IIA, UN BRAND RUMÎNESC RĂSPÎNDIT ÎN TOATĂ LUMEA DE CELEBRITĂȚI

Pe 24 iunie, odată cu sărbătoarea de Sînziene, este sărbătorită în Rumînia, dar și în străinătate Ziua Universală a Iei Rumînești. Acest brand rumînesc își face singur reclamă prin însăși originalitatea, simplitatea și frumusețea sa, atrăgînd tot mai multe celebrități.

Regina Maria

Piesa principală a costumului popular rumînesc este iia, termenul fiind atribuit doar cămășii femeiești. Inițial, iile erau confecționate din pînză de in sau cînepă, iar mai tîrziu din mătase și bumbac.

Acesta din urmă era folosit ca urzeală pentru bătătura de in și cînepă, mai ales în partea de nord a țării, în timp ce în sud cămășile erau mai frecvent țesute cu borangic. Sub braț, cămașa este prevăzută cu așa numita ”pavă’, care oferă comoditate în timpul mișcării.

Maria Tănase

Iia populară este, în fapt, o cămașă tradițională rumînească de sărbătoare, confecționată din pînză albă, bumbac, in sau borangic și împodobită cu mărgele și broderii la mîneci și la gît. Croiala este relativ simplă: un dreptunghi de pînză, tăiat rotund în jurul gîtului și întărit cu șnur răsucit. Mînecile sunt, de cele mai multe ori, încrețite atât la umeri, cît și la încheieturile mîinilor.

Inna

Tehnica decorării iei s’a transmis de la mamă la fiică, fapt care a conservat tradiția și gustul de la o generație la alta. Motivele sunt stilizate, geometrice sau inspirate de natură. Partea din față a cămășii este și ea brodată, prin repetarea acelorași modele existente pe mâneci.

Culorile folosite la broderie erau în două — trei nuanțe cromatice, de regulă, dar se broda și cu o singură culoare, de obicei negru.

Regina Maria

În timp, finețea materialelor folosite, armonia cromatică, dar și croiul pieselor de port rumînesc, țesute, croite și brodate în casă au fost apreciate de reginele Rumîniei, Elisabeta și Maria, dar și de aristocrația feminină a timpului, care au purtat cu mîndrie costumul popular în diferite momente.

Pe de altă parte, ia a atras atenția artiștilor, fiind imortalizată de pictorul francez Henri Matisse în mai multe tablouri, unul dintre ele

”La blouse roumaine” (1940)

fiind expus la Muzeul Național de Artă Modernă din Paris.

Un alt pictor român de origine evreiască, Constantin Daniel Rosenthal, a imortalizat’o pe Maria Rosetti, în ”Rumînia revoluționară”, purtând atât ie, cît și năframă.

Iia rumînească apare și în tablourile semnate de Camil Ressu, Ion Theodorescu-Sion, Francisc Șirato, Nicolae Tonitza, Dumitru Ghiață ș.a.

Iia rumînească a fost, deopotrivă, sursă de inspirație pentru creația vestimentară a unor celebri designeri precum Yves Saint Laurent, care a creat, în 1981, o întreagă colecție intitulată ”La blouse roumaine”, urmat Jean Paul Gaultier, Kenzo sau Tom Ford, care a reinterpretat ia din zona Sibiu, cu broderii negre specifice zonei, și care a apărut în numărul american al revistei ”Vogue”, în martie 2012, purtată de cîntăreața Adele, notează Agerpres. Apoi au fost Oscar de la Renta, Agatha Ruiz de la Prada, Anna Sui sau Philippe Guilet.

Comunitatea online ”La Blouse Roumaine”, a propus ia — bluza tradițională rumînească — ca brand de țară și a organizat, pe 24 iunie 2013, odată cu sărbătoarea de Sînziene, prima Zi Universală a Iei.

Nadia

Prezentăm în continuare peste 40 de celebrități cărora le’au plăcut sau le place să poarte Ia, bluza tradițională rumînească.

Trupa de muzica suedeză ABBA

Angelina Jolie

Angelina Jolie

Ali MacGraw

Sophia Loren

Raquel Welch

Camila Alves, fotomodel, căsătorită cu actorul Matthew McConaughey

Taylor Swift

Jennifer Garner

Emma Watson

Giulia Nahmany

Halle Berry

Emma Stone

Emma Stone

Rita Wilson

Kate Moss

Lana del Rey

Katie Holmes

Katie Holmes

Kate Beckinsale în ”Van Helsing”

Jackie Chan,  luptător de arte marțiale (Hong Kong) și Ziyi Zhang, actriță chineză.

Karen Allen în ”Indiana Jones”

Kourtney  Khardashian

Rhizlaine El Cohen în ”Frumoasa adormita”  serial TV,  regizat de Catherine Breillat

Helen Mirren

Katie Holmes

Anne Hathaway

Brigitte Bardot

Liv Taylor

Actrița americană Anna Chlumsky în filmul ”Fata mea”

Nicole Kidman

Jane Birkin

Khloe Khardashian

Alexa Chung

Penelope Cruz

Cântărețul american Shaggy și soția sa

Sharon Stone

Selma Blair

Kirsten Dunst

Camilla Belle

Adele

Demi Lovato

Gisele Bundchen

Andreea Esca

Citiți și: ATLASUL FRUMUSEȚII: PORTRETE DE FEMEI FRUMOASE ÎN ȚĂRI DIN ÎNTREAGA LUME

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

SPAȚIUL ROMÂNESC A GĂZDUIT CEA MAI MARE CIVILIZAȚIE A VECHII EUROPE

Între lunga epocă a societăților vânătorilor proto-istorici și epoca primelor civilizații, cum ar fi cele din Egipt și Mesopotamia, se află o perioadă lungă de timp. Această perioadă este asociată cu formarea bazele acestor civilizații, cum ar fi crearea unor economii de reproducere, a obiectelor de artizanat, a primelor poduri, și a limbajului scris. Aceste perioade istorico-culturale ale dezvoltării umane sunt numite „proto-civilizații”. Printre proto-civilizațiile agricole ale Europei antice, este proto-civilizația Cucuteni care a existat din mileniul al VI-lea până la sfârșitul mileniul al IV-lea î.Hr..

Aceasta a fost contemporană cu proto-civilizațiile din Egipt, Mesopotamia, Valea Indus (hindușii) și China. În această perioadă aceste proto-civilizații au fost la aproximativ același nivel de dezvoltare. Pe parcursul celui de’al V-lea mileniu î.Hr., când proto-civilizațiile din Balcani și Europa Centrală decad treptat, cultura Cucuteni, numită și Tripolia în Ucraina după satul descoperit inițial, la limitele „lumii civilizate” europene din acea vreme, a continuat să se dezvolte pentru un alt mileniu.

Proto-orașele, arhitectura monumentală, primele fundații, artizanatul, metalurgia, tesutul, ceramica, sisteme de însemne ca limbă scrisă, toate au continuat să se dezvolte și sunt motive să se considere Cultura Cucuteni ca una dintre cele mai interesante și dezvoltate proto-civilizații.

Actualul teritoriu al Moldovei (situat în cadrul graniţelor României) ocupă o suprafaţă de circa 45.000 kmp, reprezentând 19% din suprafaţa României, în timp ce locuitorii din această provincie răsăriteană totalizează cam 21% din populaţia ţării. Desigur, datele din prezent pot să difere de cele din perioadele istorice mai vechi, dar ridică, totuşi, problema de ce există aici acest plus demografic, chiar în situaţia în care, actualmente, principalele surse de prosperitate ale unei populaţii nu mai provin din activităţile agricole, ci, mai ales, din cele industriale şi comerciale.

Această situaţie favorabilă pentru un procentaj demografic sporit provin dintr’o realitate geografică: Moldova are condiţii dintre cele mai bune pentru amplasarea aşezărilor umane, oferind un relief variat, în care se regăsesc regiuni montane, submontane,
colinare şi de şes, cu o reţea hidrografică densă, uniform răspândită şi cu un regim climatic şi pluviometric normal, specific zonelor temperate. Chiar dacă de’a lungul mileniilor s’au produs unele schimbări climatice, acestea nu au fost, după sfârşitul erei glaciare, în măsură să influenţeze atât de puternic aspectul general, încât să conducă, de exemplu, la deşertificări sau măcar la o ariditate excesivă.

Epoca veche a pietrei

În îndelungata perioadă a paleoliticului, care a durat câteva sute de mii de ani, ritmul evoluţiei umane (inclusiv al procesului de antropogeneză) a fost unul extrem de lent, durând sute de mii de ani, datorită condiţiilor de mediu extrem de nefavorabile, datorate în primul rând glaciaţiunilor, care acopereau întreaga suprafaţă a pământului. În aceste condiţii, primii oameni trebuiau să’şi procure mijloacele de subzistenţă doar prin activităţi legate de vânătoare, pescuit şi, eventual, cules, mulţumindu’se, deci, să obţină numai ceea le oferea direct mediul natural.

Pe măsură ce se trecea de la o etapă la alta a paleoliticului, ritmul evoluţiei s’a intensificat, fapt reflectat atât în scăderea timpului de existenţă a acestor etape, care se înnoiau din ce în ce mai repede (paleoliticul inferior: c. 700.000-120.000; paleoliticul mijlociu: c. 120.000-35.000; paleoliticul superior: c. 35.000-10.000; epipaleolitic: c. 10.000-6.000 î.Hr.), în apariţia unor aspecte locale, denotând capacitatea grupurilor umane de a se adapta la anumite condiţii de mediu, precum şi în înmulţirea numărului de urme lăsate de aceste grupuri, ceea ce indică un remarcabil spor demografic spre sfârşitul perioadei paleolitice, în paleoliticul superior şi în epipaleolitic.

Astfel, de la descoperiri sporadice în etapele mai vechi ale paleoliticului, limitate la numai câteva zone (Ripiceni şi Mitoc pe malul Prutului; zona Ceahlăului), urmele lăsate de oamenii paleoliticului superior şi ai epipaleoliticului vor acoperi, în mod uniform, întreaga suprafaţă a spaţiului dintre Carpaţi şi râul Prut, aceeaşi situaţie constatându’se şi dincolo de Prut, pe întreg teritoriul Moldovei istorice.

Epoca nouă a pietrei.

În condiţiile încălzirii climatice globale, care a dus la retragerea calotei glaciare şi la apariţia covorului vegetal, precum şi la schimbarea fundamentală a faunei, oamenii au avut capacitatea necesară de a se adapta noilor condiţii de mediu şi de a’şi făuri treptat un nou mod de viaţă, în cadrul căruia vechile ocupaţii furnizoare de hrană (vânatul, pescuitul, culesul), specifice unui tip de economie ”prădalnic”, au trecut pe un plan secund, fiind înlocuite cu noile îndeletniciri ale unei economii ”producătoare”, de tip agricol, bazată pe cultivarea plantelor şi creşterea animalelor domesticite. Pentru definirea noii perioade, cea a neoliticului, accentul se pune pe noua structură economică, iar nu pe caracteristici secundare (cum ar fi apariţia ceramicii sau a uneltelor de piatră şlefuită), derivate din această structură fundamentală.

Noul mod de viaţă, bazat pe necesitatea perpetuării, de la un an la altul, a ciclului agrar, se caracterizează printr’o stabilitate sporită a comunităţilor umane, care trăiesc acum în case ridicate din materiale trainice (îndeosebi lemn şi lut), locuinţele fiind grupate în aşezări de tip rural, asemănătoare cu satele tradiţionale. Schimbările nu s’au pe trecut doar pe plan material, ele fiind din plin resimţite şi pe planul manifestărilor spirituale, care cunosc acum o gamă extrem de variată de reprezentări, net superioară celei din paleolitic.

Practic, lumea neolitică este o lume a simbolurilor, prezente în aproape toate artefactele utilizate de oamenii acestei perioade. Recunoaşterea simbolurilor şi explicarea semnificaţiei lor este calea prin care pot fi înţelese gândirea şi concepţiile populaţiei din acele vremuri.

În cadrul lungii perioade a neoliticului (aproximativ mileniile VI-IV î.Hr.) se pot sesiza două etape principale: cea a neoliticului propriu-zis (când principala materie primă pentru realizarea uneltelor este doar piatra) şi cea a eneoliticului / calcoliticului (cu sensul de epocă a aramei şi pietrei, deoarece, acum, pe lângă piatră, apare şi primul metal–arama). Utilizarea doar a termenului de neolitic şi pentru etapa de după apariţia aramei nu mai reuşeşte să surprindă existenţa acestui nou element, care, treptat, a contribuit la modificarea structurală a societăţii umane, prin trecerea la epoca metalelor. Unii cercetători au considerat chiar că se poate vorbi de o epocă a cuprului, dar această opinie apare ca fiind prea tranşantă, deoarece nu ţine cont de utilajul de bază al perioadei, care rămâne totuşi cel litic.

Deoarece între cele două etape nu există o ruptură bruscă, ambele bazându’se în esenţă pe acelaşi mod de viaţă (desigur, cu evoluţie lină firească), s’a propus utilizarea termenului de neo-eneolitic, care reflectă ansamblul evoluţiei, în sensul de ”neolitic şi eneolitic”. Separarea etapei eneolitice în cadrul neoliticului impune o periodizare nuanţată în cadrul celor două mari perioade ale neo-eneoliticului, fiecare având câte trei faze: neoliticul timpuriu (sau protoneoliticul), neoliticul vechi şi neoliticul târziu; eneoliticul timpuriu, eneoliticul dezvoltat şi eneoliticul final (sau perioada de tranziţie spre epoca bronzului).

Svastica a început sa atraga atenția europenilor la sfârșitul secolului al XIX-lea, prin descoperirile arheologice ale lui Heinrich Schlimann, cel care a găsit simbolul în situl anticei cetăți getice Troia. Specialiștii vremii au ajuns la concluzia că svastica a fost un simbol specific european. Ulterior, descoperirea simbolului svasticii printre motivele hitite și ale vechiului Iran au părut să confirme teoria.

Descoperirile din ultima parte a secolului XX completeaza însa ceea ce se știa până acum și dau o alta perspectivă asupra istoriei svasticii pentru că cea mai veche localizare fizică a acesteia o găsim în cultura Cucuteni, pe vase ceramice cu o vechime de peste 7.000 de ani. În acest context, putem așeza înca o cărămida la temelia tezei care spune ca spațiul carpato-danubiano-pontic este Vatra Vechii Europe. Daca în acest spațiu găsim cele mai vechi dovezi materiale ale existenței svasticii, iar pe restul continentelor o găsim cu mii de ani mai târziu, înseamna ca populațiile cucuteniene antice au dus’o în cele patru zări din spațiul românesc.

