plasat atât pe fundul gropii, cât şi pe oasele defunctului.
Ocrul roşu reprezintă sângele celor răniţi, fie om, fie animal, precum şi flacăra focului, omul preistoric identificând culoarea roşie noţiunilor de viaţă şi de moarte.
Frecvenţa acestui material de inventar funerar a dat şi o a doua denumire a culturii Iamnaia, cea de, ”ocromani”, înţelegându’se prin asta oamenii aceia veniţi din est care s’au amestecat cu băștinașii culturilor carpatice și care au format etnia geților carpato-dunăreni.

Alte obiecte de inventar din mormintele tumulare sunt:
-inele de buclă, din bronz, cupru, argint şi chiar aur
-şiraguri de mărgele (perle) realizate din caolin şi vopsite de obicei în verde
-unelte din silex (întâlnite şi în necropolele altor culturi preistorice).

În inventarele complexelor funerare din tumuli se găsesc de fiecare dată şi oase de animale (cal, vită, capră, oaie, câine), aşezate lânga defunct în urma unor procese ritualice.

Ceramica descoperită în tumulii dobrogeni este de calitate inferioară, odată din cauza lipsei argilei superioare (Dobrogea e calcaroasă), dar şi din cauza meşteşugului care lasă mult de dorit.
Dacă ne gândim că cu 5000 de ani înainte de cultura Iamnaia, în cultura Cucuteni, ceramica era de o calitate excepţională, cu forme armonioase realizate cu măiestrie, decorate cu benzi late, vopsite cu fineţe în gri, bleu, roz, ne putem da cu părerea că, ”ocromanii” nu erau prea interesaţi de istorie şi de arheologie în special.

Concluzii.
Evoluţia culturii Iamnaia este complexă şi neomogenă, fiind reprezentată de diferite grupuri/subgrupuri culturale (originile cărora sunt diferite), cu specificul diferitelor etape de dezvoltare.
Complexele funerare tumulare constituie unica sursă ce oferă informaţii despre caracteristicile culturii, deoarece alte tipuri de obiective arheologice (aşezări de lungă durată etc.) ale acesteia nu au fost identificate.

Cu toate că volumul de vestigii descoperite în morminte este oarecum sărăcăcios (comparativ cu alte comunităţi: cultura catacombelor sau cultura ceramicii cu brâie în relief), ritualul de vopsire cu ocru a defuncţilor a fost fixat aproximativ la 80% dintre mormintele culturii Iamnaia.
Rezumând cele expuse, se poate constata că în pofida progreselor evidente în soluţionarea multiplelor probleme ale diverselor aspecte ale culturii Iamnaia, mai rămâne loc de abordări noi, mai ales în ce priveşte precizarea unor aspecte de ordin cronologic şi, ceea ce este cel mai important, precizarea variantelor culturale locale.

Citiți și:  BALCANII, PATRIA INDO-EUROPENILOR

Necropola birituală, asupra căreia ne vom opri în cele ce urmează, se află în apropierea satului Polocin, la 200 m de extremitatea sudică a acestei localităţi.

În intervalul 2005-2007 am organizat în perimetrul acestei necropole trei campanii de săpaturi campanii încheiate cu rezultate notabile.
În ceea ce priveşte inventarul mormintelor trebuie remarcat numărul mare al pieselor precum şi diversitatea acestora.

Cu excepţia mormintelor de incineraţie, acolo unde inventarul este foarte sărac, în mormintele de inhumaţie, numărul artefactelor este uneori foarte mare. Inventarul specific de altfel, mormintelor încadrate în Cultura Sântana de Mureş, constă din vase ceramice de forme şi dimensiuni diferite (oale, castroane, străchini, căni, pahare) marea majoritate lucrate la roată, din pastă fină de culoare cenuşie.

La vasele ceramice se mai adaugă un pahar de sticlă, aproape identic cu cel descoperit în campania din anul 2004, coliere cu mărgele din sticlă şi carneol, fibule cu piciorul întors pe dedesubt şi chiar două fibule, fragmentare, cu semidisc şi încă una cu picior trapezoidal, fibule, care ne permit o încadrare a mormântului către sfârşitul sec. IV d.Hr.
Foarte interesanţi sunt şi pieptenii descoperiţi, piepteni cu mânerul semicircular din care unul se pare că a fost trecut prin foc (M43).
De asemenea s’au mai descoperit şi obiecte din bronz si fier.

Prima campanie organizată a fost în anul 2002 când, ca urmare a prăbuşirilor repetate a malului drept al pârâului Tutova, au ieşit la iveală mai multe vestigii arheologice care ne’au întărit convingerea că în acel perimetru avem de a face cu o necropolă.
Cercetările declanşate ne’au confirmat bănuiala astfel în urma primei campanii am reuşit să descoperim nu mai puţin de 14 morminte, din care 5 de incineraţie (patru cu resturile cinerare aşezate şi acoperite cu mici fragmente ceramice, iar într’un singur caz cenuşa a fost aşezată direct pe sol) şi 9 de inhumaţie (din care 5 nederanjate şi 4 deranjate din vechime).

În ceea ce priveşte orientarea mormintelor de inhumaţie cinci sunt orientate N-S, trei E-V şi unul M10 se rezumă doar la un craniu, condiţie în care nu am putut determina orientarea gropii sepulcrale.
În anul 2003 am organizat a doua campanie de cercetare încheiată de asemenea cu rezultate notabile. Au fost descoperite 21 de morminte din care cinci de incineraţie şi 16 de inhumaţie.
În linii mari se repetă situaţia întâlnită în campania anterioară, atât în ceea ce priveşte caracteristicile mormintelor cât şi inventarul descoperit în acestea.
În această campanie am descoperit şi trei gropi dintre care una de cult şi două menajere.
În ultimele trei campanii ne’am propus să epuizăm, porţiunea de teren cuprinsă între secţiunile cercetate în campaniile anterioare, dar şi extinderea cercetării înspre sudul si vestul necropolei.

Au fost executate 11 secţiuni, toate orientate E-V acestea însumând câteva sute de metri pătraţi cercetaţi însumează aprox. 200 mp. În perimetrul cercetat au fost descoperite 41 de morminte din care 13 de incineraţie şi 28 de inhumaţie.
Mormintele de incineraţie (M36, 37, 47, 48, 49, 51, 57, 58) sunt din categoria celor în care resturile cinerare au fost aşezate şi în unele situaţii acoperite cu mai multe resturi ceramice provenite în general din vase lucrate la roată. De asemenea exista şi câteva situaţii, mai precis cinci la număr în care resturile cinerare au fost depuse în urne (M42, 59, 61, 65, 76).

În ultimele trei morminte de incineraţie enumerate în groapa se aflau două urne.
Într’o singură situaţie (M36) resturile cinerare au fost depuse direct pe sol. Inventarul acestor morminte este extrem de sărac, totul rezumându’se la vasele (M47, 59, 61, 65, 76) şi fragmentele de vase pe care au fost aşezate aceste resturi cinerare, la care se mai adaugă o fusaiolă (M37), un fragment de cute (M48), o cataramă din bronz de forma ovală şi un fragment de cuţit, ambele aşezate în afara urnei M59.

Mormintele de inhumaţie, 28 la număr (M38, 39, 40, 41, 43, 44, 45, 46, 50, 52, 53, 54, 55, 56, 60, 62, 63, 64, 66, 67, 68, 69, 70, 71, 72, 73, 74, 75) se grupează după cum urmează:
Din totalul mormintele de inhumaţie 16 sunt nederanjate, 12 fiind orientate N-S cu capul la N şi picioarele la S, iar 4 orientate E-V.

Din cele patru morminte orientate E-V doua sunt de copii. Unul dintre morminte este cenotaf M44, iar diferenţa până la 28, adică 11 morminte sunt deranjate, în unele din ele nepăstrându’se decât 2-3 oase.

Şi mormintele deranjate sunt în mare parte orientate N-S, neputând însă stabili unde era aşezat capul respectiv picioarele, doar unul singur era orientat E-V, M73 de copil.
La mormântul M56 nu s’a putut determina orientarea gropii sepulcrale pentru că inventarul acestuia a fost recuperat de către un localnic în urma prăbuşirii malului pârâului Tutova deci fără prea multe informaţii care ne’ar putea permite emiterea unor judecăţi referitoare la orientarea, inventarul sau alte elemente.
O altă situaţie interesantă este ilustrată de faptul că în urma acestor campanii am descoperit şi primele morminte suprapuse (M53 suprapune M54). Ambele morminte aparţin unor copii, ambele fiind orientate N-S, în schimb inventarul diferă substanţial.

În timp ce M53 dispune de mai multe piese de inventar, M54 nu dispune decât de un fragment dintr’un vas, aşezat în apropierea genunchiului piciorului drept.
O situaţie interesantă care trebuie remarcată se leagă de mormintele M40-M41 morminte aşezate în aceeaşi groapă, dar la nivele diferite unul de celălalt. Astfel M41 este dispus mai spre S, pe orizontală, cu aprox. 0,50 m faţă de M40.
Să remarcăm faptul că în cadrul campaniei din anul 2007 s’au trasat două secţiuni S16 şi S17, una în lungime de 28 m, iar cealaltă cu 5 m mai scurtă, late ambele de 4 m şi adânci de 3,5 m, secţiuni dispuse pe latura de S a necropolei, în care nu am descoperit niciun vestigiu arheologic, în schimb am descoperit urmele unei bălţi sau lac. Posibil ca necropola să nu fi trecut dincolo de aceasta baltă, dar la fel de posibil este ca aceasta să continue dincolo de marginea sudică a bălţii.

În anii care vor veni este nevoie de extinderea cercetării pentru a se stabili dacă între necropola din punctul Izlaz şi necropola din punctul La Movilă există vreo legătură. Să menţionăm că necropola din punctul La Movilă se află la 400 m S de cea cercetată în aceşti ultimi trei ani, aparţinând aceleiaşi perioade istorice (au fost descoperite în anii anteriori 58 de morminte).

Singura concluzie care poate fi trasă, până în acest moment, este că în necropola din punctul La Movilă există unele diferenţieri, în ceea ce priveşte caracterul antropologic, al celor înmormântaţi, dar şi diferenţe legate de ritualul înmormântării, faţă de situaţia întâlnită în punctul Islaz.

Necropole de inhumaţie din sec. VIII- XI

Iată cum arată ritul şi ritualul funerat din secolele VIII-XI, aşa cum reiese din cercetările arheologice desfăşurate în ultimii 60 ani în sudul României (Oltenia, Muntenia, Dobrogea).

În cadrul acestui grup se observã douã mari categorii, exclusiv de inhumaţie, situate în Dobrogea, cu precãdere de’a lungul Dunării (limesul) şi datate în secolele VIII- XI şi birituale, cu predominarea inhumaţiei, răspândite în Muntenia şi Oltenia.

Din punct de vedere cronologic, cele mai multe necropole de inhumaţie din sec.VIII-IX se aflã în Muntenia, dupã care centrul lor de greutate pentru sec. X-XI şi chiar început de sec.XII, se localizează în Dobrogea. În al doilea rând, cele mai multe date au fost furnizate de necropolele din teritoriul rural, deoarece necropolele cetãţilor de pe linia Dunãrii sunt publicate parţial. Capidava este încã ineditã şi pentru Dinogeţia s’a publicat un singur cimitir.

O altã observaţie, deşi nefericită, ce se cuvine menţionatã, este aceea cã, din acest bogat material osteologic, studii antropologice s’au fãcut pe un lot relativ restrâns.
Din planurile publicate reiesă cã toate sunt necropole plane cu o singurã excepţie, Isaccea, unde o parte din morminte sunt în tumuli. Sunt localizate pe promontorii şi terase înalte dar şi în plin câmp cum este cazul necropolei de la Platoneşti. Excepţie sunt necropolele şi înmormântãrile din cetãţi localizate în jurul bisericii, la Dinogeţia sau în jurul incintei, la Capidava, Nufãru, Dinogeţia

Prin necropolă se înţelege un singur cimitir aparţinând unei comunităţi. Literatura de specialitate consemnează însă şi existenţa mai multor cimitire învecinate, ale cãror morminte se intersecteazã în zonele periferice şi care corespund, sub aspect stratigrafic, dacă ar fi să comparăm, cu existenţa mai multor nivele în cadrul unei aşezãri. Este cazul sitului de la Satu-Nou. Aceste cazuri consemnează, fără tăgadă, continuitatea în timp a comunităţii respective.

În fiecare mormânt se află îngropat câte un singur individ. Foarte rar au fost descoperite morminte duble cum sunt două morminte de la Dinogeţia (un schelet de femeie şi unul de copil) şi Izvoru .

Planul gropilor de mormânt este, în general, rectangular, cu sau fãrã colţuri rotunjite, dar se întâlnesc mai rar şi alte cazuri, cum ar fi planul ovoidal (Obârşia –Olt ) şi trapezoidal (la Isaccea).

Opinia noastră este aceea că mărimea gropilor respectã dimensiunile decedaţilor. Doar aşa se poate explica îngustimea lor, cu o medie de aproximativ 0,4o m ajungând pânã la 0,50-0,60 m. Acest aspect este evident în necropolele în care au fost publicate dimensiunile gropilor. Discuţii ar ridica şi lungimea acestora. La Isaccea, unde situaţia este redatã cu toate detaliile, au fost consideraţi adulţi indivizii din M 1, M 10, M 3, M 22, a cãror lungime este de 1, 20 pânã la 1, 40 m şi cu o adâncime medie de 0,40-0,50 m .Tot acolo observăm o corelaţie între dimensiunile gropilor şi adâncimea lor. În necropola tumularã lungimea gropilor variazã între 1,60-1,80 m cu o adâncime de 0,80-0,90 m .

Adâncimea gropilor de mormânt ne arată o situaţie destul de interesantă şi anume că nu există o regulă. Ne vine greu să credem cã adâncimea iniţialã de la nivelul lor de cãlcare era doar de 0,50 m. Acestui aspect care apare şi la alte necropole de inhumaţie nu i s’a acordat importanţã. S’a presupus o demantelare a zonei respective de unde s’ar fi luat pãmânt pentru alte construcţii, drumuri, diguri, etc. Acest lucru însă nu poate fi dovedit în toate cazurile. Se pare însă că adâncimea micã a mormintelor este o caracteristicã a perioadei. Dealminteri, o adâncime relativ micã a gropilor este observată şi la necropolele medievale, cum ar fi, de pildă, Oraşul de Floci.

Un aspect deosebit vedem în necropola de la Isaccea, unde gropile din necropola tumularã sunt cu mult mai adânci decât cele din necropola planã. În aceasta din urmã se află şi copii şi adolescenţii în timp ce în necropola tumularã doar adulţi . Acest lucru poate pleda pentru o separare pe criterii de vârstã, legatã probabil de trepte de iniţiere, botez, etc. Însă în lipsa unor studii antropologice ale osemintelor de la Isaccea nu ne grãbim cu ipotezele.
Predominarea copiilor în necropola plană poate fi legată şi de factori obiectivi, epidemii, foamete, posibilitatea de a se sãpa mai uşor gropi adânci în tumul decât în solul uscat etc.
Sunt însă şi cazuri aşa cum vedem în necropola de la Izvorul, unde adâncimea medie a gropilor este de -2m, ajungându’se şi până la -2,50 m.

Gropile de mormânt sunt simple, fãrã nici o amenajare interioarã, în majoritate covârşitoare. In cazul mormintelor cu o amenajare interioară, se înregistrează mai multe variante.

Prima ar fi aşezarea unei scânduri peste sau lateral de individul inhumat. Situaţia este întâlnitã la Capidava şi Piatra-Frecăţei şi are analogii în Moldova la Vornicenii Mari şi în necropole din Slovacia .

O altă variantă ar fi utilizarea sicrielor din lemn, practicã întâlnitã sporadic la Obârşia-Olt (în doar patru cazuri), Isaccea şi majoritar la Dinogeţia.

A treia situaţie constă în acoperirea mortului cu o platformã de lemn, prezentã în 17 cazuri la Obârşia –Olt. Situaţia are analogii numeroase în necropolele de inhumaţie din Slovacia .

A patra variantă o constituie mormintele în casetã de piatrã prezente în Dobrogea la Buceag-Ostrov, Niculiţel, M.-Kogãlniceanu .

O ultimă variantă este reprezentată de groapa amenajatã cu scânduri şi piatrã, practicã întâlnitã la Buceag (Ostrov- Constanţa) şi Istria-Capul Viilor.

În privinţa orientării mormintelor din necropolele de inhumaţie se observã cã acestea, cu mici excepţii, sunt orientate vest-est (cu capul la vest) cu unele variaţii. In aceleaşi necropole sunt şi morminte, puţine, care provin, uneori, din altă fazã, orientate nord- sud, cum sunt la Izvorul, Obârşia, Dinogeţia sau est-vest ca în necropola de la Obârşia- Olt (M 22). Orientarea nord- sud se observă şi la mormintele de înhumaţie de la Platoneşti, unde există însă şi morminte orientate vest-est dar puţine .

In privinţa localizării mormintelor în cadrul necropolei se remarcã trei situaţii. In prima situaţie mormintele sunt dispuse în şiruri, aproximativ regulate, cum aratã planul necropolelor de la Dinogeţia , Isaccea.

A doua situaţie o reprezintă mormintele organizate în grupe familiale ca în în necropola de la Obârşia şi Satu-Nou . In fine, în a treia variantă, mormintele sunt dispuse în nuclee mari, ca la Sultana.

Majoritatea mormintelor sunt fãrã inventar. Chiar şi la Isaccea, consideratã o necropolã bogatã pentru perioada şi teritoriul analizat, din 172 morminte doar 47 au inventar şi din acestea 10 sunt de copii.

Se remarcã, de asemenea, diferenţe cantitative între inventarul din fiecare mormânt. In timp ce într-un mormânt pot fi prezente 5 brãţãri în altele se poate găsi doar o mãrgicã.

Insă mormintele de înhumaţie de la Platoneşti (a căror publicare o aşteptăm) au inventar în mai mult de jumătate din cazuri.

In consecinţă prezenţa unor podoabe este aleatorie, putând fi legată de factori afectivi sau de stare socialã şi nu de ritual.

Inventarul mormintelor de inhumaţie poate fi grupat în câteva mari categorii.

1) Accesoriile de veşmânt (catarame, fibule, nasturi, aplice) prezente în numãr mic şi sporadic. Catarame din fier au apãrut la Obârşia, Sultana, Capidava (o singurã piesã), Platoneşti. O fibulã este prezentã la Obârşia -Olt . La Isaccea a fost găsită o garniturã de centurã în M 170 .

2) Podoabele (verigi, inele, pandantive, mãrgele, cercei, brãţãri) deşi variate din punct de vedere tipologic sunt puţine dacă le raportatăm la numãrul mormintelor luate în discuţie. Predominã brãţãrile şi mãrgelele de sticlã aşa cum vedem în necropola de la Platoneşti. O regulã pare fi la Isaccea depunerea a câte trei brãţãri pe un braţ, reflectând probabil o modã a timpului. Că este aşa o dovedeşte scheletul de femeie şi cel de copil din bordeiul nr. 175 de la Dinogeţia- Garvăn, care surprinşi de un incendiu puternic în locuinţă au murit purtând straiele şi podoabele zilnice, dovedindu’ne astfel moda timpului, adică purtarea mai multor brăţări pe braţ.

Câteva inele cu chaton au fost descoperite la Izvorul şi Piatra-Frecãţei. Pandantivele de bronz conice sunt descoperite sporadic (Capidava, Obârşia-Olt). Cercei au fost descoperiţi la Piatra-Frecăţei, Chirnogi, Obârşia-Olt, Izvoru, Sultana, Istria-Capul Viilor.
O practicã pe care ar trebui să o consemnăm ca rituală se observă la Isaccea şi constã din depunerea unui inel simplu de bronz pe ochi, aşa cum se observã în M 41, M 44, M 110, M 127, M 153, M 162, M 166, M 168.

3)Piese de cult (cruciuliţe, medalioane cu reprezentãri religioase, ouã de lut ars, cruciuliţe pectorale şi relicvar, având sau nu reprezentãri religioase cum ar fi Isus Hristos rãstignit) au fost descoperite la Obârşia-Olt , Piatra-Frecãţei şi Isaccea. Un medalion reprezentând pe Maica Domnului cu Pruncul, a fost descoperit la Isaccea şi se pare cã este singurul de acest fel. In aceeaşi necropolă s’au gãsit un numãr de 12 ouã de lut ars aşezate lângã coapsa, de regulã, stângã . Menţionăm că ouã de lut ars s’au mai gãsit şi în aşezãri la Dinogeţia şi Brãila (un ou de cărămidă).

4) Arme. Din această categorie s’au găsit vârfuri de săgeţi dar şi cuţite, care deşi nu intră în categoria armelor, trebuie să fi avut asemenea semnificaţie în context funerar. Sãgeţile sunt prezente în numãr redus în necropolele de la Obârşia –Olt şi Buceag – Ostrov (un exemplar). Cuţitele sunt ceva mai numeroase la Izvorul, Obârşia- Olt (59 piese), Sultana şi Isaccea (doar douã exemplare), Platoneşti .

5) Piese de uz gospodãresc. In aceastã categorie au fost incluse vasul, gãleata, amnarul şi resturile de cãrbune. Borcane specifice acestei perioade au fost găsite în mormintele de la Chirnogi, Izvorul, Obârşia-Olt, Sultana, Niculiţel, M.Kogãlniceanu, Platoneşti (unde sunt depuse lângă glezna stângă sau genunchi). Faptul cã nu apar în toate necropolele şi nici în toate mormintele este o chestiune care ţine iarăşi de ritualul medieval, în general, puţin cunoscut. Resturi ale unor gãleţi de apã sunt atestate doar la Obârşia-Olt şi au analogii în Slovacia la Nichal Nad Zitavou şi Bernolakovo. Depunerea unui amnar în forma literei B a fost semnalatã doar la Isaccea şi Obârşia-Nouă Olt. Depunerea de cãrbuni aprinşi în morminte este indubitabil o practică rituală. Este atestatã la Obârşia-Olt şi are analogii în Moldova la Vornicenii Mari şi în Slovacia la Ipelscki -Sokolek şi Bitarova etc. Aceastã practicã se pare cã este de origine germanicã şi a fost atestatã încã din sec. V în mormintele merovingiene.

6) Piese de cult şi cu valoare de simbol. Ofrandele de carne, ouã şi seminţe sunt sporadice şi iarãşi nu ştim dacã reprezintã sau nu, un ritual specific unor comunitãţi sau doar al unor membri ale acestora. Ofrandele de carne de animal (bovine, ovine) sunt prezente doar la Obârşia şi Izvorul şi au analogii în spaţiul slovac. Ofrandele de carne de pasãre legate, posibil, de credinţa veche a sufletului vãzut ca o pasãre, sunt întâlnite doar la Obârşia, Izvorul şi Sultana şi are numeroase analogii în spaţiul slovac. Cojile de ouã au fost găsite la Izvorul în douã morminte şi la Sultana şi au analogii în spaţiul slovac la Skalika, Nichal Nad Zitavou, Dvory Nad Zitavou, Holiare, Ipel-sky Sokolec .Ofrandele de seminţe de grâu, orz, secarã, linte, mei sunt foarte numeroase la Dinogeţia şi Obârşia-Olt. Un loc aparte şi singular îl deţin seminţele de struguri de la Obârşia-Olt.

6) Depunerea de monede, practică înrudită cu anticul Obol al lui Charon este foarte rar întîlnită, doar la Izvorul şi Isaccea. Presupunem cã datoritã reducerii circulaţiei monetare în epocă, se depuneau în morminte şi bucãţi de metal, cu aceeaşi semnificaţie. Astfel că, la Capidava au apãrut plãcuţe de bronz şi cuie din bronz, fãrã a fi asociate unor sicrie, iar la Obârşia- Olt, în aceleaşi condiţii, o plăcuţă din aur. De notat că moneda din M108 de la Izvorul era antică.

7) Unelte agricole şi meşteşugãreşti. În trei morminte de la Obârşia-Olt au fost descoperite trei seceri (câte una în fiecare mormânt), care trebuie legate de un anume ritual magic şi nu de o practicã a depunerii uneltelor în morminte. Ele au analogii la Martin în Slovacia, într-un mormânt din sec. XI-XII (unde s’au găsit trei exemplare). Seceri au apărut şi la Izvorul dar tot câte un singur exemplar în fiecare mormânt .

8) Obiecte casnice cum ar fi tocul de ace şi fusaiole au fost descoperite la Chirnogi şi Izvorul. Fireşte că nu pot fi legate de un anumit ritual, dată fiind raritatea acestora, dar pot dovedi ocupaţiile persoanei inhumate.

Pe baza acestui inventar arheologic se pot reconstitui elemente de ritual, dar un tablou complet poate fi redat doar de izvoare scrise.

Fragmente de ţesãturã sugerând practica înveşmântãrii decedatului potrivit rangului sãu s’au descoperit doar la Dinogeţia . Cele câteva accesorii de veşmânt şi podoabele sugerează însă opinia conform căreia morţii erau înveşmântaţi.

Din categoriile de inventar arătate mai sus, valoare de ritual au doar: ofrandele animale şi vegetale, obolul lui Charon, cărbunii aprinşi, vasul din lut, secerile, veriga pe ochi, piesele de cult, ouăle de lut. Celelalte categorii pot fi legate de modă, stare socială, ocupaţie.

Un aspect asupra cãruia arheologia a insistat este acela al poziţiei braţelor. Acestea sunt aşezate în mai multe variante, chiar şi în cadrul aceleiaşi necropole, trezind de multe ori supoziţiile cele mai originale. S’au constatat trei modalităţi de dispunere a braţelor.

In foarte multe cazuri braţele erau aşezate drept pe lângã corp aşa cum vedem la Obârşia-Olt (49 cazuri), Isaccea, Histria , Chirnogi, Platoneşti , Istria-Capul Viilor şi au analogii în Transilvania la Peteni, Arad, Drãuşeni şi în Moldova la Vornicenii Mari.

A doua variantă este aceea a braţelor îndoite pe umãr, simplu sau încrucişate. Poziţia braţelor aşezate pe umãr este întâlnitã la Isaccea şi Dinogeţia dar şi la Istria-Capul Viilor şi are analogii la Vornicenii Mari în Moldova, Gornea-Căuniţa de Sus , Ilidia , Pojejena în Banat.

A treia variantă este aceea a braţelor aşezate pe piept, abdomen sau bazin cu mici variaţii şi este prezentă în mai toate necropolele menţionate mai sus.

În necropola de la Obârşia-Olt sunt 24 de cazuri de absenţã a unuia sau ambelor braţe, consecinţã a unor accidente, boli sau rãzboaie.
La Isaccea (M 23, M 50, M 60, M 105, M 157, M 164, M 172) este ciudatã starea proastã de conservare a unor schelete din care s’au pãstrat doar oasele mari ale picioarelor şi craniul. Un aspect asupra căruia antropologii ar trebui să se pronunţe.

Probabil că poziţia braţelor constituie un element de ritual, însă destul de dificil de cercetat. De pildă în zilele noastre, Biserica Ortodoxă Română reglementează, în baza vechilor canoane, poziţia braţelor persoanelor decedate. Poziţia indicată oficial este aceea a braţelor aşezate pe piept ţinând în mâini o iconiţă. Vechile canoane datează încă din secolul IV, când au fost reglementate o serie de norme bisericeşti păstrate de tradiţie şi erau aplicate pe teritoriul bizantin, dar şi în afara acestuia, oriunde existau comunităţi creştine.

Inventarului mormintelor constituie baza de date necesară reconstituirii ritualului.
Ordonată pe categorii lista pieselor de inventar cuprinde:

1) piese de vestimentaţie: catarame, nasturi, garnituri de centurã;
2) podoabe;
3) piese de uz gospodãresc: amnar, vas, gãleatã, cãrbuni etc.;
4) arme: cuţit, sãgeţi;
5) unelte agrare şi meşteşugãreşti: cosoare, seceri, toc de ace, fusaiolã,
jucãrii;
6) piese de cult şi cu valoare simbolicã: obolul lui Caron; ofrande de carne,
ouã, seminţe; ouã de lut ars; cruciuliţe, medalioane cu scene religioase.

Tabel I.

A.NECROPOLE ŞI MORMINTE IZOLATE DE INHUMAŢIE

SITUL DATARE/ NR. MORMINTE/
BUCEAG (Ostrov-jud.Constanţa) Sec. IX- X/ 4/
BASARABI, Jud.Constanţa/ Sec. IX- X/ 10
CAPIDAVA, Jud.Constanţa/ Sec. IX- X/ 4 (în incinta cetăţii)/ 450 (necropolã ineditã)
ISACCEA, Jud.Tulcea/ Sec. XI-XII/ 178
DINOGEŢIA, Jud.Tulcea/ Sec. XI-XII/ 91
MIRCEA-VODĂ-Constanţa Sec.VIII-X/ 3
NICULIŢEL, Jud.Tulcea/ Sec. XI-XII/ 1
PIATRA-FRECÃŢEI, Jud.Tulcea/ Sec. X-XII/ Neprecizat  786 în total (din diferite epoci)

Se observã cã toate, cu o singură excepţie, sunt situate în Dobrogea, cu un total de 737 de morminte.

B. NECROPOLE BIRITUALE ÎN CARE PREDOMINÃ INHUMAŢIA

SITUL DATARE/ NR. MORM.
INHUMAŢIE/ NR. MORM. INCINERAŢIE/
CHIRNOGI. Jud. Călăraşi/ Sec.VIII-IX/ 20/ 1
IZVORU, Jud. Ilfov/ Sec.VIII/ 333/ 100
OBÂRŞIA–Olt/ Sec.VIII-IX/ 95/ 10
SULTANA, Jud. Călăraşi/ Sec.IX-X/ 135/ 46

Sunt situate în Muntenia şi Oltenia cu un numãr de 583 morminte de inhumaţie şi 157 morminte de incineraţie.

Tabel II.

A.NECROPOLE ŞI MORMINTE IZOLATE DE INCINERAŢIE

SITUL/ DATARE NR.MORMINTE/
TICHILEŞTI , Jud. Brãila/ s.VIII- IX/ 96
CHISCANI, J.Brãila/ Sec.IX-X/ 51
ŞARÂNGA, J.Buzãu / Sec.VIII-IX/ 2
DOROBANŢU, J.Călăraşi/ Sec.IX-X/ 1
MIRCEA-VODÃ, Jud.Călăraşi/ Sec.IX-X/ 3
PÃULEASCA, Jud.Tulcea/ Sec.VIII-IX/ 250
CASTELU, Jud.Constanţa/ Sec.IX-X/ 176
SATU-NOU, Jud. Constanţa/ Sec.VIII-IX/ 219
M.-KOGÃLNICEANU, Jud. Tulcea/ Sec.VIII-IX/ 3

B.NECROPOLE BIRITUALE ÎN CARE PREDOMINÃ INCINERAŢIA

SITUL/ DATARE/ NR. MORM. INCINERAŢIE/ NR. MORM.INHUMAŢIE
CANLIA, Jud.Constanţa/ Sec.VIII-IX/ 25/ 3
FRÃTEŞTI, Jud. Giurgiu/Sec.VIII-IX/ 29/ 10
GÂRLIŢA, Jud.Constanţa/ Sec.VIII-IX/ 23/ 3
ISTRIA-Capul Viilor, Jud.Constanţa/ Sec.VIII-IX/ 209/ 65
NALBANT, Jud.Tulcea/ Sec.VIII-IX/ 137/ 4
SIHLEANU, Jud.Brăila/ Sec.VIII-IX/ 75/ 4
PLATONEŞTI, Jud.Ialomiţa/ Sec.VIII-XI/Total 594 M./ 549 / 45

Din tabelele de mai sus reiese cã au fost cercetate până azi un total 1409 morminte de inhumaţie (fără cele câteva sute de morminte de la Piatra-Frecăţei) şi 1583 morminte de incineraţie.

Aceste cifre dovedesc doar stadiul actual al cercetărilor deoarece, o parte din necropole nu au fost cercetate exhaustiv, făcând doar obiectul unor săpături de salvare (Castelu, iar altele au fost distruse de’a lungul timpului de lucrările agricole (Nalbant). In această situaţie se află necropola de la Isaccea dar şi de la Castelu, despre care autorii cercetărilor consemnau:

”Judecând după numărul total de 176 de morminte descoperite, putem trage concluzia că a existat aici o întinsă necropolă plană, fără a se putea da o cifră absolută, valabilă, asupra numărului total de morminte.”

Aceste amănunte nu au fost luate în consideraţie întotdeauna. Ori o cercetare incompletă este o cercetare limitată care va impune o limită şi concluziilor noastre.

Necropolele de incineraţie au fost considerate un fenomen specific teritoriului Dunãrii de Jos şi au fost atribuite diferit, fie slavilor, bulgarilor, geto-românilor sau unei faze de convieţuire slavo-române. Cert este cã aceste necropole nu sunt specifice doar acestei perioade istorice şi nici măcar Dunării de Jos. Sunt întâlnite şi în Bulgaria şi în Slovacia dar şi în Transilvania şi Moldova, la fel de bine cum ritul incineraţiei apare constant în toate epocile şi culturile anterioare din acest areal.

Ceea ce este cu adevărat important şi ar trebui reţinut este faptul că aceasta este ultima perioadă din istoria milenară a acestor locuri când se mai practică incineraţia. Acestea sunt ultimele necropole de incineraţie dintr’o istorie lungă de peste o mie de ani. Incepând cu geţii şi urmaşii lor şi terminând cu ultimii veniţi care s’au aşezat temporar aici, mă refer la slavi, incineraţia a fost practicată în toate culturile.
De aceea acest fenomen trebuie analizat în contextul istoric al vieţii spirituale din epoca respectivã.

Cea mai simplă exemplificare a contextului istoric o reprezintă descoperirea într’o urnă de incineraţie din cimitirul de la Preslav a unei cruci encolpion. Slavii necreştini menţionaţi de Constantin Porfirogenetul la Dunãrea Mijlocie şi populaţia localã de sorginte geto- română sunt singurele populaţii care, în virtutea tradiţiilor strămoşeşti, ar fi putut practica incineraţia. Şi acest lucru este dovedit chiar şi de analizele antropologice.

Concluzii

Cea mai importantă observaţie se leagă de raportul numeric dintre cele doua categorii de necropole precum şi dintre acestea şi aşezări.
Constatăm că s’au descoperit doar 18 necropole şi morminte izolate de incineraţie pe care dacă le raportăm la un număr de peste 80 de aşezări aflate în diverse stadii de cercetare alte câteva zeci evidenţiate prin cercetări de suprafaţă rezultă că ritul incineraţiei era destul de redus.

Dacă adăugăm şi constatarea că numărul necropolelor şi mormintelor izolate de înhumaţie este ceva mai mare, înseamnă că atenţia noastră trebuie să fie îndreptată spre inhumaţie care, din punct de vedere istoric, este într’adevăr un fenomen destul de interesant. Subliniez acest lucru pentru că inhumaţia nu se leagă nici de tradiţiile geto-românilor şi nici de ale slavilor, dar este din punct de vedere religios caracteristică creştinismului.

Şi, nu oricum, ci iradiat de o biserică bine organizată.

O altă observaţie se leagă de dimensiunile acestor necropole. În timp ce unele necropolele de incineraţie au un număr impresionant de morminte, cimitirele de înhumaţie sunt dezechilibrate din acest punct de vedere. Cele din cetăţi sunt foarte mari în timp ce, în teritoriul rural, predomină necropolele mici şi mormintele izolate.
De aici, înţelegem că existau comunităţi rurale care practicau incineraţia şi aveau cimitire obşteşti.

In cazul necropolelor de inhumaţie se observă însă două situaţii. În primul rând existenţa unor cimitire obşteşti atât în mediul rural (Izvoru) dar şi urban ( Dinogeţia). Existenţa în mai multe situri a unui număr mic de morminte de inhumaţie ne sugerează ipoteza unor mici necropole de familie. Aceasta ar fi o explicaţie şi pentru faptul că încă nu s’au descoperit cimitirele a peste 70 de aşezări. Este adevărat că este mai dificil să reperăm necropolele de inhumaţie datorită adâncimii lor dar necropolele mari lasă totuşi urme evidente pe suprafaţa solului chiar şi în aspectul vegetaţiei.

Necropolele mici şi mormintele izolate pot fi însă uşor ”pierdute,” când avem de căutat pe spaţii imense, iar practicarea inhumaţiei în necropole de familie a supravieţuit pe teritoriul României până acum 50 de ani.

Studiile etnografice referitoare la satul românesc au arãtat cã în România la mijlocul secolului XX, se mai aflau aproximativ 200 de sate fãrã cimitire obşteşti. Deşi iniţial se credea cã aceastã practicã era specificã satelor risipite sau de munte, s’a dovedit practicarea ei şi în satele adunate şi în cele de şes şi podiş, unde terenul aşezat se gãseşte din belşug. Practica era rãspânditã pe tot teritoriul României inclusiv în Oltenia şi Muntenia.

În aceste aşezãri se pãstra tradiţia îngropãrii morţilor în gospodãrie, într’un loc special destinat numit pograde sau ”la morminţi”.
Din punct de vedere arheologic localizarea acestor necropole mici este aproape imposibilă deoarece se aflau departe de aşezare, în teritoriul aferent acesteia. Faptul că toate mormintele izolate de inhumaţie au fost descoperite întâmplător şi cercetate în cadrul unor săpături de salvare, întăreşte această opinie.
Majoritatea mormintelor (indiferent de rit) nu au inventar, ceea ce ne sugerează opinia că regula era absenţa acestuia. Atunci când este prezent, se remarcã la ambele rituri aceleaşi categorii de piese. În parte, accesoriile de veşmânt sunt legate de vestimentaţia timpului respectiv şi nu de un anumit ritual aşa cum şi podoabele reflectă moda timpului. Izvoarele bizantine sunt relativ sãrace, în descrierea pieselor de vestimentaţie purtate de popor.

În ambele categorii de necropole au fost găsite resturi ale unor ofrande animale şi vegetale dovedind o populaţie de agricultori şi mici meşteşugari.

În ambele categorii de necropole lipsesc armele, iar cele câteva vârfuri de săgeţi aflate sporadic, ar trebui puse în legătură cu vânătoarea şi mai puţin cu războiul. De aici opinia noastră că aceste necropole au aparţinut unei populaţii paşnice.

În mormintele din ambele categorii de necropole se aflau resturile unui singur individ. Mormintele duble sunt foarte puţine şi apar cu totul întâmplător. Pornind de la acest aspect ipoteza apartenenţei lor unor comunităţi slave trebuie exclusă. La slavi regula o constituiau mormintele duble. Acest aspect este menţionat şi de cronicarii vremii.

Mauricius spune despre femeile slave că erau atât de ataşate de soţii lor încât prefereau să fie sugrumate la moartea acestora decât să trăiască în văduvie:

”Femeile lor sunt de o cuminţenie mai presus de firea omenească, aşa încât multe din ele cred că moartea bărbaţilor e şi moartea lor şi se lasă sugrumate de bunăvoie.”