Diagrama taoismului, Taijitu, simblolul  Yin și Yang datează din China de câteva mii de ani în urmă, dar originile sale pot fi găsite cu mult mai devreme în Cultura Cucuteni de acum aproximativ 7.000 de ani.

Simbolul este, de asemenea, cunoscut în culturi europene târzii, cum ar fi cea etruscă și celtică, dar în general nu este considerată asociată școlii și gândirii metafizice care o aveau chinezii.

Numele acestei civilizații a fost convențional stabilit de arheologi, în conformitate cu satele Cucuteni (în România, lângă Iași) și Trypillia (din Ucraina, lângă Kiev), în cazul în care, la sfârșitul secolului al XIX-lea,  s’a descoperit pentru prima oară ceramică pictată și statuete de lut – categorii de produse care au devenit simboluri ale acestei civilizații antice. În timp de mai mult de o sută ani care au trecut de la descoperirea lor, aceste așezări arheologice au intrat în literatura de specialitate de specialitate din întreaga lume.

Suntem în fața unei civilizații ce se întindea pe aproximativ 350.000 km pătrati, cu mii de așezări de diferite dimensiuni, proto-orașe de sute de hectare, cu sisteme mari de fortificație, cu locuințe de diverse tipuri, de la simple colibe la construcții cu două etaje, cu o ceramică în care utilitatea este armonios combinată pentru aspectul estetic, mult peste specificitatea obișnuită a timpului, cu o religie fascinantă, ale cărei urme sunt marcate de idoli și obiecte de cult de un simbolism profund, a căror funcționalitate rituală reprezintă un alt subiect de interpretare.

Baza de simbolistică acestor culturi se găsește în cosmologie, locul omului în cadrul modelului și dinamismului pământului și cerului, iar aspectul fundamental a fost respectarea rotației în sensul invers acelor de ceasornic a cerului din emisfera de Nord în jurul Constelațiilor Nordice, precum și în sensul acelor de ceasornic din emisfera sudică,

Cea mai mare locuință din prima fază a perioadei pre-Cucuteni a fost descoperită de arheologi în localitatea suceveană Baia din Suceava. Specialiști de la Universitatea Cambridge au sprijinit cercetările pentru a identifica modul în care, în acea perioadă, se făcea schimb de cereale între China și Europa.

Directorul Muzeului Bucovinei, arheologul Emil Ursu, a prezentat, în comuna Baia, un al doilea sit pre-Cucuteni găsit în urma continuării cercetărilor începute în zonă unde a fost descoperită cea mai mare locuință pre-Cucuteni (5200-5100 î.Hr.) și unde Universitatea Cambridge dorea să stabilească cum se făcea schimb de cereale între China și Europa:

„Este foarte important acest lucru pentru că vorbim de alt doilea sit pre-Cucuteni I, descoperit în arealul unei civilizații care cuprinde Moldova, sud-estul Transilvaniei, Republica Moldova și Ucraina. Primul sit a fost descoperit in 1951″, spunea Ursu.

Descoperirea de la Baia vine să demonteze ceea ce se știa până acum.

”Este foarte nordică aceasta locuire, ceea ce înseamnă ca trebuie regândită și rediscutată și bineînțeles cercetată această prima fază. Ca datare, așezarea de la Baia datează undeva prin 5.200-5.100 î.Hr.”, spunea arheologul sucevean care a precizat că datarea se va face cu Carbon 14 la un laborator din Germania.

Locuința descoperită la Baia are aproximativ 92 metri pătrați și este cea mare locuință găsită vreodată în cultura pre-Cucuteni. Aceasta se păstrează bine, iar în afara de ceramică și un număr de vase întregibile au fost găsite și foarte multe unelte, piese unicat, cum ar fi un pandantiv de piatră, unicat în arealul pre-cucutenian, dar și o vatră păstrată în integralitatea ei.

Au fost găsite si foarte multe râșnițe, ceea ce înseamnă ca partea de prelucrare a grânelor era importantă, motiv pentru care pe șantier se afla și o echipă de la Cambridge care studiază modul în care se făcea, în acea perioada, schimbul de cereale între Europa și Asia, în special cu China.

Profesorul Martin Kenneth Jones de la Universitatea Cambridge, unul dintre cei mai importanți specialiști în arheologie biomoleculară a cerealelor, a spus la rândul sau că studiază de zece ani modul în care a început schimbul de cereale între agricultori din Europa si Asia și că cercetările le’a început în China, unde a descoperit cereale aduse din Europa:

”Cultura Cucuteni este foarte importantă pentru arheologi din lumea întreagă, fiind cunoscută pentru fascinantă ceramica pictată, dar totodata este importantă pentru etapele inițiale ale fermelor care s’au răspândit în partea de est a Europei.”

Martin Kenneth Jones:

„E o cultură minoră care credem că are legături cu culturile agricole din China. Am fost interesați de zece ani de această dezvoltare și am început munca în China pentru a întelege mai bine ce este cu aceste produse agricole, cerealele.”

El a subliniat că este interesant, pentru acea perioadă, că nu s’au găsit numai în China cereale provenind din Europa, ci și pe bătrânul continent cereale din China, precum meiul.

Martin Kenneth Jones:

”În acea perioadă, pe vremea migrațiilor, transportul nu era atât de simplu, iar cum s’a făcut acesta este interesant.”

El a precizat că studiază perioada în care s’a făcut schimbul inițial de cereale între Asia și Europa, subliniind că mult mai târziu a apărut schimbul de pietre prețioase și apoi „Drumul Mătăsii”.

Un alt cercetător care contribuia la lucrările de la Baia era Stanislav Țerna, de la Școala Arheologica Superioară din Chișinău, care a precizat ca situl descoperit este „cu adevarat extraordinar”.

Prezent la aceasta prezentare, președintele CJ Suceava, Cătălin Nechifor, a declarat că autoritățile județene vor acorda tot sprijinul pentru continuarea cercetărilor. El a precizat că CJ asigură finantare prin Muzeul Bucovinei pentru aceste cercetări arheologice și că se vor căuta fondurile necesare și pentru analizele de datare cu Carbon 14 la laboratorul din Germania.

De menționat este că echipa de cercetători de la Cambridge, din care făcea parte și un specialist chinez, își asigura finanțarea pentru cercetările pe care le făcea în situl de la Baia.

Experiment al incendierii unei imitaţii de locuinţă tipică Cucuteni, întocmai precum proceda populaţia neolitică (Arheoinvest).

Confirmări științifice pentru o ipoteză îndrazneață: vechea Europa s’a născut în Carpați.

Pentru multi oameni, integrarea noastră in Uniunea Europeana are înțelesul larg de integrare în Europa, ca spațiu cultural și istoric.

De parcă până acum am fi fost în afara ei!

Ba și mai mult: Europa își are rădăcinile și valorile ancestrale plămădite tocmai aici, la noi, la Dunărea de Mijloc, într’o civilizație înfloritoare, de acum 7-8000 de ani, într’o vreme când Occidentul era doar un ”vest salbatic”.

Fără această civilizație a Vechii Europe, contemporană cu cele ale Egiptului, Sumerului, Mesopotamiei, nu ar fi fost posibile sinteza greco-romană de mai târziu și nici nașterea Europei moderne. Dar astăzi, când Europa ne învață cum să ne anesteziem porcul înainte de a’l sacrifica, ori cum să dezinfectam ugerul vacii înainte de muls, ar trebui să avem curajul și mândria de a’i aminti Europei cat de mult ne datorează, rostind doar câteva cuvinte precum: Cucuteni, Gumelnița, Hamangia…

Acum 50.000 de ani. Alungarea din paradis

Nu știm unde a ajuns omul după ce Dumnezeu l’a alungat din Rai. Unii spun că în Africa, deoarece acolo s’au descoperit cele mai vechi fosile de homo sapiens. Pare să fie adevărat până la descoperirea altor fosile care să schimbe această percepție. Manualele ne învață că în Europa, primii oameni „moderni” au ajuns acum aproximativ 50.000 de ani, venind dinspre Africa, prin Caucaz și Asia Mica, trecând Bosforul și urcând prin Bulgaria în România.

De aici, pe linia Dunării, au înaintat spre centrul și vestul Europei. Dar răcirea accentuata a climei, coborârea ghețurilor dinspre nord i’au împins pe oameni spre sud, lăsând o Europa aproape pustie. Această ultimă epoca de gheață a ajuns la apogeu pe la anul 18.000 î.Hr.. Acum 12.000 de ani, clima a început să se încălzească iarăși, marcând sfârșitul ultimei glaciațiuni, iar Europa a început să se trezească din hibernare.

Stratul de gheață acoperea doar emisfera nordică a pământului. Întreg nordul Europei se afla sub un strat gros de gheață de doi kilometri: teritoriile viitoarelor țări nordice, insulele britanice, nordul Germaniei și al Franței, Polonia, țările baltice, dar și Elveția și nordul Italiei se aflau în hibernare. Ghețurile coborau până la gurile Rinului, ale Cracoviei și Moscovei. Ceva mai spre centrul Europei, până la Szeged, chiar dacă nu exista strat de gheață, predomina permafrostul (pământul înghețat permanent).

Cu toate astea, în câteva locuri palpita viața!

Conform celor mai recente studii de genetică, trei au fost zonele în care oamenii au supraviețuit în acele vremuri teribile de îngheț, transmițând mai departe moștenirea genetica: zona bascilor din Pirinei, Balcanii și zona moldoveano-ucraineană, de la Dunăre până dincolo de Nistru, în nordul Mării Negre.

Astfel că astăzi, 80% din stocul genetic al europenilor provine de la acești oameni. În ciuda invaziilor din afara Europei și a amestecurilor de populații din toate timpurile, „materia” genetică străveche nu a putut fi modificată. Suntem urmașii direcți ai primilor oameni „moderni” ajunși din Africa în Europa, oamenii de Cro-Magnon.

În sensul acesta, indo-europenii, care se presupune că au invadat Europa în epoca bronzului, nu au afectat genetic populațiile pe care le’au găsit aici, decât cu un procent de 10-15%. Unii cercetători afirmă chiar, în ultima vreme, că în realitate nu a existat nicio invazie, ci a existat o continuitate firească din epoca pietrei până acum, că suntem aici dintotdeauna, împreună cu limbile pe care le vorbim.

Acum 40.000 de ani. Primul european modern: Ion din Anina

Prin urmare, în drumul lor spre centrul și apusul Europei, oamenii veniți din Africa au ajuns întâi pe la noi, în zona Carpaților și a Dunării Mijlocii. Au stat pe aici câteva mii de ani și abia apoi, unele grupuri au înaintat spre restul Europei. Deci, nu ar trebui să mire pe nimeni că cele mai vechi urme de homo sapiens din întreaga Europă (descoperite după cele din Africa) s’au găsit în România.

Este vorba de o mandibula veche de aproximativ 40.000 de ani, descoperită în anul 2002 în Peștera cu Oase din Anina (Banat). Fosila a fost descoperită întâmplator, de un grup de speologi din Timișoara. Cercetările au fost preluate de specialistul american Erik Trinkaus, iar descoperirea a intrat în literatura de specialitate sub numele de Ion din Anina. Deși este un european ”modern”, Ion are și trăsături care îl apropie de omul de Neanderthal, acest văr al omului modern, care a locuit ținuturile Europei acum câteva sute de mii de ani (de acum 230.000 de ani după unii, 400-500.000 de ani după alții) și care a dispărut chiar în perioada în care s’a întâlnit cu homo sapiens. După cei mai mulți cercetători, dispariția omului de Neanderthal ar fi fost provocată tocmai de această „întâlnire”.

Coincidență sau nu, dispariția omului de Neanderthal ne’a arătat cât de diverse pot fi căile aventurii umane și cât de înfundate unele drumuri. Ion al nostru din Anina le’a demonstrat antropologilor că cele doua specii au coexistat o vreme și chiar s’au încrucișat.

Dar Ion nu era singur în Peștera cu Oase. Cercetătorul american i’a descoperit în anii următori și pe Vasile și Maria, care însă erau mai ”tineri” decât Ion cu 14000 de ani… Această descoperire a celui mai „bătrân” european modern a fost repede luată în atenție de lumea științifică de peste hotare.

Cercetătorii români însă nu s’au zorit să facă prea mult caz de această prețioasă relicvă. Dacă ea s’ar fi descoperit în altă parte, cu siguranță ar fi fost mult mai mult mediatizată.

Acum 10.000 de ani. Cea mai veche așezare stabilă din Europa: Schela Cladovei-Lepenski Vir

În zona noastră, Carpații au constituit o barieră în timpul glaciațiunii. La vest de munți se afla Europa adormită sub ghețuri. La est, în câmpia Dunării și în Moldova, viața înflorea. După ce vremea a început să se încălzească și ghețarii să se topească, Europa s’a repopulat, treptat-treptat. Timpul s’a pornit să curgă tot mai repede, iar pe la anul 8000 au început să mijeasca zorii agriculturii pe continentul nostru.

S’au domesticit primele animale, iar așezările umane au devenit stabile. Cea mai veche așezare stabilă de pe continentul nostru se afla tot pe teritoriul țării noastre, la Schela Cladovei, în clisura Dunării, având o ”soră” pe malul celalalt al Dunării, la Lepenski Vir. Schela Cladovei este o așezare străveche, care s’a dezvoltat între 8000 și 5500 î.Hr., deci acum 10.000 de ani.

Locuitorii acestei așezări nu cunoșteau ceramica, ci foloseau piatra, osul și cornul, pentru confecționarea diferitelor obiecte. Așezarea a fost descoperită de arheologul Vasile Boroneant. Astăzi, ea este cercetată de o echipa internațională de specialiști. Nu este o întâmplare că în acel loc s’au ”copt” primele semne de civilizație, căci întotdeauna, de’a lungul marilor fluvii s’au dezvoltat civilizații mari.

Arheologul Vasile Boroneant, președintele secției de istorie a Academiei Oamenilor de știință:

”Acolo, în clisura Dunarii, erau condițiile cele mai potrivite pentru producerea unui salt de civilizație. Clima era blândă, sub-mediteraneană, mai caldă decât în restul Europei. Curenții calzi dinspre Marea Neagră și Mediterana contribuiau și ei la un climat propice, Orientul Mijlociu era relativ aproape.

Dunărea oferea condiții foarte bune de trai. Încălzirea climei a dus la apariția de bălți și lacuri, exista deci apă dulce, mult pește, păsări, vegetație și animale din belșug. Alternanta anotimpurilor a jucat și ea un rol esențial în saltul care s’a produs: oamenii erau obligați să se preocupe de adăposturi, îmbrăcăminte, să producă noi tipuri de unelte. Încălzirea climei i’a determinat să renunțe la blănuri și să treacă la țesut, să dezvolte noi metode și noi instrumente.

Odată ce s’au așezat într’un loc și au început să stocheze rezervele de hrană, au trebuit să se gândească și la mijloacele de depozitare. Varietatea aceasta de situații i’a determinat să observe și să experimenteze permanent. Dar, în același timp, au ajuns să aibă și mai mult timp liber, nefiind obligați să alerge zilnic după vânat. Astfel, s’au dezvoltat arta, religia, meditația asupra vieții și morții, asupra forțelor naturii.

La Cuina Turcului a fost descoperita o splendidă reprezentare pe o falangă de cal sălbatic, veche de 11000 de ani! Cu timpul, au fost domesticite unele animale. Câinele a fost cel dintâi. În timp ce în Orientul Apropiat se domesticea oaia, la noi se domesticea porcul. În același timp, s’a trecut de la cules la cultivarea plantelor, și astfel a apărut agricultura. S’au născocit plugul și alte unelte. Zona aceasta a fost un centru de dinamică istorică. Aici se plămădeau zorii civilizației.

Într’un fel, aici era „Occidentul”, aici se produceau invențiile, aici apăreau ideile noi și se răspândeau spre restul Europei. Schela Cladovei – Lepenski Vir era un fel de capitală a Europei acelor timpuri, în vreme ce vestul și nordul continentului erau încă populate de vânători și culegători. Vedeți, noi suferim astăzi de un miraj al Occidentului, dar nu întotdeauna vestul a fost locomotiva.

Mai târziu, când Imperiul Roman de Apus avea să cadă și Europa occidentală era cufundată în intuneric, tot în Orient a inflorit civilizația, în Imperiul Bizantin. Nouă ni se pare că am împrumutat mereu de la alții, iar alții n’au avut ce învăța de la noi. Nu este așa.

Uitați’vă, de pildă, la descoperirile făcute de Dinu Rosetti la Vidra. Există mai multe bumeranguri din corn de cerb, vechi de 7000 de ani, primele bumeranguri din Europa. Iar lumea mai crede și astăzi că este o armă exotică.

Descoperirile de la Schela Cladovei au fost puse sub semnul întrebării de arheologii vremii, superiorii mei, timp de mai mulți ani. Nu au vrut să creadă că sunt atât de vechi. Abia dupa ce și colegii sârbi au confirmat autenticitatea și vechimea descoperirilor pe care le făcusem pe malul românesc al Dunării, au început să creadă și specialiștii români. Sârbii descoperisera lucruri asemănătoare, pentru că cele două așezări străvechi erau în strânsă comunicare, iar locuitorii de pe cele două maluri erau conștienți de unitatea lor de limbă și cultură.

Inundarea zonei în urma construirii lacului de acumulare de la Portile de Fier I și II ne’a limitat cercetările. Occidentalii au rămas neîncrezători multă vreme. I’am invitat să vină la fața locului, să se convingă. Așa se face că după 1989, am săpat mai mulți ani împreuna cu englezii, care au fost încântați de colaborare și continuă să sape în fiecare an, sub conducerea arheologului Clive Bonsall.”

Acum 7000 de ani în Moldova. Cea mai avansată cultură a Europei: Cucuteni-Tripolie

Cu mult înainte ca civilizația minoică, socotită prima civilizație europeană clasică, să răsară în insula Creta, cu mult înainte ca în Italia să se infiripe ideea unui imperiu, într’o vreme când vestul Europei nici nu bănuia ce glorie avea să’l aștepte, aici, pe teritorul țării noastre, înflorea cea mai mirifică civilizație din preistoria Europei, cultura Cucuteni. Ea se intindea până în Ucraina, la Tripolie, și a constituit, după părerea unor specialiști, prima civilizație urbana de pe continentul nostru, sau cel putin o civilizatie protourbană. Alaturi de cultura Gumelnița, care se întindea în Muntenia și Dobrogea, era cea mai avansată cultură a Europei.

Așadar, între 4500 și 3000 î.Hr. , din Moldova și până dincolo de Nistru, oamenii au creat și au construit într’un mod în care nimeni nu o mai făcuse până atunci. Casele lor, mai ales în zona estică a ariei, erau grupate în așezări întinse. Unele așezări ajungeau la sute de hectare, sute de străduțe și mii de case, având 10.000-15.000 de locuitori. Locuitorii din Cucuteni se mutau periodic, dând foc vechilor case: rămășițele a mii de case incendiate au fost descoperite de arheologi. Casele lor puteau avea unul sau două etaje. Ceramica lor era de o frumusețe tulburătoare, pe care avea sa o egaleze doar ceramica chineză, o mie de ani mai târziu.

Ce s’a întâmplat cu această civilizație moldovenească, ce la vremea aceea reprezenta „vârful” Europei?

S’a stins în mod misterios. Unii arheologi susțin că schimbările climatice i’au obligat pe cucutenieni să renunțe la agricultura și să se retragă spre munți, dedicându’se mai mult păstoritului. Alții invocă invaziile dinspre stepele Asiei. Totuși, această cultură nu s’a stins de tot. Ea a supraviețuit într’un mod tainic, iar motivele care împodobeau ceramica de Cucuteni se regăsesc și astăzi în costumele populare românești, în arta populară, pe ouăle încondeiate.

Iar tradițiile și obiceiurile populare românești, basmele și doinele noastre păstrează străvechi tipare neolitice, transmise din generație în generație. Și, cine știe, poate că și unele mlădieri ale limbii române păstrează ceva din incantațiile graiului de acum mii de ani.

Tăblițele de la Tărtăria reprezintă, dupa unii specialiști, cel mai vechi mesaj scris din istoria omenirii, mai vechi chiar decât primele scrieri sumeriene. Totuși, astăzi, cei mai multi arheologi români sunt neîncrezatori cu privire la autenticitatea lor, cum sunt sceptici de câte ori vine vorba de o descoperire excepțională. Ne refuzăm mereu dreptul la originalitate, la valoare, și preferăm să afirmăm că am împrumutat mereu, de la toate neamurile, popoarele, limbile, câte ceva. La fel și cu tăblițele de la Tărtăria: or fi aduse de vreun sumerian și pierdute pe aici, spun unii; sau or fi fost aduse în vremurile mai noi de un colecționar; ori poate sunt falsuri…

Nu același lucru se poate spune despre cercetătorii străini, care au studiat subiectul în cele mai mici detalii și au elaborat studii serioase. E adevarat, în anii ’60, când au fost descoperite tăblițele de la Tărtăria, nu existau destule indicii care să confirme existența unei scrieri neolitice în această arie geografică. Piesele erau unicate, stranii. Cu timpul însă, cercetările au avansat, iar astăzi există peste o mie de piese, în special ceramice (fragmente de vase, figurine), descoperite în peste 50 de localități, care conțin semne ale unei scrieri străvechi.

Aceste semne nu sunt decorative, ci reprezintă un început de scriere. Piesele inscripționate au fost descoperite în aria culturii Vinca-Turdaș, în special la noi în țara și în Serbia. Turdaș și Parța reprezintă la noi localitățile care au oferit piesele cele mai numeroase și mai interesante. Astfel, tăblițele de la Tărtăria nu mai sunt singure, chiar dacă rămân cele mai importante. Aceasta scriere nu a apucat să evolueze și să dea roade, stingându’se odată cu cultura ce i’a dat naștere. Poate că schimbările climatice majore au determinat retragerea populațiilor spre zone mai ferite, sau poate că valurile de populații venite dinspre Asia au adus alte moduri de exprimare, cert este ca germenii scrisului neolitic au pălit.

Totuși, rămân zecile de semne inventariate de cercetători, nedescifrate, enigmatice, care nu știm cum au influențat evoluția culturii ulterior. Dar putem fi siguri că au influențat’o. Ceea ce știm cu siguranță este că scrierea neolitică a culturii Vinca-Turdaș este prima scriere a Europei și poate prima scriere a omenirii.

După dispariția splendidelor culturi ale Vechii Europe și intrarea în epoca metalelor, istoria a început să fie scrisă de cei ce aveau arme mai bune, orgolii mai mari și saci cu bani mai numeroși. Destul de repede, civilizația greco-romană devine felinarul Europei, luminând anemic și subiectiv un continent ce părea să fi fost cuprins de noapte.

Tot ce nu era grecesc sau roman era barbar, sălbatic, primitiv. Restul Europei devine o lume în aparență fără valori, privită din perspectiva romanilor, care ne’au vândut și continuă sa ne vândă, peste secole, o istorie părtinitoare. Civilizațiile ”barbare”, intrate în manuale prin ochiul cuceritorului, aproape că nici nu’și mai primesc dreptul de a se numi civilizații.

O civilizație trebuie să aibă arhitectură monumentală, să construiască colosseum-uri, în care să puna oameni să se ucidă între ei, spre distracția supremă a privitorului, ori să ațâțe animale înfometate împotriva unor oameni neajutorați.

O civilizație trebuie să aibă o armată puternică, cu care să cucerească mereu noi teritorii. O civilizație trebuie să se consume în ospețe copioase și în serbări fastuoase. O civilizație trebuie să aibă morminte princiare bogate, piramide sau temple impozante.

Dar civilizația nu reprezintă doar aspectul material, economic, al unei populații, nu reprezintă doar bunurile, ci și valorile. Modelul occidental ne’a obișnuit să privim cu mai multă admirație aspectele materiale, cele care ne aduc confort și siguranță fizică, decât pe cele spirituale, care ne ajută să aflăm care este rostul nostru în lume. Marile civilizații, trecute sau prezente, sunt demne de admirație.

Dar adevăratele valori nu trebuie căutate în realizările materiale, ci în cele spirituale. Când preoții geților se rugau în munți, în peșteri ascunse, și îi învățau pe oamenii de rând că sufletul este nemuritor, iar trupul, materia nu contează, cei ai altor neamuri înălțau temple sclipitoare împodobite cu statui impozante. Iar dacă geții nu cheltuiau sume enorme pentru a construi clădiri colosale și a întreține armate profesioniste, asta nu’i făcea mai puțin înțelepți decât vecinii lor. Dimpotrivă.

Dacă geții erau convinși de lipsa de însemnătate a valorilor materiale, este firesc să nu fi investit prea mult în aceste valori. Nu și’au ridicat statui, nici palate colosale, se îmbrăcau modest, la fel ca țăranii noștri de astăzi, regii purtând în picioare opinci, iar pe cap o căciulă de lână în loc de coroana fastuoasă din aur, bătută cu pietre prețioase.

Iar cei care, investind mult mai mult în bunuri materiale, i’au numit pe aceștia ”primitivi” ori „sălbatici”, nu au înțeles că spiritualitatea este deasupra civilizației materiale. Cei care trăiau mai mult în mijlocul naturii, aproape de zei, au înțeles aceste lucruri mai bine decât cei ce’și petreceau vremea în băi, ospețe și spectacole de circ. Spiritualitatea Europei se stinge dinspre vest spre est. La răsărit mereu credința a fost mai puternică. Orientul poate fi salvator.

Primul homo sapiens din Europa, cea mai veche așezare stabilă din Europa, cea mai veche scriere, cea mai veche cultură – astfel de sintagme îi sperie pe mulți, dar mai ales pe cercetători. Nu de puține ori, istoricii noștri, într’o luptă oarba cu diletanții care se entuziasmează în fața unor descoperiri precum cele enumerate mai sus, susțin că românul trăiește o frustrare istorică.

Românul ar fi frustrat, chipurile, ca nu a avut și el o istorie grandioasă, de invingător, precum alții, și atunci își inventează una care să’l satisfacă. În această falsă istorie, românul este cel mai tare, cel mai mare, cel mai frumos și primul în toate. Un discurs atât de radical din partea specialiștilor noștri elimină cu totul posibilitatea ca, uneori, chiar să fim cei mai buni sau cei mai tari sau primii.

Căci cineva trebuie să ocupe și aceste locuri. Uneori aceștia suntem noi, alteori sunt alții.

Noi și noi descoperiri duc mereu la schimbarea datelor din cărțile de istorie, iar dacă uneori suntem și noi printre primii, acest lucru ar trebui să ne onoreze, nu să ne sperie. Dacă am lăsa deoparte toate aceste temeri și am căuta să cernem și să așezăm fiecare lucru la locul lui și să’i dăm importanța cuvenită, am fi priviți, poate, cu mai mult respect în Europa.

Cine să ne respecte dacă noi înșine nu ne respectăm?

Cât datorează Europa acestor locuri, acestor civilizații, acestei istorii, acestor oameni? Cât datorează Europa acestui ungher de lume, în care au încolțit primele semințe de civilizație și spiritualitate europeană?

Gânditorul de la Hamangia, considerat între cele mai importante artefacte din istoria omenirii, este un simbol al acestor rădăcini milenare. Pe umerii lui s’au așternut deja 7000 de ani, dar dacă ar începe astăzi să vorbească, probabil ar spune:

„Bun venit acasă, Europa!”

Sursa: arheoinvest.uaic.ro, mediafax.ro, incont.ro, formula-as.ro

Citește și:  ”ȚARA ORAȘELOR” PELASGILOR CUCUTENIENI

sau: ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

ADEVĂRATA OBÎRȘIE A POPORULUI RUMÎN NU ESTE NICI CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI” NICI CEA DE TOCSINI

Strămoșii noștri nu sînt romanii latinopaților și nici dacii dacopaților !!!

O altă istoriografie decît cea oficială, ne invită să constatăm o tristă realitate: rumînii nu’și cunosc adevărata obîrșie, trebuind să aleagă între mai multe variante, cea oficială a statului care se identifică cu cea politică, alta dacopată a unor ”napoleoni” sau ”tocsini” sau ale vîrfurile ultimilor ani ale dacismului, și cea adevărată care neagă mai întîi ideea romanizării geților dar și doctrinele bazate pe exonime precum ”dacii” sau ”tracii” date de alții strămoșilor noștri adevărați pelasgo-geții.

De’a lungul timpului toți istoricii, arheologii, scriitorii, politicienii sau dacopații s’au situat prin pozițiile avute pe una din cele două baricade, pro sau contra romanizare, pro sau contra dacomanie.

Din păcate avîntul dacopaților în frunte cu vîrfurilor lor de lance acei tocsini sau napoleoni toxici, încearcă furibund să înlocuiască un fals cu un alt fals.

Să ne reamintim doar cîteva din personalitățile care au argumentat contra curentului oficial al statului rumîn, cea mai mare parte dintre ei intelectuali rasați care au lansat secolele trecute curentul dacopat.

”Adevărata obîrşie a poporului rumîn”, aşa se intitulează cartea semnată de Valeriu D. Popovici- Ursu, editura Gedo, Cluj, 2012.