În afară de categoriile de inventar comune celor două mari categorii de necropole se observă şi elemente comune de ritual. In aproape toate necropolele de incineraţie găsim aceleaşi variante de depunere a cenuşei şi în aproape toate necropolele de inhumaţie observăm asemănări în privinţa planurilor, grupării mormintelor, poziţiei braţelor etc. Aceste similarităţi şi analogii dovedesc că aceste necropole aparţin unor comunităţi care ajunseseră la un anumit nivel de omogenizare culturală şi aveau un sistem comun de valori.

Din această perspectivă necropolele completează imaginea oferită de aşezări cu deosebite detalii de ordin etnic, spiritual, cultural. Fireşte că fiecare necropolă are şi elemente specifice. De pildă necropola de inhumaţie de la Isaccea înregistrează diferenţe în privinţa inventarului între necropola plană şi necropola tumulară.

Care sunt acestea? În primul rând chiar prezenţa inventarului. Dacă vom calcula procentual inventarul, constatăm că în necropola plană deşi au fost cercetate mai multe morminte doar în 23% dintre morminte aveau inventar. În necropola tumulară deşi numărul mormintelor cercetate a fost mai mic, 33% dintre cazuri aveau inventar. Piese creştine şi monede bizantine au apărut doar în necropola plană, în timp ce în necropola tumulară apar ouă de lut ars, cuţite şi amnare piese care nu se regăsesc dincolo. Tot în necropola tumulară s’au observat verigile depuse pe ochi trădând, anumite credinţe.

Podoabele apar însă în ambele necropole dovedind, că sunt legate oarecum de modă. Insă aceste aprecieri, deşi juste, nu pot fi generalizate din simplul motiv că cimitirul nu este săpat în întregime. Prin urmare avem nişte rezultate parţiale. Ne întrebăm dacă nu cumva la Isaccea sunt două necropole. Chiar şi autorul cercetărilor a considerat că diferenţele înregistrate de poziţia braţelor şi de orientarea unor morminte se datorează prezenţei unor persoane de altă credinţă decât cea creştină.

Este posibil însă ca la Isaccea să fi fost două necropole aparţinând unor comunităţi diferite. Dacă necropola plană poate fi atribuită, fără rezerve, comunităţii autohtone, creştine, necropola tumulară cu analogii în Muntenia ridică unele semne de întrebare. Poate aceasta să dovedească prezenţa unei comunităţi nord- dunărene la adăpostul unei cetăţi de pe malul drept al Dunării? Este o ipoteză.

Pe de altă parte, necropolele întregesc vizibil harta locuirii medieval- timpurii. Acestea au aparţinut unor aşezări, aflate sau nu în apropierea lor, care deşi nu au fost descoperite, cu siguranţă au existat. În favoarea acestui aspect pledează numărul mare de morminte precum şi inventarul lor cu analogii în inventarul aşezărilor studiate.
În teritoriul analizat au fost descoperite şi o serie de morminte pecenege care nu au o semnificaţie culturală, ci mai degrabă social-politică, trădând anumite evenimente.

O altă practică străveche getică în ritualul funerar pe care o regăsim și în vest, s’a ivit de timpuriu în fata morții celuilalt, a prietenului, a celui deopotriva cu tine, a celui de un grai și de un sânge cu tine, adică în fața morții proprii inevitabile. Cu riturile funerare a început propriu-zis cultura umană, ca și conștiința de comunitate proprie, de gintă, de etnie mai târziu.

Mircea Eliade a arătat ca în toate societățile tradiționale moartea nu este considerată sfârșitul absolut al existenței umane, ”ci doar un ritual de trecere către un nou mod de a fi, se putea spune ca moartea constituie cea din urmă experiență  inițiatică, datorită careia omul dobândea o noua existentă, pur spirituală”.

Riturile funerare la geții din vechime transmit o serie de ritualuri sau forme culturale arhaice dintre cele mai vechi și mai interesante din Europa, poate și din lume, care dovedesc vechimea si continuitatea unei populații ce le practica. O parte din ele se practică într’o formă mai evoluată și în Occident. Să amintim doar de practica funerară a folosirii banilor la înmormântare, cu banul legat de de­getul defunctului, cu cei puși în cosciug, în morminte sau aruncați la opriri, la răspântii și în ape curgătoare este considerată a fi moștenită de poporul român din lumea greco-romană și că ar aminti de obolul lui Charon pentru imaginara trecere cu barca a sufletelor morților peste apa fluviului Acheron din infern.

La Ocnița – Cosota (Buridava da­cica) s’au descoperit monede în trei morminte, ceea ce dovedește că și geții practicau depunerea monedei în mormânt înainte de ocupația celor câteva sute de legionari de la Roma,  și care ar părea la prima vedere un rezultat al romanizării localnicilor din Carpati. Dar cum a arătat D. Protase, practica obolului lui Charon n’a aparținut geților, dar se dovedește existența în ritualul funerar folosirea pietricelelor care este cu mult mai veche, din vremea când încă nu se bătea monedă, ceea ce orice s’ar spune este cu mult anterioară folosirii monedelor, care au înlocuit în timp pietricelele și i s’a dat un sens și un scop poate ușor diferit în Occident. Noi însă, am păstrat tradiția neîntrerupt până azi.

https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/04/ec11d-0gg.jpg?w=730&h=299

Această practică este păstrată constant până astăzi, cu precădere în Oltenia, ceea ce dovedește a fi o zona etnografică puternic autohtonă getică. Folosirea pietricelelor, albe, negre sau intermediare, așezate sub căpătâiul defunctului, aruncate peste cosciug sau așezate în, oale spe­ciale în mormânt, este legată de viața defunctului trăită de el cu ”zile albe”, zile ”intermediare” sau ”zile negre”. Ele constituie pentru defunct, din partea celor rămași în viață un fel de ”certificat” de înmormântare, un mesaj, am zice, de calificare a vieții lui trăite pe pământ pentru ”Marea Trecere” în nemurire…

Se obișnuiește și astăzi pe teritoriul Olteniei, să se așeze sub căpătaiul celui decedat de curând, până este scos din casă și dus apoi să fie înmormântat, un număr de pietricele de mărimea alunelor, de regula 9 (de trei ori câte trei), număr cu semnificație sacrală și în creștinism și în religii și mitologii păgâne.

Așa cum arată Prof. Ion Ionescu, în com. Galicea Mare, jud. Dolj sub căpătâiul decedatului se pun 9 pietricele, de obicei 6 albe și 3 cenușii, ca și în com. Întorsura din același județ. În com. Golesti, satul Popești, jud. Vâlcea, se practică același obicei. În com. Păușești-Otasău și în comunele învecinate din același județ se așază sub căpătâiul decedatului tot un numar de 9 pietricele, fără să se urmărească o culoare anumită a lor, însă sunt însoțite cu o bucațică de marmura albă și cu săpunul folosit la scăldat. Tot acest material este pus într’o perniță și depus apoi sub căpătâiul decedatului.

În alte comune și sate din jud. Mehedinți: Barda, Baraiac, Bratilov, Cracul Muntelui, Giurgeni, Izverna, Mărășești, Obărșia-Cloșani, Po­noare, Săliștea Izvernei, Stănești, Șipot, Titirlești, Valea Ursului, sub căpătâiul decedatului se așază două pernițe suprapuse. În prima per­niță se pune iarba verde, simbol al nemuririi. În pernița a doua de deasupra se pun 9 muguri de copaci (3 de plop, 3 de salcie si 3 de fag), 9 pietricele, un pieptene, o oglindă și puțină lână, amintind, desigur, de viața pastorală. Mugurii arborilor neroditori: plop, salcie, fag, au semnificația actului ritual, ca mortul să nu mai facă ”roade”, adică să nu mai atragă dupa sine și alți membri din cadrul comu­nității sale.

Citiți și:  ROMÂNI, FIȚI MÂNDRI CĂ SUNTEȚI NUMIȚI ”DACOPAȚI” DE DETRACTORI ȘI DEFĂIMĂTORI ANTIROMÂNI

Se poate constata că această practică funerară este prezentă pe întreaga zonă a Olteniei,  că peste sicriul decedatului depus în mormânt, adeseori, casnicii decedatului aruncă mai întâi un număr de pietricele și apoi câte o mână de pământ, fiind un model arhaic fără niciun dubiu, ca și aruncarea banilor de metal din alte culturi europene. Pietricelele sunt astfel alese încât să fie majoritatea albe. Această practică în ținutul Zărand, com. Blajeni (1943-1946), în Craiova, la cimitirele Sineasca și Ungureni (1956-1973), și, foarte des acum, în București la diferite cimitire, de obicei din partea celor veniți din Oltenia. Din județele Argeș și Olt sunt informații că peste sicriul din mormânt se aruncă pietricele și câte o mana de pământ și bani de metal, practică și din com. Babana, jud. Argeș. Această practică, în special de aruncare a unei mâini de pământ peste sicriul din mormânt din partea participanților la înmormântare, cu formula sacră:

Să’i fie țărâna ușoara!, este generală pe tot cuprinsul țării, care trimite la cunoscuta invocație sacrală: Sit  tibi terra levis!, de la Napoca, sec. IV.

Practica pietricelelor în ritualul funerar descrisă nu este reținută la cercetatorii noștri etnografi mai vechi și nici la cei mai noi. Nu este reținută nici în ”Răspunsurile la chestionarele lui Nicolae Densușianu”, dar cu siguranță această formă arhaică este la baza mai noului ”obol a lui Charon” răspândit în lumea largă.

https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/04/615a1-0ggg.jpg?w=729&h=301

În completarea informațiilor etnografice vin și informațiile ob­ținute în ultimul timp din săpăturile arheologice efectuate în Oltenia. În cimitirul neolitic de la Ostrovul Corbului s’au descoperit pie­tricele amestecate cu nisip așezate în vase speciale în morminte. În M 14 s’a gasit ”o ceașcă cu doua torți, neagră, cu amestec de nisip și pietricele, uneori mari, din lut compact”, iar in M 15 s’a găsit o ”strachina cenușie cu nuanțe castanii, mult nisip în pastă și pietricele mărunte”.

Prof. Dumitru Berciu arată că la Ocnița Cosota, jud. Vâlcea, din necropola cercetată, vechea Buridava getică, datând cert de la înce­putul sec. al II-lea î.Hr., s’au recuperat din conținutul unei gropi, pe lângă alte materiale, și ”trei pietricele de râu arse”.

În mormintele cercetate s’au descoperit numeroase fragmente ceramice de factură La Tene (lucrate cu mâna sau cu roata), toate arse secundar, caracteris­tice culturilor Coțofeni, Glina și Verbicioara.

Se precizează că:

”În cursul incinerării probabil erau aruncate pe rug pietricele, bucăți de mal și pământ, cu o anumită, semnificație și ridicate pentru a fi depuse și în mormânt. Va fi fost o practica rituală legată de anumite credințe care răzbat până în zilele noastre, rudele defunctului arunca o mână de pământ peste cosciug.”

Constatarea este foarte importantă pentru problema urmarită de noi, în explicarea practicării până astăzi în Oltenia a așezării unui număr de pietricele sub căpătâiul defunctului sau aruncarea lor peste cosciug și în mormânt, dar și a similitudinii cu practica ce mai târziu devine ”plata pentru Charon” la greci.

O nouă descoperire arheologică din 1969 de la Facai-Craiova, efectuată de Octavian V. Toropu și Onoriu N, Stoica, vine să ne convingă de existenta neîntreruptă a practicii funerare a pietricelelor în Oltenia, dovadă a viețuirii permanente a populației autohtone care o păstrează de la geți până astăzi. La punctul ”Cimitir” de la Facai s’au găsit două oale de pământ, datate din secolele XIV-XV, tip borcan (fără mănușă), la o adâncime de 0,50 m, înalte de 0,16 m, la o distanță una de alta de 1,90 m, îngropate cu grijă, fără ca vasele respective să mai fi fost folosite înainte. Oalele erau acoperite cu câte o piatră de mărime mijlocie. Piatra de pe gura unei oale era albă, iar cea de pe gura celeilalte era neagră. Până la o adâncime de circa 0,11 m, începând de la gură, oalele conțineau pământ. Sub pământ se aflau 24 de pietricele de râu.

În prima oala, acoperită cu piatră albă, se aflau 16 pietricele albe, 7 gălbui, maroniu și una neagră. Compoziția pietricelelor: 18 de silex, 2 din șisturi cristaline bogate în cuarț, 4 din roci vulcanice, iar piatra de pe gură era din silex. În prima oală, sub cele 24 de pietricele se aflau depuse 8 oscioare provenite de la două membre posterioare ale unei broaște din specia Bufo, retezate cu grijă spre extremități.

Oala a doua avea piatra de pe gurăă neagră și conținea tot 24 de pietricele; 22 albe, una galbui – maronie și una neagră. Compoziția: 20 din silex, 4 din roci vulcanice, ca și cea de pe gura oalei. Dedesubtul acestora s’au găsit alte două pietricele care diferă ca rocă de celelalte, provenind dintr’o rocă friabilă conținând multă mică. Ele erau sparte, poate intenționat, dupa afirmațiile lui Octavian V. Toropu.

Cele doua vase, conținând pietricele si provenind dintr’o necropolă, dovedesc că practica funerară a așezării pietricelelor exista în trecut în Oltenia și în acest fel. Care va fi fost scopul și înțelesul acestei practici funerare în trecut este greu să precizăm. În prezent, substratul ei s’a pierdut, rămânând o simplă practică magică, explicată cu formula, „așa trebuie făcut, să nu se facă mortul strigoi”. Din fericire, avem două informa­ții literare păstrate din antichitate, care ne duc la dezlegarea înțelegerii acestei practici funerare. Pliniu cel Bătrân  (23-79  d.Hr.) ne spune următoarele:

”Deșer­tăciunea omenească, meșteră să se înșele pe ea însăși, socotește în felul tracilor, care pun în urnă pietre de culori diferite, după cum o zi este bună sau rea, iar în ziua morții le numără și astfel îl judecă pe fiecare.”

Acest obicei folosit de geți se pare că exista și la sciți, care erau tot geți, cum îl aflăm consemnat de Phylarchos (istoric din sec. III î.Hr.):

”Sciții, înainte de a se culca, își aduc tolba și, dacă s’a întâmplat că au pe­trecut ziua aceea fără supărări, aruncau în tolbă o pietricica albă, iar dacă au avut necazuri, una neagră. Când cineva moare, i se ia tolba și i se numără pietricelele. Dacă înăuntru găsesc mai multe pietri­cele albe, îl socotesc fericit pe răposat. De aici proverbul celor care spun ca ziua bună ne vine din tolbă. Și Menandru afirma ca în Leucodia ziua bună se numește zi albă.”

Informațiile celor două documente literare din antichitate, coro­borate și cu descoperirile arheologice din Oltenia amintite, se oglindesc clar în folosirea pietricelelor din ritualul funerar din Oltenia, și ele ne duc la lumea geților. Important de reținut este și faptul că în vorbirea noastră populară păstrăm expresia de zi sau zile albe, adică zi sau zile bune în viață, și de zi sau zile negre, înțelese zile de necazuri și suferințe, ca în versul din cântecul popular:

”Am trait tot zile negre.”

Obiceiurile și tradițiile băștinașilor geți după cum sunt demonstrate de descoperirile arheologice mai noi, sunt foarte profunde și cu greu pot fi schimbate din condei practici ce se dovedesc milenare în ființa poporului nostru.

Cultul străbunilor, îmbrăcat astăzi în forma pietăţii creştine, cuprinde în sâmburele lui nenumărate forme preisto­rice ”păgâne”, sau mai corect spus pre-creștine. Îmbinarea vieţii şi a muncii celor vii cu viaţa de dincolo, a celor morţi, arată că populaţia acestor locuri este strâns legată de pământul locuit, prin munca de zi cu zi şi prin tot ce are în el îngropat mai sfânt, moşii şi strămoşii săi. De aceea, pământul ţării este sfânt şi apărarea lui este o datorie sfântă de apărare a mormintelor moşilor şi strămoşilor îngropaţi în pământul ţării, al ţarinii, al ţărânii, adică al pământului muncit, ogor, făcut ţărână. Până astăzi invocarea la morminte este şi ”să’i fie ţărâna uşoară”, expresie liturgică cunoscută din secolul al IV-lea.

Morţii, în felul acesta – spune Gh. Vrabie – erau consideraţi ”clei loci”, un fel de spirite protectoare ale holdelor şi păşunilor, lumea lor fiind vecină cu cea a celor în viaţă. Vechea concepţie a multor popoare despre acei ”lari familiares”, în zeităţi ”chtoniene”, o vedem ca proprie Geților, trasferaţi şi păstraţi de’a lungul veacurilor la români.

Dacă cuvântul moş este autohton, getic, lingvistic el este prezent atât în vocabular, cât şi în evocarea cultică, fapt care’i dă o semnificaţie metafizic-religioasă.

A cerceta, a cunoaşte şi a înţelege cât mai îndeaproape datinile legate de cultul morţilor, de cinstirea moşilor, este în primul rând un act de valoare istorică şi socială. Cum s’a spus, istoria nu este numai a celor vii. O patrie o formează şi cei vii şi cei morţi laolaltă, adică pământul şi cerul de deasupra împreună. Patria, cum spunea V. Pârvan, este de natură spirituală ”Sunt Perentalia. Cei vii pomenesc pe cei morţi. E o datorie, pe care muritorii şi’au statornicit’o, dintru însuşi începutul gândului despre moarte” (V. Pârvan, Memoriale, București, 1923, p. 163).

Cu ani în urmă, înalt Prea Sfinţitul Dr. Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului, a adus o contribuţie valoroasă la simbolistica şi înţelesurile religioase ale unui element etnografic din cultul morţilor: Podul considerat ca simbol şi înţelesurile lui religioase (în rev. ”Mitropolia Olteniei”, an XXII (1970), nr.7-8, pp 707-713).

Simbolistica podului este prezentată documentat, în toate marile religii, în budism, la inzi. la medo-perşi, la evrei, la greco-romani, la mahomedani, la creştini şi la români. Însuşi cuvântul pontif, cu menirea de a uni pe cele văzute cu cele nevăzute, întocmai ca un pod, vine de la latinul pons şi facio-facere şi arată importanţa temei tratate.

În cele ce urmează vom prezenta unele aspecte şi înţelesuri mai puţin cunoscute şi cercetate ale acestui element, în Oltenia. În credinţele poporului român, drumul pe care îl străbate sufletul decedatului spre judecată, înainte de a ajunge în împărăţia cerului, trebuie să treacă peste o mulţime de râuri şi pâraie, unele mai mici şi înguste, lesne de trecut, iar altele mai mari, mai late şi mai adânci, peste care nimeni nu e în stare să treacă fără ajutor.

Neamurile apropiate celui decedat, voind a’i înlesni cât se poate de mult trecerea şi peste aceste râuri, îi aştern în cale, – de acasă şi până la mormânt, în diverse locuri: la pragul casei sau al tindei, lângă poarta ogrăzii, la răspântii şi în crucile drumului, la intrare în curtea bisericii şi în ţintirim sau pe pragul uşii de la biserică şi pe cel de la porţile ţintirimului, dar mai cu seamă pe la toate podurile, punţile, râurile, pâraiele, şanţurile şi gârlele cele mai însemnate peste care trebuie să treacă cortegiul funerar –, câte o bucată de pânză de casă curată, lungă cam de 3 coţi, sau câte un ştergar, o pereche de mâneci, ori o năframă, care în cele mai multe părţi din Bucovina se numesc poduri, dar şi punţi.

Pe lângă fiecare dintre podurile acestea, care se aştern de’a curmezişul drumului peste care trece mortul, sau mai bine zis, cei care duc sicriul cu mortul, în mai multe locuri se mai pune şi câte un colac sau o pâine însoţite şi de câte o lumânare. În colţurile pânzelor se pun şi bani (pomneţi). După credinţa unora, podurile ce se pun în calea mortului stau în legătură şi cu puntea raiului, care este foarte îngustă şi greu de trecut. Deci, sufletul care a trecut toate vămile, ajungând la puntea raiului, care se află nemijlocit înaintea acestuia, aşterne pânza care i s’a pus în cale.

De sensul podurilor sau punţilor sunt legate şi prosoapele sau batistele ce se împart cu prilejul înmormântării şi la parastasele de după înmormântare, cu bani legaţi la colţuri şi cu lumânări aprinse.

”Un acelaş rost au şi văluşelul de pânză şi cel de peşchire, să servească de poduri şi punţi, deoarece mortul, după credinţa ţăranilor români, are de trecut punţi şi poduri, iar banii urmează să’i servească la plata vămilor, în timp ce lumânările îi vor lumina calea.”

La români, podul sau puntea apar şi la reprezentarea picturală a vămilor văzduhului. Necunoscute în arta celorlalte – ţări ale evului mediu creştin, vămile sunt un produs al folclorului românesc, după cum a arătat Paul Henry (De l’originalite dei pentures bucoviniennes dans I’aplication des principes byzantins, în ”Byzantion”, 1924, pp. 300-311 – Idem, Folklore et iconographie religieuse, Bucureşti, 1928, pp 63-97, Extras din ”Bulletin de l’institut franşais des hautes etudes en Roumanie”, Melanges, 1927, Bucureşti, 1928, pp 1-11).

Ele ilustrează o străveche credinţă populară, întâlnită şi aiurea în răsăritul Europei, dar care s’a bucurat de o răspândire extraordinară tocmai în ţările române.

În general, datinile legate de ritualul funerar din Oltenia sunt aceleaşi pe întregul pământ românesc, cu accentuarea unor elemente, care în alte părţi ale ţării sunt mai puţin practicate sau au ieşit din practică. Astfel, cântecul funerar sau bocetul, elegia funebră, numit Strigarea zorilor se păst uază astăzi numai în părţile de nord ale Olteniei, în special în Ciorj şi Mehedinţi, ca şi pe versantul transilvănean al regiunii, în Hunedoara şi Banat.

Un alt element al ritualului funerar păstrat în Oltenia, Olt şi Argeş, mai puţin în alte părţi ale ţării, este focul morţilor, pe care l’am înregistrat şi l’am descris sub aspectele sale întâlnite, cu semnificaţia lui autohtonă, getică (Datini legate de problema continuităţii în ritualul funerar din Oltenia, în ”Mitropolia Olteniei”, anul XXIV (1972), nr. 7-8, p. 490-500).

Obiceiul podurilor nu l’am reţinut în cercetările mele cum este prezentat de Florea Simion Marian (înmormântarea la români, 1892), cu bucăţi de pânză, lumânări, colac, care se aştern pe calea pe care trebuie să treacă cortegiul mortului. Este posibil ca acest obicei să fi existat şi aici, dar se păstrează în Bucovina, în Moldova şi în cea mai mare parte din Muntenia.

Pe lângă prosoape, batiste, cu lumânarea aprinsă şi cu bani în colţuri, care se împart preoţilor şi participanţilor cu prilejul înmormântării şi la parastase (numărul batistelor ajungând până la 44 ca în comuna Scoarţa, judeţul Gorj), se prinde cu aţă roşie un ban de mâna stângă a mortului, se aruncă bani la opriri, la răscruci şi poduri sau punţi, în apele curgătoare, peste care se trece, se pun bani în coşciug şi în mormânt, se însoţeşte mortul de bocete, se cară apa mortului timp de şase săptămâni. Pe lângă acestea, în Oltenia, în părţile Argeşului şi Oltului, în unele sate şi comune se construieşte şi câte o punte peste o apă curgătoare, sau, în unele cazuri un podeţ peste câte un şanţ. peste care se trece.

La capătul punţii se pune o cruce. Ea se mai pune în stâlpul porţii casei decedatului sau într-un pom din preajma punţii sau podeţului, care se numeşte puntea mortului. În Oltenia, se spune: „se pun punţi”, spre deosebire de Moldova şi Bucovina, unde se spune: ”se pun poduri”. Pentru pomenirea decedatului se ridică şi o fântână, cu o cruce lângă ea şi cu inscripţie mortuară.

În unele sate se construieşte numai puntea sau podeţul. În altele, se face numai fântâna, fără punte, iar în altele se face şi punte şi fântână, care se sfinţesc la slobozirea apelor la şase săptămâni.

Din judeţul Vâlcea am reţinut cele mai multe date. În comunele: Amărăşti, Aninoasa, Creţeni, Grădiştea, Jaroştea. Lădeşti, Livezi, Mădulari-Beica, Olteanca-Glăvile, Pesceana. Roşiile-Petreşti, Scundu, Şuşoieni, Valea-Mare, Văleni, Voiculeasa, Zătreni se construiesc şi punţi şi fântâni.

În judeţul Olt am obţinut informaţii pentru punţi şi fântâni în comunele: Câmpu Mare, Dobroteasa, Sâmbureşti, Oteşti, Vultureşti-Dienci.

În judeţul Argeş, în special în partea de deal şi de munte, se practică, în general, construirea de fântâni şi slobozirea ei (slobozirea apei), cu parastas şi sfeştanie la şase săptămâni. Construirea de punţi şi podeţe a devenit mai rară, cum am reţinut-o în comuna Rociu.

Din judeţul Mehedinţi am obţinut informaţia pentru construirea numai de punţi şi nu de fântână, în comuna Albuleşti.

În judeţul Gorj se construiesc şi punţi şi fântâni în comune ca: Albeni, Berleşti, Busuioci, Bustuchin, Cordeşti, Hurezani, Jupâneşti, Logreşti-Moşteni, Licurici, Obârşia, Plopşoru, Rădineşti, Stejaru, Stoina.

Din judeţul Dolj am reţinut că se construiesc mai mult punţi şi mai puţin fântâni în comunele: Argetoaia, Braloştiţa (cu satele din jur: Sfârcea, Ochişor, Corbu, Valea Fântânelor. Schit), Busu, Carpen, Grădiştea (punte şi fântână), Greceşti, Scăieşti, Secu.

Din cele prezentate, datina sau obiceiul construirii de punţi şi fântâni pentru pomenirea celor decedaţi, de care Simion Florea Marian spunea că se afla la vremea sa în general în toate provinciile româneşti, se constată şi astăzi în Oltenia, ca şi în judeţele Argeş şi Olt şi, desigur, în toată Muntenia şi nu mai puţin în Moldova, Bucovina, Ardeal şi Banat, pe toată aria românească.

Însă datina construirii de punţi pentru pomenirea celor morţi, la şase săptămâni, o găsim, în momentul de faţă, după câte cunoaştem mai mult în Oltenia, ceea ce dovedeşte o zonă folcloric-etnografică autohtonă, cu baze în lumea traco-romană.

Folosirea banilor la înmormântare, cu banul legat de degetul defunctului, cu cei puşi în coşciug, în morminte sau aruncaţi la opriri, la răspântii şi în ape curgătoare, amintesc de obolul lui Charon pentru imaginara trecere cu barca a sufletelor morţilor peste apa fluviului Acheron din infern.

Datina funerară a folosirii banilor este caracteristică lumii greco-romane şi se află în legătură cu datina punţilor.

Datina folosirii banilor în ritualul funerar, datina obolului şi cea a construirii punţilor nu se întâlnesc în unele regiuni cum este Maramureşul, Transilvania şi zona Munţilor Apuseni şi Ţinutul Zarandului.

Fără îndoială cercetările viitoare ne vor permite să înţelegem și mai corect şi mai complet situaţiile surprinse până în acest moment şi asupra cărora nu putem încă să ne pronunţăm.

Sursa:  NECROPOLELE NEOLITICE ŞI ENEOLITICE DIN ROMÂNIA – MĂRTURII ALE
SIMBOLISMULUI PUTERII ŞI ALE ORGANIZĂRII SOCIALE (SERGIU CONSTANTIN ENEA) file:///C:/Users/hp/Downloads/NECROPOLELE_NEOLITICE_SI_ENEOLITICE_DIN.pdf,  cronica.cimec.ro (Mircea Mamalaucă), E. COMŞA, carpati.org, Fotografii tumuli: Andrei Raftopol, emilia-corbu.blogspot.ro, Pr. prof. Ion Ionescu (crestinortodox.ro)

Citiți și:  UN MARKER GETIC PREZENT ÎN ROMÂNIA, ACOPERĂ ESTUL EUROPEI !!!

sau: PROTO-GEȚII DIN NEOLITIC

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ROMANIA‬

CONTINUITATEA ROMÂNILOR ȘI TOPONIMIA LOCALITĂȚILOR

Nu am găsit nicio referință aprofundată pentru sufixele localităților românești de genul  -ești, -eni, -ani etc., dar oricine călătorește în România sau doar studiază în amănunțime o hartă administrativă, va constata un număr foarte mare de localități cu aceste sufixe.

1. -EȘTI

Harta de mai sus oferă distribuția sufixului -eșți în întreaga Peninsulă Balcanică. De’a lungul Balcanilor există numeroase localități cu terminații similare în -ești. Acestea se găsesc în estul Serbiei, în nordul Albaniei și în Macedonia de Vest.

S’a sugerat că această zonă între Serbia istorică (mai mică decât Serbia modernă) și Bulgaria a rămas populată de vorbitori de limbă străveche română care se trage din vechea limbă a geților care populau consistent acest areal, până la răspândirea și impunerea limbii sclavone în Balcani.

Acest lucru ar explica:
– Separarea oarecum neașteptată dintre cele două areale lingvistice, ale limbilor considerate slave,  bulgara și sârba
– Continuitatea prezenței românilor la sud de Dunăre
– Lexic comun pe ambele maluri ale Dunării, inclusiv în Albania

Distribuția prezintă 4 nuclee cu densitate mărită în următoarele regiuni:
1. În Moldova s’a concentrat pe platourile centrale moldovenești
2. Ținuturile subcarpatice din Muntenia: în Oltenia și Muntenia de Nord s’au centrat pe zona Argeș
3. Țara Moților din Bihor și Munții Apuseni
4. Maramureș

Caracteristici comune pentru aceste locații:
– Aveau voievozi români autohtoni, de când primele dovezi documentare sunt disponibile, din secolul al XIII-lea
– Erau cel mai afectați de invazia popoarelor migratoare
– Au un intens folclor românesc
– Partea moldo-munteană coincide cu distribuția fotei, cea mai veche fustă de costume pentru femei, o piesă a costumului popular românesc (bogat ornamentată) purtată de femei, formată dintr’o țesătură dreptunghiulară de lână care se petrece în jurul corpului, ținând locul fustei, sau din două bucăți de stofă acoperind partea din față a corpului (ca un șorț) și pe cea din spate, aceea pe care o regăsim și pe Columna lui Traian.

Această distribuție generată pe hartă actuală a României și Republicii Moldova și nu permite reliefarea unui model care marchează cât se poate de evident un fond istoric.

Cea mai răspândită terminație a numelor de localități în România, inclusiv capitala, este sufixul ”-ești”. Problema cu originea acestui sufix este că se consideră de unii o formă plurală a sufixului posesiv ”-escu”, folosit ca terminație patronimică în trecut (Ionescu, Popescu), iar de către alții (Victor Vascenco) că acest sufix patronimic pleacă invers din cel toponimic, știindu’se că acestea sunt la origine sufixe antroponimice având semnificaţia de ”urmaşii unui strămoş comun”, dar care, având în vedere diferite forme de comunităţi de avere, în special obştile săteşti, au dobândit, în special în toponime, şi sensul suplimentar de ”posesiune comună a urmaşilor unui strămoş”, iar apoi în urma destrămării obştilor sensul a evoluat spre sensul mai general ”posesiunea cuiva”.

O altă problemă este că etimologic se consideră că provine din latinescul ”-iscus”, ceea ce nu prea se susține de propria sa răspândire în afara arealului fostei Colonii Romane Dacia (vezi conturul roșu pe hartă),  cele mai multe localități fiind în afara acestui nucleu considerat de geneză, cu excepția Țării Moților și a Olteniei.

Se observă o răspândire puternică în zonele de deal ale Olteniei, Munteniei și Moldovei ”noastre”, precum și în munții Apuseni (în mod oarecum surprinzător), dar ca o particularitate este slaba reprezentativitate dincolo de Prut, în Basarabia.

Multitudinea terminației ”-ești” în Apuseni este reală și se datorează doar faptului că sunt pur și simplu mai multe localități acolo în general. Aceasta reiese și dintr’o hartă a frecvenței sufixului. Astfel, în fiecare unitate de suprafață (acel hexagon) s’a verificat câte procente din totalul localităților se termină în ”-ești”.

2. -ENI/-ANI

A doua cea mai răspândită terminație este ”-eni”, împreună cu înruditul ”-ani”. Ambele sunt forme plurale ale terminației ”-an”, considerat provenit din sufixul adjectival latinesc ”-anus”. Spre deosebire de ”-ești”, ”-eni” și ”-ani” sunt bine reprezentați și dincolo de Prut, în comparație cu -ești.

Acest sufix dă o notă de unitate lingvistică mult mai strânsă toponimiei românești prin vasta ei răspândire.

Această insistență anacronică de a se considera etimologia în lexicul latin este și mai evidentă, deoarece acestea sunt răspândite până la Nistru și dincolo de el. Peste 70% din localitățile cu terminațiii -eni și -ani sunt dincolo de conturul roșu al fostei provincii romane, și se constituie într’un argument puternic împotriva teoriei romanizării geților.

Un alt argument pentru care respingem originea latină și le considerăm autohtone, este sufixul tradițional folosit de romani, extrem de răspândit, și omis de lingviștii mioritici, ”-um” întâlnit chiar în Dacia Traiană:

Apulum (Alba-Iulia), Porolissum (Moigrad), alături de Potaissa (Turda), Napoca (Cluj-Napoca).

Britannia:

Londinium (Londra) – capitala Britannia Superior, Eboracum (York) – capitala Britannia Inferior, Corinium Dobunnorum (Cirencester), Durovernum Cantiacorum (Canterbury), Glevum (Gloucester), alături de Deva Victrix (Chester), Caesaromagus (Chelmsford), Durnovaria (Dorchester).

Pannonia:

Aquincum (Budapesta), Acumincum (Stari Slankamen), Rittium (Surduk), Cusum (Petrovaradin), Singidunum (Belgrad), Sirmium (capitală a prefecturii Illyricum) (Sremska Mitrovica), Taurunum (Zemun), alături de Bassianae (Donji Petrovci)
Bononia (Banoštor), Burgenae (Novi Banovci) etc.

Cine studiază toate sufixele localităților din imperiul roman, va constata că nu regăsește niciunul apropiat cu cele autohtone, ceea ce ne întărește credința că acestea sunt pur românești și vin din limba străveche a acestor meleaguri, cum sunt și cele din Grecia.

3. -OV/-OVA/OVCA/-EVCA

Urmează o serie de sufixe de origine slavă, înrudite între ele. Terminația posesivă ”-ov”, folosită și în patronimice slave, vizibilă în sudul țării, este cel mai probabil de influență bulgărească.
În mod similar, terminațiile comune din Bulgaria, Serbia și Ucraina se extind în Banat, Muntenia și Basarabia.

Femininul ”-ova” pare mai răspândit în zonele de sud vest, probabil sub influență sârbească, și Republica Moldova, sub cea rusească. Tot de influență rusească sunt sufixele ”-ovca” și ”-evca”, cu terminație diminutivală ”-ca”.

Spre deosebire de Basarabia, în România există o singură localitate cu un astfel de sufix, Jurilovca, populată de ruși lipoveni.

4. -OARA/-IȚA

Sufix cu întindere echilibrată pe întreg cuprinsul țării.

Tot slavon e și sufixul ”-ița”, foarte răspândit în nume de localități și cursuri de apă (Bistrița, Reșița, Ialomița).

5. -ĂU/-EU/-OU

Terminațiile ”-ău” și ”-eu” sunt frecvente mai ales în Ardeal datorită faptului că nume de localități ce se termină cu vocală mijlocie (o, ö) au tendința să devină diftongii de mai sus (precum numele Szabó->Sabău). ”-ou” pare să aibă altă origine, judecând după distribuție.

Una din teoriile privind originea numelui Chișinău postulează o origine maghiară, asemănătoare cu a localității Chișineu-Criș (din ungurescul Kisjenő).

6. -ANCA/-IȘTE(A)

”-iște”, cu forma articulată ”-iștea”, este tot un sufix colectiv de origine slavă. Interesant că forma articulată predomină în Regat, pe când cea nearticulată în Ardeal.

Terminația ”-anca” e tot slavon, în general apare sub forma ”-eanca”, dar există și localități precum ”Ianca”.

7. -Ș/-ĂUȚI/-IOL/-OE

Patru sufixe puternic regionale. În primul rând se observă concentrația ardelenească a localităților care se termină cu litera ”-ș”. E vorba din nou de adaptări ale unor nume ungurești terminate în sufixul adjectival ”-s”.

Apoi urmează două sufixe  considerate de origine slavă, ”-ăuți” prezent în Bucovina (Rădăuți, Cernăuți) și -oe, pe filieră rusească, prezent în Republica Moldova.

Frecvența lor este însă foarte slabă, undeva până la 4-6%.

”-iol” este de origine turcă, și este transformarea lui ”-öl” în română, ca de exemplu ”tekirgöl” în ”techirghiol”, unde ”göl” înseamnă ”lac”.

8. -AR(I)

Sufixul ”-ar”, cu forma plurală ”-ari”, este unul care reflectă meserii. Probabil multe localități cu acest sufix și’au primit numele de la îndeletnicirea primilor săi locuitori.

9. -EL/-ȘOR/-UT

”-el”, ”-șor” și ”-ut” sunt sufixe diminutivale, precum slavonescul ”-ca” de mai sus.

Răspândirea sufixelor cu origine slavonă și maghiară ne aduce aminte evident de conviețuirea alături de slavi și maghiari. Dar cel mai important aspect ce reiese din analiza aceasta sumară a sufixelor de localități este că România nu a românizat nici măcar toponimele localităților, un argument ce combate eficient șirul de acuzații venite din partea unei anumite minorități din România.

Citește și:  CONTINUITATEA GEȚILOR GEPIZI-GOȚI ȘI TEZAURUL GETIC DE LA ȘIMLEUL SILVANIEI ÎMPĂRȚIT ÎNTRE VIENA ȘI BUDAPESTA

10. -FALĂU/-TELEC/-CHIU/-HEI

Câteva mai rare, tot de origine maghiară:

”falău” de la ”falú” (”sat”),

”-telec” de la ”telek” (”parcelă de pământ”),

”-hei” de la ”hely” (”loc”), de multe ori în formatul ”vásárhely” însemnând ”(loc de) târg”.

De exemplu ”Târgu Mureș” s’a numit mai demult ”Mureș-Oșorhei”. Pe lângă asta, numele localității Orhei din Republica Moldova vina tot din ungurește, de la ”várhely”, ”loc de cetate”.

”-chiu” e probabil de la localități al căror nume se termină în ”k” și primesc un sufix adjectival ”-i”.