”Domnul Valeriu D. Popovici-Ursu este adeptul unei teorii, privind originile poporului rumîn, care este departe de poziţia oficială a istoriografiei rumîne, teorie care de 150 de ani este susţinătoarea doctrinei care preconiza formarea poporului rumîn în urma intensului proces de romanizare petrecut în teritoriul getic din Carpați după cucerirea romană.

Acesta a fost şi primul imbold pentru a prezenta publicului rumînesc şi alte  puncte de vedere decît cel oficial.

Nu de la Traian şi Decebal, nu de la Burebista, ci cu multe milenii în urmă, scrierile vechi şi arheologia fiindu’ne cuvîntătorii, aducătorii de argumente nu numai materiale, ci şi spirituale.

Un capitol al cărţii, 9, se intitulează ”Reacţii ale scriitorilor rumîni privitor la teza romanizării Daciei”.

De aici vom porni cu demersul propus.

Cunoscînd scriitorii, mai vechi sau mai noi, de diferite profesii şi preocupări, dar toţi interesaţi de a şti cine au fost geții (sau cum i’au poreclit romanii: ”dacii”), vom înţelege de ce este necesar să cunoaştem conţinutul adevăratei istoriografii, a celei neoficiale care are argumente superioare celei promovate de autorităţi, încremenite în proiect, cum zicea cineva cu priză la public în vremea începutului democraţiei noastre originale.

Deci, care sînt scriitorii cu reacţii opozante celei oficiale, referitoare la teza romanizării Geției?

Într’un articol din Luceafărul din 7 octombrie 2014, Ion N. Oprea a redat și comentat după B.P. Haşdeu din Principie Filologia comparativa asio-europene, Bucureşti, 1879, p. 91 şi următoarele, rugăciunea Tatăl nostru în două texte rumîneşti  prezentate în lucrarea englezului Chamberlayn publicată în anul 1715 în peste o sută de limbi.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este orationis-p39-596x818.gif

Citiți aici despre acest subiect: LIMBA DUNĂRENILOR, PRECURSOAREA LIMBII CELȚILOR

Rostirea rugăciunii Tată nostru în limba rumînă de către o comunitate din Walles-Anglia încă din secolul al XVIII-lea, atestă că celţii şi’au conservat în rugăciune nealterată limba pe care au vorbit’o încă de la creştinare.

Atunci ca şi acum subliniem că ceea ce cercetătorul ungur Samuil Kolescri scrisese medicului englez Woodward, după ce citise lucrarea lui Chamberlayn: Rumînii de la Dunăre şi Celţii din Wales vorbesc aceeaşi limbă” (Augustin Deac, Străbuni ai geto-dacilor factori de cultură şi civilizaţie în ţările Europei occidentale şi nordice), era general valabil.

Acum mai bine de o sută de ani, un alt pasionat în cercetarea trecutului nostru geto-rumînesc, aristocratul ieşean Teodor Burada, muzician, literat, etnolog şi pasionat folclorist, la începutul celui de-al XXI secol, plecat pe urmele strămoşilor noştri, a nimerit pe pămînturile Insulei Krk, Croaţia de astăzi, unde, rumînul nostru a găsit, acum 120 de ani, ultimii rumîni care mai numeau insula de care vorbim, din Marea Adriatică, ”acasă”.

Acasă la ei!

Acolo, unde, oameni ca şi LUMÎNĂRICĂ de la noi făceau milostenie şi zideau biserici, erau înspăimîntaţi de ceea ce li se întîmpla, erau persecutaţi religios şi etnic, dar continuau a vorbi precum în Carpaţi, la Dunăre şi Marea Neagră, în… Walles (Țara Galilor).

Atunci, în cimitirul satului Poljica, de la preotul locului a aflat:

//”Aici, dedesubt, au fost aruncaţi de stăpînire… Peste ei s’a turnat var, sînt fraţii tăi, sînt vlahii de pe Insulă, sînt rumîni”.//

De pe insula Veglia, astăzi Krk, din cimitirul satului Poljica, Teodor Burada a lăsat plînsul, dar a luat cu dînsul tristeţea, amintirea, amintirea bisericilor construite cu ferestrele în formă de Cruce şi textul rugăciunii pe care o rosteau rumînii ca închinare Domnului:

//Ciacia nostru kirle ieşti in cer, /
Nekase sveta numele tev, /
Neka venire kragliestvo to, /
Neka fie voglia ta, kassi este in cer /
Assasi  pre pemint. /
Pire  nostra de salcazi da ne astez /
Si las ne delgule nostre kassi si noj lessam al desni a nostri /
Si nun lessaj in ne nepasta / Nego ne oloboda de rev. Assasifi!”//

NicolaeDensusianu.jpg

În Dacia preistorică, Nicolae Densuşianu, după studii temeinice, bazate pe vechi documente ale scriitorilor antici şi pe descoperirile arheologice, relevă adevărul istoric privind originea şi limba poporului rumîn cu argumente care au fost date pe seama fanteziei lui.

În revista Dacia Magazin nr. 54 din iulie 2008 scriitorul Silviu N. Dragomir, într’un articol ”Actualitatea ideilor scriitorului Ioan Al. Brătescu-Voineşti” privind ”Originea neamului rumînesc şi a limbii noastre”, constată creşterea activităţii formatorilor de opinie care se străduiesc să reducă ”impactul dăunător” al ”părerilor oficioase”, susţinute de ”majoritatea istoricilor funcţionari”.

Sînt citate, reluate şi redate, în cartea de care ne ocupăm pentru început, părerile unor ”scriitori rumîni de avangardă”, cu altă opinie.

Este citat stolnicul Constantin Cantacuzino care în Istoria Ţării Rumîneşti (1660) afirma:

”Iar dachii prea veche a lor limbă osebită având, cum o lăsară şi o lepădară aşa de tot şi luară a romanilor, aceasta nici că se poate socoti, nici crede.”

Este citat şi enciclopedistul Dimitrie Cantemir care, referindu’se la ”cuvintele neaoşe venite din substrat”, susţinea convins, la 1710, că ele provin ”Din limba noastră cea dăcească”, el considerând că ”limba moldovenească ar fi o continuare firească a limbii geto-dacilor autohtoni”.

Este amintit însuşi Petru Maior, unul dintre cei patru protagonişti ai Şcolii Ardelene care, la 1812, în Istoria pentru începutul rumînilor în Dacia, scrie:

”Aceia iaste adeverit, precum văzum de asupra că nu limba lătinească cea proastă s’au făcut din limba lătinească cea corectă, totuşi de vom vrea a grăi oblu, limba rumînească e mama limbii ceii lătineşti.”

Punînd problema moştenirii romane, este amintit şi istoricul şi arheologul Vasile Pârvan care la 1925 se pronunţa:

”Nimeni nu a putut demonstra convingător acest proces de romanizare atît de rapidă.”

Iar marele istoric Nicolae Iorga concluziona:

”Nu mai credem în rumînizările minunate prin legionari de 60 de ani, căsătoriţi cu femei barbare, care, cu tenacitatea conservativă a femeilor,  mai curînd i’ar fi putut deznaţionaliza ele pe ocupanţi.”

În acelaşi articol intitulat ”Limba dacilor era de tip latin evoluată separat”, în capitolul 6, scriitorul Silviu Dragomir redă pasagii din cartea scriitorului I. Al. Brătescu-Voineşti ”Originea neamului rumînesc şi a limbii noastre”, pe care Valeriu D. Popovici-Ursu le reia:

N’a pierit nici o limbă a geților, pentru că ei n’au avut o altă limbă proprie, care să fie înlocuită prin limba romanilor şi n’au avut o astfel de limbă pentru simplul motiv că ”dacii vorbeau latineşte”.

Aceasta este una dintre tezele false ale dacopaților.

Probabil că unii dintre geți vorbeau latina, așa cum azi mulți rumîni vorbesc limbilor țărilor în care locuiesc sau muncesc, dar de la realitatea cunoașterii limbilor elenă și latină ale acelor vremuri să afirmi că ”dacii vorbeau latinește” este un fals ordinar.

Noi tinerii din ziua de azi trebuie să cernem între falsurile latinopate care le’am primit la școală și falsurile vehiculate de curentul paralel ”dacopat”.

Este adevărat că Limba Geților n’a pierit.

Limba Getică ar fi devenit în Italia întîi limba romanilor, care era o formă literară a limbii Geției, iar mai tîrziu limba italiană; aceeaşi limbă a geților, dusă în Franţa a ajuns întîi limba galilor, iar cu timpul limba franceză; în Spania ea a devenit întîi limba ibericilor, iar cu timpul limba spaniolă, iar aici (la noi) a devenit cu vremea, limba noastră rumînească.

Pe cuprinsul de pămînt în care locuiesc astăzi rumînii, trăia odinioară un neam de oameni numiţi de alţii și nu de noi geto-rumînii: hiperboreeni, traci, scyţi (scuți), daci.

În realitate toate triburile antice au fost ori ale pelasgilor neolitici, ori ale geților epocii de bronz sau de fier care i’au urmat erei neolitice.

Am văzut că Herodot spune că, deşi arătaţi sub nume diverse, erau toţi de acelaşi neam.

Aici s’a întemeiat cu timpul Împărăţia Geților, iar cînd au devenit prea numeroşi au început să emigreze… În Italia au ajuns în contact cu civilizaţiile vechi, cu cea egipteană, cu cea feniciană, cu cea cretană şi elenă, şi cu vremea au întemeiat Imperiul Roman.

Fraţii lor, rămaşi la Răsărit, au continuat să ducă viaţă simplă de păstori şi agricultori. Asta nu înseamnă că erau barbari. Despre moravurile lor vorbesc primii istorici eleni în termeni foarte elogioşi.

Erau oameni viteji, zamolxieni, dar nu monoteişti.

Pentru că altă teză falsă a dacopaților este că ”dacii erau creștini”.

Și vom aduce doar cîteva dovezi:

Zeița Pămîntului – Geea sau Gaia de la care ne moștenim numele de GET-BEGET și al Țării – Geția (Getyo pe Tăblițele de la Sinaia), dar și a capitalei spirituale Getuza

Zeul Războiului – Ares sau Zabelio pe Tăblițele de la Sinaia. Pleistoros era Zeul Războiului adorat de tribul geților – absinthi.

Zeul Vinului – Dinonyssos însușit și de eleni și romani (Bachus). Zeul Geților al vegetației, al pomiculturii, al vinului, al extazului și fertilității, Vasile Pîrvan fiind categoric ca nefiind specific Geților carpato-dunăreni, cît Geților sud-dunăreni.

Gebeleizis – sau Nebeleizis, Zeul fulgerului, tunetului, ploii era reprezentat ca un bărbat chipeș, uneori cu barbă. Fulgerele și tunetele erau manifestările sale așa cum azi i le atribuim Sfîntului Ilie preluat de ortodoxie.

Bendis – Zeiță din zona dunăreană, probabil o zeiță a Lunii, a pădurilor și a farmecelor, zeița dragostei și a maternității.

Derzelas – Zeul sănătății e numit și „Zeul cel Mare” (specific ariei dunărene)

Kotys – Zeița-Mamă în mitologia geților

Sabazios – Zeul acesta avea atributul htonic al șarpelui, fiind în același timp patronul solar al cailor, este numele geto-frigian dat de eleni unui zeu venerat la geți ca ”Eliberatorul” de anotimpul rece. Vasile Pîrvan susține că nici cultul phrigian al lui Sabazios nu era practicat de geții de la nord de muntii Haemus.

Semele – Tot o Zeiță geto-frigiană care este preluată și în mitologia elenă

Da, credeau în nemurirea sufletului, credeau în existenţa unui cîrmuitor al lumii, care supraveghează purtarea oamenilor şi care după moarte îi răsplăteşte sau îi pedepseşte, după faptele săvîrşite în timpul vieţii, erau cum se zice, ”creştini” înainte de Hristos, dar nu monoteiști.

Recunoscînd fără nici o ezitare ”latinitatea” neamului şi limbii noastre, sîntem încredinţați că această latinitate nu se datorează oştilor sau coloniştilor romani, ci descendenţei noastre din neamul geților, care vorbeau limba getică din care s’a vorbit mai tîrziu și latineşte la Ruma sau Roma, o limbă dusă  în Peninsula Italică de vechii rîmi, sau rumi (rîmni).

Tot acestei descendenţe trebuie atribuită şi ”latinitatea” tuturor popoarelor neolatine sau mai corect spus genezei pelasgo-getice a tuturor triburilor care au populat Europa acum peste 4000-5000 de ani.

Întemeiat pe această credinţă, ne simțim îndreptăţiți să afirmăm categoric că noi nu sîntem aici de doar 2000 de ani cum insinuează chiar latinomanii și dacomanii înrăiți, ci din vremuri geologice…

Noi sîntem aici de peste 15.000, sau 20.000 de ani sau chiar de la apariția lui homo sapiens.

Neamul nostru… e unul din cele mai vechi neamuri din Europa. Fraţi de un neam cu noi, plecaţi spre Apus, au întemeiat civilizaţii cu care se mîndreşte omenirea, iar noi, cei rămaşi aici, am slujit drept parapet de care s’au lovit năvălirile tuturor barbarilor asiatici.

Această credinţă ne face să putem subordona fără greutate ori ce fel de interese triumfului adevărului.

Repetăm, sîntem gata să renunţăm la o credinţă care ne este foarte dragă, dar numai înaintea unor probe zdrobitoare prin care să se demonstreze că nu avem dreptate…

După părerea noastră etnogenezele făurite în jurul doctrinelor latinomane, dacomane, tracomane sau slavomane sînt depășite.

De mult ne’am încredinţat că cercetarea şi stabilirea adevărului e cea mai nobilă îndeletnicire omenească, ba ceva mai mult, urmărirea descoperirii adevărului, curiozitatea ştiinţifică este cea mai caracteristică, cea mai specifică însuşire prin care omul se deosebeşte de toate celelalte vieţuitoare… nu e nici o scădere din partea unui om de ştiinţă să’şi revizuiască cunoştinţele şi să revină asupra unor afirmaţii, cînd s’a încredinţat că sînt greşite.

Dimpotrivă un învăţat care, pentru triumful adevărului e gata să recunoască netemeinicia unei doctrine pe care a susţinut’o cu pasiune în ajun, dă dovada unei rare nobleţi şi a unei superiorităţi sufleteşti…

Nu s’au identificat încă acele probe zdrobitoare care să’l facă să renunţe el sau urmaşii la credinţa pe care o avea, meritul lui I.Al. Brătescu-Voineşti este cu atît mai mare cu cît cele afirmate mai sus, deşi scrise înaintea marilor descoperiri arheologice, mai ales în ultimii ani, o seamă de alţi autori îi susţin ideile.