11. SÂN-/SFÂNT-/SFINȚ

Pe lângă sufixe avem și distribuția prefixelor cu sfinți. Interesant că ”Sân-”, considerat moștenit pe filieră latină e folosit aproape exclusiv în Ardeal.

”Sfinț” se găsește doar la Sfințești, în Teleorman.

Hărți realizate în QGIS, cu date disponibile on-line (geo-spatial.org și mapcruzin,com pentru localități, diva-gis.org pentru județe/raioane).

Citește și: BALCANII, PATRIA INDO-EUROPENILOR

Surse: arnoldplaton.files.wordpress, eliznik.org.uk, https://ro.wikipedia.org/wiki/Proiect:Localit%C4%83%C8%9Bile_din_Rom%C3%A2nia/List%C4%83_de_localit%C4%83%C8%9Bi_-_litera_G_(ghid)

Referințe generale

Andronic, Mugur, Huțulii o minoritate din Bucovina, Suceava
Cornell, Tim și Matthews, John (1982), Atlas al lumii romane, Andromedia
Filipascu, Alexandru (2002), Maramuresul, editura Echim
Giurescu, Constantin (1972), Istoria cronologică a României, București
Goodman, Martin (1997), Lumea Romană, Routledge
Gostar, Nicolae (1969), Cetati Dacice din Moldova, Bucarești
Ivanković, Ivica (2001), Hrvatske narodne nošnje, Zagreb
Musat, Mircea & Ardeleanu, Ion (1985), De la vechea Dacia la cea modernă din România, București
Stefanko, Ondrej (1998), Ghid despre Slovacii din România, Nadlac
Talbert, Richard (1985), Atlasul istoriei clasice, Croom Helm
Wace, Thompson (1913), Nomazii din Balcani, Cambridge
Winnifrith (1987), Vlacii – Istoria unui popor balcanic, Duchworth

Referințele catolice din Moldova

Ciubotaru, Ion H. (1998), Catolicii din Moldova, Iași
Giurescu, Constantin (1972) Istoria cronologică a României, București
Guglielmino, C R, De Silvestri, A, Beres, J (2000), Strămoșii probabili ai grupurilor etnice maghiare: o analiză adițională, Ann. Human Genetics, 64, pp124-159
Kapalo, James A. (1996), Ceangăii din Moldova: „Minoritate Națională” sau „Etnie locală”?
Martinas, Dumitru (1999), Originea Ceangăilor, Centrul de Studii Române, Iași
Tánczos, Vilmos (1998), Maghiarii în Moldova, Fundația Teleki László, http://www.kia.hu/konyvtar/erdely/moldvang.htm

Referințele Transilvaniei

Barth, F.H. (1979), O moștenire transilvăneană: Viața unui saxon din Transilvania, Transilvania, Utah
Boias, L. (1999, versiunea engleză 2001), Istoria și mitul în conștiința românească, Ceupress, Budapesta
Candea, V. (1977), O schiță a istoriei românești, Medidiane Press, București
Eliade, M. (1943, versiunea în limba engleză 1992), The Romanians: o istorie concisă, București
Giurescu, C. (1972), Istoria cronologică a României, București
Hitchins, K. (1988), Ideea națiunii: românii din Transilvania, 1691-1849, București
Illyes, E (1988), Continuitatea etnică în spațiul carpato-dunărean, Columbia University Press, New York
Kopeczi (1994), Istoria Transilvaniei, Academia Ungară de Științe, Akademiai Kiado, Budapesta
MacKenzie, A. (1990), O călătorie în trecutul Transilvaniei, Robert Hale, Londra
Milton, L. (1986), Transilvania, Istoria și realitatea, Bartleby Press, Maryland
Mitu, S. (1997, versiunea în limba engleză 2001), Identitatea națională a românilor din Transilvania, Ceupress, Budapesta
Musat, M., Ardeleanu, I. (1985), De la Dacia veche la România modernă, București
Pop, I. (1999), România și România un scurt istoric, Columbia University Press, New York
Treptow, K.W. (1999), O istorie a României, Iași

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

600 DE SUPERSTIȚII LA ROMÂNI

Superstițiile au început cu milenii în urmă, când strămoșii noștri încercau să’și explice anumite situații și circumstanțe misterioase sau care nu aveau un sens familiar, prin cunoștințele dobândite de membrii comunității respective de’a lungul timpului.

De exemplu, înainte de dezvoltarea știintei care explică destul de multe lucruri obișnuite din zilele noastre, totuși pentru oamenii acelor timpuri unele lucruri erau considerate ciudate cum ar fi de ce luciul apei și mai târziu oglinzile arătau reflexiile noastre sau de ce ne apar umbre când este soare, oameni din trecut au motivat că o umbra sau o reflexie a fost o parte din sufletul lor. Dacă cineva a rupt ceva pe care umbra lor sau reflexia lor a apărut, oamenii credeau ca sufletul lor a fost vătămat.

Prin urmare, atunci când o persoană care a spart o oglindă, este considerat ghinion sau un rău mare. Astăzi, știm că reflexiile și umbrele nu fac parte din sufletele noastre, dar încă se crede că a sparge o oglindă este ghinion mare.

Deci, o superstiție este ”o credință sau o practică”, care se atașează în instinctul oamenilor, chiar și după ce noile cunoștințe sau fapte dovedesc faptul că aceste convingeri sunt neadevărate.

Mai jos avem o lista cu cele mai cunoscute sau neștiute 600 de semne, superstiții, credințe, preziceri, dar și sfaturi și recomandări să le spunem băbești, de la noi, care au fost transmise din bătrâni pe cale orală din generație în generație. Oricare dintre noi le putem considera cum dorim, dar este imatur să le considerăm simple fantezii dacă nu putem știi când și dacă devin reale, atât timp cât nu le urmărim efectele, sau le ignorăm:

1. dacă ți se îmbujoreaza și îți ard obrajii fără motiv, se zice că cineva vorbește despre tine.
2. dacă te doare puternic capul din senin, casti in continuu, fara să’ți fie somn, daca iti curge sange din nas sau ai stari de voma fara motiv, daca ti se congestioneaza fata, iti tiuie urechile și ai temperatura din senin, ai putea fi deochiat.
3. dacă în timp ce iti perii parul, pieptenele cade pe jos, anunta mari dezamagiri.
4. dacă te manancă urechea dreapta, cineva te vorbeste de bine. Daca te mananca urechea stanga, te vorbeste de rau.
5. dacă te manâncă nasul, anunta suparare. Dar mai exista si varianta ca daca te mananca nasul, cineva vine sa te vada. Daca te mananca nara dreapta, vine o fata, daca e nara stanga, vine un baiat.
6. daca te mananca buzele in ziua respectiva vei fi sarutat.
7. daca ti se zbate ochiul drept, anunta curand o nastere in familie. Daca ti se zbate ochiul stang, anunta deces sau o mare dezamagire.
8. daca iti cade o geana, pune’o in palma si arunc’o peste umar in timp ce iti pui o dorinta. Daca geana zboara, atunci dorinta se va implini.
9. daca te mananca talpa de la piciorul drept, se anunta o calatorie.
10. aduce ghinion să’ți faci unghiile dupa apusul soarelui sau duminica sau vinerea.
11. daca iti dai cu oja pe unghii si le privesti des, cineva vorbeste de tine.
12. accidentele si ghinioanele se intampla numai oamenilor blestemati de cineva

13. Cele mai cunoscute sunt MARŢI și 13, două semne rele care, alăturate, dau fiori multora. Superstiţiosi sau nu, nu se poate ca această dată să treacă neobservată!

De ce creează probleme cele două semne puse alături? Pentru că ambele, separat, au conotatia lor negativă. Multe popoare consideră numărul 13 ca fiind blestemat. Se zice că numărul 13 este considerat aducător de nenorociri si pentru că, la Cina cea de taină, au stat la masă 13 persoane, cei 12 apostoli si Iisus, înainte ca Mântuitorul să fie crucificat. Puţini oameni au curajul să cheme la masă 13 musafiri.

Ziua de marți este considerată, alături de ziua de vineri ca fiind o zi cu trei ceasuri rele.

SUPERSTIŢIA din jurul zilei de marţi, 13 este reprezentată, de fapt, de o combinaţie a două frici distincte: prima, cea de numărul 13, care este numită şi triskaidekaphobia şi teama inexplicabilă de zilele de marţi.

Ca rezultat al existentei acestei fobii, la unele cladiri înalte etajul 13 nu exista, fiind denumit 14, de asemenea numarul 13 la case este adeseori „uitat”.

Superstiţii MARŢI 13. În creştinism, frica de numărul 13 vine din superstiţii care nu pot fi verificate integral. Iuda Iscariotul a fost al treisprezecelea apostol şi al treisprezecelea sosit la Cina cea de Taină. De atunci, se crede că aduce ghinion să existe 13 persoane la masă.

13 superstiţii legat de MARŢI 13
1. Dacă un copil să naşte într’o zi de MARŢI 13, nu va avea noroc niciodată.

2. Un om născut într’o zi de MARŢI 13 va muri tânăr.

3. Un copil născut într’o zi de MARŢI 13 va avea mereu ghinion, dar o parte din această nefericire va fi înlăturată dacă ziua naşterii lui va fi tăinuită.

4. Se spune, de asemenea, că dacă numele persoanei conţine, în total, 13 litere, persoana nu este dintre cele mai norocoase…

5. Un copil născut într-o zi de MARŢI 13 va trebui să poarte cu el un picior de iepure de la un iepure ucis la miezul nopţii de un fermier saşiu. Dacă copilul va pierde piciorul de iepure, va muri.

6. Dacă o femeie îşi serbează ziua într-o zi de MARŢI 13, în mai puţin de un an se va căsători şi va avea un copil.

7. Este de rău augur să te căsătoreşti într-o zi de MARŢI 13.

8. Dacă un cortegiu funerar taie calea unui om într-o zi de MARŢI 13, atunci persoana în cauză va fi condamnată la moarte.

9. Cine iese din casă în noaptea de MARŢI 13 va avea convulsii.

10. Dacă 13 persoane stau la o masă pe data de MARŢI13, una dintre ele se va îmbolnăvi grav.

11. Nu purta negru în ziua de MARŢI 13, sau în scurt timp vei purta doliu.

12. Nu te tunde în ziua de MARŢI 13, sau cineva din familia ta va muri.

13. Nu te muta în casă nouă într-o zi de MARŢI 13, vei avea ghinion.

De ce este marţi 13 o zi cu ghinion?
Ziua de marţi are trei ceasuri rele după o regulă din astrologia orară. În astrologie, orele nu au 60 de minute şi fiecare zi începe cu altă oră, ceasul folosind planetele şi nu cifrele. Astfel, marţea trei ore sunt patronate de planeta Marte, planetă considerată malefică, iar cele trei ore sunt considerate şi ele rele. În restul săptămânii, sunt doar două ore guvernate de Marte.

Romano-catolicii văd însă altfel ziua de 13. Pe 13 iunie ei îl sărbătoresc pe Sfântul Antons de Padova, unul dintre cei mai iubiţi sfinţi ai lor. Este ziua în care se rosteşte o rugăciune specială care dă posibilitatea fiecăruia de a cere un anumit dar. Funeraliile Sfântului s’au ţinut într’o zi de marţi, zi în care au avut loc numeroase minuni şi vindecări, aşa că aceasta a rămas ziua în care credincioşii i se roagă.

Cu toate că numărul 13, de sine stătător, este considerat de greci unul aducător de noroc, combinaţia marţi şi data de 13 este considerată fatidică. Totul a plecat de la faptul că într’o zi de marţi (ce’i drept nu 13), Constantinopolul a căzut în mâna otomanilor. Şi nici un grec nu va demara vreun proiect într’o zi de marţi 13.

Spaniolii, mexicanii şi latino-americanii au ”martes trece”. Şi, după cum consideră ei, marţea este ziua lui Marte, zeul roman al războiului, care aduce cu sine numai necazuri.

Anticristul apare în Biblie în Capitolul al 13-lea din Apocalipsă, iar Adam, spun unii, a mâncat din fructul oprit într’o zi de marţi.

În mitologia scandinavă, se spune că 12 zei s’au adunat la o sărbătoare atunci când un al 13-lea zeu, Loke, a venit şi el. Se zice că Loke l’a omorât, după masă, pe Balder, cel mai iubit dintre zei.

Cifra 13 este atribuită în anumite culturi tradiţionale divinităţii însăşi. Unii o încadrează pompos la ”legende urbane”. În calendarul mayaş, anul avea 13 luni şi 13 zodii. În lucrările de numerologie această cifră apare investită cu următoarele semnificaţii simbolice: are proprietăţi purificatoare, reprezintă încercarea, suferinţa şi moartea – în sensul că distruge un înveliş material pentru a face trecerea la un nivel superior de existenţă.

În Caballa numărul 13 este asociat Şarpelui, Dragonului, Satanei şi Criminalului, dar totodată în creştinism este atribuit Fecioarei Maria, a cărei menire este să zdrobească ţeasta Satanei. Este, de asemenea, numărul eternei reîntoarceri, al ciclicităţii, al spiralei, al perpetuei reînnoiri, care supune cosmosul unor permanente mişcări şi oscilaţii. Este simbolul unei fiinţe care îngenunchează în faţa tronului divinităţii: 1 în faţa lui 3. Deopotrivă reprezintă manifestarea binelui sau răului generatoare de putere – după Schwaller.

În mitologia egipteană, în Templul lui Osiris, 13 figurează ca simbol al eternei creaţii şi distrugeri a vieţii.

În Tarot, arta divinatorie, există cartea denumită Moartea XIII, ce prevesteşte o problemă. Deşi nu este cea mai rea carte din pachet, simbolurile desenate pe ea au făcut-o cea mai cunoscută şi cea mai de temut. Arcana desemnată în Tarot de cifra 13 este aceea fără nume, asociată cu ”trecerea”, ”descompunerea”, moartea, transmutaţia, echivalente simbolic etapei de ”putrefacţie” din cadrul procesului alchimic. Al 13-lea capitol al ”Revelaţiei” îi este dedicat Anticristului.

Marii conducători se temeau de ziua de 13. Spre exemplu, Sir Winston Churchill nu călătorea într’o asemenea zi decât dacă era absolut necesar. La fel procedau şi Napoleon, Mark Twain sau Franklin Delano Roosevelt. Misiunea Apollo 13 a fost lansată la ora 13:13 şi abandonată în ziua de 13 aprilie 1970.

Trecem mai departe:

14. Numărul 7 are multe superstitii în diverse culturi. Lui Dumnezeu I’au trebuit 7 zile pentru a crea lumea, de aceea orice asociere cu acest numar este considerata a fi de bun augur. Al 7-lea fiu al celui de-al 7-lea fiu intr’o familie este considerat a fi cel mai norocos om. Ai noroc daca numele tau are 7 litere.

15. porumbeii zboara si stau cu placere in preajma poetilor
16. un animal nu va ataca niciodata un om cu suflet bun si curat
17. daca te mananca palma dreapta, dai bani in curand. Daca te mananca palma dreapta bag’o in buzunar sau scarpin’o. Daca te mananca palma stanga, vei primi bani.
18. daca iti musti limba cand mananci, arata ca tocmai ai spus o minciuna.
19. aduce ghinion sa asezi pantofii pe pat.
20. e bine sa arunci cu un pantof vechi dupa cel ce pleaca de acasa, pentru a abate norocul asupra sa.
21. acelasi lucru se face uneori când mirele sau mireasa pleaca din casa parinteasca atunci când se casatoresc. De aceea, in unele tari exista traditia de a lega la spatele masinii un pantof vechi.
22. in România exista obiceiul ca la nunta, mireasa sa scrie pe talpa pantofului numele prietenelor inca nemaritate pentru “a trage bine piciorul”.
23. in biserica, in timpul ceremoniei religioase, unul din miri il calca pe celalalt pe picior. Se spune ca cel care va reusi acest lucru, va fi stapânul in casa, supunându’l, metaforic, pe celalalt.
24. in alte colturi ale lumii, exista obiceiul ca mirele sa puna piciorul pe capul sotiei, asigurând prin acest gest fericirea indelungata in familie.
25. barbatul nu trebuie sa daruiasca iubitei sale pantofi, decât in cazul in care doreste sa o ceara in casatorie, deoarece femeia va intelege prin acest gest o cerere de a merge alaturi de el pentru toata viata. Daca nu are acest interes – de a o cere in casatorie – acest cadou va atrage despartirea.
26. nu puneti pantoful stâng in piciorul drept sau invers, aduce ghinion.
27. nu lasati pantofii incrucisati când va descaltati pentru ca e semn de ghinion.
28. nu e bine sa mergi incaltat numai cu un pantof, sau cu pantofi diferiti (“cu un papuc si cu o ciubota”, cum se spune), pentru ca asta ar putea aduce moartea unuia dintre parinti.
29. exista si un semn de noroc legat de pantofi, si anume sa legi sireturile cuiva intre ele, dar nu uita sa’ti pui o dorinta in timp ce faci asta.
30. daca o pereche noua de pantofi scârtâie, inseamna ca perechea respectiva nu a fost platita corespunzator.
31. nu e bine sa imbraci hainele pe dos, pentru ca atrage cearta sau vesti rele.
32. e bine sa’ti pui o dorinta cand imbraci haine noi-noute.
33. e bine sa porti tot timpul o moneda in buzunarul de la haina.
34. nu e bine sa te imbraci cu o haina cu mana stanga intai.
35. aduce noroc sa gasesti sau sa primesti o pereche de manusi.
36. e semn rau sa pierzi o manusa, daca te intorci dupa o pereche de manusi uitata undeva sau sa dai cuiva o pereche de manusi.
37. aduce ghinion sa pui o palarie gresit pe cap, sa o asezi pe masa sau pe pat.
38. oglinzile trebuie acoperite când cineva moare pentru ca sufletul mortului intra si continua sa salasluiasca in oglinda.
39. cel ce priveste in oglinda atunci când cadavrul se afla inca in casa va fi urmatorul candidat la pieire.
40. nu trebuie sa iesi din biserica inaintea sicriului, pentru ca cineva din familia ta va muri in curând.
41. daca pe casa ta va cânta cucuveaua, cineva din familie va pieri curând.
42. la moarte, mortului trebuie sa i se puna pantofi noi inainte de a fi asezat in sicriu.
43. când pleci de la o inmormântare, nu trebuie sa privesti inapoi spre mormânt pentru ca urmatorul mort va fi din familia ta.
44. cand te duci la o inmormantare nu e bine sa vizitezi si mormintele rudelor tale moarte.
45. nu trebuie sa stranuti cu gura larg deschisa, pentru ca sufletul evadeaza din trup si vei muri curând.
46. daca un ceas care nu mai functioneaza demult se urneste dintr’o data, atunci se anunta o moarte in familie.
47. daca trei persoane se fotografiaza impreuna, cel din mijloc va muri primul.
48. cand moare cineva într’o casa, e bine sa se deschida toate ferestrele, ca sufletul acestuia sa zboare.
49. o pasare intrata in casa este semn de deces.
50. aprindeti cate o lumanare in noaptea de 1 octombrie in fiecare camera in care a murit cineva in casa.
51. in camera in care cineva este pe moarte trebuie sa opriti toate ceasurile.
52. daca o femeie este inmormantata in haine negre, ea se va intoarce sa bantuie casa in care a locuit.
53. daca atingi cadavrul cuiva care ti’a fost drag, nu vei mai avea vise legate de el.
54. cine moare in vinerea pastelui sau la miezul noptii din ajun de Craciun, va ajunge direct in rai.
55. sufletul celui mort nu se poate elibera daca in casa in care moare sunt lacate inchise.
56. inmormantarile facute vinerea atrag o alta moarte in familie.
57. nu trebuie sa purtati imbracaminte noua la o inmormantare, mai ales pantofi noi!
58. femeile gravide nu ar trebui sa mearga la inmormantari.
59. daca pe mormantul cuiva vor creste flori, acel om a fost om bun. Daca vor creste buruieni, acela a fost om rau.
60. aduce noroc sa atingi un cadavru.
61. aduce ghinion sa scoti sicriul din casa pe usa din dos sau cu capul inainte.
62. daca ploua la inmormantare, se spune ca cel decedat a avut o viata trista
63. daca e vreme frumoasa la inmormantare, cel decedat regreta ca s’a stins.
64. lumanarea cu care s’a mers la biserica de Inviere trebuie pastrata peste an. Se aprinde in timpul furtunilor, pentru a proteja casa de pagube.
65. in ziua crucii nu trebuie sa mananci fructe care contin semnul crucii in interior: nuci, mere.
66. cel care moare in vinerea Pastelui, va ajunge direct in rai.
67. daca te tunzi in vinerea Pastelui, nu vei avea dureri de cap tot anul.

De Crăciun și Anul Nou:
68. aduce ghinion sa porti pantofi noi de Craciun.
69. un cer senin de Craciun anunta un an roditor.
70. daca bate vantul de Craciun, anunta ghinion.
71. nu e bine ca intre Craciun si Anul Nou sa se tricoteze, sa se coase, sa se spele rufele.
72. daca faci baie in ziua de Craciun, vei ramane curat tot anul.
73. daca mananci mere in ajun de Craciun, vei fi sanatos tot anul.
74. copiii nascuti de Craciun sau de Anul Nou sunt norocosi.
75. e bine sa ai pe masa de Craciun si de Anul Nou crengute de vasc. Aduce noroc.
76. acel obiect pe care il tii in mana de Anul Nou, la 12 noaptea, sau cel pe care pui mana imediat dupa ora 12 va fi cel mai important plan al vietii tale in anul care vine. Daca tii bani in mana, vei merge bine cu banii tot anul, daca iti tii iubita de mana, iti va merge bine cu dragostea tot anul, daca tii paharul in mana, va fi un an vesel.
77. dorinta pusa la miezul noptii de Revelion are toate sansele sa se implineasca.
78. aduce ghinion daca agati calendarul inainte ca noul an sa inceapa.
79. aduce ghinion sa intorci fila de calendar inainte ca ziua sau luna sa se incheie.
80. aduce ghinion sa intri in noul an fara nici un ban in buzunar, e bine sa aveti bani (mai ales noi) in fiecare portofel.
81. e bine sa nu va gaseasca anul nou cu datorii, altfel veti avea datorii tot anul.
82. primul om care va trece pragul in prima zi din noul an va influenta tot anul. Persoanele blonde sau roscate aduc ghinion, persoanele brunete aduc noroc.
83. prima persoana care va suna sau va bate la usa in prima zi din noul an trebuie primita. Daca prima persoana care va intra in casa e femeie – va fi un an prost, daca e barbat – va fi un an norocos.
84. nu trebuie sa aruncati nimic din casa in prima zi de an nou, nici macar gunoiul! E bine ca ceva sau cineva sa va intre in casa in prima zi din anul nou, nu sa iasa!
85. faceti ceva – cat de mic – care are legatura directa cu munca dv. in prima zi a noului an pentru a va merge bine la serviciu tot anul.
86. nu spalati nimic in prima zi a noului an.
87. prima zi din noul an trebuie sa va gaseasca in curatenie deplina, deci e bine ca inaintea anului nou sa faceti curatenie si in cele mai ascunse unghere.
88. imbracati ceva nou pe 1 Ianuarie.
89. nu spargeti nimic in prima zi a noului an.
90. nu plangeti in prima zi a noului an.
91. faceti mult zgomot la miezul noptii (de Revelion) pentru a alunga spiritele rele (clopotei, petarde etc)
92. nu imprumutati bani si nu faceti datorii pe 1 ianuarie.
93. e semn rau sa spargi ceva in noaptea de Anul Nou.
94. e semn rau daca stranuti in noaptea de Anul Nou.
95. aduce noroc sa mananci carne de porc sau linte de Anul Nou.
96. Anul Nou va fi luminos si bun daca se lasa o lampa sau o lumanare aprinsa pana la ziua.
97. in dimineata de 1 ianuarie se pun bani de argint in apa cu care se spala membrii familiei.
98. e bine sa va imbracati in rosu in noaptea de Revelion.
99. nu injurati si nu folositi cuvinte urate in ajun de An Nou.
100. lasati usa, geamul, dulapurile deschise in noaptea de Anul Nou.
101. ceea ce faci in ajun de An Nou vei face tot anul urmator

Despre Case:
102. aduce ghinion sa iesi dintr’o casa pe alta usa decat pe cea prin care ai intrat.
103. atunci cand te muti dintr’o casa, nu lua cu tine matura veche. Cumpara alta noua si arunc’o pe cea veche.
104. sarea presarata pe pragul unei case noi va proteja casa de rau.
105. cel mai bine este sa dormi cu capul spre nord si picioarele spre sud.
106. daca maturi in casa si dai gunoiul afara noaptea, vei primi vizita unui strain.
107. aduce ghinion sa imprumuti matura altcuiva sau de la altcineva.
108. aduce noroc sa pui o moneda in temelia unei case nou construite.
109. aduce noroc sa aduci o matura noua, o moneda si un carbune in casa noua.
110. aduce ghinion sa te muti in casa noua intr’o vineri sau o sambata, sau intr’o zi ploioasa.
111. e semn rau daca te incui pe din afara.
112. aduce ghinion sa te muti de la un etaj superior la unul inferior in aceeasi cladire.
113. e semn bun sa aduci sare intr’o casa noua.
114. aduce ghinion sa maturi imediat dupa ce au plecat musafirii (si acestia sunt inca pe drum).
115. daca sar scantei din soba sau din camin, vin musafiri.
116. daca doua persoane care fac acelasi pat impreuna, se vor certa.
117. daca ai inceput sa faci patul, nu te opri inainte sa’l termini ca sa faci altceva, altfel e semn de ghinion.
118 aduce ghinion sa nu’ti faci patul duminica.
119 daca pui asternuturile gresit, inseamna ca te vei muta curand.
120. nu bate covoarele dupa asfintit.
121. daca versi apa pe podea, nu sterge apa cu piciorul.
122. aduce ghinion sa intinzi rufele spalate dupa asfintit.
123. daca un tablou cade brusc de pe perete, e semn ca in curand va muri un prieten sau o ruda. Poate fi si semn de boala grava, de ghinion sau de drum indepartat.

Zilele din săptămână:
124. marțea aduce ghinion. Vezi la pozițiile 13 și 14 tandemul fatidic MARȚI 13 !               125. daca primesti bani de luni, vei primi toata saptamana.
126. daca vei cheltui bani de luni, toata saptamana va fi la fel.
127. asa cum incepi saptamana, asa vor fi toate zilele.
128. ca sa ai noroc tot anul, poarta haine noi de Paste.
129. e semn de ghinion sa’ti tai unghiile vinerea sau duminica.
130. asternutul schimbat vinerea anunta visuri urate.
131. nu e bine sa incepi o calatorie vinerea, altfel vei avea parte de ghinion.
132. nu e bine sa incepi sa-ti confectionezi o haina vinerea, decat daca o poti termina tot in acea zi.
133. nu e bine sa calci rufe duminica.
134. daca te uiti la ceas la ora fixa (de exemplu la 10:00) inseamna ca ”cineva” te iubeste, un minut inainte de ora exacta, ca te’a iubit, iar un minut dupa, ca te înseala.
135. zilele de Luni, Miercuri, Joi, Duminica sunt cu noroc, iar cele de Marti, Vineri, Sambata cu ghinion. Mai ghinioniste sunt daca e vorba de o zi de marti 13 sau vineri 13.
136. orele bune in zilele de LUNI sunt intre 7.30-9 si cele rele intre 13.30-15
137. orele bune in zilele de MARTI sunt intre 15-16.30 si rele intre 12-13.30
138. orele bune in zilele de MIERCURI sunt intre 13-13.30 si rele intre 10-12
139. orele bune ale zilei de JOI sunt intre 13.30-15 si rele intre 9-12.30
140. orele bune ale zilei de VINERI sunt intre 10.30-12 si rele intre 7.30-9
141. orele bune ale zilei de SAMBATA sunt intre 9-10.30 si rele intre 6-7.30
142. orele bune ale zilei de DUMINICA sunt intre 16.30-18 si rele intre 15-16.30

Noapte și întuneric:
143. noaptea, prin misterul cu care invaluie totul, a dat nastere intotdeauna la numeroase temeri si superstitii, dar care nu tin neaparat de intunericul asociat cu noaptea, ci mai ales cu timpul de dupa apusul soarelui. Se zice ca nu e bine sa iti tai unghiile seara, pentru ca iti scurtezi viata.
144. nu e bine sa fluieri noaptea, dupa apusul soarelui, pentru ca poti chema spiritele rele.
145. daca iti auzi numele strigat noaptea, nu te intoarce, pentru ca efectele pot fi catastrofale.
146. nu e bine sa sta în fata oglinzii pe intuneric.
147. nu e bine sa arati cu degetul catre luna pentru ca vei ramâne fara degete.
148. pe timpul noptii poti avea parte si de un semn bun: când vezi o stea cazatoare noaptea, trei dorinte ti se vor implini

149. daca doua femei vor turna ceaiul din acelasi ceainic, se zice ca una dintre ele va ramâne insarcinata pe parcursul anului respectiv.
150. nu e bine sa pui zaharul in ceai inainte de a turna laptele (in retetele englezesti de ceai) pentru ca vei avea ghinion.
151. nu e bine sa lasi mâncare in farfurie, pentru ca vei avea parte de un sot urât.
152. daca mananci coltul painii, vei fi pe placul soacrelor.
153. cei care intra intr’o casa si ii gasesc pe cei ai casei la masa, se spune ca vor avea o soacra a dracului.
154. sarea sau piperul varsat pe masa atrag cearta. Daca scapi sarea sau piperul pe jos aduna’l si arunca’l peste umar; in felul acesta nu se va mai intimpla nimic rau.
155. un peste se mananca intotdeauna de la cap la coada.
156. daca mananci o supa foarte sarata indica faptul ca bucatarul e indragostit.
157. cand gasesti un iades, rupe’l cu cineva. Cel care va ramane cu partea cea lunga, isi pune o dorinta care i se va implini.
158. daca mananci direct din oala, se spune ca la nunta ta va ploua.
159. aduce ghinion daca felia de paine unsa cu ceva cade cu untul in jos.
160. aduce ghinion sa tai painea la ambele capete odata.
161. aduce noroc sa mananci carne de porc sau linte de Anul Nou.
162. e semn rau sa inapoiezi cuiva sarea imprumutata.
163. e bine sa ai pe masa de Anul Nou peste si usturoi.
164. e semn rau sa torni apa in paharele in care se mai afla inca lichid.
165. daca versi vin din greseala e semn bun.
166. daca se imprastie chibriturile din cutie e semn foarte norocos.
167. daca o fata rastoarna chibriturile, e semn ca se va casatori in curand.
168. daca o furculita cade pe podea, anunta vizita sau telefonul unei femei.
169. daca un cutit cade pe jos, telefonul sau vizita vor fi de la un barbat.
170. daca va cadea o lingura, atunci aceleasi lucruri sunt valabile din partea unui copil sau a unui tanar.
171. o lingura incrucisata cu o furculita e semn de fericire urmata de necaz.
172. un cutit primit cadou de la iubit anunta ca dragostea lui se va sfarsi curand.
173. un cutit asezat pe podea sub patul unei femei care naste, face ca nasterea sa fie mai usoara.
174. nu lasa cutitul cu taisul in sus, altfel vei isca o cearta.
175. aduce ghinion sa gasesti un cutit, sa primesti un cutit, sa intinzi cuiva cutitul cu lama inainte, sa cada cutitul pe jos.
176. daca cineva iti da cadou un cutit, ofera’i o moneda, altfel prietenia voastra se va sfasi.
177. cutitele incrucisate sau asezate cu lama in sus pe o masa anunta cearta.
178. daca nu gasiti ceva dupa ce ati cautat frenetic un lucru prin casa, intoarceti o cratita/oala cu gura in jos si se spune ca imediat dupa aceea lucrul pierdut va fi gasit.
179. e semn de ghinion sa spargi farfuria, mai ales daca era o farfurie noua.
180. daca se rupe bratul unei foarfece, e semn de cearta. Daca se rup amandoua, e semn de dezastru.
181. daca vreti sa daruiti cuiva un foarfece, acesta trebuie sa va dea pe ea un banut.

Multe dintre superstiții sunt legate de interacțiunea cu pisicile:
182. daca iti intra in casa o pisica tigrata sau una cenusie, e semn ca vei intra in posesia unei mari sume de bani.
183. pisicile pot prezice vremea.
184. Daca o pisica stranuta, atunci vine ploaia.
185. Daca sta cu spatele la foc, se apropie furtuna.
186. Daca pisica isi ascute ghearele de piciorul mesei, e semn de imbunatatire a vremii.
187. Daca isi ascute ghearele de covor, anunta vant.
188. Daca isi spala urechea cu laba, anunta ploaie.
189. Daca priveste prelung pe geam, anunta ploaie.
190. Daca pisica doarme cu toate labutele sub ea, anunta vreme rea.

191. daca pisica isi spala fata cu laba, anunta musafiri.
192. daca dai cu piciorul intr’o pisica, vei suferi de reumatism la acel picior.
193. daca ineci o pisica, vei muri inecat.
194. aduce noroc sa vezi o pisica alba cand te duci la scoala.
195. aduce ghinion sa vezi o pisica alba noaptea.
196. daca o pisica neagra se indreapta spre tine e semn de noroc, dar daca iti taie calea, ia norocul cu ea.
197. o pisica nu trebuie sa stea in preajma unui nou nascut pentru ca ”le suge suflarea”.
198. o pisica pe un vapor aduce noroc.
199. daca o pisica neagra taie calea unui alai de inmormantare, se zice ca un alt membru al acelei familii va muri curand.
200. aduce noroc sa ai pisica neagra in casa, sa atingi o pisica neagra, sa iti intre in casa o pisica neagra, sa te intampine o pisica neagra la usa cuiva, sa vezi trei pisici negre la rand.
201. aduce ghinion sa vezi o pisica neagra dimineata devreme, sa iti intoarca spatele o pisica neagra, sa fugaresti o pisica neagra.
202. daca o persoana bolnava vede doua pisici batandu’se, e semn de moarte.

…cu câinii:
203. si câinii pot prezice schimbarea vremii. Daca vezi un câine mâncând iarba, tavalindu’se pe podea sau scarpinându’se exagerat de mult, atunci cu siguranta va ploua.
204. daca vezi un caine alb inainte de amiaza, e semn bun.
205. aduce noroc sa fii urmarit pana acasa de un caine strain.
206. aduce ghinion să vezi un câine lătrând dis de dimineață.
207. daca un câine urla la usa, e semn de moarte.
208. daca un caine scâncește când s’a nascut un copil, acel copil va avea o viata de rau augur, malefică.

…sau cu alte animale sau insecte,  iar cei care îndrăgesc aceste vietăți vă pot confirma sau infirma:
209. e bine sa întâlnești turme de vaci pe drum.
210. daca vacile stau asezate in iarba inalta, e semn de vreme buna.
211. daca vacile stau apropiate, atunci vremea se va inrautati.
212. caii albi sunt intotdeauna considerati aducatori de noroc, fie ca ii vezi, fie ca ai unul. Un cal cu ”șosete” albe si cel cu stea in frunte sunt cu atât mai mult considerati norocosi.
213. daca un grup de cai sta cu spatele la un pâlc de arbori sau tufe, înseamna ca va veni furtuna.
214. iepurii sunt considerati aducatori de noroc, la fel cum un piciorus de iepure este un talisman de noroc.
215. daca vrei sa ai o luna buna de acum incolo, nu uita sa spui la in prima zi a lunii respective ”iepure alb” de trei ori când te trezesti.
216. in timpul Pastelui, iepurasul aduce mici cadouri si oua de ciocolata.
217. liliecii sunt animale de care oamenilor, de obicei, le este frica, de aceea sa omori un liliac este semn de ghinion, si cu atât mai mult este semn de moarte iminenta daca un liliac îți intra in casa.
218. aduce noroc sa fii lovit de un liliac.
219. un liliac vazut ziua e semn rau.
220. daca un liliac zboara in spatele tau, înseamnă ca cineva vrea să te dezamagească sau să te insele.
221. un os de liliac le poate aduce noroc, de aceea pot tine unul mereu in buzunar.
222. nu e bine sa omori un paianjen. Explicatia e simpla: in epoca medievala era important sa ai paianjeni in casa pentru ca omorau mustele.
223. e semn bun sa vezi un paianjen tesându’si pânza, pentru ca ar putea inseamna ca iti vei cumpara haine noi foarte curând.
224. daca o plasa de paianjen iti cade intâmplator pe fata sau pe haine, atunci vei primi bani.
225. pânza de paianjen opreste sângerarea daca este pusa direct pe rana.
226. un paianjen coborat pe firul sau din tavan sau aparut pe perete indica vesti sau chiar musafiri.
227. o albina intrata in casa este semn bun, dar aduce ghinion sa omori o albina sau o albina sa moara in casa ta.
228. buburuzele sunt, de asemenea, considerate aducatoare de noroc daca ti se aseaza in palma.
229. aduce ghinion sa omori o buburuza.
230. aduce noroc sa gasesti o buburuza
231. daca numeri punctele negre de pe aripile buburuzei, vei afla câte luni norocoase vei avea de acum incolo.
232. exista si un cântec special dedicat buburuzei: “Buburuza, ruza, Unde vei zbura, Acolo ma voi marita.” Se zice ca buburuzele inteleg limbajul omenesc, si de aceea isi iau zborul la indemnul versificat. De fapt, adevarul e ca buburuzelor nu le place transpiratia de pe mâinile omului.
233. daca primul fluture pe care il vezi intr’un an este alb, vei avea noroc tot anul.
234. trei fluturi zburand impreuna este un semn bun.
235. un greiere sau o broasca ce intra in casa aduc ghinion.
236. sa omori un greiere, aduce ghinion.
237. când te duci la pescuit, nu numara pestii pe parcurs, ci doar la sfarsit, altfel nu mai prinzi nici un peste.
238. aduce ghinion sa vezi o bufnita ziua.
239. daca vezi trei pescarusi zburand impreuna direct spre tine, atunci cineva din familie va muri curand.
240. nu e bine sa omori o vrabie. Se zice ca sunt purtatoarele spiritelor celor morti.
241. e semn rau un singur porumbel pe acoperis.
242. e semn rau daca pe casa ta canta cucuveaua.
243. daca o pasare se indreapta spre tine in zbor, e semn bun.
244 o pasare intrata in casa e semn rau, prevesteste moarte.
245. o pasare care bate in geam este semn de moarte.
246. ciorile sunt considerate semn rau.
247. aduce noroc sa pui fotografii, ornamente sau ale elemente de decor reprezentand elefanti in fata usii.
248. e semn bun daca o musca,iti intra in casa sau daca iti cade in mancare sau bautura.
249. e semn rau sa omori o randunica.