Dintre aceştia, cartea scrisă de Valeriu D. Popovici-Ursu îi pune în prim plan pe Iosif Constantin Drăgan, cu Istoria rumînilor, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1999, Mogyoria-Maggyarorszâg, Ungaria şi Istoria magyorilor, Ed. E.N. Buc., 1998, Noi tracii: Istoria milenară a neamului rumînesc, Ed. Scr. Rom. Craiova, 1976, Mileniul Imperial al Daciei, Ed. Şt. – E., Buc., 1986, Imperiul romano-trac. Ed. E.N., Buc., 2000, cît şi foarte multe articole publicate în diverse reviste.

Paul Lazăr Tonciulescu, cu Impactul Romei asupra Daciei, Ed. Miracol, Bucureşti, 1997, Romania paradisul regăsit, Ed. Obiectiv, Craiova, 2003, Secretele Terrei- Istoria începe în Carpaţi, Ed. Obiectiv, Craiova, 2000.

Nicolae Miulescu, cu lucrarea Da Ksa – Ţara zeilor, Ed. Obiectiv, Craiova, 2005.

Prof. univ. dr. Augustin Deac, cu Istoria adevărului istoric, în două volume, Pagini din istoria adevărată a Bulgariei, Din istoria Ucrainei – Ţara de margine.

Preot Dumitru Bălaşa, cu Basmul romanizării – Dacii, întemeietorii Romei, Fund.Artelor Dor, Craiova, 1998.

Conf. univ. dr. G. D. Iscru, cu Traco-Geto-Dacii Naţiunea Matcă din spaţiul carpato-danubiano-balcanic, Ed. a III-a CEL, Nicolae Bălcescu, Bucureşti, 2003.

Îi mai amintim pe Viorica Enăchiuc, Silviu Dragomir, prof. Tudor Diaconu, prof. Timotei Ursu, Vladimir Brilinsky, Eugen Delleea, dr. Lucian Iosif Cueşdean, Maria Crişan, Aurora Peţan, arh. Silvia Păun, Mioara Căluşiţă-Alecu, Dan Ion Predoiu, Vicu Merlan şi alții, ca Dr. Napoleon Săvescu, cu lucrarea ”Noi nu sîntem urmaşii Romei”.

Nu trebuie uitat și Gabriel Gheorghe, trecut de curînd în neființă, iniţiatorul Societăţii Cultural-Ştiinţifice GETICA, autor al cărţilor Studii de cultură şi civilizaţie rumînească, în două volume care deși a fost un corifeu al abordării etnogenezei noastre getice, totuși a promovat strîmb și termeni ca ”daci” și ”Dacia” în materialele sale pedagogice.

Este impresionantă prezenţa în istoria conştiinţei naţionale precum şi în cultura rumînească, a unor idei forţă, între care cea a originii geto-romane (şi, în corelaţie cu aceasta, latinitatea limbii, continuitatea istorică în spaţiul carpato-dunărean-pontic, legitimitatea înfăptuirii unităţii politice, statale etc.), are, o valoare arhetipală.

Este semnificativ faptul că ea a constituit obiect de interes şi preocupare majoră pentru cei mai de seamă istorici, literaţi, oameni de cultură, ţinînd seama, îndeosebi, de faptul că demonstrarea originilor şi permanenţei noastre istorice este îndreptată împotriva a numeroase denaturări a adevărului istoric ce s’au manifestat cu o deosebită virulenţă tocmai în momentele cheie ale luptei pentru emanciparea politică a poporului rumîn, pentru independenţă și unitate statală.

”În Rumînia totul trebuie dacizat” spunea neconvingător Eminescu

Nu este întîmplător că poetul quintesenţial al sufletului rumînesc, Mihai Eminescu – ”omul deplin al culturii rumîneşti”, era obsedat de valorile arhetipale, de geneză ale poporului rumîn şi ale sufletului rumînesc, el plănuia vaste epopei sau drame istorice despre confruntarea şi simbioza geto-romană; epopeea Decebal în care zeii nordici se solidarizează cu Geția; iar Dochia este o vrăjitoare tînără, Ogur – cîntăreţul orb este un fel de Homer al geţilor.

Plecînd de la ideea că inegalabila altitudine a poetului naţional ”nu derivă dintr’o simplă calitate a spiritului său, ci dintr’un raport constant în care se află cu poporul şi care’l face perfectul exponent al spiritului naţional”, prin convergenţa tipului de inteligenţă şi cultură al artistului cu cel al poporului, prin pătrunderea, asumarea şi perfecţionarea limbii, ca factor de constituire şi expresie a imaginii poetice, prof.dr. Zoe Dumitrescu Buşulenga subliniază importanţa definitorie a istoriei naţionale în gândirea şi opera poetului ”însetat de origini în toate întrebările de existenţă şi de gîndire, pe care şi le punea” şi, tocmai, de aceea “a întrezărit profunzimii nebănuite de sens în însuşi destinul dramatic al străvechii Dacii, asupra căreia s’a oprit în repetate rînduri”, căci timpul Geției lui Decebal ”atingea în gîndul lui Eminescu o plenitudine de vîrstă de aur şi se investea cu o valoare mitică ce ridica faptul istoric într’o zonă de semnificaţii superioare. Timpul istoric, timpul nostru istoric, n’ar fi căpătat preţ fără această identificare, fără acest botez, la începuturi, al mitului, care rămîne veşnic tînăr, veşnic egal cu sine, generînd una după alta paradigme asemănătoare cu arhetipul pe care îl stabileşte odată pentru totdeauna”.

Există în concepţia poetico-filozofică a lui Eminescu despre istoria naţională şi originile poporului un gînd al organicităţii, despre calitatea timpului istoric, despre naşterea unui neam, care ”nu putea să se producă printr’un accident… ci ca un proces de o natură mai înaltă, din planul marilor geneze”.

Ca unul dintre cei mai mari romantici europeni, Eminescu şi’a vitalizat poezia cu seve nemuritoare ale mitului rumînesc. De foarte tînăr a schiţat un poem ce trebuia să se intituleze Genaia, dînd în introducere această explicaţie:

Creaţiunea pămîntului după o mitologie proprie rumînă.”

Amintind acest proiect cosmografic, clădit după tipul miturilor arhaice, Eugen Todoran scria:

”Din «mitologia proprie rumînă» Eminescu va reţine, prin fondul ei arhaic, ideea dezvoltării nesfârşite a lumii, pe care «numele», o reprezentau în dialectica spontană a străvechilor mituri ale creaţie, adică a unor reprezentări din care folclorul rumînesc se întreţine, la rîndul lui, în miturile cosmogonice…”

Deci, o geneză concepută ca în miturile arhaice ale Marii Zeiţe a Pămîntului în care pămîntul este însăşi viaţa, o unitate de realităţi contrarii, un mit cosmogenic ce serveşte de model creaţiei poetice însăşi şi care, raportat la epopeea rumînă ne duce la ”cea mai veche vîrstă istorică a poporului rumîn”, care este vîrsta getică, pierdută în neguri de legendă şi simbolizată de o ipostază autohtonă a Zeiţei Mame – Zîna Dochia, care la origini era zeița Geea sau Gaia a Geților.

Mitul poetic al lui Eminescu este menit să pună în lumină permanenta continuitate şi statornicia poporului rumîn. Dochia este plăsmuită din sevele tari ale acestui pământ, ale bogatei naturi getice, drumul ei este presărat cu ”florile de aur” ale închipuirii, dar el duce, totuşi, spre timpul istoric, ”în descrierea ţării de basm a vechii Dacii, drumul Dochiei spre începuturi se încheie astfel în cetatea soarelui şi lăcaşul lunii întrucât în reprezentarea mitologică, răsăritul luminii în ciclul soarelui şi al lunii simbolizează începuturile lumii… Istoria dacilor, pentru Eminescu, începe aşadar cu istoria zeilor Daciei odată cu vremea, ca revărsare a însuşi principiului existenţei în formele pământeşti, în viaţa naturii, şi a oamenilor. Dacă, Dochia este o personificare a Daciei… şi fiindcă e vorba în simbolul zânei Dochii de o viaţă în neîncetată mişcare, ea nu este numai un simbol al vechimii istorice a poporului rumîn, ci şi a continuităţii lui în ţinuturile zânei Dochia, pe pământul vechii Dacii”.

Sigur, Eminescu nu era istoric și nici nu a fost probabil interesat de nuanța foarte importantă a decelității între termenii get și ”dac”, dat de romani geților.

Eminescu s’a aplecat romantic așa cum îi era felul, asupra genezei rumînilor

Este interesant de observat că Dochia ar fi dorit să emigreze împreună cu Geții rămaşi, dar imaginea şi apoi ivirea lui Traian o face să încremenească, precum Niobe, probabil pe muntele Ceahlău.

Mitul naţional al Dochiei (unul din cele patru mituri fundamentale ale universului cultural rumînesc) – ne spune G. Călinescu, era foarte prezent în mintea poetului, în cele din urmă, Eminescu a părăsit proiectele getice, dar stăruia în conştiinţa sa torturată de începuturile fabuloase ale neamului, ideea unui ciclu de drame din istoria rumînilor.

După cum spune Călinescu în celebra sa comunicare la Academie (Eminescu poet naţional) spre deosebire de alţi dramaturgi rumîni, care priveau istoria mai mult anecdotic sau, în fine, cu o problematică de interes regional, poetul tinde să demonstreze prin evenimente locale adevăruri, accesibile întregii umanităţi.

Două, în special, sînt punctele lui de perspectivă: fatalismul psihologic grec, prin care istoria naţională la proporţiile tragediei eline, şi umanitatea shakespeariană şi în acelaşi timp intens universală…

Genialul poet a fost preocupat şi de ideea romanităţii, atît în opera sa poetică, cît şi în cea publicistică; el a consacrat spaţii ample evocării emoţionante a trecutului nostru istoric, iar problema Transilvaniei şi Bucovinei, a provinciilor rumîneşti aflate sub dominaţie străină ”îi erau cu osebire la suflet”, dovadă fiind între altele, memorabilele sale versuri consacrate iui Horia, Andrei Mureşanu, Avram Iancu, Aron Pumnul ş.a. sau pelerinajul său la numai 16 ani, pe jos, de la Cernăuţi la Blaj, pe urmele înaintaşilor militanţi pentru unitate naţională.

Semnificativă este, de asemenea, recenzia publicată de marele poet patriot în revista Convorbiri literare: ”asupra lucrării lui Iulius Jung, Die Anfänge der Romanen (Kritisch cthnographische Studiem), apărută la Viena, în anul 1876, favorabilă ideii noastre naţionale, îndeosebi ideii de continuitate.

Pornind de la întrebarea ”stăruit’au rumînii în aşezările lor din Dacia Trăiană sau au trecut Dunărea în vremea lui Aurelian şi au reocupat Dacia în sec. al XII-lea?”, Mihai Eminescu, în recenzia amintită, demonstrează Inconsistenţa teoriei vidului, a migraţiei populaţiei geto-­rumîne sprijinindu’se şi pe argumentele aduse de lucrarea lui Jung.

Eminescu găseşte interesantă analogia luptei de opinii în chestiunea continuităţii rumînilor cu situaţii similare din istoria altor popoare, evocate de autorul german – Retoromanii, Grecii moderni s.a.

El apreciază contribuţia lui Jung, efortul său onest pentru restabilirea adevărului şi combaterea teoriilor neştiinţifice ale lui F.I. Sulzer, Ch. Engel şi Rosler).

Ripostînd virulent şi în acelaşi timp argumentat la deformările de tot felul privind istoria noastră naţională, îndeosebi teza continuităţii, M. Eminescu scria:

”Rumînii nu sînt nicăieri colonişti, venituri, oamenii nimănui, ci pretutindenea unde locuiesc sînt autohtoni, populaţia nemaipomenit de veche, mai veche decît toţi conlocuitorii lor.” 

Conştiinţa sa patriotică, naţională despre originile nobile si vechimea neamului rumînesc reiese şi din aceste cuvinte:

”Am fost, sîntem şi vom fi veşnic rumîni pentru că avem înrădăcinată în noi conştiinţa unităţii de origine, de limbă, de simţire şi gîndire…”

El ţinea să sublinieze în mod pregnant faptul că, rumînii de pretutindeni au conştiinţa vechimii lor, milenare, precum şi a dăinuirii în timp, a perpetuării existenţei lor, în comunitatea internaţională, în pofida tuturor prezicerilor defetiste ale unor autori interesaţi.

Alături de conştiinţa celor ce iubesc adevărul, opera eminesciană evocă cu mîndrie originea noastră dacică, dovada acestei idei dominante în planul gîndirii sale fiind poezia ”Rugăciunea unui dac”.

Putem spune că poporul rumîn a moştenit de la geți virtuţile de vitejie, eroism, hărnicie si dragoste pentru pămîntul natal, asimilare şi sinteză culturală, iar de la romani numeroase moravuri şi obiceiuri nu tocmai de admirat, capacitatea de organizare socială, statală, dar și via ”franțuzismelor” secolului XIX numeroase cuvinte din limbajul artificial utilizat la Roma acum 2000 de ani și utilizat de galii moderni în acest răstimp.

Oare alternativa ideii de romanitate cu a celei getice, trebuie să constituie trăsătura specifică dominantă în manifestările atît de variate ale conştiinţei naţionale a rumînilor situaţi de o parte şi de cealaltă a Carpaţilor?

Dovada rezistenței noastre pe aceste meleaguri, evoluţia neamului rumînesc pe coordonatele timpului dovedește o majoră diferență cu soarta unui stat care s’a transformat într’un imperiu și a pierit după numai 1000 de ani de expansiune și decădere.

Tocmai datorită acestor diferențe esențiale, ale viziunii unui neam asupra vieții în particular și destinului uman în general, între arhetipul ancestral getic și cel aventurier romanic, noi vom rezista și pe mai departe.

Zoe Dumitrescu Buşulenga în lucrarea sa, Sinteze şi echivalenţe umanistice, remarcă cu legitim temei faptul că, nu se ştie, dacă a fost mai puternică la împreunarea lor, stîrpea getică ori cea romană, ambele punîndu’şi amprenta cu vigoare asupra personalităţii plurivalente a poporului rumîn.

Incontestabil este însă, aşa cum afirmă psihologia şi istoria sa, că poporul nostru aparţine deopotrivă ambelor stîrpii, deopotrivă de nobile şi generatoare de virtuţi, ceea ce ar fi cu adevărat real dacă s’ar recunoaște fățiș că Roma a fost o mlădiță a marelui popor getic și nu invers.

Cum bine observăm, Genialul Eminescu a avut două fisuri în modul de a aborda originea noastră:

1. ”Romanitatea” îndoielnică a rumînilor, și

2. Originea ”dacică” mai îndoielnică chiar decît prima

Aceste fisuri în analiza sa romantică, nu’l face pe inegalabilul Eminescu mai puțin Genial, întrucît nu era istoric de formație. Eminescu a fost cel mai cunoscut poet rumîn, prozator și jurnalist deopotrivă, socotit de cititorii rumîni și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura rumînă. Nimeni, însă, nu’i poate atribui veleități de istoric.