Potcoave:
250. daca gasesti o potcoava, te poti considera un om norocos, mai ales in zilele noastre când sunt de’a dreptul foarte rare, dar pentru a atrage norocul asupra ta, trebuie sa urmezi un anumit ritual care sa’ti asigure efectele sale benefice. Ia potcoava cu mâna dreapta, scuipa pe unul din capetele potcoavei si puneti o dorinta. Apoi arunca potcoava peste umarul stâng si pleaca din acel loc fara a privi inapoi, unde a cazut.
251. daca pui o potcoava deasupra usii de la intrarea in casa, nu uita sa pui potcoava cu capetele in sus.
252. daca potcoava sta agatata cu capetele in jos, norocul te va ocoli.

Oglindă:

253. Despre oglinda se spune că spargerea unei oglinzi e un lucru ingrozitor, pentru ca sapte ani de nenorociri se vor abate peste tine timp de 7 ani de acum incolo. Probabil, motivul vine din credinta stramoseasca privind faptul ca sufletul omului salasluieste in oglinda, si odata sparta oglinda, si sufletul omului este distrus, condamnându’l pe om la o moarte timpurie, fara a avea mai apoi sansa de a intra in rai. Exista totusi metode de a evita consecintele catastrofale ale spargerii unei oglinzi? Desigur. Trebuie sa culegi cu grija toate cioburile si sa le arunci intr’un râu. doar asa ghinionul va fi spalat.
254.  fetele care indeplinesc un anumit ritual, isi pot vedea sortitul in oglinda, iar familiile pot chema imaginile rudelor moarte.
255. aduce ghinion sa’ti vezi chipul intr’o oglinda la lumina lumanarilor.
256. oglinzile trebuie acoperite cu ceva in timpul furtunilor pentru ca se spune ca atrag fulgerele.

257. daca o oglinda cade si se sparge, cineva din acea casa va muri curand.
258. e semn de ghinion sa primesti in dar o oglinda.

Umbrelă:
259. nu e bine sa deschizi umbrela in casa. In vechile timpuri, oamenii foloseau umbrela numai pentru a se proteja de soare, dar acum umbrela este utilizata mai ales pentru a ne proteja impotriva ploii. Din cauza ca umbrele au fost mai mult legate de simbolul soarelui si din cauza formei lor circulare, asemanatoare soarelui, este de rau augur deschiderea unei umbrele intr’un loc intunecat sau umbrit, cum ar fi in interiorul casei.
260. nu darui cuiva o umbrela, pentru ca e un cadou cu ghinion.
261. nu asezati umbrela pe masa sau pe pat, e semn rau.
262. e semn rau daca umbrela iti cade din mâna pe podea.

Bani:
263. aduce ghinion sa ridici o moneda de jos daca are pajura in sus (stema). Aduce noroc numai daca are capul in sus (cu fata in sus).
264. aduce noroc sa porti la tine o moneda gaurita.
265. aduce noroc sa arunci o moneda intr’o fantana.
266. aduce noroc sa gasesti o moneda in ploaie.
267. aduce noroc sa tii un borcan cu banuti in bucatarie.
268. aduce ghinion sa ai monede in ambele buzunare.
269. aduce ghinion sa daruiesti cuiva un portofel fara nici o moneda in el.
270. daca dai bani de luni, vei cheltui toata saptamana.
271. daca primesti bani de luni, iti merge bine toata saptamana.
272. aduce noroc sa joci jocuri de noroc cu carti imprumutate sau sa stai la masa de joc pe o batista.
273. aduce ghinion la joc daca iei cartile cu mana stanga, daca fluieri in timpul jocului, sa’ti cada o carte pe jos (e fatal daca e o carte de negru).

Plante:

274. trifoiul cu patru foi este un semn foarte des intâlnit la multe popoare. Unele legende spun ca trifoiul cu patru foi este singurul lucru pe care Eva l’a luat cu ea când a fost izgonita din Paradis.
275. vitele pasc mai bine si se ingrasa mai repede când sunt hranite cu trifoi.
276. iedera care creste pe casa cuiva, ii protejeaza pe locatari de spirite rele si blesteme.
277. iedera purtata de mirese, atrage succesul in casnicie.
278. daca prinzi in palma o frunza care cade din copac in prima zi de toamna, nu vei raci toata iarna.
279. vascul ocroteste de fulger si trasnet casa in care este asezat.
280. o fata care sta sub o ramura de vasc nu poate refuza un sarut, indiferent de la cine l’ar primi.
281. pe masa de Craciun si Anul Nou e bine sa ai o ramura de vasc, pentru a avea noroc.
282. o ceapa taiata in doua asezata sub patul unui bolnav, ii va scade imediat febra.
283. ceapa taiata in doua sau in patru atrag negativitatea din casa.
284. aduce ghinion sa aduci flori la bordul unui avion.
285. florile de iasomie aduc noroc si bani.
286. ienuparul protejeaza de hoti si de accidente
287. un ienupar plantat in fata usii de la casa, are rol protector.
288. florile proaspete de galbenele maresc energia pozitiva din incapere.
289. galbenelele asezate sub perna, in timpul somnului, induc clarviziune.
290. daca faci baie in apa in care ai presarat flori de galbenele, atragi respectul si succesul in tot ce faci.
291. florile de galbenele presarate sub pat aduc un somn sanatos.
292. daca porti cu tine o crenguta de stejar, vei fi protejat de orice necaz.
293. o crenguta de stejar agatata in casa are rol protector.
294. daca plantezi o ghinda de stejar la lumina lunii, vei atrage norocul la bani.
295. femeile care poarta cu ele permanent o ghinda de stejar, maresc sansele de a deveni mame (rol benefic pentru fertilitate).
296. menta asezata sub perna in timpul somnului induce mesaje in vis care dau raspunsuri legate de viitor.
297. daca presari petale de trandafir prin casa, calmezi spiritele, inlaturi stresul si readuci armonia in familie.
298. fumigatiile cu santal protejeaza casa.
299. salciile plantate langa casa au rol protector.
300. busuiocul protejeaza de ganduri si spirite rele.
301. daca porti o crenguta de busuioc in portofel, vei avea noroc la bani.
302. chimenul are rol protector, ar trebui purtat permanent ca amuleta norocoasa.
303. iarba matei crescuta pe langa casa are rol protector impotriva negativitatii.
304. daca presari praf de ardei iute sau flori de musetel rosu in jurul casei, alungi blestemele.
305. esti protejat in timpul calatoriilor daca ai la tine putina tataneasa.
306. daca sufli in puful de papadie, gandurile tale se indreapta spre cei pe care ii iubesti.
307. daca presari frunze de soc in toate cele patru puncte cardinale, vei fi mai protejat.
308. nu e bine sa ai mobila din soc, se zice ca aduce ghinion.
309. daca langa casa ta cresc arbusti de soc, casa ta va fi mai protejata.
310. florile de soc purtate la nunti, aduc noroc mirilor.
311. daca ai plante de chimen dulce pe langa casa, esti mai protejat.

312. usturoiul agatat undeva in incapere tine spiritele negative departe de casa (mai ales in cazul caselor noi)
313. o crenguta de alun agatata in casa aduce noroc. Purtata de femei, atrage fertilitatea.
314. nucsoara protejeaza de reumatism si atrage norocul.
315. semintele de mac sunt talisman de prosperitate. Purtat permanent la tine, atrage norocul la bani.
316. verbina ingropata pe un ogor cultivat, va atrage o recolta bogata.

317. nu trebuie sa treci pe sub o scara, de orice fel ar fi ea, de zugrav, de biblioteca, de lemn pentru urcat in copac… Daca treci pe sub ea, pune’ti o dorinta cand esti sub scara.
318. niciodata nu trebuie sa treci pe lânga oameni si sa’i depasesti in timp ce urci sau cobori o scara. De ce? O poveste din Geneza din Vechiul Testament vorbeste despre Scara lui Iacob dintre cer si pamânt. Unii oameni cred ca e de bun augur sa urci o scara, pentru ca ar putea fi drumul spre Dumnezeu. A trece pe sub o astfel de scara reprezinta exact contrariul, dar daca totusi trebuie sa treci pe sub scara, ar fi bine sa’ti tii degetele incrucisate pentru a alunga nenorocul. Dar, atentie, trebuie sa tii degetele incrucisate pâna ce in cale iti apare un câine, altfel ghinionul se va cuibari iar in calea ta.
319. daca urci sau cobori o scara si trebuie totusi sa treci pe lânga cineva si sa’l depasesti, poti aplica aceeasi reteta a degetelor incrucisate pentru a evita nenorocirile.
320. daca te impiedici pe scara asta poate insemna ca in curând, in familia sau chiar in casa ta, va avea loc o casatorie.
321. aduce ghinion sa urci o scara cu numar par de trepte.
322. nu e bine sa te intorci din drum cand mergi pe scari sau sa depasesti pe cineva care merge pe aceeasi scara.
323. daca in timpul unei ceremonii se stinge o lumanare fara motiv, se spune ca prin preajma sunt spirite negative.
324. daca spuneti acelasi cuvant in acelasi timp cu o alta persoana, puneti’va o dorinta. Daca nu o mai spuneti nimanui, se va implini.
325. e un semn norocos sa intalnesti un cosar. Pune’ti o dorinta cand vezi unul, pentru ca se va indeplini.
326. aduce ghinion sa aprinzi trei tigari cu acelasi chibrit.
327. spiritele rele nu te pot atinge atunci cand esti asezat in interiorul unui cerc.
328. o pana de lebada ascunsa in perna iubitului asigura fidelitatea acestuia.
329. daca un foarfece cade pe jos, iubitul ti’a fost necredincios.
330. un steag nu trebuie sa atinga niciodata pamantul. Aduce ghinion.
331. ca sa arunci spiritele rele, trebuie sa bati de trei ori cu degetul in lemn.
332. nu lasa matura langa pat, altfel spiritele rele vor crede ca e un bat blestemat.
333. daca doua persoane se sterg in acelasi timp cu un prosop – unul la un capat, altul la celalalt capat – se spune ca acele persoane se vor intalni pe lumea cealalta.
334. aduce noroc sa muti talismanul de noroc de la o masina veche la o masina noua.
335. aduce noroc la bani sa cumperi o masina de la un om bogat.
336. aduce ghinion sa cumperi o masina in ziua de 30 a unei luni.
337. aduce ghinion sa ai masina de culoare verde.
338. e semn rau daca vantul ti’a daramat gardul.
339. aduce ghinion sa te tarasti pe sub un gard sau sa dai mana cu cineva peste gard.
340. e semn rau daca razi inainte de micul dejun.
341. aduce ghinion sa primesti sau sa daruiesti perle (doar daca ti le cumperi pentru tine). Daca le primesti cadou, da un banut pentru ele.
342. e ghinion daca navighezi pe o nava verde, intr’o zi de vineri sau sa urci pe o nava cu piciorul stang inainte.
343. e semn rau sa schimbi numele unei nave sau daca sticla de sampanie cu care este botezata nava nu se sparge.
344. la pescuit, aduce noroc daca arunci primul peste prins inapoi in apa.
345. e bine ca marinarii de pe un vas sa fie tatuati.
346. e semn bun daca intalnesti pe drum o persoana cu galeata plina si e semn rau daca galeata e goala.
347. e semn rau sa vezi o ambulanta.
348. e semn rau sa aduci toporul in casa.
349. e semn rau sa cada picaturi de ulei dintr’o lampa.
350. e semn rau sa stranuti in noaptea de Anul Nou, sa stranuti spre stanga sau inainte de a merge la culcare.
351. e semn bun sa gasesti un ac indoit.
352. sunt talismane de noroc: piciorus de iepure, trifoi cu patru foi, inimioara, zar, purcelus, elefant, numarul 13, potcoava.
353. e bine sa porti la tine o cantitate mica de sare.
354. e semn bun sa stranuti imediat dupa ce te trezesti sau sa stranuti spre dreapta.
Credinte populare despre spirite , morminte si locuri bantuite
355. Oricine taie 3 copaci in preajma unui loc bantuit va cadea prada paraliziei.
356. Oricine fura un lucru dintr’un mormant sfant va paraliza.
357. Nu este bine sa arati spre un mormant. Degetele oricui face lucrul acesta vor slabi si se vor subtia.
358. Daca un animal isi scoate afara limba in timp ce este sacrificat, se crede ca proprietarul acestuia va muri in decursul respectivului an.
359. Daca un copil mic plange neincetat, este un semn ca cineva din casa va muri in curand.
360. Atunci cand un buchet de flori este asezat pe un mormant, spiritul persoanei decedate se va intoarce in trup. Mortul isi va lovi capul de lemnul sicriului incercand sa iasa afara din mormant si va spune ”Vai , Doamne, sunt mort !”
361. Carnea si oasele unui mort se separa dupa 40-52 de zile de la moarte.Oamenii se aduna in casa decedatului si se roaga impreuna ca oasele si carnea sa se desparta cu usurinta.
362. Spiritul unei persoane decedate isi viziteaza casa la 7 zile dupa moarte.
363. Daca un pantof se intoarce cu talpa in sus atunci cand este scos de pe picior, se crede ca stapanul pantofului va muri in viitorul apropiat.
364. A vedea oameni morti in vis este pentru cel ce viseaza un semn care anunta sosirea unui oaspete.
365. Nu este bine sa pui ciorapul cuiva in capul patului sau, intrucat proprietarul ciorapului va muri curand.
366. Aducerea trupului unui decedat intr’o casa se considera a aduce ghinion. Daca acest lucru se intampla, se crede ca 3 oameni din acea casa vor muri.
367. Pictatul este considerat un pacat , deoarece la judecata de apoi cel ce a pictat isi va da sufletul lucrurilor pe care le’a infatisat.
368. Ingerii parasesc in graba o casa in care s’a pictat .
369. Este interzis sa dormi intr’un cimitir

370. Daca cineva moare noaptea, se aseaza un cutit pe trupul lui pana se face dimineata.
371. Pentru ca iaurtul sa iasa bun, se culeg tufele de pe un mormant si se arunca in focul in care este fiert laptele.
372. Paturile sunt reparate incepand cu partea de la cap. Numai paturile mortilor sunt reparate incepand de la picioare.
373. Luminile nu se sting vreme de 3 zile in casa in care corpul unui mort a fost spalat.
374. Incaltamintea oamenilor care vin sa isi aduca condoleantele este intoarsa cu talpa in sus.
375. Se crede ca, daca nu i se ofera un bacșiș groparului, cel mort nu se va odihni in pace.
376. Atunci cand preotul rosteste o rugaciune nu este bine sa stai cu picioarele incrucisate.
377. Este interzis sa iei pietre sau pamant din interiorul unui cimitir.
378. Scheunatul unui caine este un semn al apropierii mortii.
379. Casa unui decedat nu este curatita, hainele nu sunt spalate si nu se aduce apa dinafara pana cand mortul nu a fost ingropat.
380. Cimitirele nu sunt niciodata extinse pentru ca, in acest fel, va creste numarul celor ce vor muri.
381. Cei ce poarta hainele unui mort au parte de o viata lunga.
382. Giulgiul nu trebuie sa fie taiat cu cutitul sau foarfecele.
383. Daca o pisica sare peste trupul unui om mort inainte de a fi scos din casa, se crede ca trupul se va transforma intr’o infricosatoare fantoma.
384. Fumatul nu este permis in cimitire.
385. Daca cineva devine infestat cu paduchi, se crede ca va muri in curand.
386. Vecinii unei persoane decedate varsa toata apa din casele lor, in caz contrar spunandu’se ca vor muri si ei.

Alte credințe și superstitii despre animale
387. Vederea unui sarpe este semn rau. Daca ai un sarpe in casa, fereste’te de el.
388. Daca, dupa ce este omorat, un sarpe este aruncat in apa si dispare in adâncimi, se crede ca va veni o ploaie de durata si se vor produce inundatii.
389. Daca un lup incepe sa urle, vremea va fi foarte rece sau va ninge.
390. Daca o bufnita striga in fata unei case, fie va muri cineva din acea casa, fie va avea loc o alta nenorocire in acea locuinta.
391. Atunci cand fata o vaca nu sunt purtate in casa lucruri grele, in caz contrar asteptandu’se ca vaca sa dea putin lapte.
392. Cu ocazia fatarii unei vaci , primul ei lapte nu este scos din casa ca nu cumva vaca sa ramana stearpa de lapte.Cel dintai lapte al vacii se amesteca cu carbune.
393. Nu este bine ca un animal sa suga laptele asezat pe pamant , intrucat se va imbolnavi.
394. Daca un strain trece pe langa o turma in drumul sau catre inaltimile muntelui , se crede ca animalele nu vor fata in acel an.
395. Atat trecerea unei pisici prin fata unui om, cat si strigatul unei bufnite sunt considerate a fi semne rele. Un vreasc inca arzand trebuie aruncat inspre bufnita.
396. Daca cineva da peste un iepure in drumul sau, va avea ghinion. Omul trebuie sa se intoarca pe drumul pe care a venit.
397. Urletul unui sacal este considerat drept semn rau.Omul care aude acel urlet trebuie sa scuipe pe pamant, altfel putandu’se astepta la nenorociri.
398. Atunci cand un sacal incepe sa urle, acesta este semn de vreme insorita.
399. Daca un barbat calca din greseala peste o pisica atunci cand intra in camera lui nuptiala, el nu va reusi sa isi indeplineasca datoria de sot.
400. Daca un sarpe este aruncat de viu intr’un foc, va ploua.
401. Daca ciorile vin aproape de o casa si incep sa croncane, in casa se vor primi vesti din strainatate.
402. Un scorpion vazut in vis este un semn bun.
403. A dormi in aceeasi camera cu o pisica se crede a fi un semn rau. Pisica va fura sufletul omului și ii va scurta viata.
404. Daca o cioara incepe sa croncane, zapada va sosi in curand.
405. Cainii care latra noaptea, cocosul care canta la ore nepotrivite ale zilei si mugetul unui bou in timpul noptii sunt considerate drept semne ale unor nenorociri viitoare.
406. Daca un caine latra in timp ce priveste spre cer, acesta este un semn de sange varsat.
407. Este un pacat sa ucizi un porumbel , o turturica , o randunica sau o barza.
408. Mieii nu trebuie aratati unui strain pana cand acesta nu ii cumpara.
408. Carnea animalelor de vanat nu se da altora. Daca totusi se face lucrul acesta, vor trebui primite in schimb monezi.
409. Vederea unui sarpe este semn rau.
410. Vedera unei potarnichi este semn rau.
411. Atunci cand canta un cocos, se apropie ploaia.
412. Daca o bufnita se aseaza pe acoperisul unei case, cei din casa vor avea parte de necazuri.
413. O gaina care canta precum un cocos este un semn rau. Ea trebuie omorata cat mai repede.
414. Oasele unui animal sacrificat nu trebuie sa fie rupte.
415. Sangele si oasele unui animal sacrificat trebuie sa fie ingropate.
Superstitii si credinte despre soba si foc
416. Scuipatul in foc , blestematul sau aruncatul apei ori unghiilor in foc aduc ghinion.
417. Daca cineva da foc din soba lui unei persoane , in decursul diminetii , se crede ca soba acestuia se va strica.
418. Strigoii nu pot veni intr’un loc in care arde focul.
419. Soba lasata goala aduce ghinion.
420. Daca pirostriile caminului cad deodata fara vreun motiv aparent , in casa va avea loc o nenorocire.
421. Nu trebuie sa se ia foc dintr’o alta casa in timpul serii.
422. Daca nu este destula lumina in casa, soba se va strica.
423. Daca un animal bolnav sare peste un foc , el se va vindeca.
424. Tot ce nu poate arde in foc, trebuie acoperit cu pamant.
425. Chiar daca focul s’a stins de multa vreme , nu este bine sa dormi aproape de cenusa. Se crede ca diavolul si strigoii zburda prin cenusa.
426. Aruncarea de apa sau urina in foc nu este un lucru de bun augur.
427. Este un pacat sa dormi aproape de o soba in care s’a stins focul.
428. Daca un om calca sau sare peste cenusa in timpul noptii, diavolul va apare in mod sigur in acel loc.
429. Daca lemnele din foc trosnesc cu prea mare zgomot, acesta este un semn ca se barfește despre persoana care a aprins focul.

Credințe populare despre plante și agricultură:
430. Daca cineva cade dintr’un ulm , va avea parte de o viata lunga.
431. Lemnul de ulm nu trebuie sa fie folosit pentru cufere si leagane.
432. Diavolul pune stapanire peste oricine doarme sub un smochin.
433. Oamenii care stau sub un castan vor fi rapiti de diavol.
434. A face dragoste intr’un camp poate dauna asupra fertilitatii acelui camp.
435. Oricine mananca un singur strugure sau partea dinspre radacina a unui pepene va ramane orfan.
436. Lamaiul este considerat un copac sacru.
437. Dormitul sub un copac mare sau batran aduce nenoroc in viitor.
438. Nu este permis sa se faca dragoste sau sa se urineze intr’un camp plin de roade.
439. Mersul pe un camp de pe care se strang granele scade recolta.
440. Oricine merge la camp pentru a recolta trebuie sa se spele si sa faca un ritual de curatire pentru a avea noroc.
441. Oamenii care se intind sub umbra unui castan devin lipsiti de succes si nepriceputi.
442. Tot ceea ce se intampla in preajma unui castan este memorat de catre copac , iar atunci cand castanul este taiat ies la iveala din mijlocul trunchiului toate secretele.
443. Daca hainutele unui bebelus sunt agatate la uscat de crengile unui copac salbatic, copilul va deveni si el salbatic.
444. Este un pacat sa scapi pe jos semintele unei rodii, intrucat rodia este considerata drept fructul cerurilor.
445. Oricine se aseaza sau se intinde sub un dud va fi paralizat de catre un demon.
446. Atunci cand aluatul sare din vasul in care este framantat, te poti astepta la un vizitator.
447. Orice casa in care sunt prea multe vase de apa va fi martora a mai multe morti.
448. Arareori moartea paseste intr’o casa imbelsugata cu grau.

Superstiții despre părțile corpului uman
449. Atunci cand se extrage un dinte, acesta trebuie sa fie ingropat sau ascuns intr’un loc in care sa nu poata fi gasit de nimeni.
450. Asezarea mainilor unei persoane pe genunchi sau incrucisarea degetelor mainilor reprezinta semne de nenoroc .
451. Pocnirea incheieturilor degetelor este un semn de sanatate.
452. Cand cineva isi spala mainile, acesta trebuie sa inceapa cu mana dreapta , in caz contrar fiind urmarit de ghinion.
453. Atunci cand se strang mainile intre cunoscuti sau se da mana cu cineva , trebuie folosita numai mana dreapta.Utilizarea mainii stangi aduce nenoroc.
454. Cand cineva isi pune ciorapii pe picior nu trebuie sa fie indreptat cu fata catre est.
455. Cand se pun ciorapii in picioare, trebuie sa se inceapa cu piciorul drept.
456. Cand cineva are mancarimi la nas, inseamna ca este barfit.
457. Daca cineva are mancarimi la mana dreapta, este un semn ca va primi bani. Daca il mananca mana stanga inseamna ca va da sau va cheltui bani.
458. Unghiile nu trebuie sa fie taiate in timpul noptii.
459. Nu este permisa mestecarea gumei de mestecat in timpul noptii.In intuneric , oamenii pot crede ca cineva mesteca nu guma ci carnea unui om mort.
460. Daca un copil merge intre doi adulti care nu si’au facut ritualul de spalare, se crede ca acel copil va avea rani deschise pe trup.
461. Auzirea unui ecou cu urechea stanga este un semn de prosperitate.
462. Auzirea unui ecou cu urechea dreapta este semn de buna sanatate.
463. Tresaritul pleoapei unui ochi este un semn rau , anuntand un mesager al mortii.
464. Asezarea unui picior peste celalalt este un lucru pacatos.
465. Daca o persoana isi pierde un dinte de pe maxilarul superior se crede ca ca isi va pierde unul din parinti.
466. Daca cineva isi pierde molarul din dreapta de pe maxilarul superior, se crede ca il va pierde pe fratele sau mai varstnic sau pe unchi al sau.
467. Daca cineva isi pierde molarul din stanga de pe maxilarul superior, se crede ca il va pierde fie pe fratele lui, fie pe o sora a lui.
468. Daca cineva pune mana pe capul cuiva care tocmai s’a tuns, cel din urma va avea dureri de cap.

Credinte despre corpurile ceresti
469. Oamenii care se imbaiaza sub lumina lunii vor straluci la fel ca luna.
470. Apa in care s’a reflectat luna nu poate fi bauta, pentru a nu se aduce ghinion.
471. Atunci cand se zareste o stea cazatoare inseamna ca cineva a murit.
472. Copiii care se nasc pe luna plina sunt considerati norocosi; ei vor avea un destin stralucit.
473. Fetele nascute intr’o noapte cu luna plina devin femei frumoase, cu pielea stralucitoare.
474. A blestema sau a scuipa catre luna sunt considerate gesturi aducatoare de ghinion.
475. Dormitul in vremea in care soarele apune poate scurta viata cuiva.
476. Munca la camp in perioada solstitiului nu este permisa.
477. Soarele straluceste peste omul frumos.
478. Semintele puse in vreme de luna veche aduc roade bogate.
479. Cand luna este in crestere, daca ea este indreptata catre pamant va fi o luna ploioasa; daca este indreptata catre cer va fi o luna uscata.
480. Daca cineva isi pierde copiii in timp ce soarele apune, acela nu trebuie sa bea apa.
481. Insamantatul si recoltarea campurilor nu sunt permise in vremea de dupa o luna noua.
482. Copacii nu trebuie sa fie taiati atunci cand nu apare luna pe cer.
483. Nu se scot dintii in perioada in care luna nu este pe cer.
Superstitii despre nastere si cele 40 de zile
484. O femeie nu trebuie sa indeparteze de casa vreme de 40 de zile dupa nastere.De asemeni, nu este indicat ca ea sa iasa afara noaptea in aceasta perioada.
485. Coranul, amulete, cutite si chimion negru sunt amplasate deasupra capului unui nou nascut timp de 40 de zile .
486. In camera unei femei care a nascut trebuie sa fie maturi si chibrituri timp de 40 de zile.
487. Dupa trecerea a 40 de zile de la nastere, o femeie trebuie sa isi viziteze trei vecine inainte de a se indeparta de casa ei.
488. Dupa nastere , femeile si copiii lor nu trebuie sa se vada timp de 40 de zile.
489. Cei care viziteaza o femeie in intervalul de timp de 40 de zile de la nastere trebuie sa daruiasca monezi sau bani pentru a proteja copilul.
490. Pisicile si cainii nu trebuie sa fie lasati sa intre in camera unui copil mai mic de 40 de zile; in caz contrar, pielea copilului se va inrosi.
491. Femeile aflate la menstruatie nu trebuie lasate sa vada o caprioara in perioada menstruatiei .Intrucat o caprioara naste odata la 7 ani, la fel si femeile vor avea copii numai dupa 7 ani.
492. Daca un copil mai mic de 40 de zile este lasat singur in casa, trebuie asezate langa el un cutit, o ceapa si un usturoi.
493. Oamenii care au asupra lor bani sau aur nu trebuie sa fie lasati sa vada un copil mai mic de 40 de zile. Daca o fac totusi, ei trebuie sa lase banii si aurul langa copil pentru o vreme.
494. Daca o femeie viziteaza o casa in perioada de 40 zile dupa ce a nascut , ea trebuie sa toarne apa cu frunze de mirt in fata casei inainte de a intra.
495. Daca o procesiune de nunta trece prin fata casei in care se gaseste un copil mai mic de 40 de zile, se crede ca mireasa nu va avea copii.
496. Mieii nu trebuie sa fie vazuti de straini pana cand nu depasesc varsta de 40 de zile.
Credinte despre apa si pietre
497. Este lipsit de intelepciune sa intri noaptea intr’un lac .Se crede ca strigoii se imbaiaza in lacuri pe timp de noapte si pot fura sufletele oamenilor.
498. Oricine urineaza afara noaptea va fi paralizat de catre strigoi.
499. Cutitele nu trebuie sa fie puse in apa fierbinte.
500. Scuipatul intr’o apa aduce ghinion.
501. Dormitul in apropierea unei fantani atrage diavolul.
502. Dormitul pe o stanca mare, intrata adanc in pamant, nu este recomandat intrucat poate atrage diavolul.
503. Saritul peste apa in care se spala hainele este o dovada de nesabuinta, intrucat in acea apa se afla diavolul.

Alte superstiții populare despre noapte și intuneric
504. Daca o ceapa este mancata la vreme de seara, ingerii nu vor vizita locul unde s’a intamplat asta.
505. Privitul in oglinda in timpul inserarii poate scurta viata.
506. Alimentele iuti precum usturoiul, ceapa, sau ardeii nu se scot afara pe timp de noapte. La fel si laptele, iaurtul, branza sau sarea.
507. Este un pacat sa fluieri pe timp de noapte.
508. Usa de la intrare nu se curata noaptea.

Credinte populare despre belșug
509. Cine mananca cea dintai paine facuta din prima faina de la moara isi va pierde sotia.
510. O gospodarie va fi pandita de saracie daca drojdia de aici este data in alte case.
511. Saracia vine intr’o casa in care s’a calcat peste faramiturile de paine.
512. Oricine pleaca in strainatate trebuie sa ia asupra lui o bucata de paine.
513. Taierea unor lucruri in timp ce sunt inca purtate de oameni poate aduce ghinion.
514. Dca cineva incepe sa manance inainte de a pomeni pe Dumnezeu, el se va scula flamand de la masa , intrucat a mancat impreuna cu diavolul.
515. Daca o persoana isi rupe omoplatul, ea va avea parte de noroc.
516. Nu mânca sau bea apă dintr’o farfurie sau cană stricată sau crăpată dacă nu vrei să fii lipsit de succes, bunăstare și prosperitate – Vesela spartă e ghinion și viața se poate fisura.
Prin urmare, este mai bine să arunci farfuria, cana, castronul, dacă a apărut chiar o mică crăpătură sau i’a sărit o margine.
517. Dacă vrei ca niciun rău și nicio persoană rea să îți poată trece pragul casei tale, iar norocul să devină un oaspete frecvent – atârnă deasupra ușii de la intrare două crenguțe de soc încrucișate.
518. Dacă dorești belșug și noroc în tot ceea ce faci, dimineața, când ieși din pat, pune jos piciorul drept jos primul, și apoi stângul.
519. Nu căuta niciodată al doilea pantof / încălțăminte, în timp ce primul picior este deja încălțat. Mai întâi găsește amândoi pantofii și apoi încalță’te!
520. Dacă vrei să vină norocul în casa ta, păstrează mereu ca talisman o monedă din altă țară, dar numai de argint.
521. Dacă vrei să începi o nouă etapă în viața ta, așteaptă luna nouă și rearanjează mobilierul din casă. Norocul nu va aștepta mult.
522. Nu lăsa niciodată pe masă bucăți de pâine nemâncată, dacă vrei să îți păstrezi fericirea. O bucată de pâine, chiar și uscată, nu o arunca, altfel, în casa ta nu va fi prosperitate. Mai bine dă’o săracilor sau hrănește cu pâinea veche păsările, animalele dar nu o arunca!
523. Dacă încă nu ai succes deși ai făcut multe eforturi în privința asta, presară sare pe toate pervazurile din casa ta. Las’o acolo doar atâta timp până când norocul nu se întoarce. După asta, ia mătura și strânge’o toată, fără să o atingi cu mâinile, pune’o într’un pachet și du’o departe de casă sau îngroap’o.
524. Nu povesti nimănui despre succesul sau banii tăi! Dacă totuși povestești cuiva despre succesul și averea ta, bate de trei ori pe ceva de lemn și scuipă de trei ori peste umărul stâng, ca să nu’l deochi.
525. Nu da niciodată banii mărunți săracilor, cei primiți ca rest de la cumparat pâine sau sare – riști să cazi în sărăcie. De asemenea, nu oferi pomană ultimul mărunțiș, rămas în portmoneu.
526. Când îți cumperi un portmoneu nou, pune acolo pentru o vreme o bijuterie scumpă din aur. Va aduce o mulțime de bani și multă avere. Dacă nu ai o bijuterie, pune o bancnotă pe care să o păstrezi mereu în buzunarul secret al portofelului, și din care să nu cheltui niciodată.
527. Pune în portmoneul în care ții banii frunze de mentă și un praf de scorțișoară. Ele atrag după sine banii.
528. Dacă dorești să ai mereu bani și să nu cunoști nevoi, niciodată nu transporta banii într’un tub, nu număra banii din pușculiță și niciodată nu pune geanta pe podea.

Alte superstiții populare despre casă:
529. Oricine întârzie in fata usii de la intrare va fi ucis in curand.
530. Nu este bine sa dormi langa perete pentru ca te paste pericolul paraliziei.
531. O casa murdara este intotdeuna vizitata de diavol asa incat in acea casa va domni cearta in locul armoniei.
532. Oamenii nu trebuie să’și viziteze vecinii purtand cu ei franghia folosita la caratul greutatilor, deoarece aceasta franghie poate aduce ghinion in acea casa.
533. Daca nu vor sa para cersetori, oamenii sunt sfatuiti sa nu stea in fata usii de la intrarea intr’o casa.
534. Nu este indicat sa stai in pragul usii unei case, intrucat acela este locul diavolului.
535. Este un pacat sa stai in pragul casei altcuiva in timp ce ploua.

Superstitii populare referitoare la evenimentele atmosferice
536. Pentru a opri grindina , oamenii arunca un cutit in gradina gopsodariei.
537. Atunci cand un craniu este scos dintr’un mormant si este fiert in apa , cu siguranta va ploua.
538. In timpul ceremoniei de nunta a diavolului (ploia din aprilie), oricine sta in ploaie va fi luat de strigoi.
539. A musca un fier in timp ce fulgera aduce noroc.
540. Atunci cand pasesc pe sub un curcubeu creaturile feminine se transforma in masculi, iar masculii se prefac in femele.
541. A manca o bucata de gheata adusa de cea dintai grindina a anului este un lucru bun pentru sanatate.
542. Atunci cand fulgera, se recomanda aruncarea unui cutit pe acoperisul casei.
Credinte populare despre anotimpuri, luni si zile
543. In prima zi de martie nimanui nu ii este permis sa intre intr’o casa cu exceptia celor ce stau in ea. In caz contrar vor muri mieii si viteii.
544. Daca primii oameni vazuti in prima zi a lunii ianuarie arata bine si sanatosi , anul ce urmeaza va fi sanatos; daca acei oameni nu arata bine, cineva apropiat va muri in noul an.
545. Nu este permisa spalarea hainelor martea. Cine face asa ceva va muri curand.
546. Copiii nascuti martea devin asasini.
547. Nu se fac nunti in ziua de marti.
548. Atat scuturarea prafului cat si lucrul nu sunt permise martea.
549. Copiii nascuti vineri devin intelepti.
550. Nu este permisa spalarea rufelor sambata.
551. Daca un copil se naste vineri noaptea, el va ajunge bogat.
552. Daca cineva coase vinerea, isi va pierde norocul.
553. Cine isi taie unghiile vinerea are parte de ghinion.
554. Oricine se duce pe camp in ziua de 7 august va paraliza.
555. Campurile nu se insamanteaza in zilele de marti si miercuri.
556. Vinerea copacii nu pot fi taiati decat dupa slujba religioasa.
557. Orice treaba inceputa lunea va inainta lent.
Superstitii populare despre barbati si femei
558. Daca un barbat aprinde lumina intr’o camera, intreaga casa se va bucura.
559. Daca o femeie intarzie un barbat pe un drum, va urma un ghinion.
560. Daca o femeie merge intre doi barbati, ea nu avea niciodata un copil.
561. Daca un barbat merge intre doua femei, vorbele lui nu vor fi ascultate.
562. Daca un barbat merge intre doua fete, el va avea o barba saraca.
563. Daca o femeie bea o cana cu ceai, isi va pierde barbatul.
564. Daca o femeie paseste in fata unui vanator pe un drum, vanatoarea nu va avea succes.
565. Daca primul fir de par al unei fetite este taiat de unchiul ei (fratele mamei), ea va avea un par bogat.
566. Fetele care se marita si merg intr’o noua casa, trebuie sa paraseasca casa parintilor martea sau duminica.

Suprestiţiile sunt incluse de unii antropologi în cadrul magiei populare.
567. În România se crede că dacă eşti căsătorit, nu trebuie să mănânci pe vatra cuptorului, căci ajungi văduv.
568. O veche credinţă europeană spune că dacă stai în interiorul unui cerc, eşti la adăpost de spiritele rele.

569. La fel, dacă ai un caras auriu în acvariu, atragi ghinionul în casă.
570. Când rămâne mămăliga lipită pe ceaun, să n’o mănânci căci vin necazurile despre tine. Este o superstiţie răspândită mai ales în Moldova.
571. La români se crede dintotdeauna că nu este bine să faci copiii în zilele de sărbătoare, căci acei copii se vor naşte cocoşaţi sau cu vreun alt defect fizic.
572. Tot la români se crede că cine fură vreo găină sau altă pasăre de curte, pe lumea cealaltă va fi pedepsit să le numere toţi fulgii. După ce termină de numărat, vine o pală de vânt şi risipeşte fulgii, iar hoţul de găini trebuie să numere iarăşi fulgii şi penele păsărilor pe care le’a furat cât timp trăia.
573. Pentru a avea noroc tot anul, trebuie să porţi haine noi în ziua de Paşte.
574. Când data de 13 a fiecărei luni cade într’o zi de vineri, acea zi este prin definiţie una plină de ghinioane.
575. Dacă o pasăre mică se izbeşste în zbor de fereastra unei case şi moare în urma impactului, în multe ţări din lume, se crede că cineva din acea casă va muri în scurt timp.
576. În Moldova se crede că oamenii care au gropiţe în obraji sunt predispuşi să fure.
Încrucişarea celor două degete se crede că alungă ghinionul şi îndeplineşte dorinţele.

577. Încrucişarea celor două degete se crede că alungă ghinionul şi îndeplineşte dorinţele.
578. Dacă faci focul iar lemnele aprinsede tine ţiuie şi şuieră, este semn că te vei certa cu cineva.
579. La români exista pe vremuri interdicţia de a omorî orice fluture intrat ziua în casă, căci se credea că acela este sufletul unui copil omorât.
580. Când tinerii merg la cununie şi pe drum viitoarea mireasă se împiedică de ceva, este semn sigur că nu mai este fecioară.
581. În trecut se credea că nu este bine să se sacrifice animale sau păsări în ziua de duminică, căci este mare păcat.
582. Se crede că diavolii aud tot ce vorbesc oamenii, nu însă şi ce gîndesc aceştia.
583. În Oltenia se credea că nu este bine ca mamele să’şi sărute băieţeii pe spate, căci aceştia se vor face curvari şi afemeiaţi atunci când vor creşte mari şi vor deveni bărbaţi.

584. Dacă omori greieri, vei atrage ghinionul asupra ta.
585. Când îţi rugineşte vreun cuţit, este semn că cineva din casă a tăiat ceva de furat cu acel cuţit.

586. La fel, o veche superstiţie europeană spune că nu este bine să te căsătoreşti în luna mai, altfel mariajul nu va ţine nici măcar un an de zile.
587. Nu trebuie să deschizi umbrela în interiorul casei, căci acest gest ar atrage ghinionul.

588. Marinarii se fereau să ucidă chiar şi accidental pescăruşi sau albatroşi, de teama ghinionului care urma să le lovească atât echipajul, cât şi corăbile.
589. Se crede că croncănitul ciorilor anunţă mari nenorociri.
590. Se crede că oamenii care au mâinile calde, au în schimb sufletul rece.
591. Românii cred că niciun bogat nu va intra în Rai, căci ”nimeni nu poate să o boierească în amândouă lumile”.
592. Când îţi transpiră palmele, vei lua bătaie.
593. Să nu’ţi faci nevoile pe poarta sau gardul cuiva, căci pe lumea cealaltă acela îşi va face nevoile pe tine.
594. Când îţi ţiuie urechile, te înjură sau te vorbeşte de rău cineva.
595. Când la masă se varsă vinul din pahar, este semn de veselie.
596. Dacă iarna pisicile se apucă brusc să sară şi să se joace prin casă, este semn sigur de ninsoare cu viscol.
597. La români se crede că Sfârşitul Lumii va veni când vor fi crâşme la toate marginile de drum, moşnegii vor lua de neveste fete tinere, iar babele vor lua de soţim bărbaţi tineri.
598. Nu trebuie să omori câine sau pisică, căci nu’ţi vor ieşi murăturile bune.

599. Când cântă cocoşul în pragul uşii, urmează să îţi vină oaspeţi acasă.

600. În unele părţi din România se crede că dacă apare vreun păduche pe fruntea unui om care boleşte la pat, acela nu va trăi mult.

601. Tot la noi se crede că nu este bine sa se tăia unghiile copilului mic, până ce acesta împlineşte vârsta de un an, căci altfel devine hoţ când va creşte.

602. La români se crede că atunci când visezi urs, are să dea norocul peste tine.

603. În toată Europa se crede că dacă te mănâncă palma, este semn că vei primi bani.

604. Se crede că dacă ai mereu un măgar în preajmă, diavolii nu se vor apropia niciodată de tine.
605. Când cucul cântă şi noaptea, va fi un an bun.
606. Nu trebuie niciodată ca băieţeii să fie loviţi sau ameninţaţi cu mătura, căci atunci când vor ajunge bărbaţi, vor fugi fetele de ei.

Câteva superstiții din lume:

1. În India se crede şi în prezent că masturbarea duce invariabil la impotenţă sexuală
2. În Japonia, pe de altă parte se crede că masturbarea creşte coeficientul de inteligenţă al bărbaţilor, pe motiv că aceştia se pot concentra mai uşor dacă s’au masturbat recent.
3. În Franţa se crede că dacă ţii în mână o broască ţestoasă şi aceasta se urinează pe tine, atunci trebuei să’ţi pui orice dorinţă, căci se va îndeplini negreşit.
4. Peste tot în lume se crede căziua de 13 aduce ghinion. Statisticile însă nu confirmă că în zillele de 13 s’ar întâmpla mai multe nenorociri decât în alte zile.
5. La polonezi se crede că dacă miroşi o floare de păpădie, vei urina în pat în noaptea următoare.
6. La englezi se crede că la capătul curcubeului este întotdeauna o comoară îngropată.
7. Soldaţii romani obişnuiau să studieze antent furnicile înainte de începerea bătăliilor. Dacă furnicile se luptau între ele, întreaga armată romană de la generali la centurioni, decurioni şi simpli legionari, era convinsă că inamicul era undeva pe aproape.
8. La chinezi se crede că statuile cu lei şi dragoni din faţa caselor alungă toţi demonii.
Peste tot în lume se crede că ziua de 13 aduce ghinion. Statisticile însă nu confirmă că în zillele de 13 s’ar întâmpla mai multe nenorociri decât în alte zile.

9. Simbolul ochiului albastru se crede că alungă ghinionul şi deochiul, această credinţă fiind foarte răspândită în Turcia şi în alte ţări musulmane.

10. La foarte multe culturi se crede că rolul vălului miresei este acela de a o proteja de deochi şi ghinion.
11. În Turcia se crede că nu este bine să mesteci gumă de mestecat la miezul nopţii, căci mesteci din carnea celor morţi.
12. În Marea Britanie se crede că nu este bine să mănânci salată verde, căci nu vei mai putea face copii.
13. În Spania, se obişnuieşte să se mănânce struguri în noaptea de Anul Nou pentru a goni ghinionul din anul care tocmai a sosit.

Se spune ca aduce noroc dacă faci cadou:
Bijuterii | Inele de aur si argint | Inel fara perle | Inel cu perla neagra | Inel cu diamant, rubin, safir, camee | Bratara de aur | Bratara de argint | Cercei | Ceas cu nume gravat | Colier cu perle în număr fără sot | Album | Caseta de bijuterii | Sal | Pahare de cristal | Blana | Manusi | Carte | Lampa | Medalie gravata | Tablou | Vioara.

FLORI CU NOROC:
Trandafiri albi, rosii | Garoafe albe si rosii | Crin | Vasc | Liliac | Trifoi | Nu ma uita

PARFUMURI CU NOROC:
Cu mirosuri dulci

Se spune ca aduce ghinion dacă faci cadou:
Inel de aur sau argint cu perle | Inel cu opal | Inel cu ametist | Medalion | Ac de cravata | Ac de palarie | Cutie de lemn | Batista | Portret | Pila de unghii | Centura | Fular | Incaltaminte | Umbrela | Oglinda | Perdele | Cuie | Cufar | Carnet | Creion | Calimara | Cutit.

FLORI CU GHINION:
Ciclamen | Tuberoza | Mac |

PARFUMURI CU GHINION:
Cu mirosuri violente

Citiți și: CATEDRALA NEAMULUI ROMÂNESC NU POATE FI DIN LEMN ȘI NICI MICĂ

sau: CÂT DE POLIGAMI ERAU GEȚII?

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgi i‬ Dacia‬ROMANIA‬

10 MINCIUNI DESPRE GEȚI

Pentru a se duce în derizoriu memoria strămoșilor noștri o întreagă propagandă mincinoasă sau exagerată se vehiculează public pe seama geților. Iată cele mai vehiculate 10 falsuri despre geți:

1. Geții erau giganți de la 2,5 la 10 m înălțime. Fals.

Geții erau oameni ca și azi, la fel cum și azi printre noi avem ”giganți” de 2,2 m sau mai mult, dar niciodată geții nu au atins înălțimi de 10 metri. Lipsa osemintelor acestora și ascunderea lor de către conspirații internaționale, nu va fi niciodată un argument.

Unul dintre acești ”giganți” era împăratul Maximin Thrax care avea 2,4 m înălţime şi era uimitor de voinic. Maximin a fost cu adevărat un munte de om. Cu siguranță cel mai mare om din toate timpurile, din cei care au avut mandat imperial. Historia Augusta îl apreciază chiar la 2,6 m înalțime, și atât de puternic încât putea trage un car cu boi de unul singur.

Citiți aici:  ÎMPĂRATUL GET, MAXIMIN THRAX DIN MOESIA

Singura explicație rațională pentru această mitologie a uriașilor pe arealul românesc se bazează pe o cât se poate de banală realitate antică.

Arheologul român Traian Popa a afirmat în 2008:

”Cu circa 7 milenii în urmă, în zona României se dezvoltase o civilizaţie înaintată, sedentară, cu o cultură strălucitoare. Peste ea a venit o populaţie din est, din civilizaţia kurgană. Diferenţa dintre populaţia autohtonă şi populaţia invadatoare era în primul rând de înălţime, cei veniţi fiind mai înalţi – lucru atestat arheologic – războinici, buni metalurgi şi constructori de cetăţi aşezate pe înălţimi. Aşa se explică faptul că în legende toate cetăţile vechi au fost construite de Uriaşi, iar agricultura performantă era legată de plugul metalic adus de ei. Altfel spus, Uriaşii au venit de la răsărit, acum 7 milenii. Răspândirea acelor Uriaşi în toată Europa, apoi în Orientul Mijlociu şi nordul Africii a dus – se pare – la naşterea legendelor despre Uriaşi. E foarte posibil ca ei să se fi asimilat în marea masă a autohtonilor, mai mici de înălţime, aşa cum spun – de altfel – şi legendele şi astfel să fi dispărut. Reminiscenţe ale acelor Uriaşi le vedem cu ochii noştri: se mai nasc din când în când oameni foarte înalţi. Aici este de amintit faptul că mitologiile vorbesc despre Uriaşi ca despre o rasă umanoidă degenerată, nereuşită.”

De altfel, acest mix populațional sau ”concubinaj” genetic este explicat prin prezența între pelasgii neolitici care erau mici de statură (1,5-1,6 m) a războinicilor solizi, de genul împăratului get Maximin Thrax, care în 2000-3000 de ani a făcut ca aceste diferențe între pelasgii străvechi și geții arieni să se estompeze. De asemenea, este explicabil de ce pelasgii mioritici au ales să domesticească mamiferele mici gen oaie sau capră, și de ce geții ”uriași” au domesticit caii și boii.

2. Geții au construit piramidele din Egypt și America. Fals.

Nu avem certitudinea că geții migrați în Africa, cum au fost și getulii au pus umărul la ridicarea acestor edificii. Principalul argument este că cei mai mulți geți au trăit totuși în Europa, și fără să aibe astfel de veleități ale construcției de edificii megalomanice cum erau piramidele.

Adevărat, geții au construit kurgane (movile) funerare pentru înmormântarea lor și dacă poate fi demonstrat că piramidele nu sunt decât niște kurgane disproporționat de mari, ar însemna că faraonii care au fost reprezentați în sculpturile egiptene chiar cu cușme getice (cu moț cum se vede în poza de mai sus) pe cap, ar răsturna o istoriografie interpretată eronat până azi de cel puțin 3000 de ani.

Kurganele au fost ”piramidele stepelor” afirma Hermann Parzinger, directorul ”Institutului Arheologic German”, iar Dr. Haluk Berkmen în lucrarea ”De la kurgane la piramide” a scris:

”Formele piramidale au fost un simbol clar reprezentând memoria munţilor Asiei în care au fost ridicate kurganele.”

Dr. Mihai Vinereanu în ”Dicţionar etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică” din 2009 spunea că Gorgan este un radical vechi indo-european care a existat în mai multe limbi. De exemplu la Perşi ”gorkhanah”= ”monument funerar”.

De remarcat că în forma românească, velara iniţială este sonoră, ca şi în persană, urmată apoi de ‘o’ ca şi în persană. În plus, în română sensul primar – de monument funerar – dacă acesta era într’adevăr sensul primar, nu s’a păstrat, românescul ”gorgan” însemnând ”movilă, ridicătură de pământ”. Forma românească este, probabil, autohtonă şi trebuie să provină de la acelaşi radical. În mod evident românescul ”gorgan” are aceeaşi origine cu persanul ”gorkhanah” şi ar putea fi un împrumut dintr’o limbă iranică.

Ideea de împrumut iranic ar putea fi susţinută în cazul românescului ”gorgan” şi de faptul că geții, în mod preponderent, îşi incinerau morţii, iar cenuşa morţilor împreună cu alte obiecte erau depuse în mormânt. Movila funerară putea fi folosită şi de geți, în cazul unor regi, nobili, eroi sau conducători militari, geții fiind urmaşii direcţi ai purtătorilor civilizaţiei kurganelor.

De altfel, sensul românescului ”gorgan” nu este doar acela de tumul funerar, ci şi de movilă în general. Acest al doilea sens se suprapune cu sensul românescului ”gurgui”, ceea ce întăreşte ipoteza unei origini getice. ”Gurgui” (tot din fondul pre-latin), ca şi geticul ”gurguleu” a derivat dintr’o formă mai veche ”gurguliu”, provenit din proto arhaicul ”gag” / ”gog” pentru ”rotund” / ”umflat”, contaminat cu un alt radical proto arhaic ”kouko” = ”curbat”, ca şi muntele sacru al geților Kogaionon. În ce priveşte acest oronim getic, avem convingerea că provine de la proto arhaicul ”keug”=”a îndoi” / ”ridicătură”, fiind vorba de un munte.

De la acest radical provine şi ”guguian” în română, care se înscrie în aceeaşi sferă semantică. Denumirea muntelui Gugu / Guguianu are aceeaşi origine cu oronimul getic Kogaionon, al cărui nume a suferit doar câteva modificări fonetice neesenţiale. Alte încercări de a situa Kogaiononul se dovedesc inutile, din moment ce acela trebuia să fie în preajma cetăţii de scaun a regilor geți, ştiută fiind strânsa legătură dintre marele preot şi rege. Se presupune că Kogaiononul era acolo unde se află ruinele Sarmigetuzo, dar capitala regatului getic, în opinia lui Vinereanu nu putea fi însă acolo, deoarece acel loc nu poate fi identificat drept capitala unui regat puternic ca cel getic. Acolo trebuie să fi fost doar un sanctuar religios, aşa cum indică discurile de andezit, precum şi celelalte obiecte cioplite în piatră. Cetatea Sarmigetuzo trebuie să fi fost jos, în Ţinutul Haţegului.

Istoricul Britanic Arnold Toynbee în ”Civilizaţii stăvilite” scria:

”Relaţiile oamenilor cu stepa – întinsa suprafaţă de ierburi şi nisipuri – a adus mult mai mult cu /marea nebrăzdată de plug/ după cum o numea Homer, decât cu/pământul ferm/ ce putea fi făcut roditor cu ajutorul plugului; întinderea stepelor şi întinderea mărilor au o caracteristică în comun: amândouă sunt accesibile oamenilor numai dacă ei se înfăţişează în ipostaza de oaspeţi trecători. Nici stepa, nici marea nu prilejuiesc oamenilor – în afara oazelor sau insulelor – un loc unde să’şi poată încropi o existenţă sedentară; şi stepa şi marea prilejuiesc mai mari înlesniri pentru cărăuşie decât acele ţinuturi de pe suprafaţa pământului în care comunităţile omeneşti şi’au făcut obiceiul să’şi întemeieze cămine trainice.”

În ”Enciclopedia culturii indo-europene” din 1997, James Mallory a prezentat valurile de extindere ale folosirii kurganelor, iar saltul până în Egipt ar fi fost substanțial:

Se poate lesne observa cum de la faza I de la Gurile Dunării, Bazinul Dunării, Ardeal și nordul pontic al stepelor Mării Negre și Caspice, se extinde în faza II spre Tracia sud-balcanică, Ilyria, centrul Europei și Germania, apoi în valul III în spațiul Baltic și Scandinavic.

În Anatolia și Levant nu au existat astfel de obiceiuri funerare, deci este greu de crezut că au trecut Marea Mediterana fără să se fi extins mai întâi spre Turcia de azi. Așadar fenomenul piramidelor nu poate fi atribuit geților ca populație, mai ales că există deosebiri de substanță și de specific constructiv al acestora, ci cel mult se poate afirma că anumiți faraoni, cum este și Tutankhamon se trag genetic din populațiile geților de la Marea Neagră.

Nu suntem însă de acord că egiptenii ar fi fost geți, pentru că numeroase reprezentări ale egiptenilor ni’i prezintă negroizi, pe când geții erau ariani cu piele albă, preponderent blonzi sau roșcați și mulți cu ochii de culoare albastră înainte de apariția etniilor mixate de azi.

Ca să îngropăm definitiv povestea piramidelor construite de geți ar trebui să aflăm și secretul Sfinxului care se presupune că a fost erodat de ploi torențiale acolo în plin plin deșert. John Antony West, un cunoscut egiptolog independent, a stabilit ca eroziunea Sfinxului s’a datorat nu nisipului și vântului, asa cum s’a considerat multa vreme, ci ploii. El a ajuns la aceasta concluzie, pornind de la observația ca eroziunea rocilor din structura Sfinxului a fost realizată pe verticală. Totuși Sfinxul este situat în plin deșert, unde de mai bine de 9000 de ani nu a mai plouat. Așadar, Sfinxul, are o istorie neconvențională care trebuie rezolvată în altă cheie.

Descoperirile și concluziile lui West au fost prezentate pe 7 februarie 1992, cu ocazia Congresului Anual al Asociatiei Americane pentru Promovarea stiintelor, în fața a 247 de cercetători. Prezentarea sa i’a convins pe geologi, dar a ridicat semne de întrebare din partea egiptologilor cărora li se dau peste cap multe ”certitudini”. Cercetările lui West au fost continuate de către Robert Schoch, doctor în geologie și geofizică la Universitatea din Boston. Studiile sale minuțioase l’au condus la aceleași concluzii. Eroziunea care apare în structurile vechi ale Sfinxului se datorează nu vântului și nisipului, ci apei. Este singurul monument din platoul de la Gizeh care a suferit o eroziune de acest gen. Concluzia ar fi că Sfinxul dateaza dintr’o epoca mai înaintată, în care aceste ținuturi aveau un climat temperat. Conform afirmațiilor doctorului Schoch, Sfinxul nu poate fi contemporan cu piramidele. Cu siguranță precede cu mai multe milenii civilizația egipteană.

John Kutzbach, paleo-climatolog la Universitatea din Wisconsin, a realizat cu ajutorul computerului o modelare climatică a zonei și apoi a comparat rezultatele cu datele geologice din teren. Datorită studiilor sale, se cunoaște la ora actuală faptul ca în urma cu 10.000 de ani, în regiunea în care se află Sfinxul, precum și într’o mare parte din Africa, ploua regulat și erau lacuri întinse. Dacă ne bazăm pe aceasta informație climatologică, reiese că Sfinxul datează dintr’o perioada pre-egipteana. Pe de alta parte, dacă a fost construit aproximativ în anul 10.500 î.Hr., în acea epoca, în fata sa răsărea exact constelația Leului. Conform studiilor efectuate de către arheo-astrologi, acest monument pare să fi fost o reprezentare a unui leu care era orientat către proiecția sa de pe cer. Dar cum este posibil ca Sfinxul sa fi fost construit la acea vreme, după reguli și cunoștințe astronomice de o asemenea precizie, când civilizația umana era de’abia la începutul epocii fierului?

Examinând mai îndeaproape Sfinxul, lucrurile se complica tot mai mult. Capul se află într’o stare mai bună decât corpul și este mai mic din punct de vedere proporțional. Tinând cont de mărimea labelor din față și trasând proporțiile reale se obține un monument mult mai mare.

Să fi fost capul Sfinxului cioplit de mai multe ori de’a lungul vremii? Aceasta arată din nou că Sfinxul nu avea cum să fie construit în timpul faraonului Kephren. Cel mult a fost restaurat atunci. Ce reprezinta atunci în realitate capul Sfinxului?

Versiunea oficială sustine că ar fi vorba de capul faraonului Kephren. Inspectorul Frank Domingo de la poliția din New York, expert în identificare judiciară recunoscut la nivel mondial, a studiat atât capul Sfinxului cât și pe cel al unei statui care îl reprezenta pe faraonul Kephren, pentru a afla dacă cele doua morfologii concordă. Concluzia sa a fost categorică: morfologia capului Sfinxului este foarte diferită de cea a statuii lui Kephren. Ochii, forma capului, profilul, gura și bărbia sunt diferite și de morfologia rasei albe mediteraneene.

Contrar așteptărilor, Sfinxul reprezintă un faraon de rasă neagră. Aceasta descoperire poate explica de ce nasul și o parte din buzele Sfinxului au fost distruse. În perioada dinastiilor egiptene în care au domnit faraoni apartinând rasei albe, iar aceste elemente negroide din înfățișarea Sfinxului se poate să fi fost distruse din motive rasiale. Era desigur o manieră de a se asigura că nicio ființă de rasă neagră nu va revendica titlul de faraon. Mai mulți conducători ai Egiptului s’au folosit de Sfinx în scopuri politice, restaurându’l și sculptând capul pentru a semăna cu propria lor efigie. Pentru civilizația egipteană Sfinxul era un mare mister, când înfricoșător, când urât, când admirat pentru că era dat dintr’o epocă ancestrală și ar fi putut să eclipseze întreaga putere a faraonului.

Templul Sfinxului a fost construit din blocuri de piatră care cântaresc fiecare în jur de 200 de tone. Suprafața blocurilor de piatră este perfect netedă, iar blocurile au fost fixate la milimetru. Cum s’au realizat în epoca fierului asamblarea unor asemenea blocuri?

În zilele noastre, pentru a ridica și a poziționa cu precizie un obiect de 200 de tone sunt necesare între cinci și șase săptămâni de pregătire, utilizându’se cele mai puternice macarale din lume. Pentru a așeza un al doilea bloc de piatra de 200 de tone ar mai fi necesare încă alte cinci saptamâni de pregatire. Utilizând tehnologia actuală ar trebui circa 500 de ani doar pentru a poziționa 5000 de blocuri de acest gen, 500 de ani fără a lua în calcul timpul necesar cioplirii și extracției unor asemenea mastodonți. Ce să mai vorbim despre monumentele din platoul de la Gizeh care conțin fiecare pâna la 2,5 milioane de blocuri de acest gen?

Doar o tehnologie avansată ar fi permis construirea lor. Toate structurile antediluviene prezintă aceasta caracteristică – asamblarea de blocuri gigantice este o constantă, asa cum putem constata și în cazul sitului arheologic submarin descoperit în 1997 în largul Japoniei, precum și a structurilor din Insula Paștelui.

Cu 60 de ani în urma, Edgar Cayce a prezis că sub Sfinx va fi descoperită o încăpere, în care se găsesc arhivele unei civilizații antediluviene mult mai avansate din punct de vedere tehnologic decât a noastră. În 1992, au fost făcute publice analizele seismografice ale zonei situate sub Sfinx. Ele indicau faptul că o cavitate de 5 metri pe 9, săpată în piatra exista chiar în locul prezis de Cayce. La momentul actual încă se mai descoperă astfel de cavități, existând o adevărată rețea subterană sub platoul de la Gizeh. Unii afirmă că Sfinxul ar ascunde intrarea într’un vast oras antediluvian subteran, numit Gigal. Realitatea se aseamănă din ce în ce mai mult cu cele mai fantastice mituri. Simbol al inteligenței care are acces la mecanismele forțelor naturale și cosmice, Sfinxul ar putea fi foarte bine gardianul cunoștințelor care dezvăluie originea ancestrală a umanității.

De unde provine însă această știință? Astronautul Edgar Mitchell consideră că dacă geologia stabilește ca Sfinxul este mult mai vechi decât se consideră la ora actuală, va trebui revizuită întreaga concepție despre ultimii 100.000 de ani de civilizație umană.

Cu ocazia unei conferințe susținute în 1992 la sediul Națiunilor Unite din New York, cercetătorul Richard C. Hoagland face afirmații care merg chiar mai departe. Prezentând imaginile înregistrate pe planeta Marte în 1976 de sonda Viking, Hoagland atrage atenția asupra existenței unui fețe pe suprafața acestei planete. Aceasta imagine nu este rezultatul unor jocuri de lumini, ci este în procent de 99% o reprezentare intenționată a unei creaturi. La Gizeh, Sfinxul este reprezentarea hibridă a omului-leu, simbol al inteligenței și al forțelor naturale.

La fel stau lucrurile și pe Marte. Hoagland a împărțit în două imaginea feței de pe Marte. Copiind simetric jumătatea din dreapta se obține o imagine antropomorfa. Copiind simetric jumătatea din stânga se obține un cap de leu. Avem de’a face din nou cu aceeași ființă hibrid om-leu. O oglinda cosmică, un ecou marțian al Sfinxului de la Gizeh?

Hoagland susține că fața de pe Marte are o jumătate de milion de ani. Sa fie ea un alt mesaj al civilizației antediluviene care popula Terra în urmă cu sute de mii de ani? Dacă Sfinxul este ultima dovadă tangibilă a acestei civilizații atunci el trebuie să fie extrem de vechi. În 1996, cu ocazia unei conferințe la Universitatea din Bradford, David Percy, directorul European pentru Misiunea pe Marte, stabilea vârsta Sfinxului la 247 000 de ani. Trăiau geții pe vremea aceea?

3. Geții vorbeau latina. Fals.

Geții vorbeau getica, o limbă soră cu latina, dar și cu sanscrita, celtica, sclavona, elina și altele și care se trăgeau dintr’un limbaj arhaic comun. ”Traca”, ”ilyra”, ”scytica” erau doar variații regionale (dialecte) ale limbii getice.

4. Geții au sculptat statuile de geți pe care apoi romanii le’au furat. Fals.

Victoria imperiului roman asupra principalului dușman din epocă, geții, a avut un așa mare impact pentru acele vremuri, încât recunoașterea puterii lor a fost transpusă în zeci sau sute de statui, metope, și monumente (columna, arcul lui Constantin), apoi recrutați în legiuni romane pentru ocuparea altor teritorii (Britania). Dar cea mai bună explicație pentru numărul mare de statui de geți este că Traian se fălea cu această izbândă și a consumat mult aur furat din Geția, pentru a arăta contemporanilor lui marea lui realizare, mai întâi prin aceste statui.

5. Geții au construit podul de la Drobeta. Fals.

Este știut că pentru a trece Dunărea, geții nu aveau nevoie de poduri, ci le era suficient să aștepte iernile care erau îngrozitor de aspre încât înghețau ape curgătoare precum Dunărea. Chiar dacă tehnologic aveau posibilitatea de a construi un astfel de pod, nu avem nicio dovadă palpabilă despre acest demers, sunt doar speculații pentru a ”onora” în fals geții cu merite de care nu ar fi avut nici ei nevoie.

În plus nu ar fi făcut această greșeală strategică de a ușura trecerea Dunării de către romani înapoi pentru contraofensivă. Dimpotrivă pentru a fi greu de cucerit o cetate getică, aceștia își construiau fortificațiile pe cele mai înalte culmi și greu accesibile, nu în câmp cum își făceau romanii castrele. De ce să afirmăm că geții erau toți culți și știau să scrie sau că au ridicat construcții de care nu aveau nevoie? Prin denaturarea adevărului istoric și a’i ridiculiza prin falsuri, nu onorăm memoria lor. Îi onorăm doar spunând adevărul despre ei.

O imagine stilizată a Podului de la Drobeta s’a regăsit pe o monedă emisă în cinstea lui Traian (optimo principi), de Senatul roman în primăvara anului 105.

De asemenea, pe Columna de la Roma, se poate distinge o imagine stilizată a podului, care permite ”…aflarea tehnicilor de îmbinare a lemnului si pietrei. În prim-planul imaginii cioplite în piatră, este înfățișat împăratul Traian în fața altarului pregătit pentru jertfă. În spatele acestuia se află suita sa unde, probabil, este prezent și arhitectul Apollodor din Damasc” potrivit unei declarații a istoricului prof. univ. dr. Tudor Rățoi.

În momentul de faţă dispunem de descrieri indirecte, şi chiar de detalii tehnice mulţumită autorilor Cassius Dio, Tzetzes, Chiliades şi Procopius din Caesareea. Toate aceste surse subliniază dificultăţile pe care le’a antrenat construcţia podului.

Dintr’o descriere a construcţiei podului, făcută de Procopiu din Caesareea în lucrarea ”De aedificis” aflăm că această construcție a fost realizată utilizând mâna de lucru a coldaților din Legiunea VII Claudia Felix, Cohorta I Cretum, Cohorta III Brittanum, Cohorta II Hispanorum şi Legiunea a V-a Macedonica. Din această prismă, a faptului că legiunile erau de geți macedoneni putem aprecia că și de către geții sud-dunăreni a fost construit podul, dar nu la inițiativa lor, ci a romanilor.

Locul de construire al podului a fost ales cu pricepere, într’un loc unde apele Dunării, ieşite din defileul Cazanelor, sunt mai liniştite, iar albia râului, formată dintr’un pietriş de consistenţă tare, permite susţinerea greutăţii podului.

De asemenea, în locul unde s’a construit podul, lăţimea şi adâncimea apei erau favorabile unei asemenea construcţii. S’a folosit o suprastructură din lemn fixată pe douăzeci de stâlpi din piatră legată cu ciment roman şi cărămidă (aceastea din urmă având consistenţa şi soliditatea pietrii, fiind făcută chiar pe șantier).

De menţionat că cimentul după căderea Imperiului Roman de Apus s’a rătăcit în uitare fiind redescoperit peste aproximativ un mileniu. Până de curând chiar formula acestuia era secretă, doar cu analize de laborator a putut fi descoperită compoziţia exactă a acestui material-minune. Podul lui Taian este monument istoric, iar conservarea-restaurarea acestuia s’a realizat în două etape, una din 2003, cealaltă derulându’se în prezent.

6. Geții ar fi neamul primordial al omenirii. Fals.

Așa cum s’a dovedit din nenumărate studii genetice, geții au fost un amestec carpatic a 5-6 haplogrupuri umane străvechi, pe care noi românii îl moștenim. Acest amestec este din neolitic și epoca bronzului, și nu din epoca medievală cum eronat se susține de falsificatorii istoriei numiți ”istorici”. Principalul amestec genetic este al hpg. I și J cele mai vechi în Europa, și a câtorva haplogrupuri venite dinspre Anatolia și care au extins agricultura în Europa, atunci când clima a permis, și este vorba aici de hpg. E1b1b (EV-13), dar și hpg. G dinspre Caucaz, la care s’au alăturat în epoca bronzului evident cel mai important, membrii clanurilor cu hpg. european R1 care au adus păstoritul cornutelor mari și inclusiv caii în epoca bronzului.

Deci, Adamul sau Eva primordială poate nici nu s’au născut în Carpați, ci doar locul s’a dovedit de foarte timpuriu propice pentru dezvoltarea unei civilizații. Dar motive să susținem că aici a avut loc apariția omului nu avem încă certe. Reiterăm, nu cu astfel de ipoteze fantasmagorice repunem adevărul la locul său firesc.

7. Geții și’au denumit regatul Dacia. Fals.

Nu ne’a rămas nicio dovadă istorică că vreunul din regatele getice carpatice, ar fi fost numită de geți, Dacia. De asemenea, niciun istoric nu a produs vreo dovadă că regatul lui Dacibală se numea Dacia înainte de a fi cucerit de romani.

Atenție! Doar regatul lui Dacibală a fost cucerit, cel cu care s’a aflat în conflict direct cu romanii în războaiele geto-romane, nu și restul regatelor getice din afara arcului carpatic care erau . Avem în schimb dovezi nenumărate că a fost colonie romană începând cu 106 d.Hr. la nord de Dunăre, și apoi după 260 d.Hr. mutată fiind la sud de Dunăre (Dacia Ripensis, Dacia Mediterranea) după ce geții au recâștigat teritoriul pe care se înființase colonia romană Dacia din nordul Dunării.

Cu alte cuvinte. ”Dacia” este plăsmuirea romanilor, și nu a geților! Când vor apare dovezi getice despre Dacia, vom putea reconsidera aceste afirmații, dar deocamdată istoria nu consemnează decât dovezi romane despre aceasta, și nu anterioare anului 106, ci ulterioare morții lui Dacibală!

8. Goții nu ar fi fost tot geți. Fals.

Geții nu trăiau doar în Geția Carpatică. Goții erau neamuri getice din nordul și estul Daciei romane, numiți și vizi-goți sau austro-goți dintre geții liberi, așa cum și celții erau neamuri getice în vest, iar scyții și samo-geții (sarmații) în est. Aceștia vorbeau un dialect nordic al limbii getice, vezi Biblia lui ”Vulpilă” (Wulfilla) și au format împreună cu triburile locale,  carpii și costobocii, alianțe armate puternice conduse și de căpetenii locale, dar și de goți (Atanaric, Alaric în poză, etc) care au cucerit Roma și au distrus imperiul roman definitiv în 410 d.Hr..

Unul dintre argumentele puternice că și Alaric era de neam get, și nu germanic cum se minte în istoria scrisă, este că a fost îngropat sub albia unui râu după ce se deviase albia râului Busento. Râul a fost deviat temporar de la cursul său, în timp ce mormântul era săpat și îngropat șeful vizigot și o parte dintre prăzile sale cele mai prețioase. Când lucrarea a fost terminată, râul a fost adus din nou pe albia sa și captivii care au lucrat au fost executați pentru a nu se afla secretul acestora, precum în ”povestea” despre tezaurul getic al lui Dacibală, fiind o practică getică străveche.

9. ”Suntem urmașii dacilor și romanilor”. Fals.

”Daci” este o etnie inventată acum 2000 de ani de romani, cel mai probabil după numele lui Dacibală, sau după denumirea cetăților getice, dave, davii fiind geții locuitori ai acestora. Autohtonizarea și extrapolarea până la exacerbare a acestor etnonime de împrumut, estompează adevăratul etnonim al neamului de pelasgi sau de geți și nicidecum de ”daci”. Al romanilor cu atât mai puțin, aceștia fiind prezenți prin legiuni formate la sudul Dunării unde tot geți trăiau.

De altfel, este știut că geții au trăit în toată Europa, pe când de ”daci” Strabon, un istoric elen contemporan cu Bureo Bisteo, spunea că trăiau doar spre izvoarele Dunării și Panonia unde erau cu siguranță teritorii controlate de geții-celți, precum triburile boilor sau scordiscilor, dar tot el despre Bureo Bisteo spunea că este get.

În antichitate era o practică generalizată de a se denumi triburi după numele conducătorului (Tyras cu tyra-geți, Italo cu italici etc.) sau după un anumit toponim (Tracia cu traci). Faptul că romanii aveau probleme militare doar cu o parte a marelui neam al geților și nu cu întregul neam al geților, este plauzibil să fie numiți astfel doar acea confrerie războinică cu care s’au confruntat legiunile romane.

10. Cușma getică ar fi fost doar neagră!!! Fals.

Este recunoscut pe plan mondial că simbolul libertății este ”pileusul” de culoare roșie, prezent pe nenumărate steme sau stindarde ce simbolizează câștigarea libertății sau a independenței unor popoare prin luptă armată sau doar politică. Negrul în schimb simbolizează doliul, sau semnul că aceștia au fost înfrânți și subjugați, chiar transformați în sclavi, un mesaj subliminal către poporul român să’i considerăm azi pe geți morți și așa să rămânem pe vecie, un popor subjugat!

Cu toții suntem părtași la punerea în aplicare a unui plan de deposedare a geto-românilor de dreptul de a avea propria istorie și mai nou chiar de ţară.
Etapele atingerii acestor planuri sunt mai întâi ştergerea identităţii naţionale, iar apoi prin estomparea sentimentelor naționale și de aprtenență la marele neam getic, deposedarea de teritoriul pe care au trăit în vechime geții carpato-dunăreni.
Despre acest lucru, poetul, prozatorul Miron Scorobete, membru al Uniunii Scriitorilor din România, cetățean de onoare al municipiului Cluj-Napoca, spune:

”Retezarea rădăcinilor, aducerea românilor în starea de a nu’şi mai recunoaşte părinţii; în prima fază, se diabolizează romanii în aşa măsură încât românii nu doar să’i dezavueze, ci să’i urască de moarte ca pe cei mai mari duşmani; în faza următoare, dacii să fie prezentaţi ca o seminţie difuză, despre care nu există documente convingătoare, care a şi dispărut încă din antichitate şi cu care, oricum, românii nu au nici o legătură, sau, dimpotrivă, dacilor să li se atribuie merite disproporţionate care să’i scufunde definitiv în ridicol…După ce românii vor deveni o gloată fără o origine lămurită, fără părinţi, apăruţi de nu se ştie unde, li se contestă dreptul de a se considera stăpânii acestui teritoriu, ei mai putând întârzia pe aici doar pentru prestarea muncilor degradante, toleraţi din milă pe lângă acareturile stăpânilor. Pentru a se ajunge aici e necesară amputarea istoriei, falsificarea ei şi, în final, ştergerea ei totală. Se contestă numele de român şi de România inventându’li’se etimologii abracadabrante….
Drapelul naţional românesc e înlocuit cu steaguri străine ale foştilor satrapi ai provinciilor. Astfel că, în timp ce se pun pe tapet tot felul de ”drepturi ale omului”, care mai de care mai absurde, unui întreg popor cu o vechime de milenii pe teritoriul lăsat lui moştenire de la părinţi i se interzice dreptul de a avea un trecut şi o patrie. Unealta de care se uzează pentru atingerea scopului este negarea continuităţii românilor pe acelaşi teritoriu, condiţie pentru a li se nega şi dreptul de a şi’l atribui, de a avea o ţară a lor.”

De aceea, cunoscând metodele subversive al dușmanului, această pagină va prezenta mereu dovezi de necontestat ale continuităţii geto-românilor în Carpați. De asemenea, lista minciunilor despre geți, o puteți continua fiecare dintre voi, pentru că sunt nenumărate, iar continuarea popularizării a acestor falsuri despre strămoșii noștri nu face decât un serviciu acestor dușmani declarați sau nevăzuți ai geto-românilor. Există o mitologie proto-românească, proto-getică, extrem de bine conturată, care s’a păstrat până la noi surprinzător de exactă şi plină de viață, ceea ce demonstrează o continuitate vie pe acest pământ din cele mai vechi timpuri.

Din mitologia românească, amintim în treacăt mitul Fârtatul şi Nefârtatul (Binele şi Răul, frați şi dușmani), Făt-Frumos, Ileana Cosânzeana, Muma Pădurii, Sfânta Vineri, zmeii, solomonarii sau geții kapnobați, bradul, stejarul, etc. care au dat ca rezultante cultul (victoria) binelui şi a dreptății, ospitalitatea, înfrățirea cu natura, vatra (în sens de casa / cămin) şi multe altele. Altfel, cum am putea înțelege sensul ontologic al acestui spațiu numit întâmplător sau nu România, sau mai antic Pelasgia sau Geția, fără Meşterul Manole sau Miorița?

Citiți și: ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

sau: LIMBA DUNĂRENILOR, PRECURSOAREA LIMBII CELȚILOR

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgi i‬ Dacia‬ ROMANIA‬

MINORITARII SECESIONIȘTI AU FURAT STEAGUL GALIȚIEI

De ce vor minoritarii alogeni din România steagul Galiției în Ardeal?

Nu este aceasta tâlhărie la drumul mare? Tehnic se numește plagiat, dar plagiatul tot furt se numește, chiar dacă este unul mai elevat, îmbrăcat în haine patriotarde locale, încercându’se implementarea subliminal a acestui tricolor galițian în conștiința românilor ardeleni, mizându’se pe lipsa de vigilență în special a celor neavizați!

Cei avizați cunosc realitățile istorice, dar închid ochii complice la acest act subversiv ce atacă la fundația statului unitar român. Ori, se dorește alipirea cel puțin psihologic și în privința culorilor tricolorului cu acele regiuni care au apaținut cândva imperiului habsburgic.

Cam asta este intenția reală, de refacere a vechiului imperiu habsburgic, dar alogenii României nu o recunosc fățiș, pentru că în realitate toată politica revanșardă, iredentismul capetelor înfierbântate de cele mai multe ori este subversiv, capătând adesea semnificații penale.