Călinescu, mai considera că orice exagerare într’o direcţie sau cealaltă, într’un sens sau celălalt, aşa cum s’au manifestat în decursul istoriei, se răsfrînge defavorabil asupra procesului de explicitare veridică a descendenţei ca și a existenţei noastre multimilenare în spaţiul geografic carpato-danubian, și spune într’un studiu :

”Noi am făcut uz de latinitatea noastră indiscutabilă, dînd însă impresia că sîntem tineri”, în sensul că existenţa poporului nostru începe odată cu intervenţia romană în Geția, ceea ce este fals ”şi neglijînd substanţa medulară”, respectiv obîrşia noastră getică cu rădăcini adînci în istorie, datînd cu milenii înainte de contactul cu o Romă, care trebuie să’și caute serios propria’i obîrșie printre geții de acum patru milenii de la Marea Neagră.

Alături de Eminescu, George Călinescu, Densușianu și alți autori au numit ”dacii” ca pe niște strămoși veritabili ai noștri, fiecare avînd propriile lor slăbiciuni în a aprecia realele noastre obîrșii, dar nici acestora cîteva scăpări de ordin istoric al etnogenezei noastre, nu le va scădea din importanța operelor lor.

Autorul studiului Specificul naţional, la care ne referim, subliniază în concluzie că în fond, ”sîntem geţi şi e mai bine a spune că în felul nostru am primit si noi succesiunea spiritului roman, pe care trebuie să’l continuăm de la longitudinea reală, fără mimetisme anacronice.”

G. Călinescu, Specificul naţional, în vol. Carmen saeculare valachicum, Ediţie şi Prefaţă de Vasile Netea, Editura ”Minerva”, Bucureşti, 1979, pp. 75-76.

Se poate afirma, că la un astfel de popor, ca poporul rumîn, ”cu o istorie fascinantă”, cum sublinia si Karl Erdmann, personalitate ştiinţific proeminentă, fost preşedinte al Comitetului Internaţional de Ştiinţe Istorice în comunicarea sa inaugurală la al XV-lea Congres Internaţional (Bucureşti, august, 1980), ”chiar dacă ar dispărea orice urmă istorică, viata şi cultura s’ar desfăşura potolit mai departe, fiindcă în fiecare membru al neamului trăieşte o tradiţie întreagă, nealterată, constituită din poezie şi dans şi cîntec şi arhitectură şi scoarţe şi oale de lut, din mituri şi veşti ciudate despre cei care au fost, despre faptele şi duhul lor”.

Geți pe Columna lui Traian

STRĂMOȘII NOȘTRI SÎNT PELASGO-GEȚII, ȘI NU INVENȚIILE DACOPAȚILOR

Considerăm că nu contează cît de mult mergi într’o direcție greșită…De ce?

Pentru că întotdeauna poți să te întorci pe calea cea bună, așa cum păcătoșii sînt mai mereu iertați.

Sigur, acest lucru nu’l mai pot face un Eminescu, sau un Călinescu, ci doar contemporanii noștri care persistă în greșelile făcute de antecesorii noștri, care ne considerau urmași ai ”dacilor” și ai romanilor.

Dacopații naivi de azi sînt manipulați de ”fariseii daciști”, și încă mai cred în minciuna gogonată că a existat vreodată un Regat al Geților numit ”Dacia”.

”Dacia” a fost cum bine știm azi, doar o făcătură a romanilor pe teritoriile jefuite de la Geți.

Citiți și: ACUM 2000 DE ANI NU EXISTA DACIA ÎN CARPAȚI ȘI NICI DACII ÎNCHIPUIȚI DE TOCSINI

Acești farisei ar face bine să se oprească din manipularea grosolană a trecutului nostru.

Fariseii dacomani nu pot dovedi prin nici o probă sau artefact moștenit de la geți că ar fi existat vreun regat getic ”Dacia” în trecut.

Nici latinopații, nici dacopații, nici istoricii plătiți de statul rumînesc nu au produs vreodată și nu pot produce nici acum o astfel de dovadă…pentru că nu există.

Așadar, nu se justifică prin nimic schimbarea numelui acestui stat în ”Dacia” cum pompos o promovează.

Cei care insistă cu termenii precum ”daci”, ”Dacia”, ”dacic” sînt într’o eroare impardonabilă!

Și asta dacă nu sînt soldățeii unor interese obscure care uzează de acest fals profitînd de lipsa de vigilență a necunoscătorilor și a ignoranților !

Citiți și: DANIEL ROCSIN, NECONVINGĂTOR ÎN ÎNCERCAREA DE A MENȚINE ÎN CIRCULAȚIE TERMENII: DAC, DACI, DACIA

Acești termeni romani (latini) pot fi folosiți doar în a denumi populația Provinciei Romane dintre anii 106 – 270 d.Hr. din Carpați sau a locuitorilor diocezelor Imperiului Roman (regiuni romane redenumite astfel în urma procesului de reorganizare a imperiului roman de către împăratul Dioclețian în anul 290 d.Hr.) din sudul Dunării: Dacia Mediterranea și Dacia Ripensis…

Atît !

Un personaj dintr’o fabulă a lui Menandru care a trăit între 342 – 291 î.Hr. cînd nicăieri nu exista nici ”Dacia”, nici ”daci” se numea Daos și nu ”dac”, și nimic nu ne poate face să credem că ”daos” înseamnă ”dac”, decît dacă exagerăm și facem aprecieri fără o judecată corectă.

Evident, dacopații nu știu că au existat triburile getice ale Dailor din sudul Dunării din Munții Haemus (Balcani) sau ale Dahilor (Dahae lat.) de la Marea Caspică

Ce mai spunea Menandru care era get?

”Aşa sîntem noi, tracii, toţi, şi mai ales geţii – mă mîndresc că mă trag din neamul acestora din urmă…”

Deci, Daos sau Davos era get.

Tot un ”Davos” într’o piesă a lui Terenţiu spune așa:

”Cel mai bun prieten şi compatriot al meu, Geta, a venit la mine.”

Studiați facil despre acest personaj numit Davos din opera lui Terențiu aici…

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este screenshot-2015-01-06-12.44.48.png

Pe Tăblițele de la Sinaia întîlnim cu predilecție termenii Davo-Geto, care actualizat în limba rumînească contemporană ar însemna Davo-Geții, adică Geții din Dave.

Așa cum spunem azi orășeni celor de la oraș, și sătenilor celor de la sat așa se spunea în trecut Geților din Dave (Davo-Geți).

Trogus Pompeius spunea și el acum 2000 de ani că ”dacii” sînt o mlădiță a geților.

E vorba, așadar, de acelaşi popor, numirile diferite provenind exclusiv de la aşezarea geografică, pentru că Strabon spune de geții de la izvoarele Dunării care azi sînt în Germania, că se numesc ”daci”.

Iar nemții de la izvoarele Dunării își spun ”deutsch”.

De fapt romanii le spun întîia oară geților ”daci”.

Așadar, acest etnonim ”daci” este un termen latin dat de romani.

Nu avem nici o dovadă că geții își spuneau ”daci”.

Nici măcar o dovadă care să ne parvină de dinainte de anii 106 cînd apare în geografia acelor vremuri Colonia Romană Dacia.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este screenshot-2015-01-06-13.33.35.png

Dimpotrivă, capitala Geției era Sarmi Getuza (Geții lui Sarmis), termen confirmat și de Tăblițele de la Sinaia.

Diversiunea de a’i considera pe ”daci” şi pe geţi ca popoare diferite sau de de a uza de ”daci” ca de un popor real, distinct de Geți este exact aceeaşi enormitate ca a’i considera pe vlahi şi pe rumîni ca popoare diferite, pe moldoveni şi pe rumîni ca popoare diferite, teze promovate activ în cadrul pan-slavismului moscovit.

Cu alte cuvinte, toți fariseii dacopați joacă în special cartea pan-slavismului rusesc, cei mai mulți dintre fiind conștienți de ceea ce fac.

GETO-RUMÎNII ÎȘI AU ISTORIA SCRISĂ ÎN AUR

Ce spun experții în aur despre strămoșii noștri Geții?

Cel mai mare expert în aur din Europa confirmă autenticitatea brățărilor getice.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este 10306259_853456451388304_8208626672231787791_n.jpg

”Sînteți singura țară din Europa care își are scrisă istoria în propriul ei aur.”

Muzeul National de Istorie a Rumîniei a organizat o conferință dedicată brățărilor getice la vremea cînd au fot răscumparate de statul rumîn.

Evenimentul a fost marcat de prezența doamnei Barbara Deppert Lippitz, expert international autorizat, care a certificat autenticitatea podoabelor.

”Formula As” beneficiază de un interviu în exclusivitate, cu prestigioasa experta germană

”Am acumulat atîta experiență, încît îmi pot permite să deosebesc un fals de o lucrare autentica”

– Cititorii revistei „Formula As” ar fi onoraîi să va cunoască cartea de vizita profesională. Cine sînteți, doamna Barbara Deppert Lippitz?

– Sînt un arheolog liber. Nu un get liber, cum se spune pe la voi, ci un arheolog liber. Sînt expert autorizat și oficial de peste 30 de ani și îmi desfășor activitatea în cadrul Camerei de Comert din Frankfurt. In general, particip la expertize cerute de guvernele unor tari, de muzee sau de colectionari privati.

De asemenea, sînt invitata la foarte multe conferinte, unde expun rezultatele cercetarilor mele. Lucrez de asemenea pentru tribunalele care cer expertize, in unele procese care au ca subiect obiecte de patrimoniu, la fel si pentru companiile de asigurari. Bineînțeles ca domeniul meu de activitate nu se limiteaza la bijuterii antice, ci cuprinde o paleta mai larga de obiecte de patrimoniu. Însă am cercetat si am publicat texte despre peste 1500 de bijuterii din aur, rezultat al unor studii deosebit de aprofundate.

Am avut astfel ocazia sa ma specializez atît în analiza tehnicii de lucru, cît si a stilului în care erau lucrate aceste obiecte. Am acumulat atîta experienta, încît imi pot permite sa deosebesc un fals de o lucrare autentica, ba am reusit să învăț chiar și trucurile folosite de falsificatori.

Ca expert german in obiecte de patrimoniu, prin semnatura pe care o dau pentru o expertiza, prin stampila pe care o aplic, eu trebuie sa garantez corectitudinea timp de 30 de ani, purtand in acest timp o responsabilitate importanta.

Nu’mi pot permite sa fac erori, și pînă în acest moment, nu am avut nici o problema in acest sens. Cea mai mare cantitate de aur am expertizat’o la cererea guvernului suedez, caz in care erau peste 35 de kilograme de aur.

Era vorba de o colectie de obiecte ce urma sa fie achizitionata de Muzeul National din Stockholm, iar printre ele se strecurasera si cateva falsuri, pe care le’am depistat dupa o analiza atenta.

– Ati avut vreodată ocazia să analizați și obiecte din aur provenind din spațiul getic?

– Cu ocazia unei expozitii organizate in Germania în 1994, care cuprindea obiecte de tezaur din Rumînia, am editat un catalog la care am devenit, prin hazard, si coautor. Majoritatea selecției si descrierilor din acest catalog au fost făcute de istorici rumîni, cu care am colaborat excelent. Din păcate, lipsea din acest catalog tocmai perioada getică, despre care nu scrisese nimeni nimic.

Atunci, am ales eu să scriu acest capitol și am început sa studiez temeinic obiectele de aur din acea perioada. M’am familiarizat astfel cu această problemă care m’a pasionat foarte mult. Am reușit să identific o continuitate artistică a motivelor moștenite prin preluarea traditiei. Este vorba, in special, de motivul șarpelui, prezent ca un laitmotiv în arta getică.

– Care sînt principalele argumente in favoarea autenticității acestor brățări?

– Principalele argumente vin din însăși tehnica lor de prelucrare. O tehnica atît de specială, încît este imposibil de falsificat. Prelucrarea moderna a aurului este total diferita de cea getică, care consta in tehnica forjarii metalului, asa cum au fost confecționate și aceste brățări.

Aceasta tehnica de prelucrare a aurului a dispărut de mult în lume. Ea este dificil de învățat, dificil de aplicat în zilele noastre. Forjarea și prelucrarea prin lovire cu ciocanul sînt caracteristice perioadei antice, în care au fost confecționate brățările.

Al doilea argument ne este adus de brățara pe care am botezat’o, cu mare încîntare, ”Mica Pariziană”. Ea are o lucrătură cu totul și cu totul specială, foarte rară, foarte frumoasa, expresie vie a personalitatii artistice a meșterilor geți.

Nu există nici un argument care să duca la concluzia că ne confruntăm cu niste copii moderne ale brățărilor. Toate argumentele aduse în acest sens nu au nici un suport credibil și științific, ci doar unul de ordin speculativ.

Și cînd spun acest lucru, nu am nici o îndoială.

”Mulți din arheologii rumîni au trăit, au cercetat și au creat pe timpul comunismului și, de multe ori, munca lor a fost rodul constrângerilor la care erau supuși”

– Și totuși, există voci chiar printre cercetatorii, istoricii si arheologii rumîni, care încearcă să susțină varianta falsului. Ce credeți despre acest curent, al cărui reprezentant principal este profesorul Constantin Preda?

– Am remarcat că, mai nou, în Rumînia, au apărut peste noapte mulți specialiști în aur, dar cei mai mulți dintre ei nu au ținut niciodată în mînă o piesa de aur. Este foarte usor sa emiți teorii referitoare la aur, dar cînd este vorba de tehnica prelucrării acestuia, lucrurile se complica, mulți dintre ei nereușind sa dea răspunsuri concrete si valabile la intrebarile care apar. In cazul profesorului Preda, nu putem vorbi de faptul că nu ar fi un specialist consacrat, dar dînsul își formuleaza întreaga teorie începînd cu o informație falsă, cu o greșeală.

El spune că niciodată nu a fost găsit vreun obiect de aur sau vreo comoară într’o cetate getică, întărindu’și afirmația cu argumentul că pînă acum nu au fost găsite brățări sau alte artefacte de aur la Sarmizegetusa Regia.

Aceasta este prima greșeală.

Stim deja cu exactitate că bratarile, desi nu au fost descoperite la Sarmizegetusa, au fost gasite in vecinatatea ei, pe un alt deal, in locul numit Caprareața, ceea ce reprezinta o diferenta intre realitatea terenului si realitatea teoriei prezentate de domnul Preda. In consecinta, el ori nu a fost bine informat, ori nu a dorit sa fie bine informat.