Ce trebuie să afle orice român contemporan este că Transilvania nu a avut niciun fel de steag! Transilvania nu a avut steag și românii nu au folosit vreodată vreun steag ardelenesc.

Numai xenofobii, iredentiștii și secesioniștii anti-români și anti-Trianon îl flutură:

Sau, ca să descompunem spectral problema, a existat o singură mențiune a unui steag albastru-roșu-galben, fluturat de sași în 1848, steag ce poate să’i fi reprezentat doar pe sași, nu regiunile românești istorice, fie că vorbim de Ardeal, Banat, Crișana sau Maramureș. Apoi, în a doua jumătate a veacului al XIX-lea, românii au încercat, în două rânduri, să convingă autoritățile maghiare să’i lase să folosească culorile naționale românești, încercând să amintească de culorile Marelui Principat al Transilvaniei.

Dacă dânșii chiar se simțeau legați de drapelul transilvănean, l’ar fi folosit mai des, mai ales că în 1914, când au primit dreptul la steag, acesta a fost roșu-galben-albastru, românesc.

Așadar, steagul modern al Transilvaniei, cel vânturat și în 2016-2017 pe străzi de minoritarii maghiarofoni, rămâne doar un steag care nu’i reprezintă pe români, ci doar pe alogenii care și’ar dori să vadă ruptă România în bucăți.

Tricolorul românesc pe orizontală și cu galben la mijloc a fost în realitate steagul românilor ardeleni

Românii și’au purtat culorile, dar cu prudență. Autoritățile de la Budapesta interziceau purtarea culorilor naționale și îi urmăreau pe cei ce le purtau. O portiță de a purta tricolorul au găsit românii în steagurile breslelor. Dovadă stau două steaguri de breaslă, unul din Sibiu și celălalt din Hațeg.

Steag al breslei cizmarilor din Sibiu, avers 1867

Steagul Breslei Cizmarilor este dreptunghiular, format din trei benzi dispuse orizontal – roșu, galben, albastru. În centru este aplicat un medalion, încadrat de o bandă de culoare galbenă, cu fir din argint răsucit pe miez din bumbac. Pictura din medalion reprezintă, pe una din fețe semnul Breslei Cizmarilor și anul 1667, iar pe cealaltă, Sfânta Treime. Pe marginile steagului sunt cusuți franjuri cu fir metalic.

Steagul este fixat pe hampă cu 43 de ținte. Hampa este pictată în trei culori, ca și steagul, iar pe vârful metalic în formă de lance este aplicat anul 1867.

Se poate afirma cu certitudine că: nu există vreun steag păstrat al Marelui Principat al Transilvaniei care să folosească azur-roșu-aur așa cum e cel vehiculat de adepții secesiunii de România a Ardealului.

Nu există vreo lucrare heraldică sau vexilologică contemporană care să menționeze vreun steag de genul acesta, cum nu am găsit vreo referință la acest steag în lucrările heraldice din Vest – Hugo Gerhard Ströhl, heraldistul Curții Imperiale, nu a scris nimic despre vreun drapel transilvănean; diploma prin care Maria Theresia ridică Transilvania la rang de mare principat nu menționează vreun drapel.

Steagul Societății Olarilor din Hațeg are formă dreptunghiulară, terminat în coadă de rândunică. Este confecționat din trei benzi de culoare roșie, galbenă, albastră, dispuse orizontal. Pe una din fețe, central, este aplicat un medalion pictat cu o scenă religioasă, Sfânta Treime, deasupra căruia este inscripţia:

”SOCIETATEA OLARILORU IN HATIEGU. 1777”

Sub medalion, într’un scut, pe fond roșu stelat cu decor floral, este pictată insigna țehului. Pe cealaltă parte a steagului, pe medalion, este pictat un înger ce poartă pe o tavă capul Sfântului Ioan Botezătorul, iar dedesubt, într’un scut, pe fond roșu, anul 1868. Medalionul aplicat pe ambele fețe este încadrat de o bandă de dantelă galbenă. Pe marginile steagului sunt cusuți franjuri în aceleași culori ca și steagul. Vârful lipsește.

TRICOLOR DIN LÂNĂ:

”Steagul delegaţiei comunei Lupşa, judeţul Alba, participantă la adunarea de la Alba-Iulia, 1918, are formă dreptunghiulară, culorile fiind dispuse orizontal, cu albastrul în partea superioară, galbenul la mijloc şi roşul în partea inferioară. Fiecare din culorile care compun pânza se termină în vârf cu câte un ciucure în culoarea respectivă. Hampa din lemn vopsit în maron are în vârf un buchet de busuioc; tot de hampă este legată o eşarfă tricoloră îngustă terminată la capete cu câte un ciucure. Delegaţia din comuna Lupşa, judeţul Alba, a participat la Marea Adunarea Naţională de la Alba-Iulia din 1 decembrie 1918. Pânza tricoloră a steagului a fost confecţionată din lână de către femeile din Lupşa, într’o zi şi o noapte. După reîntoarcerea delegaţiei în Lupşa, steagul a fost păstrat în casa învăţătorului Clapă Sebastian, unul dintre participanţii la adunare, de unde a trecut la directorul Muzeului de Etnografie din Lupşa, Albu Pamfilie.”

De ce s’ar pune problema steagului atât de acut dacă nu s’ar dori nașterea unor sentimente statale diferite de România a românilor din Ardeal? La acest ideal lucrează minoritarii etnici și cei afiliați la fondurile special trimise de cercurile interesate să se creeze o fisură în monolitul statului român.

A existat un steag al Transilvaniei?

Istoria ne spune că nu, sau cel puțin nu așa cum îl știm noi astăzi. Au existat, într’adevăr, o serie de steaguri ce aveau stema Marelui Principat al Transilvaniei, dar nu și steaguri azur-roșu-aur, așa cum le cunoaștem azi furat de la galițieni și de la perși. Au existat câteva steaguri istorice ale câtorva Comiți ai Sașilor și unul al lui Teleki Pál, unde se poate vedea stema Transilvaniei. Dar cam atât, nu erau niște steaguri oficiale ale unui stat de sine stătător.

Tricolorul românesc purtat de revoluționarii pașoptiști:

Alte steaguri ce merită menționate sunt cel cu inscripția ”3/15 MAIU 1848”:

”Pânza tricoloră, de formă dreptunghiulară, are una din laturi terminată, pentru fiecare culoare în parte, sub formă de unghi, cu vârful în exterior. Culorile sunt dispuse orizontal, cu albastru în partea superioară, galben la mijloc și roșu în partea inferioară; pe fâșia de culoare galbenă se află aplicată, tot din mătase, inscripția ”3/15 MAIU 1848”, data la care a avut loc adunarea de la Blaj.

La 3/15 mai 1848, sub flamurile acestui steag cetele de moți de sub conducerea lui Avram Iancu au participat la adunarea națională de pe Câmpia Libertăț ii din Blaj, care a marcat începutul revoluției românilor din Transilvania.

Steagul revoluționarilor din Ardeal

După revoluție, steagul s’a păstrat în podul casei părintești a lui Avram Iancu din comuna Vidra de Sus, unde a fost găsit de familia Gomboș, ai cărei membri au luat parte activă la acțiunile revoluționare din Munții Apuseni. În anul 1906, protopopul Iosif Gomboș l’a predat Casinei Române din Abrud, iar în anul 1909 steagul a fost trecut dincoace de Carpați și încredințat familiei Pușcariu, de origine ardeleană, stabilită la București. În anul 1929 inginerul Valeriu Pușcariu l’a donat Muzeului Militar Național, iar în anul 1971 intrând în patrimoniul muzeului.”

Ce concluzii să tragem?

Păi e important de menționat faptul că românii nu au folosit vreodată steagul transilvănean. Nu au simțit că acel steag îi reprezintă, folosind în schimb tricolorul românesc cu aur sau argint în mijloc, după cum vom mai observa și în alte situații.

Am văzut, totuși, că a existat și un fel de steag al Transilvaniei, folosit de sași la Reghinul Săsesc: o față a drapelului era negru-aur, iar cealaltă era azur-roșu-aur. Nu s’a păstrat vreun steag de genul acesta, din păcate, deci ne rămâne doar descrierea.

Și acum un scurt istoric al Regatului Galiției, cel căruia i se fură culorile steagului tricolor de către niște plagiatori autohtoni și despre care noi românii nu am învățat în școală mare lucru datorită politicii de ascundere a adevărului istoric promovat de sovietici și bolșevici, Galiția aflându’se azi în componența Ucrainei, iar în trecut după 1945 în componența URSS.

Galiția, numită uneori și Halici (ucraineană: Галичина Halîcina, rusă: Галиция Galițiia, polonă: Galicja sau Halicz, germană: Galizien, maghiară: Halics) este o regiune istorică împărțită actualmente între Polonia (Voievodatul Pod-Carpației) și Ucraina (regiunile Lvov, Ivano-Frankovsk și Tarnopol). Zona cunoscută sub numele Galicia sau Galiția, este o fostă regiune a geților liberi de 80.000 km, ce includea pantele nordice ale Munților Carpați și văile superioare ale Vistulei și partea superioară a râurilor Nistru, Bug, și Siret.

Din secolul al VI – lea d.Hr. locuite de geți sclavi; principatele medievale ale Halicz și Lodomeria au apărut spre secolul XII și s’au unit în secolul al XIII -lea. Partea estică odată atașată la principatul Kievului, și separată de teritoriul rusesc de invazia mongolă. În cele din urmă a devenit parte din Polonia 1772 și 1795, apoi anexată de imperiul Austriac.

Partea de vest a Galiției a fost inclusă în marele ducat al Varșoviei în 1809, după care a revenit la Austria în 1846. În primul război mondial a devenit scenă de luptă între ruși,  austrieci și germani și cedată către Austria în 1919. După război Polonia au cucerit partea de est care a aderat la Ucraina, iar în 1923 a fost confirmată posesia ei prin departamentele poloneze Cracovia, Lwow, Stanislawow și Ternopol.

A fost apoi împărțită între Germania și URSS 1939 până la izbucnirea războiului german împotriva URSS din 1941 (al doilea război mondial), iar jumătatea estică a revenit la URSS și a făcut parte din RSS Ucraineană, după al doilea război mondial, iar cealaltă jumătate de Vest inclusă Poloniei.

Chiar dacă la început a fost locuită de români, polonezi și ucraineni, din secolul al XIII-lea a făcut parte din Regatul Poloniei, din 1772 din Imperiul Austriac, iar între 1919 și 1939 din nou din Polonia. Între anii 1786-1849 și 1860-1861, această provincie, numită atunci Regatul Galiției și Lodomeriei a făcut parte din Imperiul Austriac.  Numai că secesioniștii ardeleniști nu susțin că steagul ar aparține românilor din regiunile românești Rutenia sau Galiția, ei susțin sus și tare că este în tradiția ardelenilor această ordine a culorilor tricolorului, ceea ce se constituie pe lângă furt și o minciună sfruntată!

În secolul al XIX – lea, zona locuită de români și ruteni, cunoscuți ulterior ca ucraineni, a fost împărțită între Rusia și Imperiul Austriac. Austria a primit Galicia după împărțirea Poloniei în 1772 teritoriu ce a fost adăugat mai târziu, inclusiv Ducatul Bucovinei. Din 1815, fostele posesiuni poloneze din Austria, s’au cunoscut sub numele de Regatul Galiciei și Lodomeriei.

Românii mărgineni (ucrainenii) au fost o majoritate numai în părțile estice ale acestui regat, spre Bucovina de Nord.

Acest tricolor este folosit și de cazacii de pe Don. Dar despre aceste culori ale cazacilor, într’un alt material vom dezvolta.

Austria avea să participe la prima împărțire a Poloniei în 1772, anexând Galiția. După acel moment, regiunile poloneze și ucrainene stăpânite de Austria aveau să devină ”Regatul Galiției și Lodomeriei”, denumire care sublinia pretențiile Ungariei iezuite asupra acestor teritorii. După a treia împărțire a Poloniei, Regatului i’a mai fost adăugată Galiția apuseană (Galiția Nouă). Orașul Lemberg a devenit capitala noii entități. Conducerea regatului era dominată de aristocrația poloneză, în ciuda faptului că majoritatea populației, în principal în zona estică, era formată din români mărgineni , azi ucraineni sau ruteni, cum erau cunoscuți în acea perioadă. În afară de români ucrainieni și polonezi, regiunea era locuită și de evrei khazari, care erau concentrați în special în regiunile estice.

În timpul primilor zeci de ani de stăpânire austriacă, Galiția a fost guvernată direct de la Viena, birocrația austriacă (formată din germani și cehi germanizați) a aplicat în regiune o serie de reforme. Aristocrația locală a primit garanții cu privire la anumite drepturi, drepturi care au fost însă puternic îngrădite. Foștii iobagi au devenit supuși ai legii statului austriac, fiind scoși de sub dominația marilor moșieri. Țăranilor le’au fost garantate anumite libertăți personale, cum ar fi acela de a se căsători fără permisiunea moșierului. Obligațiile de muncă ale țăranilor au fost definite foarte clar și au fost limitate, ei putându’se adresa în chestiunile legale direct curților de justiție austriece de orice nivel.

Biserica ”Unită” de Rit Răsăritean a fost redenumită ”Greco-Catolică”, punând’o astfel pe picior de egalitate cu Biserica Romano Catolică. Greco-catolicii au reușit în aceste condiții să creeze, și cu ajutorul autorităților austriece, mai multe seminare și să’și aleagă un mitropolit. Toate reformele au fost acceptate cu greu de către aristocrația locală, dar au fost primite foarte bine de majoritatea populației, atât cea poloneză cât și cea ”ucraineană”, ceea ce a dus la apariția unui curent favorabil împăratului de la Viena, atitudine care nu s’a schimbat până la sfârșitul dominației austriece. Pe de altă parte, noua posesiune imperială a asigurat Vienei venituri suplimentare, iar din rândul populației locale au fost recrutați numeroși soldați pentru armată.

Regatul Galiției între 1815 – 1860

În 1815, ca urmare a deciziilor Congresului de la Viena, orașul Lublin și regiunile înconjurătoare (cea mai mare parte a Galiției de vest și a Galiției Noi) au fost cedate de Austria în favoarea Poloniei Congresului, (aflată sub dominația Imperiului Rus). În schimb, regiunea Ternopil, inclusiv regiunea istorică a Podoliei sudice, a fost retrocedată de Rusia (care o stăpânea din 1809) Austriei. Marele oraș Cracovia și teritoriul înconjurător, (care fuseseră parte a Galiției Noi), au fost transformate în Orașul Liber Cracovia.

Deceniile al treilea și al patrulea au fost o perioadă de conducere absolutistă a Vienei, birocrația locală galițiană fiind formată din germani și cehi germanizați, deși unii dintre copii acestora din urmă au fost polonizați. După eșecul Insurecției din Noiembrie a polonezilor de sub ocupație rusă (1830 – 1831), la care au participat mai multe sute de voluntari galițieni, în Galiția au sosit numeroși refugiați polonezi. În deceniul al patrulea au apărut numeroase organizații clandestine poloneze, care au reușit să organizeze în 1846 Insurecția din Cracovia. Rebeliunea polonezilor a fost rapid înăbușită de autoritățile austriece, ajutate de țăranii locali, rămași loiali împăratului.

Insurecția s’a manifestat doar în partea vestică a Galiției, populată de polonezi. Insurecția a adus în prim plan și conflictul dintre nobilimea autoproclamată ”patriot” și țărănimea lipsită de înțelegere pentru idealurile naționaliste. Ca urmare a eșecului revoltei, Cracovia, care funcționase până atunci ca ”oraș-republică liberă”, a devenit parte a Galiției și și’a pierdut statul de capitală în favoarea Lembergului.

În partea răsăriteană a Galiției, a început să se manifeste în deceniul al patrulea și semnele redeșteptării naționale a rutenilor. Activiștii nationaliști – în principal seminariști greco-catolici – afectați de mișcările romantice europene și de exemplul fraților slavi din alte părți, în special din Ucraina răsăriteană de sub controlul rus, și’au îndreptat atenția spre popor și spre limba maternă. În 1837, așa-numita ”Triada Ruteană” condusă de Markian Șașkevici au publicat ”Nimfa Nistrului”, o colecție de cântece populare și povestiri în limba ruteană. Autoritățile austriece și Mitropolitul greco-catolic au interzis cartea.

În 1848 a izbucnit Revoluția din Viena alte regiuni ale Imperiului Austriac. La Lemberg a fost format Consiliul Național Polonez și Consiliul Suprem Ucrainean (Rutean). Într’o încercare de contracarare a acțiunilor revoluționare, guvernatorul austriac Franz Stadion a abolit ultimele obligații feudale ale țăranilor. Cererile polonezilor pentru autonomia Galiția au fost întâmpinate de propunerile ucrainenilor pentru egalitate națională și pentru împărțirea regiunii în două entități naționale: poloneză în vest și ucraineană în răsărit. Revoluția din Lemberg a fost înăbușită de trupele imperiale, care au atacat orașul cu artileria și infanteria.

După revoluția de la 1848 a urmat un deceniu de absolutism, dar pentru a opri agitația naționalistă poloneză, a fost numit în funcția de vicerege nobilul polonez podolian Agenor Gołuchowski. El a început polonizarea administrației și a respins cererile rutenilor pentru împărțirea provinciei. El a încercat fără succes să forțeze Biserica Greco Catolică să treacă la folosirea calendarului gregorian și pe ucraineni să treacă la alfabetul latin și să renunțe la cel chirilic.

Steagul Regatului Galiției și Lodomeriei între (1849–1918)

După înfrângerea suferită de austrieci în Italia în 1859, imperiul a intrat într’o perioadă a experimentelor constituționale. În 1860, guvernul de la Viena a urmat sfatul viceregelui Galiției, Agenor Gołuchowski și a emis Diploma din Octombrie, prin care se statuta o federalizare limitată a imperiului. Reacția negativă a populației din teritoriile locuite de majoritatea vorbitoare de limbă germană a dus la o schimbare. În februarie anul următor a fost emis Patenta din Februarie, care punea capăt acestei încercări de descentralizare. Cu toate acestea, Galiției i s’a permis să aleagă o Dietă (adunare legislativă). Dacă la începuturile ei, adunarea aceasta avea în rândurile ei aproximativ o jumăte dintre membri proveniți din rândul țărănimii prohabsburgice poloneze și ucrainene, iar chestiunea națională ucraineană a fost pusă pe ordinea de zi, presiunile administrative au limitat eficacitatea ei.

Treptat, Dieta Galiției a ajuns să fie dominată de aristocrația poloneză, favorabilă autonomiei. În același an, în teritoriile poloneze aflate sub dominația țaristă au izbucnit o serie de tulburări, care și-au făcută influența și în Galiția. În fața amenințărilor naționaliste poloneze, administrația de la Viena a hotărât desființarea Dietei.

După izbucnirea unei noi serii de revolte în teritoriile poloneze aflate sub dominația țaristă, guvernul austriac a proclamat starea de asediu în Galiția în perioada 1864 – 1865, trecând la suspendarea anumitor drepturi civile.

Anul 1865 a marcat renașterea ideilor federaliste, așa cum fuseseră sugerate de Gołuchowski. Reprezentanții nobilimii poloneze au reluat tratativele de autonomie cu guvernul de la Viena. Rutenii se simțeau în această perioadă abandonați de guvernanții de la Viena. Naționaliștii ”Rutenii Vechi”, organizați în jurul nucleului de la Catedrala greco-catolică Sfântul Gheorghe, și’au întors privirile către Rusia. Printre aceștia s’au remarcat un grup extremist al rusofililor ucraineni. În același timp s’a dezvoltat o mișcare intelectuală ucrainofilă influențată de scriitorul ucrainean Taras Șevcenko. Această mișcarea a asigurat publicarea unor lucrări literare în limba localnicilor și a înființat o rețea de case de lectură. Activiștii acestei mișcări au fost numiți „populiști”, iar mai târziu au fost numiți simplu „ucraineni”. În ciuda acestor dezvoltări naționaliste, majoritatea rutenilor mai sperau încă că li se va recunoaște identitatea etnică și va avea loc o împărțirea a Galiției pe principii etnice.

În 1866, după Bătălia de la Sadova și înfrângerea austriecilor în războiul austro-prusac, Imperiul Austriac a început să aibă tot mai multe probleme interne. Împăratul Franz Iosif, într’o încercare de a lărgi sprijinul pentru monarhie, a început negocierile cu nobilimea maghiară. Unii dintre membrii guvernului, printre care și premierul Richard von Belcredi, l’au sfătuit pe împărat că accepte compromisuri constituționale cu naționalitățile imperiului și să creeze o structură federală a statului. Belcredi se temea că o înțelegere exclusivă cu ungurii nu va face decât să scadă sprijinul restului naționalităților din imperiu. Împăratul a considerat însă că nu este cu putință să ignore puterea și influența nobilimii maghiare, care nu era dispusă să accepte decât un compromis bazat pe dualismul puterii între maghiari și austrieci.

În cele din urmă a avut loc ”Ausgleich”– Compromisul din februarie 1867, în urma cărui Imperiul Austriac a fost reformat și transformat în Imperiul dualist Austro-Ungar. Deși planurile polonezilor și cehilor pentru includerea teritoriilor locuite de ei într’o structură federală au eșuat, în Galiția a început să se dezvolte un proces lent, dar continuu, de liberalizare politică. Reprezentanții aristocrației și intelectualității poloneze au cerut împăratului o mai mare autonomie a Galiției. Dacă cererile polonezilor nu au fost acceptate la început, în cursul anilor care au urmat au fost făcute concesii importante în chestiunea autonomiei Galiției.

Galiția a devenit autonomă ”de facto” din 1873 în cadrul statului austro-ungar, iar limba poloneză a primit statutul de limbă oficială. De asemenea, și limba ucraineană a început să fie folosită într-o mai mare măsură în administrație. Procesul de germanizare a fost oprit, iar cenzura a fost ridicată. Galiția era subiect al părții austriece a monarhie dualiste, dar Dieta (Seimul) Galiției și administrația provincială s’au bucurat de drepturi vaste, în special în domeniul învățământului, culturii și afacerilor locale.

Mutarea centrului de greutate politică de la Viena spre clasa avută poloneză nu a fost văzută cu ochi buni de ruteni, a căror orientări politice s’au divizat clar între rusofili și naționaliștii ucraineni. Atât austriecii cât și polonezii îi considerau trădători pe rusofili și puterea a inițiat o serie de procese politice pentru discreditarea lor. În 1880, s’a parafat un acord între polonezi și ”populiștii” ucraineni, prin care se prevedea ucrainizarea parțială a sistemului de învățământ public în Galiția răsăriteană și o serie de concesii făcute publicațiilor ucrainene. Ca urmare, mișcarea națională ucraineană s’a întărit rapid în regiunile locuite de ruteni și, în ciuda unor reculuri repetate, la începutul secolului al XX-lea, această mișcare a înlocuit aproape complet mișcarea ruteană în lupta pentru putere cu facțiunea poloneză. De’a lungul acestei perioade, ucrainenii nu au renunțat nicio clipă la cererile tradiționale ale rutenilor pentru egalitate națională și pentru împărțirea provinciei în două regiuni: poloneză în vest și ucraineană în est.

Un alt steag plagiat este cel al Persiei prezentat aici.

Începând cu ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea, a apărut o mișcare de emigrare de masă a țăranilor galițieni. Emigrația a început ca o deplasare sezonieră în Germania (țară reunificată de puțină vreme și foarte dinamică din punct de vedere economic) și a continuat cu o migrațiune de amploare transatlantică, în Statele Unite ale Americii, Canada și Brazilia. Migrația a avut ca principală cauză condițiile economice grele din Galiția și sărăcia din regiunile rurale. Primii emigranți au fost cei din vest, populată de polonezi, urmați la ceva verme și de ucrainenii din est. La această amplă mișcare de migrație au participat toate naționalitățile din regiune: polonezii, ucrainenii, evreii și germanii. Polonezii au migrat în principal în New England și statele Vestului Mijlociu American, dar și în alte regiuni ale SUA, Brazilia sau Canada. Ucrainenii au emigrat în SUA, Canada și Brazilia. Un grup foarte numeros din sudul Podoliei a emigrat în Canada apuseană. Evreii au emigrat direct în Americi, sau după o perioadă intermediară de locuire în alte regiuni ale Austro-Ungariei. La Marea Emigrație Economică au participat mai multe sute de mii de oameni. Numărul celor emigrați a crescut neîncetat până în momentul izbucnirii Primului Război Mondial în 1914. Războiul a dus la încetarea temporară a emigrației, care a fost reluată după sfârșitul conflictului mondial, dar la proporții mult mai mici decât în perioada antebelică.

Ucrainenii din estul Galiției și din Volînia învecinată formau aproximativ 12% din populația Poloniei și reprezenta cea mai mare minoritate națională a tinerei republici. Politica guvernului de la Varșovia față de minorități a fost una agresivă, ceea ce a dus la apariția unei mișcări clandestine – Organizația Naționaliștilor Ucraineni.În timpul Primului Război Mondial, Galiția a fost unul dintre cele mai sângeroase teatre de luptă a Puterilor Centrale și Imperiului Rus. Forțele ruse au reușit să ocupe cea mai mare parte a teritoriului Galiției în 1914. Rușii au fost respinși în primăvara și vara anului 1915, în urma unei acțiuni cobinate germano-autro-ungare.

În 1918, Galiția apuseană a devenit parte a statului polonez renăscut. Populația locală ucraineană și’a proclamat pentru puțină vreme independența în Galiția estică, unde a fost fondată Republica Populară a Ucrainei Occidentale. În timpul războiului polono-sovietic, bolșevicii au încercat să creeze un stat marionetă, ”RSS Galițiană”, în estul regiunii, care a rezistat numai câteva luni. Până în cele din urmă, întreaga regiunea a fost ocupată de polonezi. Anexarea Galiției răsăritene de către polonezi nu a fost acceptată niciodată de naționaliștii ucraineni, dar a fost recunoscută de comunitatea internațională în 1923.

Varianta poloneză pentru Galiția este Galicja, nu Halicz, care se referă la un oraș mic, o capitală al unui ducat rutean din Evul Mediu timpuriu. Din câte știm varianta ucraineană pentru Galiția este Halychchyna.

Când se menționează Lodomeria, trebuie să știm că este o formă latinizată de la ”Vladimir din Volînia” (Wlodzimierz) sau Vladimir Volhynsky. Lodomeria a fost un termen inventat de habsburgii din Austria atunci când au fondat ”Regatul Galiției și Lodomeria” în 1772.

Sursa: crwflags.com, clasate.cimec.ro,  Webster New, Dicționar Geografic, 1988, Enciclopedia Ucrainei.

Citiți și:  STEMA ARDEALULUI ARE DOAR ELEMENTE DE SIMBOLISTICĂ ANCESTRALĂ ROMÂNEASCĂ !

sau: ETNOGENEZA, CONTINUITATEA ROMÂNILOR ȘI PALEOGENETICA

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

TRIBURILE GETICE DIN BALCANI

Conform afirmațiilor unor istorici care susțin ideea unui mare neam al tracilor, aceștia erau depășiți numeric de un neam la fel de mare aflat undeva prin India și care se numeau inzi. Spunem și noi că suntem în consonanță cu această aserțiune, cu mențiunea că de nicăieri nu reiese existența unui recensământ antic care să ateste această ierarhie populațională, sau mai ales că aceștia chiar își spuneau traci.

Dimpotrivă, capitala Geției, SarmiGETuzo din Munții Orăștiei poartă etnonimul neamului din spațiul carpato-dunăreano-pontic-balcanic: GET.

Ar fi fost interesant să cunoaștem criteriile anticilor sau modalitatea de comparare între acești prezumtivi traci și acei inzi asiatici, dacă după teritoriu, sau după numărul de triburi, ori după dimensiunea cetăților lor, ori după oricare alt criteriu.

”Neamul tracilor este cel mai numeros din lume, după acel al inzilor. Dacă ar avea un singur cârmuitor sau dacă tracii s’ar înţelege între ei, el ar fi de nebiruit şi cu mult mai puternic decât toate neamurile, după socotinţa mea. Dar acest lucru este cu neputinţă şi niciodată nu se va înfăptui. De aceea sunt aceştia slabi.” (Herodot, Istorii, V,3, în FHDR, I, p. 65)

Din păcate nu avem cunoștință după ce criteriu s’au făcut acele estimări numerice antice.

De asemenea, este greu de crezut vreo deplasare de’a lui Herodot în India antică, sau chiar în teritoriile ocupate de acești presupuși ”traci”, numiți astfel nicidecum după numele triburilor, ci așa cum s’a dovedit, după poziționarea geografică a acestor populații numeroase, fiind trăitori în nordul acelora din care provenea Homer sau Herodot.  Și alții ca ei au preluat acest etnonim născut dintr’un termen ce definea cardinal poziționarea lor geografică în raport cu orașele aheilor sudici. Așa cum se știe, trake însemnând ”miazănoapte”, deci nordicii lor nu erau scandinavii, ci geții din Balcani, tot așa cum nordici pentru europenii de azi sunt suedezii, norvegienii sau danezii, adică ”trakii” europeni ar trebui să’i denumim pe scandinavi, nu pe cei din Tracia, cel puțin după normele antice avansate de acei povestitori din Elada antică.

Deci, avem două neconcordanțe, una demografică și o alta etnică, deoarece numărul geților din nordul elinilor, în realitate nu era cunoscut, ci doar aproximat empiric.

În ce privește etnia celor care făceau aprecieri despre vecinii lor nordici, este de neînțeles de ce se considerau din alt neam, deoarece peste pelasgii neolitici care trăiau în toată peninsula Balcanică, peste tot s’au așezat în epoca bronzului geți patriarhali războinici, inclusiv în Elada, acei dorieni sau ahei nefiind altceva decât triburi getice înarmate care migrau spre sudul Balcanilor, preluând controlul civilizațiilor minoicilor și a miceenilor. Este cert că uitarea este principala cauză pentru care aheii și dorienii nu’i mai considerau frați pe cei cărora le atribuiau apelativul de nordici (traci).

Numai că așa cum vom observa la enumerarea triburilor getice, particula ”GET” se va repeta la numeroase triburi, ceea ce confirmă și informațiile din altă disciplină vis’a’vis de răspândirea haplogrupului R1 specifică geților și nu a particulei ”trac” sau ”dac”, ceea ce ne conduce către adevăratul etnonim al neamului din care ne tragem și noi românii, dar nu numai noi.

Conform studiilor de paleogenetică din ultimii ani și conform teoriei care fundamentează prezența la gurile unor mari fluvii, dar și nașterea unor mari civilizații, Dunării îi sunt hărăziți geții. Și nu doar la Dunăre, așa cum vom vedea mai jos. Geții s’au înmulțit și au populat Europa, și o mare parte din Asia. Acestora li se mai spun și euro-”indieni”, total anacronic și superficial.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, fac parte din marea familie a geților, un popor născut european, băștinaș, născut din populațiile neolitice carpatice mixate cu cele nomade ale crescătorilor de vite din stepă, care se întâlnesc la Gurile Dunării.

Așadar, la Gurile Dunării au trăit dintotdeauna geții, deși au fost menționați și scyții, iar mai târziu goții, cei care nu erau decât niște frați genetici ai geților și considerați nomazi pentru că nu aveau cetăți care să le definească statutul de sedentari prin care s’au remarcat în istorie geții balcanici.

”În faţa pământului scyt, spre mare, se întinde Tracia. Scyţia începe acolo de unde acest ţinut formează un golf. Istrul se varsă în mare, îndreptându’se spre sud-est. Voi înfăţişa ţărmul Scyţiei de la Istru în sus şi voi arăta cât de mare îi este întinderea. Îndată după Istru, vine Sciţia veche, aşezată către miazăzi şi ajungând până la cetatea numită Carcinitis.” (Herodot, IV, 99, în Fontes Historiae Daco-Romanae, Bucureşti, I-1964; II-1970; III-1975; IV-1982, p. 51)

Geții erau organizaţi în triburi înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei cu Marea Adriatică, incluzând Illyria şi Dunărea de mijloc cu toată Panonia, precum şi în teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi dincolo de Marea Getică (azi Marea Neagră) sau în sud insulele Mării Thrace (azi Egee) Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc. și Anatolia.

”Partea de miazăzi a Germaniei, de dincolo de Elba, este – cel puţin acolo unde se învecinează cu fluviul – în stăpânirea suebilor. Apoi, îndată urmează teritoriul geţilor, la început îngust – mărginit la sud cu Istrul, în partea opusă cu munţii Pădurii Hercinice şi cuprinzând şi o parte din munţi. Apoi se lărgeşte şi se întinde spre nord până la tyrageţi – fruntarii pe care nu le putem descrie precis.” (Strabon, Geografia, VII, 3, 1, în FHDR, p. 225)

”Astfel elenii i’au socotit pe geţi de neam tracic. Aceşti geţi locuiau şi pe un mal şi pe celălalt al Istrului, ca şi misii, care sunt şi ei traci, acum ei se numesc moesi […]. Aceste neamuri, ca şi bastarnii, sunt chiar astăzi amestecate cu tracii, mai ales cu cei de dincolo de Istru, dar şi cu acei de dincoace, care sunt amestecaţi şi cu neamurile celtice, boii, scordiscii, tauriscii.” (Strabon VII, 3, 2, în FHDR, p. 225 – 227)

”Se zice că Alexandru, fiul lui Filip, cu prilejul expediţiei sale împotriva tracilor de dincolo de Haemus, după ce a năvălit în ţara tribalilor, despre care ştia că se întindeau până la Istru şi insula Peuce, din Istru, cunoscând de asemenea şi că ţinutul de dincolo de fluviu se află în puterea geţilor, ar fi înaintat până acolo şi nu ar fi putut să debarce în insulă, din lipsa corăbiilor. […] Atunci acesta, după ce intră în ţinutul geţilor, cuceri o cetate şi se întoarse, cât putu de repede, la el în ţară.” (Strabon VII, 3, 8, în FHDR, p. 233 – 235)

Geții sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice, ştirile despre ei înmulţindu’se, începând cu secolul VIII î.Hr., când elenii îşi extind sfera de interese în arealul dunărean. Raporturile geților cu elenii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia, care se presupune că ar fi cunoscut zona dunăreană, el numind fluviul ”Istrul care curge frumos”.

Referirile la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările lui Simonide din Ceos, unde apare ”Istrul cel îndepărtat”, Hecateu din Milet, care relatează despre două triburi getice: crobizii şi trizii, situaţi la ”miazăzi de Istru” (la sud), precum şi despre existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame.

Deși în interpretarea istoriei geților se vehiculează o desprindere a geților dintr’un presupus corp populațional al ”tracilor”, separându’i artificial în două grupuri, unul de nord și altul de sud, considerăm că această interpretare este nejustificată datorită în special unității de limbă, și în ciuda relatărilor care ar putea duce la astfel de concluzii. Unitatea de limbă este dublată și de unitatea genetică a triburilor.

Din sec. V î. Hr., în contextul conflictului dintre scyţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr..  și descris de Herodot, ne parvine și o primă mențiune documentară a geților:

”Înainte de a ajunge la Istru Darius îi supune mai întâi pe geţii care se cred nemuritori. Geţii, care luaseră hotărârea nesăbuită (de a i se împotrivi), au fost robiţi pe dată, măcar că ei sunt cei mai viteji si cei mai drepţi dintre traci.”

Opera istoricului elen conţine și date cu privire la geografia, etnografia, religia geților, precum şi relaţiile acestora cu celelalte triburi nord-dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geți se regăsesc şi la Sofocle, Hellanicos şi Tucidide.

Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geți în timpul domniei lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Așadar, din cele relatate de istoricii antici, concluzionăm că geții prin teritoriul pe care’l controlau, dialectele vorbite, sau obiceiurile și detaliile despre religia lor, se disting în câteva mari grupe de triburi getice: geții carpato-dunăreni, geții scyto-sarmații, geții ilyri, geții celto-germanici, geții tracici (nordicii elinilor), geții eleni și geții anatolieni, la care s’ar adăuga grupuri despre care cunoaștem la fel de puține informații cum ar fi getulii din nordul Africii, tocharienii și arienii din India, grupuri care s’au deplasat în trecut.

În materialul de față, însă, ne vom ocupa îndeosebi de triburile geților balcanici.

Geții Dunăreni sau Carpatici mai erau numiți și Istrieni sau Istrici.

Autorii antici menţionează existenţa a zeci de triburi getice care au trăit în urmă cu aproximativ două milenii pe actualul teritoriu al României. Peste 30 de triburi au fost identificate de istorici pe vechile teritorii ale Geției Carpatice. Cele mai multe au fost menţionate în lucrarea Geografia, a istoricului Ptolemeu, care a trăit la mijlocul secolului II, dar şi de către Strabon.

Lista triburilor getice care au locuitîn antichitate pe actualul teritoriu al României, inclusiv al Basarabiei, cuprinde următoarele nume:

Albocensii au fost localizaţi în zona Banatului, iar numele localităţii Alboca provine de la numele ei. Au fost menţionaţi de Ptolomeu, în lucrarea sa Geografia, printre geţii care locuiau în părţile de sud-est ale Geției.

Ansamensii erau un trib getic aşezat pe râul Someş. Numele lor este menţionat într’o inscripţie latină, referitoare la un sat purtând numele acestui trib: vicus Ansamensium.

Apulii au fost un trib getic stabilit zona Mureşului mijlociu, cu centrul la Apulon, aşezare cunoscută azi sub numele de Piatra Craivii, aflată în apropiere de Alba Iulia. Apulii s’au deplasat și în peninsula apenină (italică) Apuglia fiind regiunea care le păstrează și azi numele, un trib vechi situat în sud-estul Italiei. Numele tribului a fost menţionat în textul antic cunoscut sub numele de Consolatio ad Liviam. În timpul lui Augustus, la o dată greu de stabilit cu precizie, apulii au năvălit la sud-est de Dunăre, în Dobrogea.

Biephii (biefii) au fost un trib getic localizat în nord-estul Banatului, amintit de Ptolemeu, în Geografia. Numele este probabil corupt din biesi.

Biesii au locuit pe malurile Mureşului. Sunt amintiţi de Ptolemeu. Ei se învecinau la nord cu piengeţii, la nord-vest cu burii, iar spre sud-vest cu sarmo-geții (sarmaţii).

Burii (buridavensii) au fost locuitori ai cetăţii Buridava, din zona Oltenia. Burii au luptat în războaiele geto-romane, și se pare că parte din ei, după moartea lui Decebal s’au deplasat spre vest și s’au așezat în Olanda de azi, de unde la vremea colonizărilor africane, mulți s’au mutat în Africa de sud. Sunt menţionaţi de Ptolemeu, dar şi de Dio Cassius. Potrivit lui Dio Cassius, pe timpul primului război dintre Decebal şi Traian, după ce împăratul Traian a trecut Dunărea şi a cucerit cetatea Tibisco, a primit o solie de la buri. Aceştia i’au înmânat o ciupercă uriaşă pe care au înscris în limba latină, un binevoitor sfat, în fond o ameninţare mascată, cum că marele Cezar face rău dacă va rupe pacea şi mai cuminte lucru ar face de s’ar întoarce de unde a venit şi ar reinstaura relaţiile de pace. Scena este înfăţişată pe Columna lui Traian, care prezintă un bărbat căzut de pe un catâr ce se agaţă de ceea ce apare a fi o ciuperca uriaşă ataşată de şaua sa.

Carpii (carpodacii) au fost unul din cele mai mari şi importante triburi getice. Carpii au locuit teritoriul de la la est de Carpaţi până la Nistru.

”Organizaţi într’o puternică uniune tribală, carpii au dominat, din punct de vedere economic, politic şi militar, atât unele triburi de origine dacică (geții liberi din Muntenia), cât şi populaţiile „barbare” pătrunse în zona extracarpatică a României, din rândul cărora amintim pe sarmo-geți (sarmaţi). După înfrângerea costobocilor de către romani şi asdingi (anii 170-172) carpii au fost nu numai cei mai puternici dintre geții liberi, ci şi cei mai periculoşi duşmani ai Imperiului roman la Dunărea de Jos. Ei au atacat în repetate rânduri imperiul fie singuri, fie în alianţă cu sarmaţii, goţii şi alte seminţii.”

Caucoensii au fost un trib getic, localizat de academicianul Vasile Pârvan în „regiunea de munte din Neamţ şi Bacău şi ţinutul spre apus din ţara secuilor”. Caucoensii au fost vecinii de sud ai costobocilor, locuind Nordul Moldovei, inclusiv în partea carpatică şi dincolo de Siret până la Nistru. Şi ei sunt menţionaţi de Ptolemeu, în Geografia.

Ceiagisii este numele unui trib stabilit în sud – vestul Munteniei şi sud-estul Olteniei, pe cursul inferior al Oltului). Sunt menţionaţi de Ptolemeu.

Costobocii au fost un trib de geți liberi care au populat nordul şi nord-estul Daciei. Au rămas independenţi până la sfârşitul secolului II d.Hr., ca şi alte triburi getice. Potrivit istoricilor, în anii 170 – 171 d.Hr., pe vremea lui Marcus Aurelius, costobocii aliaţi cu bastarnii şi sarmaţii traversează Dunărea, pustiind Moesia, Tracia, Macedonia, ajungând până în Attica şi distrugând templul Eleusis. Trecerea costobocilor prin Dobrogea este menţionată în două epitafe descoperite la Adamclisi. După respingerea lor din imperiu, romanii i’au îndemnat pe asdingi (trib germanic al vandalilor) să îi atace pe costoboci. În urma loviturilor suferite în anii 170-172, o parte dintre costoboci s’au refugiat pe teritoriul controlat de carpi, iar o parte au rămas să convieţuiască cu noii veniţi de neam geto-germanic şi cu sarmo-geții (sarmaţii). Nordul Moldovei a fost dominat de costoboci până în anul 170 când acest control a fost preluat de carpi.

”Astingii (n.r. populaţie germanică), sub conducerea lui Rhaos şi Rhaptos, au venit să se aşeze în Dacia, în nădejdea că vor primi ca preţ al alianţei lor bani şi pământ. Fiindcă nu au obţinut aceste lucruri, au lăsat zălog lui Clemens (n.r. guvernatorul Daciei în anii 170 – 171) femeile şi copii, punându’şi în minte să cucerească prin arme pământurile costobocilor. După ce i’au biruit pe aceştia nu au lăsat nici Dacia liniştită”, scrie Dio Cassius, citat în volumul ”Izvoare privind istoria României” (Editura Academiei RPR – 1964).

Despre faptele de vitejie ale costobocilor au relatat şi alţi autori antici:

”După ce s’au ghiftuit cu vin, femeile trace au săvârşit o faptă îndrăzneaţă (n.a. au avut îndrăzneala să’l ucidă pe cântăreţul Orfeu) şi de atunci s’a statornicit obiceiul ca bărbaţii să se îmbete înainte de a intra în luptă. Neamul costobocilor, cu apucăturile lui tâlhăreşti, a năvălit pe timpul meu în Grecia, ajungând până la Elateia. Acolo un bărbat, Mnesibulos, a strâns în juru’i o ceată de oameni şi, după ce a omorât pe mulţi dintre barbari, a căzut şi el în luptă”, relata Pausiana, la mijlocul secolului al II-lea, citat în volumul ”Izvoare privind istoria României” (Editura Academiei RPR – 1964).

Cotensii au fost consideraţi de istorici unul din principalele neamuri getice. Potrivit lui Vasile Pârvan, tribul putea fi localizat în estul coliniei romane Dacia, iar teritoriul pe care îl stăpâneau era învecinat cu cel al triburilor ratacensilor, caucoensilor şi biefilor.

Crobizii au fost un trib getic care locuia fie la sud de Dunăre (conform lui Hecateu), fie în Dobrogea (Sciția Minor) între Tomis și Callatis (conform lui Strabon) fie lângă Dionysopolis (conform lui Pseudo-Scymnus), menţionanţi de Herodot şi Ptolemeu, ca fiind conduşi de Isanthes. Această localizarea îi face pe învățații moderni să’i considere geți, locuitorii principali ai ținutului dintre munții Carpați și Haemus. V. Besevliev, renumit lingvist bulgar, considera că toponimele terminate în dina (Adina, Amlaidina – astăzi probabil localitatea 23 August din Constanța și Mangalia – și Asbolodina – menționată în teritoriul callatian) pot fi atribuite crobizilor, ceea ce, după cum se vede, ar coincide cu localizarea acestora de către Strabon.

Despre istoria acestora nu știm decât că au avut un conducător, Isanthes renumit pentru frumusețea, puterea și bogăția lui (mărturia se găsește la istoricul Phylarchos și la Athenalos). Lexicograful bizantin Suidas le atribuia credința în nemurirea sufletului, larg răspândita la neamurile getice.

Dacii mari (dahai) a fost denumirea unui trib sau uniuni tribale getice din nordul hotarelor provinciei romane Dacia, probabil pacificaţi de guvernatorul Daciei, Vettius Sabinianus Iulius Hospes.

De asemenea, pe vremea lui DaciBală se intensifică menționările despre ”dacii” din munți care atacă provinciile sud-dunărene, ceea ce ne duce la emiterea ipotezei că triburile geților aflate în directa lui subordine erau cei din jurul Munților Orăștiei, și formau o adevărată confrerie războinică aflată sub un anumit consemn, ceea ce îi va face pe romani să’i denumească după numele conducătorului lor ”daci” de la Daci-Balo.

Informațiile sărace despre numele conducătorului lor nasc numeroase ipoteze, și asupra semnificației etnonimului ”daci”, care poate proveni și din numeralul diece-dece-zece, iar ”balo”=războinici, daci-balo=10 războinici sau războinicii înzeciți, sau ”Înzeciții”, amintind de ordinul sacerdoților ”IO” sau ”10”.

Pe harta noastră avem triburile prinse în această confrerie războinică a geților lui Dacibală: Sar-Geții (Geții de Sus), Burii, Albocensii, Saldensii, Biephii, Apulii, Potulatensii, Pelii și alții.

Geții liberi este numele dat triburilor getice care nu au fost înglobate în colonia romană Dacia şi care au continuat să trăiască pe teritoriul lor de baştină (sec. II – IV). Atât izvoarele literare cât şi descoperirile arheologice arată că geții liberi au convieţuit în anumite regiuni cu sarmaţii şi cu unele neamuri germanice, cultura lor fiind continuu influenţată de civilizaţia romană.

”Izvoarele scrise antice consemnează că în repetate rânduri au avut loc conflicte armate între romani şi diverse grupuri de daci liberi, în urma cărora, unora dintre împăraţi li s’a conferit titlul onorific de Carpicus Maximus (Filip Arabul, Aurelian, Diocletian, Maximian, Constantius Chlorus, Galerius, Constantin cel Mare) sau cel de Dacicus Maximus (Maximinus, Decius, Gallien, Aurelian).”

Harpii au locuit, spun istoricii, la nord de gurile Dunării, între Prut şi Nistru, în sudul Basarabiei. Au fost menţionaţi de Ptolemeu, care amintea de aşezarea Harpis.

Obulensii au fost un trib getic localizat în estul Dobrogei. Tribul obulensilor este menţionat de Ptolemeu.

Oinensii au fost un trib getic, localizat în Estul Moesiei inferioare, adică partea de Vest a Dobrogei Centrale. Sunt menţionaţi de Ptolemeu.

Ordyssii (ordenssos) au locuit în aşezăriile de pe malurile Argeşului.

Pelii au fost un trib getic, ale căror principale ocupaţii erau agricultura, pescuitul și creşterea animalelor. Teritoriul lor avea capitala Pelendava, actuala Craiova.

Piengeţii au locuit în zona de nord a Carpaţilor şi au pătruns deseori în Dacia romană.

”Prezenţa piengeţilor în aceste părţi s’ar datora, potrivit istoricului Vasile Pârvan, unei mişcări mai vechi de populaţii, care ar fi migrat de la sud-est spre nord-vest, adică din Dacia spre munţii Slovaciei şi Moraviei. Piengeţii, spune Pârvan, par să fi luat parte la războaiele marcomanice, în timpul împăratului Marcus Aurelius.”

Piefigii au fost localizaţi de istoricul Vasile Pârvan ca locuitori din Câmpia munteană. Neamul piefigilor, susţin istoricii, este unul şi acelaşi cu marea uniune de triburi getice din secolele III – I î.Hr.. Începuturile ei pot fi urcate în timp până în vremea regelui Dromihete, când geţii se afirmă prin victoriile repurtate în două rânduri asupra armatei lui Lisimah. În perioada imediat premergătoare lui Burebista, uniunea de triburi getice din mijlocul Munteniei, foarte probabil acel neam al piefigilor, reprezintă cel mai important centru economic şi politic din toată Geția, fiind unul din principalele puncte de sprijin ale lui Bureo Bisteo în opera sa de unificare a tuturor geților.

Potulatensii au populat, susţin istoricii, nordul Olteniei şi dealurile din vestul Munteniei. Sunt menţionaţi de Ptolemeu.

Pradavensii au fost un trib getic, localizat la nord de Mureşul inferior, până aproape de Crişuri.

Racataii (racatriaii) au locuit pe teritoriul actual al Ungariei, fiind un trib getic.

Sacii au fost un trib getic, localizat de Vasile Pârvan în jurul oraşului Sacidava, la sud de de actualul oraş Cernavodă.

Sar-Geţii au fost localizaţi în vestul Mureşului şi pe Siret, într’un teritoriu care cuprinde actuala zonă a Hunedoarei. Dio Cassius a relatat că regele Decebal a abătut apele râului Sar-Geţia şi, săpând o groapă, a ascuns o mare comoară cu obiecte de aur şi argint. După asigurarea tezaurului, apele au fost readuse în vechea albie. Odată cu înfrângerea şi cucerirea parțială a Geției, romanii au reuşit, prin trădarea lui Bicilis, să afle locul unde fusese ascuns tezaurul lui Decebal şi să intre astfel în posesia lui. Regiunile Hunedoara şi Ţara Haţegului, unde sunt plasaţi sar-geţii au reprezentat unul din cele mai importante centre culturale, politice şi economice ale geților din ultimele două secole până la cucerirea romană.

”Decebal abătuse râul cu ajutorul unor prizonieri şi săpase acolo o groapă. Pusese în ea o mulţime de argint şi de aur, precum şi alte lucruri foarte preţioase, aşezase peste ele pietre şi îngrămădise pământ, iar după aceea aduse râul din nou în albia lui. Tot cu oamenii aceia Decebal pusese în siguranţă, în nişte peşteri, veştminte şi alte lucruri la fel. După ce făcu toate acestea, îi măcelări, ca sa nu dea nimic pe faţă”, relata Dio Cassius, citat în volumul ”Izvoare privind istoria României” (Editura Academiei RPR – 1964).

Siensii este numele tribului getic localizat de’a lungul râurilor Ialomiţa şi Buzău, în secolul II d.Hr.. Sucii au fost un alt trib getic care a locuit la nord de Dunăre Unii dintre suci s’au aşezat la răsărit de Durostorum (Silistra) si au creat acolo un important centru politico-militar denumit Sucidava, ce se va identifica azi cu satul Izvoarele (fost Pârjoală), din judeţul Constanţa, Sucidava dobrogeană este menţionată de Tabula Pentigeriana, de Itinerarium Antonini, de către o inscripţie din vremea lui Aurelian şi a alte izvoare antice. Al doilea grup de suci a trecut la nord de Dunăre şi s’a aşezat la apus de gura Oltului, în câmpia românească. Acolo au fondat cetatea Sucidava, localizată precis după inscripţii şi după Procopius, la Celei-Corabia în jud. Olt.

Singii a fost un neam de origine getică, localizat de Vasile Pârvan pe cursul inferior al Mureșului, unde se afla cetatea Singidava, pomenită de Ptolemeu și identificată cu dava descoperită în apropiere de Cugir.
Istoricul român este de părere că neamul singilor era foarte numeros. Ei ajunseseră să se întindă până la Dunărea de Mijloc, în zona de azi a Belgradului, unde întemeiaseră o nouă cetate numită de celți: Singidunum. Se pare că au migrat și spre vest, până în Moravia, unde se află localitatea Singone și spre sud până în peninsula Calcidică (Nordul Greciei) unde este menționată o așezare antică cu numele Singos, de la care s-a denumit și golful din apropiere, Singiticus.

Tagrii sunt un trib antic, pomeniți în ”Geografia” scrisă de Ptolomeu şi localizată de el lângă tyrageți. După părerea lui V. Pârvan (Getica) tagrii erau un trib getic mai mic, care locuia pe cursul mijlociu al Nistrului. Acelaşi istoric nu admite legătura făcută de către unii specialişti străini între tagri şi o inscripţie mai târzie de pe un vas de aur descoperit în Banat la Sânnicolaul Mare, chiar dacă acel vas ar putea fi chiar o operă a tagrilor.

Tyrageţii au fost localizaţi pe malurile Nistrului (Tyras), numiți Tyrageți, Tyragetae sau Tyrangitae (Strabo VII, Ptol.III.5, 25), literalmente, geții din Tyras, erau un sub-trib al geților ca alte zeci de triburi, situați pe râul Tyras (Nistrul modern din Moldova și Ucraina). Ei au fost considerați un trib de imigranți așa cum erau mai toate triburile, chiar dacă ele nu conțineau particula sau etnonimul de bază ”get” din Sarmația Europeană care locuia la estul râului Tyras, lângă Harpi și Tagri și, potrivit lui Ptolemeu, vecinii de nord ai Moisei de Jos.

Pliniu (v. 12. s. 26) îi numește, cu o ortografie mai corectă, Tyragetae și îi prezintă pe o insulă mare în Tyras.

Cele mai vechi ştiri despre această populaţie se păstrează în opera geografică a lui Strabon, din care reţinem următoarele:

”Locuitorii de pe malurile de dincolo ale Istrului sunt geţii, tyrageţii şi bastarnii; Istrul lasă în stânga toate meleagurile geţilor, ţinuturile tyrageţilor, bastarnilor şi sarmaţilor, până la Fluviul Tanais (Don); prima parte a întregii regiuni ce se întinde la nord, între Istru şi Borysthenes (Nipru) este pustiul (stepa) geţilor. Apoi vin tyrageţii, iar după ei sarmaţii iazygi.”

TyraGeţii trăiau în condiţii vitrege, potrivit autorilor antici.

”Între geţi şi Marea Pontică, de la Istru până la Tyras, se întinde pustiul geţilor, care e în întregime şes şi fără ape. Când Darius, fiul lui Histape, a trecut Istrul împotriva sciţilor, a fost în primejdie să piară de sete împreună cu toată oştirea sa. Într’un târziu a înţeles cum stau lucrurile şi s’a retras. Mai târziu, pornind la război împăotriva geţilor şi a regelui lor Dromichaites, Lisimah a trecut prin mari primejdii şi, mai mult încă, a fost luat în captivitate. Dar a scăpat, deoarece a întâlnit un barbar bun la suflet”, Strabon, citat în volumul ”Izvoare privind istoria României”, (Editura Academiei RPR – 1964).”

Sabocii, neam de origine getică menționat de Ptolemeu în Geografia ca locuind împreună cu biesii și piengeții în nordul Carpaților. Posibil că, împreună cu neamurile vecine, au luat parte la luptele duse de romani și Marc Aureliu cu quazii și marcomanii

Arsieții sunt unul dintre triburile getice și fac parte din neamul arsietae, cert getic. Arsieții sunt localizați de către Ptolemeu în ”Geografia” la izvoarele Vistulei. Astfel Ptolemeu enumerând diferitele neamuri care se aflau mai la sud de Vistula spune că mai jos de anartofracții și burgionim, urmează ”mai departe, arsieții, sabocii, piengeții și biesii”, aflați ”pe lângă Muntele Carpatos”. De numele arsieților sunt legate localitățile Arsenion și Arsekvia din Silezia Cehă.

Geții sud-dunăreni

Moesii au fost un trib getic, cunoscuți și sub numele de mysi, misi, mesi, moesieni, chiar mezi, și care locuiau la sudul României de azi și au și dat numele provinciei romane Moesia, după înfrângerea ei în 29 î.Hr.  Situați pe ambele maluri ale Dunării de la izvoare, la Gurile Dunării se aflau geții. Cei din dreapta Dunării de Jos erau numiți moesi.

Geții moesi în Cassius Dio, Istoria romană, LI, 22,6,  erau menționați și prin etnonimul de daci:

”…Dacii locuiesc pe ambele maluri ale Istrului. Dar cei ce locuiesc dincoace de fluviu, lângă țara tribalilor, țin cu plata birurilor de Moesia și se numesc moesi, afară de cei așezați foarte aproape de tribali. Cei de dincolo poartă numele de daci, fie că sunt geți, fie cǎ sunt traci din neamul dacilor, care locuiau odinioară în Rhodope.”

Numărul mare de dave (numele cetăților antice care se terminau în ”-dava” sau ”-deva”) din Moesia, părți din Tracia și Dalmația, indică o afinitate lingvistică incontestabilă, și mult mai strânsă între limbile getice nord-dunărene carpatice și getice sud-dunărene moesiene balcanice, decât între Moesia și Tracia elenizată, sugerând o legătură mult mai strânsă între geții carpatici și geții dunăreni moesieni (moșieni).

Teritoriile distincte ale lui termenilor geto-traci ”-para” și ”-bria” pentru numele orașelor sunt în mare parte prezente la sud de Moesia, făcând Munții Balcani (Haemus Mons) granița dialectală a limbilor getice balcanice și culturile geto-moiesiene și geto-tracice.

Cu toate acestea, este posibil ca ”-dava” și ”bria” să însemne două lucruri diferite în aceeași limbă, mai degrabă decât să însemne același lucru în două limbi diferite. Astfel, bria ar fi putut fi folosită pentru așezări urbanizate, asemănătoare în scară și design cu cele ale popoarelor ”civilizate” precum grecii și romanii, în timp ce ”-dava” ar putea însemna o așezare rurală, militară, religioasă, situată în partea de stepă și montană a ținuturile getice.

Legătura strânsă geto-misiană este oarecum accentuată de faptul că zone importante din Moesia făceau parte din împărăția getică a lui Burebista, formată prin crearea unei uniuni de triburi Geto-Moesiene și Geto-Trace.

În plus, după cucerirea romană din Moesia, geții au atacat continuu peste Dunăre, sub regii Duras și Diurpaneus, hărțuind trupele romane. Aceleași teritorii au fost mai ușor de controlat și au fost ținute o perioadă mai lungă de timp, în raza Regatului Odrysian, un stat getic sud-balcanic, din vremea lui Sitalces și Seuthes.
Din limbajul sau dialectul din Moesia, sunt înregistrate doar câteva elemente; Etnonimul lor (Moesoi, Moesi), unele toponime și antroponime și un fitonim: Mendruta, numele Moisei pentru Helleborine (L. Veratrum nigrum) sau Sfeclă (L. Beta vulgaris).

Misii sau mesienii din Asia Mică, tribul sau națiunea getică misiană, sunt înregistrați în Iliada și în sursele de mai târziu. Originea și direcția migrării Misienilor au fost exprimate în diverse ipoteze istorice. Misienii au fost considerați rude lae Frygienilor, datorită limbajului asemănător. Pe baza datelor lingvistice s’a ridicat ipoteza că, în timpul epocii bronzului Moesienii ce populau ținuturile de la est de râul Morava și de’a lungul Dunării, au început un proces de migrare spre est, și o reinstalare în direcția sud-est până în Asia Mică, ajungând chiar în Mesopotamia.

Unii dintre primii autori menționează expansiunea hitită în sud-vestul Asiei Mici, în secolul al XIV-lea și prima jumătate a XIII î.Hr. ce a condus și la deplasarea populației locale din Balcani, inclusiv o parte din Moesieni. După prăbușirea statului hitit, misii anatolieni revin în Balcani.

Herodot a scris că înainte de Războiul troian Moesienii și teukritii au trecut prin Bosfor în Europa, cucerind triburile getice ajungând astfel la Marea Ionică și râul Pennetta în Grecia (Istorii, 7, 20). ”Missienii din Iliada” sunt menționați ca aliați ai troienilor.

Odată cu cucerirea pământurilor de pe cursul inferior al Dunării în sec I. romanii au numit provincia Moesia. Se presupune că ei au numit zona, astfel, din cauza gloriei arhaice și acțiunilor lor din Asia Mică, și a războinicilor neînfricați cunoscuți din realtările lui Homer.

Odată cu formarea provinciei romane a Moesiei  numele moesi se extinde asupra locuitorilor săi, exact cum s’a întâmplat asupra geților din Tracia romană, sau a geților din Dacia romană.

Cassius Dio a scris:

” …cei care trăiesc dincolo de râu în țara tribalilor, aparținând provinciei Misia sunt numiți misi, toți, în afară de cei care trăiesc în jurul provinciei.”

…Și astfel aflăm cum ”dispar” triburi sau popoare din istorie…din pixul, tocul, sau pana unor istorici de casă !!!

În Evul Mediu una dintre denumirile arhaice utilizate în mod obișnuit de către autorii bizantini pentru a se referi la bulgari a fost ”vasali” împreună cu ”scyți”, ”mirmidoni”, dar și altele.

Pentru prima dată, acest nume reapare în Leo Deacon, în a doua jumătate a secolului al zecelea. La începutul secolului al XI în ”Elogiul”, Photius din Thesallia ca ”poporul moesian” ce definea supușii regelui Samuil, un țar al Bulgariei,  rămas în istoria moesienilor ”bulgari” deoarece a învins armata invincibilă a lui Vasile al II-lea la Porțile lui Traian lupte care durează mai multe decenii, 991–1014. În 1014. Vasile îi înfrânge pe bulgari în regiunea Struma. După bătălie orbește 14.000 de prizonieri, iar unui bulgar din 100 i se lasă un singur ochi, pentru a’i conduce pe ceilalți înapoi la Samuil. Tarul Samuil la vederea unei asemenea grozăvii face un atac de cord și moare.

”Povestea” lui Mihail Ataliat despre presupuși bulgari pare, că a primit ulterior noul nume. Autorii bizantini individuali sau independenți îi numesc vasali și valahi sau pecenegi.

Răscoala Asǎneștilor (1185), relatarea lui Niketas Choniates:

”Împăratul Isaac Anghelos (1185-1195) (…) zgârcindu’se să cheltuiască pentru serbările de nuntă din banii vistieriei, îi aduna fără cruțare din propriile ținuturi; și a jecmănit, din meschinărie, și alte orașe din părțile Anchialosului, pe furiș, dar mai ales și i’a făcut sieși și romeilor dușmani pe barbarii din Muntele Haemus, care mai înainte se numeau misieni, iar acum se cheamă vlahi. Aceștia, încredințați de inaccesibilitatea ținutului în care locuiau și bizuindu’se pe fortărețele lor, care sunt și foarte numeroase și ridicate pe stânci abrupte, s’au sumețit și altădată împotriva romeilor. (…) După ce misienii au început să acționeze fățiș ca niște răzvrătiți. (…) La început vlahii se codeau și fugeau de răscoala la care erau împinși de Petru și Asan…”

Vlahii sunt urmașii geților. Din păcate, în prezent nu sunt recunoscuți ca minorități naționale în Grecia, Bulgaria, Serbia și Albania, unde sunt lipsiți de dreptul la educație în limba maternă și sunt supuși unui proces de asimilare forțată. Dar indiferent de limba vorbită ei sunt frații noștri!

Tribalii (Triballi / Triballoi) sunt una dintre comunitățile tribale getice care locuiau și erau menționați într’o zonă situată între ținuturile Munților Balcani, Sofia (Serdica), râul Yantra și Plevna de azi (Bulgaria) și râurile Morava, Dunăre și Iskar, și teritoriul actual al provinciei Kosovo (Serbia).

Tribalii erau o ramură a poporului getic prezent în Antichitate în sudul Dunării, și cuprindea două triburi: Picensii (în apus) și Usdicensii (în răsărit). Nu se știe dacă Tribalii erau o ramură a Ilyrilor (după Ștefan din Bizanț), a geto-tracilor (după Strabo, Diodor ș.a.) sau a Scordicilor celtici, sau poate chiar un amestec al acestor popoare.

Tribalii sunt menționați pentru prima oară de Herodot în jurul anului 490-424 î.Hr. în ”Istorii” (4, 49), unde menționează Câmpia Tribalilor undeva aproape de Kosovo de azi.
În anul 424 î.Hr., Tribalii resping pe regele Odrysian Sitalces. În anul 376 î.Hr., sunt conduși de regele Hales, luptând împotriva lui Abdera de la Marea Adriatică, și în 339 î.H., într’un succes militar, împiedicând invazia lui Filip al II-lea al Macedoniei, și în 335 î.Hr. conduși de regele Sirmio (Syrmus sau Syrmos), luptând împotriva lui Alexandru al III-lea al Macedoniei.

Tribalii aveau o organizare statală proprie și s’au remarcat în bătălia contra lui Filip al II-lea al Macedoniei, pe care l’au rănit și a cărui armată au înfrânt’o, înainte de a fi până la urmă supuși de către el.  Alexandru Macedon a fost impresionat de calitățile de luptă ale Tribalilor și i’a invitat să participe la campania sa împotriva Persie,  în care au și sprijinit infanteria lor.

Numele și identificarea în unele surse bizantine ale sârbilor cu Tribalii este un anacronism. În primul secol, Claudius Ptolemeu observă că ținutul Tribalilor, adică Tribalia, acoperă o zonă între râurile Tsibrița și Vit cu principalul oraș Oescus, adică partea de vest a Moesiei Inferioare romane.

Adesea ”Triballi” și ”tribalii” sunt identificați în context istoric cu sârbii și Serbia, deoarece aceste interpretări se bazează exclusiv pe scrierile lui Laonik Chalcocondil din secolul al XV-lea,  care adesea în istorisirile sale a menționat individual prin recurs la arhaisme (vasali, ilyri etc.), conducători fără o semnificație etnică în existența lor.

Ulterior, prin unitatea de limbă cu românii, se consideră parte a etnogeneza poporului român, și mai ales a celor care susțin aberanta teorie a romanizării.

În secolele al XIX-lea și al XX-lea școlile științifice din Iugoslavia încearcă să demonstreze că vechile triburi getice, care includ Tribalii, sunt sârbi.

Regiunea Timocului, anume teritoriul din dreapta Dunării din nord-estul Serbiei (Craina Timocului) și nord-vestul Bulgariei (regiunile Vidin și Montana) cuprinzând din Serbia ținutul Munților Rătaniștei, este uneori denumită, în mod savant, sub numele de Tribalia, de la Tribali. Cei care folosesc această denumire vor astfel să identifice teritoriul de’a lungul Dunării unde sunt prezente minorități românești în Serbia și Bulgaria.

Geții Odrisi și Regatul Odris

Regatul Odris este o veche formațiune statală a tribului getic al odrisilor constituită în a doua jumătate a secolului al V-lea î.Hr. și se întindea de la țărmul Mării Egee până la Dunăre, locuind pe ambele maluri ale râului Tonzos (Tunja) până în apropierea Apoloniei, ocupând astfel centrul viitoarei provincii romane Tracia.

Cele mai importante izvoare ale existenței odrisilor sunt Istoriile lui Herodot (cca. 490-429 î.Hr.), scrierile lui Tucidide (circa 460-396 î.Hr.) și lucrarea ”Anabasis” a lui Xenofon.

Regatul Odris a fost primul care a dobândit puterea în regiune sub un singur conducător, regele Teres I în secolul V î.Hr. (475-445 î.Hr.) fiind primul rege care a reușit să unifice sub conducerea lui multe dintre triburile getice.  Încă din sec. V î.Hr Herodot şi Tucidide menţionează existenţa regatului care s’ar fi întins de la Abdera şi până la gurile Dunării. Întemeietorul acestui regat este Teres I (aprox. 470-440 î.Hr.). Istoricul Tucidide consemnează faptul că Teres le’a alcătuit odrisilor un regat mult mai mare decât cel al Traciei.

Despre Teres se spunea că şi’a trăit cea mai mare parte din viaţă pe câmpul de luptă, în prima parte a vieții s’a luptat pentru câștigarea independenței regatului său, în a doua parte a vieții s’a luptat pentru întărirea puterii regatului său. El a condus mai multe campanii militare pentru a extinde teritoriul aflat sub controlul său. Primii doi conducători, Teres I și Sitalces au adus Regatul Odris la apogeu.

Urmaşul lui Teres, Sitalces I (aprox. 440-424 î.Hr.) al doilea fiu al lui Teres I a purtat o serie de lupte cu scyţii din nordul Dunării şi a dus o politică de bună înţelegere cu elenii din Abdera şi încheind alianţe cu Atena. Un lucru important de precizat este că la odrisi tronul nu era moștenit de fiul cel mare, ci de nepotul de frate.

Regatul Odris, însă, a trăit maxima extindere prin alianțele dintre triburile getice care au reușit’o Sitalces și Seuthes. Conform lui Tucidide, sub regele Sitalces, regatul a stăpânit tot litoralul de la Abdera până la vărsarea Istrosului, fiind integrați toți geții dintre Haemus și Rodopi și geții de dincolo de Haemus, de la sud spre nord.

Diodor din Sicilia susține că Strymonul era limita vestică.

Sitalces a participat și la Războiul Peloponeziac, fiind aliat al atenienilor.  Sub acest cârmuitor, Regatul Odris, având o bună organizare internă şi întemeindu’şi autoritatea pe supunerea celorlalte seminţii getice şi pe tributul plătit de unele cetăţi elineşti, a cunoscut maxima sa înflorire.

Sitalces a continuat extinderea teritoriilor sale. El a fost un aliat al Atenei în Războiul peloponesiac, iar în conflictul din 429 î.Hr. din Macedonia regelui Perdiccas II, a invadat cu o armată care a inclus războinici ai triburilor care nu făceau parte din regatul său. (Tucidide, Războiul peloponesiac, II, 97-101).

Tot Tucidide îi face un portret regelui Sitalces, ca fiind înțelept, blând față de supuși, viteaz, atent cu averea statului. Percepea tribut de la populațiile supuse și de la unele cetăți grecești, în valoare de 1000 de talanti. A dezvoltat o armata considerabilă de 120.000 de pedestrași și 50.000 de călăreți.

O vreme, în partea de apus a Traciei, a domnit fratele lui Sitalces, numit Sparadokos, dar atenienii au ridicat împotriva acestuia, datorită politicii sale ostile, pe Perdiccas, regele Macedoniei şi pe Sitalces. Sparadokos, învins se refugiază la scyţi, dar este predat odrisilor.

Relațiile cu sciții s’au deteriorat, după ce Ariapeithes s’a recăsătorit cu o elenică, dăruindu’i un fiu, Skyles. Au apărut rivalități între el și Octamasades. Skyles a fost alungat pentru că ducea un mod de viață elenistică, și de aceea primește azil politic de la Sitalces, asta în timp ce un rival al lui Sitalces, fiul lui Teres, este adăpostit de scyți.

Octamasades a pornit cu o armata spre Tracia, dar datorită înțelepciunii lui Sitalces, a evitat conflictul printr’un schimb de azilanți. Sitalces s’a apropiat de eleni datorită ascensiunii Macedoniei și controverselor teritoriale dintre regatul sau și Macedonia sub Perdicas al II-lea.  Sitalces sprijină un pretendent la tronul Macedoniei, pe Filip, fratele lui Perdicas al II-lea. De astfel, Sitalces s’a căsătorit cu o elenică din Abdera.

În timpul războiului peloponesiac, Sparta și Atena își căutau aliați printre vecini. Regatul Odris încheie o alianța cu Atena, ucigând solii spartani. Astfel, în 431 î.Hr., Nimphodorus, fratele soției lui Sitalces, primește titlul de proxenos, iar fiului lui Sitalces i se oferă cetățenia ateniană. Macedoniei i se cedează orașul Therme.

În 429 i.Hr., Sitalces conduce o campanie în Peninsula Chalcidica și se va război cu Macedonia timp de 30 de zile. Însă a fost trădat de nepotul său, cumpărat de Perdicas al II-lea, ce primește mâna surorii sale, Stratonike. În 424 i.Hr., Sitalces a murit în lupta împotriva tribalilor, la Delion.

În 411 î.Hr., fără prea mare succes a condus o expediție împotriva Atenei (Tucidide, Războiul peloponesiac, II, 97-101).

Sitalces este succedat de Seuthes I (424- 410 î.Hr.), nepotul lui Sitalces și fiul lui Sparadocos, care era fratele lui Sitalces, care a încheiat campania împotriva lui Perdiccas II al Macedoniei și a dublat tributul orașelor elinești de pe coastă. Tucidide menționează că tributul perceput a fost crescut la 400 de talanti, plus daruri.

Relațiile cu Macedonia se îmbunătățesc. Acest rege a renunțat la politica de expansiune teritorilă și a dus o politică de conservare a hotarelor. Urmaşii lui Sitalces, Seuthes şi Cotys au continuat politica predecesorilor lor, în schimb pe vremea lui Kersebleptes (341 î.Hr.) regele Filip II, regele Macedoniei, cucereşte regatul odris.

Sunt cunoscuţi mai mulţi regi odrisi care au emis monede de argint şi de bronz cu legende în greacă: Sparadokos, Amadokos II, Teres II, Ketriporis, arătând prin aceste monede prosperitatea regatului.

După moartea lui Sitalces, Regatul Odris a cunoscut perioade succesive de fărămițare și de unificare. De exemplu, Amadocus I (410- 390 î.Hr. aproximativ) a pierdut multe teritorii, după atacurile tribalilor. Guvernatorul care a plasat controlul regiunilor pe malul Mării Egee s’a proclamat rege sub numele de Seuthes II (405 -390 î.Hr.).  În 410 î.Hr., regatul este divizat între doi moștenitori, Seuthes al II-la și Amadocos. Fiecare își caută aliați pentru a o suprimă pe cealaltă.

Cei doi suverani au fost împăcați, încheind împreună o alianță cu atenianul Thrasybulus. Amadocos s’a împrietenit cu generalul grec Alcibiade, iar Seuthes al II-lea a angajat mercenari eleni conduși de Xenofon. Xenofon l’a cunoscut personal și a descris un ospăț de la curtea să. În final, cei doi își normalizează relațiile, iar Amadocus moare în 390 î.Hr.

Regele Hebryzelmis adomnit doar 6 ani (390- 384 î.Hr.).

După aceea un reviriment al expansiunii teritoriale și al înfloririi Regatului Odris are loc în timpul lui Cotys I.

Cotys I (384- 358 î.Hr.), s’a născut în timpul domniei lui Seuthes I, a preluat puterea prin uciderea predecesorul său. Regatul își revine temporar sub domnia lui Cotys I, ce reunifica teritoriile. Pe vremea lui Cotys I, Regatul Odris a ajuns din nou la o mare înflorire și expansiune.

S’a aliat cu Atena și s’a căsătorit cu fiica ateniana a generalului Iphicrates. S’a aliat cu tribalii împotriva lui Abdera, dar a fost ulterior responsabil pentru pornirea unei rebeliuni. A intrat în conflict cu Atena pentru posesiunea Chersonesului getic, aceasta a instigat la revolta împotriva trezorierului lui Miltochite, care a avut succes, dar a condus la un nou tratat de alianță în 361 î.Hr. În 359 î.Hr. s’a aliat cu Filip al II-lea al Macedoniei.

Despre domnia lui se știu puține lucruri, însă se știe faptul că a fost asasinat în 358 î.Hr. de Peithon și Cheracleide de Ainos care au fost proclamați ulterior cetățeni de onoare ai Atena pentru gestul lor, și răsplătiți fiind de Adunarea Populară a Atenei.

Însă după moartea sa, Regatul Odris s’a divizat în urma unor conflicte interne, iar în anul 341 î.Hr. cucerirea lui de către Filip al II-lea al Macedoniei a fost extrem de ușoară.
După ce Cotys I este asasinat, Regatul Odris se împarte în trei regate mai mici în urma unor neînțelegeri interne, împărțit fiind de cei trei fii ai lui Cotys, care s’au antrenat în lupta dintre Atena și Filip al II-lea al Macedoniei (tatăl lui Alexandru Macedon), dar a ajuns să fie subjugați de acesta din urmă, care dă lovitura de grație regatului.

Astfel, după prăbușirea Regatului Odris, geții au ajuns sub stăpânirea regilor macedoneni.

Amadoco II (358- 347 î.Hr. aproximativ) a controlat zona de vest a râului Marița (Hebrus).

El a fost urmat, probabil, de Teres al II-lea.

Berisade (358-352 î.Hr.) și fiul său Cetriporo (352-347 î.Hr.), probabil co-regent de la început, au controlat zona de coastă de la Amfipolis și minele de argint.

Cersoplepte (358-341 î.Hr.), ca urmare vârstei tinere sub guvernarea eficientă a lui Charidemus, un elen legat de familia regală, a controlat zona de est al râului Hebrus.

Seuthes III (330-300 î.Hr. aproximativ), s’a revoltat de mai multe ori normelor macedonene de sub domnia lui Alexandru cel Mare și după moartea sa, în 323 î.Hr. și a fost învins de Antipater și Lisimah. În 320 î.Hr., și’a mutat împărăția în centrul Traciei și a construit o nouă capitală, Seuthopolis, din care resturile cetății sunt acum acoperite de lacul artificial de Koprinka, în apropiere de actualul Kazanlak. Acesta a fost de partea lui Antigonus I împotriva lui Lisimah. Ulterior Lisimah a fost ucis în luptă de către Seleucus în 281 î.Hr. și Tracia trece sub suveranitatea lui Ptolemeu al II-lea. Împărăția a fost astfel supusă invaziei galatenilor celți în 273 î.Hr.

Cu toate că Alexandru cel Mare a antrenat în campaniile sale din Asia mulţi geți, mulţi din cei rămaşi au format nuclee de rezistenţă care au dat mult de furcă macedonienilor mai ales sub conducerea lui Seuthes (313 î.Hr.).