În alta ordine de idei, in arheologie se nasc niste reguli care pot sa aiba valabilitate sute de ani, dar este suficientă o singura descoperire care să răstoarne aceste reguli. Este si cazul acestor bratari. Se cunoșteau, pînă acum, doar brățări spiralice de argint si bronz.

Nimeni, cu exceptia istoricului si arheologului Florin Medelet, nu intuia existenta celor de aur. Unii chiar excludeau posibilitatea ca ele să existe. Dar iata ca ele exista.

Descoperirea lor rastoarnă toate teoriile vechi și aduce noi dovezi, care completeaza istoria metalurgiei antice. Si tocmai aceste dovezi sînt respinse de domnul Preda, total nejustificat.

La fel de nejustificata este si parerea dînsului, conform careia, monedele de tip coson ar fi batute in evul mediu. Este o idee stupida, care nu are nici un fel de suport științific, si care a fost combătută, nu o data, cu argumente solide.

Vedeti dumneavoastra, multi din arheologii rumîni au trăit, au cercetat și au creat pe timpul comunismului si, de multe ori, munca lor a fost rodul constrîngerilor la care erau supuși.

Prea puțin se lucra cu mijloace moderne si prea putin exista deschiderea la nou. Trebuie să înțelegem ca adevăruri valabile de 40-50 de ani pot să’și piardă valabilitatea printr’o descoperire și de aceea lumea arheologică trebuie sa fie pregatita, în orice moment, să răstoarne, dacă este cazul, niste valori care odata erau valabile.

”Aveți peste 6000 de ani de istorie a aurului!

Este istoria voastră și numai cine nu vrea nu o privește la adevărata ei valoare”

– Ce înseamnă aceste brățări pentru istoria noastră?

– Dacă intrăm în camera tezaurului de la Muzeul National de Istorie din București, putem să citim ce a însemnat aurul de’a lungul istoriei voastre milenare.

Dupa parerea mea, sînteti singura țară din Europa care are istoria scrisă in propriul ei aur. Și asta este un lucru rar și excepțional, de care puteți să fiți mîndri.

Probabil că numai în America de sud, la Bogota, în celebrul muzeu al aurului, putem vedea expus aurul indienilor, dar aceasta reprezinta doar o parte a istoriei lor si nu o întreagă istorie gravata în aur, așa cum aveți voi.

Nici la Luvru, nici la British Museum și nici în muzeele din Statele Unite nu găsim ce exista în muzeul dumneavoastră de istorie. Sigur, au multe exponate de aur si aceste muzee, dar ele aparțin altor culturi decît ale țărilor respective.

Este regretabil ca voi, rumînii, nu ati profitat de aceasta istorie scrisă în aur, asa cum ați fi meritat. Și cînd spun ‘ați fi meritat”, mă gandesc la ceea ce istoria voastră a însemnat pentru Europa, la forța pe care aurul vostru a avut’o in construirea unei civilizații demne de marile civilizații ale lumii.

Aici, la voi, nu gasim aur cumpărat sau obținut prin cuceriri, ca în celelalte muzee ale lumii. Aici vorbim, în exclusivitate, de aur autohton.

Revenind la ce înseamnă brățările pentru istoria voastră, în primul rînd, ele sînt o dovada că geții prelucrau propriul lor aur.

Iar în al doilea rînd, ele probeaza că geții aveau mult aur.

Analizele de laborator, efectuate la Institutul de Fizica Nucleară de la Măgurele, nu pot fi contestate de nimeni și ele dovedesc că aurul poartă amprenta Munților Apuseni.

Perioada getică a însemnat mult aur, rîvnit de toata lumea antică. Romanii știau bine de existența acestei bogății imense, iar razboaiele lor au avut ca scop, în primul rînd, îmbogățirea.

La cucerirea Geției, romanii s’au îmbogățit consistent, atît cu aurul public, cît și cu cel privat, din tezaurul regal.

Apoi, aceste brățări demonstrează, fără îndoială, potențialul creativ al mesterilor geți. Ne demonstreaza că acești veritabili artiști orfevrieri ai Geției prelucrau aurul cu o lejeritate și cu o dexteritate nativă asemenea copiilor care se joacă cu plastilina sau cu lemnul cioplit.

Aveau exercițiul prelucării lui, îl cunoșteau foarte bine.

Geții aveau o experiența solidă în prelucrarea aurului, o tradiție moștenita, am putea spune. Dacă este să încadram acest eveniment al descoperirii si cercetarii acestor brățări în istoria europeana, putem spune, acum, fără nici o îndoială, că aurul getic și’a găsit definitiv locul în cronologia exploatarii, prelucrarii și utilizării aurului, în contextul istoric european.

Continuatori ai tradițiilor celților, care erau adevarații stăpîni ai prelucrării metalelor, geții au desăvîrșit măiastră artă a prelucrării aurului.

Pe harta Europei, alături de aurul scandinav, german sau spaniol, aurul getic se integreaza perfect, completînd un mare gol, existent pînă în acest moment.

De ce?

Pentru că aceste brățări reprezintă capodopere ale orfevrariei europene. Au o unicitate și valoare care le dă dreptul să fie numite capodopere.

”Voi, poporul rumîn, puteți să vă mîndriți cu originea voastră și să vă considerați cel puțin egalii celorlalte popoare care au rădăcini în bătrîna Europă.”

– Sînt unii istorici care sustin ca geții nu aveau și nu prelucrau aur. Cum putem să înțelegem acest curent?

– Aceasta este înca o idee stupida, vehiculata în istoria voastră. Acest teritoriu a fost în toate epocile foarte bogat în aur.

Au fost gasite artefacte de aur, răspîndite de’a lungul istoriei voastre, mai numeroase decat în alte țări. Dincolo de granițele voastre, aurul costa foarte mult, iar munca pentru prelucrarea lui era enormă, făcută cu mari sacrificii.

Ceea ce aici nu a fost cazul. Aur se găsea, iar mîna de lucru era asigurată de meșteri pricepuți, cu o veche tradiție. Aurul se prelucra în aceste ținuturi încă din neolitic, și era aur extras din Munții Apuseni.

Aveți peste 6000 de ani de istorie a aurului!

Este istoria voastră și numai cine nu vrea nu o privește la adevarată ei valoare. Din neolitic, din perioada bronzului, a fierului, din perioada getică, din cea a influențelor elenistice, din cea romana, din cea a migrațiilor și continuînd cu evul mediu și epoca modernă, totul s’a bazat pe una și aceeași tradiție a prelucrarii aurului autohton.

– În final, după această lecție stralucită de istorie despre aurul autohton, ce credeți, sîntem noi urmașii Romei, așa cum este scris în istoria oficiala a rumînilor?

– Nu, aceasta este o alta greșeala, voi sînteți cu siguranță urmașii geților.

Romanii au venit, au luat aurul, au stat o perioada și au plecat. Este adevarat că au lasat și cîteva urme prin această trecere temporară pe teritoriul getic.

Au lăsat puțină latină, pentru ca latina era limba oficială, au lasat ceva monumente, expresie a recunoscutei culturi romane, și foarte puține obiceiuri, dar ei nu au putut să schimbe structura poporului getic, pînă la plecarea lor și nici după aceea.

Poporul rumîn, care desigur a suferit și alte influențe, se deosebește radical de cel italian. Este mult mai ospitalier, mai jovial, mai comunicativ.

Legatura rumînilor cu natura este mult mai profundă decît a celorlalte popoare europene. Și aceasta este cea mai importanta moștenire păstrată de la geți. Geții erau una cu natura. Natura era viata lor, iar viata lor era natura.

Să revenim puțin la șerpii stilizati din brațările de aur. Nu știu dacă ați văzut vreodata un schelet de șarpe, cu vertebrele sale deosebit de elastice. Acest schelet se regăsește exact în stilizarea palmetelor care continuă vîrfului fiecarei brățări.

Numai o legătură extrem de puternica a omului cu natura ar fi putut reuși să determine o astfel de realizare remarcabilă. Așa că voi, poporul rumîn, puteți să vă mîndriți cu originea voastră și să vă considerati cel putin egalii celorlalte popoare care au rădăcini în bătrîna Europa. (Interviu realizat de Vladimir Brilinsky)

Lingvistul Aurora Pețan despre Tăblițele de la Sinaia:

”Majoritatea inscripţiilor de pe ”Tăbliţele de la Sinaia” par a fi scrise cu litere greceşti, fapt care le face relativ uşor de tradus.

Cei care le contestă originalitatea spun că limba folosită acolo seamănă prea mult cu limba rumînă de astăzi. Dar acest fapt nu face decît să redeschidă o problemă rămasă încă nerezolvată: de ce să fi dispărut limba geților, chiar şi din teritoriile neocupate de romani?

Sau poate că o bună parte din ea s’a păstrat în actuala limbă rumînă.

Unul dintre argumentele ce pledează în favoarea originalităţii „Tăbliţelor de la Sinaia” este imaginea clar redată a Cetăţii Sarmisegetuza.

Oficial se consideră că ”Tăbliţele” ar fi fost ”plastrografiate” la sfîrşitul sec. XlX, pe cînd istoricii încă nu ştiau că cetăţile de la Orăştie sînt getice.

Săpăturile arheologice la ruinele Sarmisegetuzei au început în primele decenii ale sec. XX. Iar reconstituirile edificiilor, făcute pe teren, după anii ’50, seamănă în mod izbitor cu imaginile cetăţii redate pe ”Tăbliţe”.

De unde să fi ştiut ”plastografiatorul” ce aveau să descopere arheologii abia peste cîteva decenii?”

Cum se explica obtuzitatea și reaua voință a istoricilor oficiali față de epoca getică?

Domeniul arheologiei este inconjurat de un bizar paradox.

Pe cît se feresc ”oficialii” istoriei să’i acorde atenție și să facă lumină în culisele lui, pe atît de mare este zona de interes manifestată de opinia publică.

Rumînul are un bun simt ancestral, care ii spune ca ceva nu e în regulă cu istoria noastră, ca i s’a spus doar o jumătate de adevăr și așteaptă să i se spună și cealaltă jumătate.

Poate părea hazardat, dar îndrăznesc să anticipez că ceea ce spun și simt oamenii din popor cu privire la rădăcina noastră getică și la problema romanizarii se va constitui, într’o bună zi, în argument istoric.

Pentru a face un pas înainte în această zonă de clar-obscur, am dialogat pe aceasta tema cu cățiva specialiști, încercînd să delimităm cauzele care blochează accesul la acea jumătate nerostită de adevăr.

În continuare redăm cîteva interviuri oferite publicului de lingvistul Aurora Pețan, în Formula As.

Mai înțîi interviul luat lui Vasile Boroneanț:

VASILE BORONEANȚ, arheolog, fost director al Muzeului de Istorie al Municipiului București

”Peste tot, oamenii din popor spun că se trag din daci”

– V’ați ocupat multă vreme de perioada veche a istoriei noastre. Ați perceput acest domeniu ca fiind unul ignorat sau chiar antipatizat?

– Problema este destul de delicată, din cauză că la noi s’a impus școală latinistă, care a avut reprezentanți în universități, la Bucuresti, Cluj și Iași, și de la ei a pornit totul.

– Asta s’a întîmplat și în lingvistică, deoarece romanizarea este în primul rînd un proces lingvistic.

– Tocmai, istoricii au plecat de la lingvistică și nu se putea imagina alt curs. Toți sînt urmașii lui Pîrvan și toți cei care au ajuns pe la catedre nu au spus decît o singură poveste.

– Romanizarea?

– Da, romanizarea. Dar era doar o opinie la vîrf, căci tradiția, opinia maselor era cu totul alta. Peste tot oamenii din popor spuneau că se trag din geți. Peste tot pe unde te duceai la sat, țăranii spuneau că cutare movila sau val de pămînt sau cetate e de pe vremea dacilor. Pentru că nu aveau posibilitatea să citeasca operele scrise ale corifeilor latiniști și spuneau ce știau din tradiție.

– Este previzibila o contrareacție la acest curent latinist?

– Nu prea, pentru că în universități sînt aceiași oameni care propagă aceleași idei, iar studenții lor sînt formați în același fel. Numai dacă dintre acești studenți rămîne la catedră vreunul cu alte idei și să arunce altă lumină asupra problemei, dar e destul de puțin probabil să poată să rămînă, dacă nu urmează linia înaintașilor.

– Ce ziceți de manualele de istorie de astăzi? Dumneavoastra ati învățat dupa manualele din perioada interbelică.

– Cele de astăzi sînt imbîcsite cu ideologie comunistă. Autorii manualelor de istorie de astăzi sînt formati in epoca comunistă, elevi ai aceleiași școli.

– Totuși, epoca getică este expediată în școală în cîteva rînduri, pe cînd celelalte epoci sînt mai ”simpatizate”.

– În general, epoca getică e mai putin studiată la toate nivelele, pentru că este mai dificilă, nu prea există izvoare. Toata lumea se duce la epoca contemporană, pentru că te poți documenta din presa vremii și se poate face mai ușor o lucrare de licență sau o cercetare.

– Dar daca manualele sînt atît de zgîrcite cu epoca getică, înseamnă că și copiii sînt de mici îndepărtați de domeniul acesta și cresc fără o conștiință a rădăcinilor lor.

– Da, doar daca nu au norocul sa aiba bunici sau parinti care sa le povesteasca si despre geți. Iar acum se mai adauga și valul acesta cumplit de cosmopolitism, care vine de la societatea americană.

Tinerii învață că în altă parte e mai bine ca aici, ca e bine să plece și să caute să obțină cît mai usor o slujbă în altă parte.

Deci, se parasește ideea sacrificiului. Nimeni nu mai vrea astazi să se sacrifice pentru niste valori, sa ramana si sa faca ceva aici, în condiții mai grele. Toată lumea fuge de greu.

– Să revenim la curentul latinist. De ce este atît de puternic acest curent? Ne face mai europeni? Mai nobili? Mai moderni?

– S’a impus această direcție și ea se menține și se întărește prin ea însăși. Dacă s’ar fi impus orientarea lui Bratescu-Voinesti sau dacă am fi avut guverne naționaliste, s’ar fi înrădăcinat un alt punct de vedere.

– Are legatură cine e la guvernare cu ce se predă în universități?

– Are. Pentru că există teama de a nu se preda în Universități adevărul gol-goluț. Se predă un adevăr doar pe jumătate. Ideea menținerii puterii este aceeași la toate guvernele: cel înfrînt este întotdeauna cel vinovat. Iar dacă geții au fost înfrînți, li s’a asociat o vină.

– Asta înseamna că pentru a se schimba felul în care se predă istoria în universități, ar trebui să se schimbe ceva și în modul de guvernare?