Un rege get pe nume Pleurato este amintit pentru că a învins în 214 î.Hr. regatul celtic Tylis. Apoi Regatul a fost cucerit de Filip al V-lea al Macedoniei în 202 î.Hr. Ulterior a urmat o serie foarte puțin cunoscută ale unor dinastii getice, până la războiul civil dintre Cezar și Pompei .

Cotis VII (57–48 î.Hr.), a fost aliat al lui Pompei

În 277 î.Hr., geto-celţii veniți dinspre Panonia și instalaţi în Balcani, înfiinţează un regat cu capitala la Tylis şi ajung să controleze triburile getice. După şase decenii, aproximativ în 218 î.Hr., o răscoală pune capăt dominaţiei celte. În secolul următor sunt menţionaţi alţi conducători odrisi:

Amadokos cucereşte oraşul Philipopolis, Cotys este recunoscut de romani (168 î.Hr.) ca rege al odrisilor. Regele Diegylis a ocupat teritorii în sudul Traciei şi a distrus Lysimacheia şi apoi Sadalas care are relaţii cu Messembria şi triumvirul Marcus Antonius prin anii 45-42 î.Hr.

Urmează unirea dinastiei odrisilor cu cea a sapeilor, o altă seminţie getică şi transformarea regatului odris în regat clientelar Romei. Romanii vor încredinţa dinastiei odriso-sapeice conducerea şi apărarea unei zone foarte întinse, de la gurile Dunării şi până în nordul Eladei.

Fiul lui Rescuporide I (48-13 î.Hr.), inițial sub tutela unchiului său Rhoemetalces, a fost ucis în luptă împotriva triburilor getice ale Bessilor, principalele sale revolte anti-romane au fost conduse de Vologeses.

Remetalce I (12 î.Hr. -12 d.Hr.), fratele lui Cotis VII, care, după sfârșitul răscoalei a fost restaurat la putere prin Augustus ca un succesor al nepotului său, care a lăsat moștenitori. La moartea lui, imperiul s’a împărțit între Augustus, fiul Cotis VIII și a fratelui Rescuporide II.

În 18 d.Hr. Rescuporide a fost judecat sub Tiberius pentru că l’a întemnițat și ucis pe nepotul său și a murit la scurt timp după aceea în exil în Alexandria.

Antonia Trifena, văduva și fiica împăratului Cotis VIII lui Pontus Polemon I, și fiul său Rhoemetalces II (18-38 d.Hr.) au fost repuși de Tiberius în întregul regat. La moartea fără moștenitori a lui Remetalces, la porunca lui Caligula a abdicat mama sa. Au urmat Rhoemetalces III, fiul lui Rescuporide II și apoi vărul Cotis VIII, și soția sa Pitodoride al II-lea, fiica lui Cotis VIII și Antonia Trifena (38-46 d.Hr.).

După ce Regatul Odris s’a divizat, a ajuns sub clientelatul Romei până în anul 46 d.Hr. când a murit ultimul rege odris, Rhoemetalces al III-lea. În anul 46 d.Hr., profitând de uciderea regelui Rhoemetalces III, împăratul roman Claudius va desfiinţa regatul odris, transformând partea de la sud de munţii Haemus (Balcani) în provincia romană Tracia.

Regatul Odris a fost un regat extrem de important pentru lumea getică, care de’a lungul a 100 de ani a reușit să stăpânească teritoriul geților sud-dunăreni.

Peonii

Triburile peonilor: Agrienii, Almopianii, Deronii, Doberii, Laeanii, Peoplii, Pelagonii (?), Siropeonii,  Odomanții etc.

Peonii erau un trib vechi din interiorul regiunii căreia i’au dar și numele, Peonia, și care corespunde văii râului Axios (acum Vardar). Ei au fost împărțiți în mai multe triburi și au vorbit limba peonă, din care există puține texte. Sursele clasice iau în considerare, de obicei, Peonii ca trib distinct față de triburile vecine considerate, tracice, macedonene, elene sau ilire, deși puține dovezi ale limbii lor par să confirme această diversitate, astfel încât să’i să ia în considerare o ramură autonomă a familiei marelui popor getic numit și euro-”indian”.

Deoarece aceștia sunt menționați în ”Iliada” lui Homer ca aliați ai Troiei, și datorită prezenței lor în descrierile elinești putem să’i localizăm cel puțin în perioada miceniană (1500 î.Hr.). Erau oameni de statură modestă, care au suferit o presiune îndelungată de la vecinii mai puternici odrisi și macedoneni, și care la apogeul Regatului lui Alexandru Macedon au dat contingente militare de infanterie și cavalerie.

După moartea lui Alexandru Macedon la sfârșitul secolului IV î.Hr., regele Dropione a reușit să aducă împreună toate semințiile peone într’un regat unificat, dar a fost de scurtă durată: deja Antigonus al II – lea, rege al Macedoniei de la 276 î.Hr. la 239 î.Hr., a fost capabil să anexeze Peonia la împărăția lui de atunci când Peonii erau amestecați cu macedonii. Triburile estice au fost absorbite, sau au fost influențate puternic cu elemente  macedonene, pe când cele din vestul Peoniei, au căzut sub o influența culturală ilyrică accentuată. Zona centrală a Peoniei, cea de’a lungul râului Axius, a fost absorbită de Macedonia elenizată, în perioada elenistică. Cu toate acestea, cele mai multe dintre mărturiile Peoniei din punct de vedere arheologic se află astăzi în Republica Macedonia.

Agrianii au fost un membrii unui trib getic considerat din neamul peonilor, ce au locuit în regiunile muntoase ale Bulgariei, între muntele Rodopi și râul Struma (Strymon în antichitate). Tribul este amintit înca din sec V î.Hr. de istoricul elen Tucidide, apoi în secolul următor de Polybiu sau Ptolemeu. Erau viteji în războaie și buni arcași.

Derronii (Deroni) au fost un membrii unui getic, între peoni. Cunoștințele noastre despre ei provin din monede purtând variații ale legendei lui DERRONIKON (ΔΕΡΡΟΝΙΚΟΝ) – DERR (ΔΕΡΡ).

Literele folosite în monede sunt elinești, deși acest lucru nu demonstrează că Derronii vorbeau aceeași limbă ca și vecinii lor din sud, ceea ce duce la întrebarea firească,  dacă alfabetul era elinesc sau este dovedită universalitatea sa prin folosirea acestuia de către neamul getic,  înclusiv la nordul Dunării. Aceste monede, care au fost probabil fabricate atât pentru export, cât și pentru comerțul intern, sunt în mod tradițional datate între 500-450 î.Hr.

Pe baza dovezilor numismatice, în special a tezaurelor de monede, există două teorii cu privire la poziția geografică a tribului. Prima teorie susține că acestea trebuie plasate în centrul Balcanilor, în partea de nord a Republicii Macedonia (în valea Strymonului superior), în timp ce a doua teorie consideră că acest trib, cel puțin în momentul emiterii monezilor  inscripționate astfel (începutul secolului al V-lea), se afla într’o zonă situată în partea de sud. Numai că folosirea pe o scară atât de întinsă a acestui alfabet, vezi Tăblițele de la Sinaia, nu mai poate fi restrânsă doar la o ipotetică influență a scrierii eline.

Bessii erau un trib independent al geților, care trăia pe teritoriul cuprins între Munții Rodopi și cursul superior al râului Marița (Hebrus) și ocupa cea mai mare parte a regiunii dintre Moesia și Munţii Haemus (Balcani), zona montană care separă Moesia de Tracia și de la Munții Rodopi din sudul Traciei, până în partea de nord a Hebrului. Se învecinau cu coralii, maedii, brenii şi dantheleţii, precum şi cu odrişii şi sapeii.

Herodot îi descrie ca un fel de castă-preoțească între satri, bessii fiind interpreții incantațiilor profetice ale unei preotese dintr’un altar-oracol al lui Dionysos aflat pe vârful unui munte, care se crede că este Perperikon.

Imagine cu un războinic bess din filmul Hercules (2014)

În Strabon, bessii sunt descriși ca cei mai feroce dintre triburile getice independente, îi localizează tot în preajma Munților Haemus,  posedând cea mai mare parte a zonei. El îi numește călugări printre bandiți și că erau dependenți de jaf.

”Numiţi bandiţi chiar de către hoţi”, besii trăiau în colibe şi duceau o viaţă aspră ocupându’se şi cu mineritul. (Strabon, VII, 5,15, şi fragm. 47; Plin. B., Nat.Hist, IV, 11, 40; Ptolemeu, III, 11; Solinus, 10,1)

Au opus o rezistență dârză macedonenilor și apoi romanilor, încât numai după lupte îndelungate au putut să fie supuși. Ei au trecut și în nordul Dunării, căci îi întâlnim și în Carpații septentrionali.

Mommsen spune că capitala Bessilor era Uscudama, azi Edirne în Turcia modernă, dar locul adevărat pare să fi fost Bessapara, astăzi Sinitovo lângă Pazardzhik, Bulgaria.

Diobesii sunt considerați o uniune de feluri între Besai și Dii.

Plinius cel Bătrân arată că existau mai multe diviziuni ale Bessilor.

Appian scrie că s’au predat fricos lui Augustus.

Unii autori cum ar fi Schramm au derivat albanezii de la creștini Bessi sau Basii, un popor getic timpuriu care a fost împins spre vest în Albania, în timp ce mainstream-ul istoricilor susține continuitatea iliro-albaneză sau un mix getic creat din triburile din Ilyria și Tracia.

În 72-71 î.Hr., proconsul Macedoniei, Marcus Terentius Varro Lucullus, i’a învins pe Bessi în Tracia, în Munţii Balcani, și care le’a ocupat capitala, Uscudama (Adrianopolis) (Eutr., VI, 10).

În 60-59 î.Hr., bessii erau în conflict cu C. Octavius, tatăl lui Augustus, iar în 57-56 î.Hr. cu L. Calpurnius Piso Caesoninus, guvernatorul Macedoniei. În 48 î.Hr., făceau parte din armata lui Pompeius Magnus, împreună cu dardanii, ”parte mercenari, parte luaţi cu forţa sau de bunăvoie” (Caes., Civ. III, 4), pentru ca în 44-42 î.Hr. Brutus, ajutat de Rascuporis, să’i pedepsească ”pentru tot răul ce’l pricinuiseră” (Cassius. Dio, XLVII, 25).

Cu prilejul campaniei sale din 29 î.Hr., M. Licinius Crassus a acordat odrişilor ”ţinutul în care se extindea cultul lui Dionysos” şi care se afla sub jurisdicţia bessilor. M. Lollius a continuat aceeaşi politica în 20-18 î.Hr. aducând triburile bessilor sub ascultarea sa.

Între 14-11 î.Hr., a avut loc răscoala lui Vologeses, marele preot al lui Dionysos la bessi, care, victorios în luptele cu dinastia odrisă, a ajuns până la Chersones. Bessi au fost înfrânţi în cele din urmă, după o rezistenţă eroică, de L. Calpurnius Piso (Cassius Dio, LIV, 34). Probabil, imediat după aceste evenimente o parte din bessi au fost dislocaţi în Dobrogea, unde îi găsim încă din anii 8-17 d.Hr. (Ovidiu, Tristele, III, 10, 5 şi IV, 1, 67), fiind menţionaţi apoi în calitate de consistentes în inscripţii datând din perioada 133-177 d.Hr., când prezenţa lor este legată, între altele, de extragerea fierului.

Cei rămaşi la vechile vetre au fost organizaţi în strategia Bessica apărând în izvoare şi după căderea Imperiului roman de apus. În Dacia extracarpatică apar prin unitatea auxiliară Cohors II Flavia Bessorum, cantonată în castrul Cincsor pe Olt şi în alte puncte din Dacia Inferior.

Spre sfârșitul secolului al IV-lea, Niceta de Remesiana (n. cca. 335, d. 414) a fost episcop al orașului Remesiana din provincia romană, Dacia Mediterranea (astăzi orașul Bela Palanka, Serbia) a adus Evanghelia la „acei lupi de munte”, Bessi. Se spune că misiunea sa a avut succes, iar închinarea lui Dionysus și la alți zei getici a fost în cele din urmă înlocuită de creștinism.

Un nume personal getic Bessus (atestat în Muntenegru de Nord împreună cu alte nume, cum ar fi Teres) este considerat a avea același etymon ca și Bessi (Wilkes, 1982).
În textul Strategikon din secolul al XI-lea, Cecaumenos, istoricul bizantin, a descris pe vlahii din Tesalia (Aromânii din Țara Mare) drept descendenti ai Geților vechi și Bessilor care au invadat din zona de pe Dunăre, înfrângerea provocată de strămoșii lor de către Traian în timpul războaielor geto-romane.

În 570, Antoninus Placentius a spus că în văile Muntelui Sinai era o mănăstire în care călugării vorbesc grecește, latină, siriacă, egipteană și bessiană.

Originea mănăstirilor este explicată într’o hagiografie medievală scrisă de Simeon Metaphrastes, în Vita Sancti Theodosii Coenobiarchae, în care scria că Sfântul Teodosie a întemeiat pe țărmul Mării Moarte o mănăstire cu patru biserici, fiecare fiind vorbită într’o altă limbă, Printre care și Bessiană. Locul unde au fost înființate mănăstirile a fost numit ”Cutila” (Cuti-citi ”Kutí”, este un cuvânt albanez pentru cutie sau cu sufixul – o cutie mică sau formă de peșteri folosite de călugări în antichitate) un nume getic.
Soarta ulterioară a geților este o problemă de dispută.

Istoria antică mai pomenește de următoarele triburi: aletoii, appiarensii, apsinthioi, artacii, asti, ausdecensii (usdecensi), bebricii, benii, berecyntii, bettegerii, bisaltii, bistonii, bitinii, brenii, briantii, brigii, brisii, caenii, carpodacii, celegerrii, ciconii, coilaletae, corallii, corpilii, crestonii, crusaeii, dantheletii, darsii (darsai), digerri, dimensii, diobessii, dioii, dolonsii (dolongi), drosii, drugerii, edonii, hypsalti, laii, maedi, maedobithynii, mygdonii, napeii, nipsaioii (tranipsioi), odomanţii, oitensii, olizonii, paioplii, panaioii, piarensii, pierii, pirogerii, pliastii, ratacensii (racatensi), rondaloi, sapeii, satrii serdii, siensii, siginii, singi, sithonii, sucii, terizii, thunatii, tilatii, tinii, trausii, trerii, tyntenii, utii, zaielii, zbaleonii, zeranii.

Citiți și: ILIADA MAI VECHE CU 1000 DE ANI DECÂT SE CREDEA

sau: TRACIA ȘI ANATOLIA, ȚINUTURI VECHI GETICE

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

PILA ROMÂNIEI DE LÂNGĂ TRUMP ȘI AFACEREA ROȘIA MONTANA

Românca Jenny (Zaharia) Paulson și John Paulson, legăturile de prietenie dintre familia Paulson şi actualul preşedinte al SUA, Donald Trump, și cum a reușit românca noastră să’l convingă să candideze.
Întrebarea care se ridică acum, este cum va reuși Guvernul României să profite de prezența româncei în anturajul celui mai puternic om al lumii? Pentru că Jenny Paulson, fostă Zaharia, cea mai bogată româncă, este pe lista scurtă pentru postul de ambasador SUA la Bucureşti.

Datele recente ale organizaţiei britanice Oxfam arată că cele 80 de persoane cele mai bogate din lume controlează nu mai puţin de jumătate din bogăţia mondială.
Cei mai bogaţi oameni din lume, reprezentând 1% din populaţia globului, au deţinut în 2016 o avere cumulată echivalentă cu cea deţinută de restul de 99% din populaţia lumii. Cei înstăriţi îşi folosesc resursele şi pentru a influenţa deciziile politice în propriul lor beneficiu.

În 2015 în Statele Unite s’au cheltuit circa 400 de milioane de dolari în activităţi de lobby. Pe de altă parte există evaziunea fiscală pe scară extinsă practicată de mediul de afaceri, mai ales cu ajutorul paradisurilor fiscale.

În topul celor mai bogaţi oameni din lume se află şi românca Jenny (Zaharia) Paulson, soţia miliardarului american John Paulson.
Nu se cunosc prea multe informaţii din timpul în care aceasta a trăit în România. Ea a renunţat la cetăţenia română atunci când a fost naturalizată în SUA, iar din anul 2000 este căsătorită cu John Paulson, miliardar care controlează compania Paulson & Co.

Jenny Zaharia a fost asistenta personală a lui John, iar de când s’au căsătorit, apare rareori în public şi atunci la evenimente caritabile. John Paulson, 59 de ani, are o avere estimată la 14 miliarde $, fiind clasat pe locul 73 în topul celor mai bogaţi din lume (Forbes), de când a dat lovitura pe criza imobiliară, pariind masiv pe colapsul pieţei imobiliare.

John Paulson, proprietarul companiei Paulson & co, este un abil manipulant al piețelor financiare, care a reușit să strângă o avere bunicică, de câteva miliarde de dolari. Printre cele mai bune afaceri realizate de Paulson se poate nominaliza specularea crizei financiare din 2007, când fondul său de investiții a câștigat peste 15 miliarde de dolari. Astfel în 2007, Paulson & Co a obţinut un profit net de 15 mld. $, din care 4 mld. $ au fost câştigurile personale ale lui John. Investitorul a repetat isprava şi anul următor obţinând un profit total de 5 mld. dolari, din care 2 mld. partea sa. Paulson a preluat în 2013 producătorul de piane Steinway pentru 512 milioane de dolari.

John Paulson este una dintre personalitățile cu un cuvânt greu în lumea Wall Street, care a susținut încă de la început candidatura lui Trump la prezidențiale.

Deşi preferă să fie mai discretă decât soţul ei, românca Jenny Paulson este cel puţin la fel de abilă atunci când vine vorba de business, iar aceasta, alături de miliardar, s’a apropiat de afaceristul care a cucerit Casa Albă încă din perioada în care ideea unei candidaturi părea doar ceva îndepărtat. Cea mai bogată româncă din lume a început să’i câştige încrederea afaceristului şi, alături de Paulson, l’a convins că dorinţa acestuia de a deveni preşedintele celei mai puternice ţări din lume, merită să fie pusă în aplicare.

Mai mult decât atât, Jenny Paulson a pus în joc sume enorme pentru campania lui Trump, ajungând inclusiv în presa americană cu unul dintre evenimentele organizate pentru strângerea de fonduri, având drept invitaţi doar oameni foarte importanţi, care şi’au permis să achite suma minimă cerută pentru participare. În iunie, Paulson a găzduit o acțiune de strângere de fonduri pentru candidatul republican, într’un club exclusivist din Manhattan, Le Cirque, unde plăcerea de a fi văzut în lumea bună a New-York-ului a costat de la 250.000 de dolari în sus. Atunci, cea mai bogată româncă din lume a achitat, la fel ca soţul ei, suma impresionantă, nefiind de altfel prima dată când a ”aruncat” cu bani pentru ca Trump să fie ales în fruntea statului!

Încă din luna august, recunoștința lui Trump s’a revărsat asupra lui Paulson, acesta fiind cooptat în echipa consilierilor economici ai miliardarului. Presa americană notează că printre altele conturile susținătorilor lui Donald Trump, inclusiv cele ce’i aparțin lui John Paulson vor fi extrem de încântate de deciziile economice ale noului executiv american, ce s’a instalat la Casa Albă în acest an. Soții Paulson fac acum parte din oamenii cei mai apropiaţi şi mai de încredere din jurul lui Donald Trump, acesta având grijă să le ceară constant sfatul în privinţa deciziilor politice.

Se speculează pe seama alegerii lui Trump pentru importanta funcție de ambasador în România! De ce?

Iată câteva răspunsuri:
Donald Trump a fost sfătuit intens de românca Jenny să candideze pentru funcția de președinte, iar americanul John i’a furnizat o sumă importantă pentru campania electorală.
Jenny este foarte bună prietenă cu Melania, actuala soție a lui Donald, iar Trump îi poartă o vie recunoștință miliardarului John Paulson pentru că în momentele financiare de cumpănă a primit ajutor substanțial, câteva sute de milioane de dolari, pentru a ieși din faliment.

Pentru interesele familiei Paulson în România și de ce ar trebui să pariem la Bursa de la Toronto pe acțiunile Gabriel Resources = indice GBU? Pentru că în mai 2017 acțiunile GBU valorează doar 0,37 dolari (vezi graficul de mai jos) la Bursa de la Toronto, iar după ce va fi nominalizată Jenny Paulson ca ambasador al SUA la București acestea probabil vor crește.

Dar ce legătură are familia Paulson cu Gabriel Resources de ar putea să influențeze creșterea acțiunilor GBU pe Bursa de la Toronto?

Ei bine, Jenny & John Paulson au o legătură de mai multe ”interese” cu proprietatea Gabriel Resources Ltd!

Citiți și:  SOROȘ ESTE ACUZAT CĂ URMĂREȘTE PRĂBUȘIREA EURO ȘI GERMANIA

Un ”cvintet de vis” susține cauza fiscală în fața Congresului American:

Miliardarii speculatori George Soroș, Jim Simons, John Paulson, Philip Falcone și Kenneth Griffin, în aceeași cameră, la aceeași masă !!!

În iulie 2016, ANAF a suspectat o fraudă uriașă la Roșia Montană Gold Corporation, când o echipă de inspectori ANAF au concluzionat că Roșia Montană Gold Corporation S.A. – RMGC (deținută de Gabriel Resources), ar fi comis în perioada 2010–2016 o fraudă fiscală cu TVA de peste 42 de milioane de lei, circa 10 milioane de dolari.

După control, RMGC a făcut contestație. La sfârșitul lunii septembrie 2016, Direcția Generală pentru Soluționarea Contestațiilor a casat parțial evaluarea și a decis să se reia inspecția privind evaziunea cu TVA, pentru aceeași perioadă, dar cu o altă echipă de inspectori.

Numai că, odată cu noua inspecție, în paralel cu noul control dedicat posibilei fraude cu TVA, o altă divizie din ANAF a demarat o anchetă extinsă pe perioada 1997–2016 solicitând date și documente despre activitățile operaționale și despre tranzacțiile efectuate de Roșia Montană Gold Corporation S.A.
Ei bine, noua anchetă extinsă i’a scos din sărite pe acționarii RMGC care consideră că solicitările ANAF, foarte multe documente solicitate, cantități de informații și explicații privind tranzacțiile cu toți furnizorii săi și tranzacțiile financiare ale RMGC – sunt exagerate.

Șefii companiei Gabriel Resources consideră că ANAF și’a depășit cu mult atribuțiile, că amploarea și profunzimea solicitărilor sunt în mod intenționat abuzive.

Motivul? Pentru a intimida patronatul RMGC și a solicita stoparea procesului pe care l’a deschis statului român.

Așadar, apare întrebarea legitimă:

Oare viitorul Ambasador al SUA la București, soția unuia dintre miliardarii americani interesați direct de finanțele companiei Gabriel Resources, doamna Jenny Paulson, va interveni pe lângă statul român pentru a aplana dualul conflict?

Evident intervenția doamnei ambasador Paulson va fi făcută în spatele ușilor închise.
Dar, pe Bursa de la Toronto o astfel de informație, soția unuia dintre ”inițiați” care va fi ajuns Ambasador în România unde RMGC are probleme cu legea fiscală, va conta enorm.

Efectul? Acțiunile Gabriel Resources – GBU vor crește simțitor în următoarea perioadă.

Există un argument serios așa după cum rezultă din ”Graficul pe 10 ani al variației acțiunilor GBU pe Bursa de la Toronto”:

De câte ori a intervenit președintele Traian Băsescu în problema exploatării minei de la Roșia Montană, imediat acțiunile GBU au crescut… mefistofelic! Iar această influență pe bursă a deciziilor politice ale lui Băsescu sunt exact ce a afirmat chiar el, atunci când a spus că va fi un Președinte Jucător.

Dar câți s’au gândit la ce a vrut să spună cu adevărat?

Iar cine a avut informații, adică doar cei inițiați, și au știut să joace pe bursă au câștigat bine din ”jocul de glezne al lui Băsescu!

Tehnica e simplă: cumperi în cădere, un minim programat, și vinzi în creștere, un maxim previzibil! Roșia Montană produce bani la Bursa de la Toronto, iată mai jos câteva date ce pot fi ușor corelate cu graficul mai jos pe 10 ani și vă puteți întreba retoric:

Cine a făcut parte din mulțimea inițiaților și a pariat pe acțiunile GBU în perioada 2009-2012?

Campanie 2009: Președintele Băsescu aprobă proiectul Roșia Montană, prețul acțiunilor se dublează;

30 decembrie 2009. Președintele reales Traian Băsescu anunță că proiectul va fi discutat în CSAT. În primele zile ale lunii ianuarie, acțiunile cresc cu 1,8%.

14 iulie 2011: La intervența lui Băsescu, se emite certificatul de descărcare de sarcină arheologică. Gabriel Resources a câștigat pe bursă peste 9%:

18 iulie 2011: Traian Băsescu vorbește la Grupul de Dialog Social despre necesitatea exploatării resurselor. Pe bursa de la Toronto se vând 617.500 de acțiuni Gabriel Resources, valoarea tranzacțiilor cu acțiunile companiei canadiene fiind de 5,06 milioane de dolari americani. Acțiunile cresc cu peste 2%.

Protest împotriva exploatării de la Roșia Montană solicitată intens președintelui Traian Băsescu de John Paulson, unul dintre acționarii importanți ai companiei Gabriele Resources, soțul viitorului Ambasador al SUA la București, Jenny Paulson

22 august 2011: Traian Băsescu susține proiectul Roșia Montană. Acțiunile Gabriel Resources fac un salt de 9%.

30 august 2011: Reacții în presa națională și internațională după vizita lui Băsescu la Roșia Montană. Acțiunile de pe bursa canadiană cresc cu 11%, cel mai mare salt înregistrat de Gabriel Resources de la începutul anului 2011.

8 noiembrie 2012: Băsescu readuce Roșia Montană în discuție, la întâlnirea cu FMI. Preţul acţiunilor crește cu peste 13%

27 decembrie 2012: Efectul referendumului anti-Gabriel Resources se resimte pe bursă.

Acţiunile intră din nou pe o pantă descendentă, efect aproape devastator pentru valoarea unei acțiuni Gabriel Resources, deși rezultatele referendumului referitor la repornirea mineritului şi exploatarea de la Roşia au fost favorabile.

În comună s’au prezentat la urne 66 % dintre cetăţenii cu drept de vot, dintre care 78,75 la sută s’au pronunţat în favoarea cianurii, iar 19,44 împotrivă! Sunt cifre care, deşi invalidate, reprezintă dovada că deceniul de campanie agresivă în care canadienii au investit fonduri imense a dat rezultate, mai ales că de cealaltă parte alternativele au fost mult mai abstracte. Pe plan judeţean, au votat 43 la sută dintre cetăţeni, 62 % dintre aceştia fiind favorabili mineritului, pentru că nici în celelalte foste localităţi miniere din Alba nu curge lapte şi miere, iar ”strategiile” de stat ori private nu au reuşit înlocuirea mineritului falimentar cu vreo altă activitate economică.

Cu toate acestea, acțiunile nu și’au mai revenit din 2012, Traian Băsescu nereușind până la sfârșitul mandatului în 2014 să mai influențeze simțitor evoluția acțiunilor Gabriel Resources, și nici redeschiderea exploatărilor la Roșia Montană.

Jurnaliștii americani estimează că Paulson și grupul de interese pe care îl reprezintă au mizat pe un loz câștigător, și că vor reuși să câștige câteva miliarde de dolari. Este vorba de acțiunile fondurilor de garantare a investițiilor imobiliare, Federal Housing Finance Agency și Federal Home Loan Mortgage Corporation, protejate de stat și oprite de la tranzacții bursiere în timpul crizei financiare din 2008, pe care Paulson și asociații săi le’au răscumpărat la prețuri derizorii, sperând că la un moment dat vor avea posibilitatea de a face presiuni asupra guvernului american pentru a recapitaliza aceste instituții.

Și momentul a sosit, analiștii economici fiind de părere că această acțiune este în topul priorităților pentru viitoarea Administrație Trump, iar câștigul ar putea fi enorm, estimându’se că prin plasarea lor la bursă, o acțiune ar putea sări de la o valoare de câțiva cenți la 30-40 de dolari.

De asemenea, Proiectul aurifer eșuat de la Roșia Montană ar putea deveni un subiect de discuție între statul român și noua administrație de la Washington, prin prisma persoanelor implicate și a intereselor financiare foarte mari care se învârt în jurul acestei povești. John Paulson, unul dintre cei mai importanți finanțatori ai campaniei electorale a noului președinte al SUA, Donald Trump, și totodată prieten apropiat al acestuia, deține o felie importantă din proiectul minier muribund, aflat în dispută la International Centre for Settlement of Investment Disputes – ICSID.

Secretul care acoperă procesul dintre Gabriel Resources Ltd. și România, cu o miză de 4 miliarde de dolari, arată că, dincolo de modul în care se apără cele două părți, este posibilă o înțelegere ”la masa verde” care ar putea duce chiar la un restart al proiectului. Posibilitatea repunerii în discuție a proiectului a fost adusă recent în discuție și de către mai multe organizații ostile investiției, într’un raport internațional făcut public recent de către Corporate Europe Observatory. Procesul are loc în baza tratatelor internaționale semnate între România și Marea Britanie și Canada (unde Gabriel Resources Ltd. are filiale), dar acționarii sunt din mai multe țări.

Influența lui Paulson la Casa Albă este deja foarte mare și este evidentă. Într’un interviu pentru CNBC, una dintre televiziunile americane foarte importante, ”magnatul american al aurului”, cum îi place să fie numit, a declarat că politicile economice ale lui Trump în legătură cu veniturile post-taxe vor duce la un impuls semnificativ de creștere asupra câștigurilor din tranzacționarea acțiunilor. Aceasta este una dintre contribuțiile miliardarului american la strategia economică a noului președinte. Doar principiile morale l’ar putea reține pe Paulson să nu își apere interesele directe prin prisma influenței pe care o are și în cazul proiectului de la Roșia Montană. Iar principiile morale nu sunt din păcate, punctele tari ale unuia dintre cei mai duri jucători de pe Wall Street.

Implicarea acestuia în proiectul din Munții Apuseni nu a rămas neobservată, când Paulson a cumpărat 16% din acțiunile companiei, casa acestuia din New York fiind pichetată săptămânal de un grup de români stabiliți în SUA.

Deși au fost invitați în biroul său, oamenii au refuzat să se întâlnească cu acesta, preferând o corespondență scrisă. Protestatarii au avut atunci și un mic succes, venind la protest cu o oră mai devreme și reușind ”să-l prindă” pe Paulson când se întorcea de la alergarea de dimineață. Casa acestuia a mai fost vizitată în trecut și de protestatarii din cadrul mișcării ”Ocupy Wall Street”.

Protestatarii, imigranţi români, s’au adunat în faţa casei lui Paulson pentru a’i cere miliardarului să îşi retragă investiţiile din compania canadiană Gabriel Resources, care de 14 ani încearcă să obţină acordul Guvernului român pentru deschiderea celei mai mari mine de aur în aer liber din Europa.

Paulson şi’a atras nemulţumirea protestatarilor deoarece este cel mai mare susţinător financiar al Gabriel. Ulterior, protestatarii au descoperit că soţia sa, Jenny Zaharia, este româncă.

Grupul de manifestanţi era supărat că nu au venit mai mulţi români din New York, în timp ce zeci de mii de persoane se reunesc pe străzile oraşelor din România în demonstraţii cu care ţara nu s’a mai confruntat de la revoluţia din 1989.

”Credem că mina de la Roşia Montană va fi în conformitate cu normele UE şi este similară altor mine care operează în siguranţă folosind aceeaşi tehnologie şi substanţe chimice în multe părţi ale lumii”, spunea Paulson într’un comunicat cu ocazia protestului.

Aceasta nu este pentru prima dată când casa lui Paulson este pichetată. În toamna lui 2011, casa lui a fost vizată de protestatarii din cadrul mişcării Occupy Wall Street.

Cine este John Paulson?

Bunicii materni ai lui John Paulson au fost evrei emigranți din România și Lituania. A fost numit ”unul dintre cele mai proeminente nume din lumea finanțelor mondiale”, fiind considerat totodată unul dintre oamenii care au acumulat cea mai mare avere din istoria burselor de pe Wall Street.

Proprietățile sale imobiliare se întind în toată lumea, din stațiunile de lux, pe plajele însorite și până în zona zero a New Yorkului.

Procedurile care l’au îmbogățit țin de speculațiile inteligente pe bursă, uneori la limita legală, însă aproape întotdeauna dincolo de limita morală. În ultimii ani a devenit un investitor major în aur, fiind interesat de proiectul de la Roșia Montană, într’un moment foarte vulnerabil pentru investiție.

Familia Jenny & John Paulson are mari interese în România

De asemenea, viitoarea ambasadoare are ”interese” și în compania Delphi din România, companie care dă de muncă la peste 10.000 de români.

Miliardarul american John Paulson, care controlează fondul Paulson & Co, se află și în spatele companiei Delphi, producătorul american de componente care deține în România patru fabrici.
Paulson & Co, cel mai mare acţionar al Delphi, a avut un pachet de 22%, dar a redus această cotă la 15%. Fondul deţinut de Paulson a vândut aproape 24,2 milioane de acţiuni dintr’un total de 27,7 milioane scoase la vânzare, cu o valoare totală de 665 mil. dolari (488 mil. euro).

Delphi este o fostă divizie a gigantului american General Motors. Ca să înțelegeți dimensiunea afacerii familiei Paulson în România, vă spunem că una dintre fabricile deținute de Delphi, la Iași, DELPHI DIESEL SYSTEMS ROMANIA SRL a avut o cifră de afaceri de peste 425 de milioane de euro și a înregistrat un profit net de circa 9,3 milioane de euro în 2015.

În acest moment Delphi are peste 10.000 de angajați în cele patru fabrici din România.
Așadar, Jenny Paulson, viitorul ambasador al SUA la București, are mari interese financiare în România!

Povestea demnă de basmul ”Cenușăreasa” a lui Jenny Paulson, cea mai bogata româncă din lume al cărei destin ar putea fi oricând scenariul unui film:

Din studenta care a fugit in SUA, unde s’a chinuit să se întrețină, Jenny Paulson a ajuns să aibă o avere estimată la 7 miliarde de dolari. Jenny era la începutul anilor ’90, studentă și a decis să plece din țară tocmai în SUA, unde o aștepta fratele ei, George, sportiv de performanță, și care la rândul lui se refugiase în New York, fugind de la o competiție europeană.

Ajunsă pe ”Tărâmul făgăduinței”, tânăra româncă a reușit să facă bani, fiind la un moment dat, a lucrat chiar și reporter la o televiziune românească din New York.

L’a cunoscut pe miliardarul John Paulson în 1995, la un an după ce acesta își deschisese firma care avea să fie afacerea vieții lui, Paulson & Co, unde avea nevoie de o secretară-asistentă, iar românca părea să poată face față cererilor postului.

La acea vreme, americanul avea 45 de ani, vârstă până la care își construise o reputație de playboy în cercurile exclusiviste newyorkeze, de bărbat șarmant mereu înconjurat de frumuseți, iar românca Jenny nu făcea nici pe departe notă discordantă, lucru pe care l’a remarcat și noul ei șef.
Primii ani în serviciul magnatului nu au fost ușori pentru Jenny, acesta vărsându’și nervii în repetate rânduri pe asistenta sa, atunci când o afacere nu’i ieșea cum voia. Deloc imună la presiunea de la locul de muncă, românca le’a mărturisit prietenilor ei ca ar vrea să demisioneze, dar nu putea să o facă, pentru că avea nevoie de bani.

Trei ani mai târziu, relația ei cu șeful avea să se schimbe pentru totdeauna. În 1998, observând că mai toți prietenii lui erau însurați, John Paulson a decis să’și pună pofta de petreceri în cui și să se așeze și el la casa lui.

Și’a făcut o listă cu trăsăturile pe care trebuia sa le aibă femeia ideală, lista în capul căreia stătea următoarea cerință:

”Să fie voioasă”.

Acela a fost momentul în care Paulson a avut o revelație: românca Jenny era exact ceea ce’și dorea.

”Jenny nu obișnuia să bea, să fumeze, să piardă nopțile prin oraș”, a explicat el, peste ani.

După ce a admirat’o în tăcere, cuceritorul Paulson și’a luat inima în dinți și a invitat’o pe Jenny în oraș. Femeia l’a refuzat, pe motiv ca nu ar fi fost profesionist să iasă cu șeful ei.
Paulson nu s’a dat bătut și, săptămână de săptămână, timp de mai bine de un an, a invitat’o pe româncă în oraș. Disperată, Jenny i’a cerut să o dea afară, pentru că numai așa va accepta să iasă cu el.

El a schimbat abordarea și a încercat să’i câștige inima oferindu’i excursii în locuri la care ea nici nu îndrăznea să viseze, excursii pe care ea le’a refuzat. În cele din urmă, românca a acceptat să ia prânzul cu el. Așa a început o serie de mai bine de 200 de întâlniri în secret. Șase luni mai târziu, cu inima topită după Jenny, John Paulson a cerut’o de nevastă, iar femeia nu a mai avut puterea să’i spună ”nu”.

Românca are parte de atunci de o viață de poveste: s’a căsătorit, în 2000, cu bărbatul iubit, cu care are doi copii, Giselle şi Danielle, și cu care împarte o avere colosală, estimată la mai bine de 14 miliarde de dolari.

John Paulson, 57 de ani, are o avere estimată la 7,9 miliarde de dolari.

Jenny locuieşte în New York unde familia deţine o casă impresionată în Upper East Side. Cumpărată în anul 2004 cu 14,7 milioane de dolari, această casă, construită în 1917, a fost iniţial un club privat. Dar, aceasta nu este singura locuinţă a celor doi.

Paulson a mai cumpărat un apartament de două camere aproape de biroul său pe care a plătit 2,9 milioane de dolari în 2010. Acesta se află pe Fifth Avenue, unul dintre bulevardele celebre ale New Yorkului. Tot în New York, Jenny şi soţul ei mai au o casă care valorează 41 de milioane de dolari.

Familia mai deţine o casă de vacanţă în staţiunea Aspen, care în prezent este scoasă la vânzare cu 29,9 milioane de dolari. Soții Paulson vinde această reşedinţă deoarece a cumpărat o fermă în acelaşi stat, Colorado, de la un prinţ saudit pe care a plătit 49 de milioane de dolari.

Rămâne de văzut dacă și România va beneficia financiar și politic și dacă se va paria pe mâna Ambasadorului SUA româno-americanca Jenny Paulson, fostă Zaharia.

Sursă: capital.ro, secunda.ro, cancan.ro

Citiți și:  UN COLȚIȘOR DIN ROMÂNIA – BRAȘOV

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