– Ideologia democratică de astazi nu este cea pe care a lasat’o Pericle, care a gîndit’o pentru o cetate cum era Atena. Cînd ideea democratică s’a difuzat, lumea l’a uitat pe Pericle și principiile lui.

– Ce fel de guvernare ar trebui sa avem ca să putem spera că se va preda în universități adevărul gol-golut?

– Pentru noi, pentru rumîni, trebuie să fie una creștină, pentru că numai spiritul creștin propovăduit de Biserică ar putea să aducă adevărul în școli.

Vedeți, trăim permanent aceasta luptă a răului care se perpetuează și a binelui care izbucneste numai din cînd în cînd.

VICTORELA NEAGOE, cercetatoare, Institutul de Lingvistica ”Iorgu Iordan – Al. Rosetti”

”În știința rumînească a existat întotdeauna un soi de provincialism. Întotdeauna am crezut că străinul este mai grozav”

– V’ați ocupat de editarea ”Daciei Preistorice” a lui Nicolae Densusianu, împreună cu soțul dumneavoastră, istoricul Manole Neagoe. E vorba de o carte controversata. Nu ați avut reacții negative?

– Am avut parte de cîteva. Ni s’a spus că ne compromitem. Nu văd de ce ne’am compromite, căci este vorba, totuși, de istoria unei științe. Și apoi, chiar daca interpretările lui Densușianu sînt în mare masură fanteziste, materialul strîns de el este uriaș și valoros.

– De ce credeți că nu se mai formează astăzi enciclopediști de acest fel? Nu mai există pasiune? Sau seriozitate? Ori timp?

– A trecut epoca marilor enciclopediști, care acumulau enorm de multă informație și aveau și capacitatea de a o sintetiza. Hașdeu, de pildă, ar trebui să fie un exemplu pentru tinerii cercetători, care, în afară de studiile publicate în occident in ultimii cinci ani, altceva nu mai folosesc, nu știu bibliografie.

Totul este șters, totul începe cu ei și înaintea lor nu mai este nimic.

– De ce nu se mai apropie nimeni de domeniul substratului getic al limbii rumîne?

– Pentru că trebuie să știi foarte multe: indo-europeană, slavă veche, latină, istoria limbii, o multime de lucruri, apoi să citești tot ce s’a scris în acest domeniu. Astăzi tinerii se orienteaza spre domenii mai ușoare. Și nici nu’i atrage, nu’i interesează.

– Asta e de neînțeles, căci e un domeniu pasionant.

– În facultate nu se mai studiaza așa ceva. Dialectologia s’a scos cu totul ca materie de studiu, iar istoria limbii se studiaza foarte putin.

– De ce credeți că sîntem atît de ”ospitalieri” în toate domeniile, inclusiv în cel al limbii, și preferăm sa spunem ca am luat sau împrumutat tot de la toata lumea, în loc să ne afirmăm individualitatea?

– În știinta rumînească a existat intotdeauna un soi de provincialism. Intotdeauna ne’am subestimat. Intotdeauna am crezut ca cel de langa noi, strainul, este mai grozav. Vinovati sînt oamenii noștri de știință.

De pildă, am citit undeva despre covorul oltenesc ca a fost considerat influentat de cel sarbesc, desi cel oltenesc este mult mai bogat, mai boieresc, mai rafinat decat cel sîrbesc. E lipsit de logica sa afirmam ca am luat totul de la altii, si cocoșul, și troianul, și colindele și cîte și mai cîte cuvinte ce sînt considerate ca împrumutate de la slavi, deși obiectele sau realitatile pe care le desemnează existau aici cu mult inainte de venirea slavilor, iar multe dintre acestea nici nu le erau cunoscute slavilor, ci le’au aflat aici.

DUMITRU MANOLACHE, jurnalist de investigatii, cotidianul ”Gardianul”

”Cei ce trebuie să spună adevarul nu o fac din frică, din oportunism sau lașitate”

– În decursul investigatiilor gazetărești ați avut tangență, poate mai mult decît orice alt ziarist de la noi, cu epoca getică. V’ați mișcat cu lejeritate în acest domeniu ori l’ați resimțit ca pe unul ”tabu”, despre care nu prea se dorește să se vorbeasca?

– Să vă expun o situatie concreta. Am scris o carte despre un foarte controversat subiect: plăcile de plumb de la Sinaia, copii ale unui tezaur dacic din aur, despre care exista informatii ca ar fi fost descoperit cu prilejul săpării fundatiei Castelului Peles, sperand ca lamuririle esentiale sa le obtin de la specialisti. Dar – surpriza! – specialistii nu le’au cercetat si refuza sa le cerceteze, repetănd, fara argumente, de vreme ce nu au cercetat respectivele artefacte, ca sunt falsuri! Există o tăcere… de plumb în jurul subiectului!

De ce nu se ia in serios și nu se cercetează subiectul? Pe cine deranjeaza si de ce?

Problema a fost ridicata și în Parlamentul Rumîniei, de către domnul Gheorghe Funar, dar fără nici o rezolvare practică.

– Și totuși, pe cine credeți că deranjează? Aveți o idee?

– Există, dupa parerea mea, un scop clar si bine controlat de anumite structuri care vizeaza reducerea treptata a interesului dedicat epocii vechi a istoriei noastre și, în cele din urmă, stergerea din memoria colectivă, anularea elementelor identitare esențiale ale neamului, distrugerea Rumîniei profunde, adevărate, cea care există dincolo de sticla televizorului.

În aceasta ”schemă” distructivă sînt cuprinse istoria, cu precădere perioada getică, limba, tradițiile, creștinismul ortodox, morala, familia, școala etc.

Mai devreme sau mai tîrziu, va trebui ca si noi, rumînii, să ne ”topim”, tăcuți dacă se poate, în marea masă amorfa a globalismului, incapabili să ne mai definim, să mai avem reactii, să mai putem iubi sau crede in mantuire prin Hristos.

Buni doar de a executa, ”liberi și democrați”, comenzile ”pastorului” mondial.

– Cu asemenea afirmații riscați să fiți catalogat drept ”conspirationist” și ”dacoman”.

– Bineînțeles, doar asta e una din armele lor. Cînd afirmi asemenea lucruri, riști imediat sa fii etichetat drept protocronist, dacoman, adept al teoriei conspiratiei, calificative stigmatizante într’o lume rătăcită, fără repere.

Cei ce trebuie să spună adevarul nu o fac din frică, din oportunism sau lașitate. Iar cei care au curajul să o faca sînt discreditati, izolați, ”afurisiți” la comandă, astfel încît orice ar spune sa nu mai fie crezuți.

– De ce deranjează tocmai epoca getică? De ce nu altă epoca?

– Epoca getică deranjeaza cel mai mult pentru ca de acolo ne revendicăm originea și dreptul identitar.

Paradoxal sau nu, dar noi rumînii, fără trecut, nu putem gîndi viitorul. Peste cateva generații vom uita acest adevar. Nu trebuie să faci eforturi ca să întelegi acest lucru.

Citiți manualul de istorie a Rumîniei, Dicționarul limbii rumîne, vizitați muzeele, cetățile getice și veți înțelege ce puțin le’a mai rămas rumînilor din rădăcina lor principală.

VALENTINA CETEAN, inginer geolog, director executiv Asociatia „Greenet”

„O stare generala de indiferenta”

– Va preocupa de mai multa vreme starea patrimoniului arheologic romanesc, mai ales a celui de epoca veche si straveche. Cum va explicati neglijenta de care dau dovada autoritatile, mai cu seama cand vine vorba de cetatile dacice care, desi sunt incluse in patrimoniul mondial, nu beneficiaza de nici o forma de protectie si conservare, ba mai mult, unele nici nu sunt marcate, asa incat e imposibil sa ajungi la ele?

– Neglijarea constanta a vestigiilor construite din perioada getică se datoreaza partial pozitiei lor geografice, caci se afla in general in zone montane mai greu accesibile, puțin sau deloc populate, dar la aceasta se adauga o stare generala de indiferenta.

– De unde vine indiferenta aceasta?

– Vine, in primul rînd, din educatia deficitara din școli, cu privire la respectul fata de extraordinarul patrimoniu istoric, cultural si natural al teritoriului pe care locuim.

– Dar poate ca nu e vorba doar de indiferenta, ci si de anume temeri, pentru ca astfel de actiuni ar putea duce la schimbarea unor opinii sau directii de cercetare sau, mai grav, ar putea deranja pe unii din motive care sunt prea ascunse pentru noi.

– Răspunderea acestor actiuni trebuie asumata, chiar daca aceasta ar determina schimbarea unor opinii sau opozitia fata de acele grupuri aparent ”invizibile”, care nu doresc ca aceste amplasamente sa aiba vizibilitate internationala normala, căci aceasta ar micșora sansa intrarii unor valori de patrimoniu material mobil in colectii personale.

– Poate ca turismul ar putea salva puțin istoria, dacă s’ar investi mai mult in turism cultural.

– Din păcate, personalul administrativ din domeniul turistic este slab pregatit si este orientat mai ales catre investitii si surse de căștig pe termen scurt si mediu. Nu se iau decizii pe termen lung la nivel administrativ local, regional și național.

– E un tablou cam pesimist.

– Aceasta este realitatea. Dacă nu ne implicăm în prezentul si viitorul nostru, consecintele le vom suporta fiecare dintre noi.

DAN ROMALO, autorul cartii ”Cronica getă apocrifa pe plăci de plumb?”

„Subiectul supără”

– Ați fost multă vreme aproape de domeniul dacologiei prin preocupările dumneavoastră. Ați perceput acest domeniu ca fiind închis, stagnant?

– Haideti să vă răspund tot printr’o întrebare:

De ce oare, atunci cînd au apărut plăcile de plumb, care au șanse să fie un element de noutate pentru istorici, ele au fost refuzate ca neoriginale, fără să se admita o cîntărire a elementelor logice care pledau pro si contra?

Ai elemente noi, pe care poți să faci comparații, analize, căutari de antecedente și ramuri comune, și le refuzi. De ce?

– Cartea pe care ați dedicat’o ansamblului plăcilor de plumb de la Sinaia, astazi bine cunoscute opiniei publice, a deranjat multă lume. Totuși, din 2003, cînd a apărut prima ediție, și pînă astăzi, nu s’au făcut eforturi la nivel oficial pentru a se demara o cercetare care să limpezeasca apele. Cum vă explicati aceasta lipsă de implicare a oficialităților?

– Oficialitățile le consideră falsuri, dar nu am auzit încă argumente valide care să susțină această poziție. Ar trebui să existe un arbitru care să cîntăreasca argumentele de ambele parți, un arbitru desemnat de o instituție de cultură.

Nu trebuie să fie neapărat istoric, ci sa fie un bun logician, care să fie capabil să analizeze argumentele.

– Vedeti totuși o explicație pentru tăcerea din jurul acestui subiect?

– Singura ipoteză pe care pot să o emit este aceea că există o voință foarte puternic susținută de a nu se ridica problema asta, din două motive posibile.

Fie subiectul supără, pentru că ar duce la o întărire a spiritului național, dar nu pe bază de entuziasm naționalist, ci pe bază de documente istorice.

Iar asta poate să contrarieze pe mulți, nu doar pe vecini. Poate să contrarieze o tendință mondială de a dizolva ideea de istorie națională.

Sau, al doilea motiv, poate a fost o manevră la un moment dat, care a impus tăcere pentru o vreme, iar această tacere a avut consecințe.

Placuță din Tezaurul de la Sinaia

Daca tezaurul despre care vorbim s’a descoperit la Sinaia, pe un teren care apartinea regelui, poate s-a considerat ca aurul din aceste placi era foarte necesar pentru dotarea armatei in preajma Razboiului de Independenta si s’a sacrificat elementul material, adica aurul, dar s’a pastrat informatia din plăci. Daca s’a pastrat tacere asupra acestui gest, e posibil ca mai tarziu sa nu se mai fi stiut nimic in legatura cu provenienta placilor de plumb.

– Zilele astea am citit intr’un cotidian un interviu cu directorul Institutului de Arheologie, academicianul Alexandru Vulpe, care sustinea ca placile sunt niste falsuri ordinare, facute de Nicolae Densusianu ca sa’și sustina teoriile din „Dacia Preistorica”. Domnul academician nu e prea sigur pe afirmatiile sale. La inceput, sustinea ca sînt falsurile lui Hasdeu, iscate dintr’o disputa cu Tocilescu.

Si vorbind despre ”dacomanii” care susțin aceste „falsuri”, domnia sa spunea in interviu – și aici vreau sa citez exact:

”Dar trăim într’o țară liberă și nu le putem face nimic.”

Eu înțeleg ca domnul academician regreta ca ne aflam într’o țară liberă, în care exista libertate de exprimare, si ca nu ni se poate închide gura cu forța. Cum comentati?

– Nu am ce să comentez.

ION GHINOIU, cercetător, Institutul de Etnografie si Folclor „Constantin Brailoiu”

„Avem un complex identitar absolut devastator!”

– V’ați ocupat o viața întreagă de cultura noastră populară și ați ajuns la concluzia ca tradițiile rumînești se continuă înapoi, în timp, pîna în vremea geților. Este aceasta o concluzie ce incomodează pe unii?

Oare de ce iau ”nemurit” romanii pe geții atît de disprețuiți de istoricii noștri?

– Ce să vă spun? Avem un complex identitar absolut devastator!

Eu credeam că dupa Revoluție, gata, am scapat, dar văd că în continuare avem complexe identitare.

De ce?

Pentru ca, spre deosebire de grec, de egiptean, de evreu, de indian, care toti și’au pastrat numele antic, noi ne’am schimbat numele.

Ce complex identitar poate sa aibă grecul sau egipteanul?

Spre deosebire de toți aceștia, noi ne’am gasit să renunțăm la numele rădăcinii noastre autohtone de get si Geția și să ne luăm numele de la Roma.

Aici este un fals.

Statui de Geți

E ceva nefiresc cu romanizarea asta făcută în mare grabă și pe un teritoriu restrîns, e ceva în neregulă. Cultura noastră popular nu are legătură cu Roma. Noi avem o civilizatie genetic legată de continent, de uscat, de spațiul continental și de apele curgătoare, spre deosebire de egipteni și greco-romani, care au civilizații maritime.

Lucrurile sînt foarte clare: toata cultura populară rumînească este legată genetic de uscat, nu are nimic a face cu cea greco-romană.

– Cine e de vina că s’a perpetuat falsul de care vorbiți?

– O vina mare o au intelectualii, care n’au curajul să recunoască dacă s’a greșit ceva. Eu am tot respectul pentru marii noștri savanți, dar adevarul trebuie spus.

– Deci, perpetuăm niște greșeli, din lașitate.

– Da, iar dacă spui ceva ce nu se încadrează în linia stabilită, imediat ești catalogat drept ”dacoman”, ”tracoman”.

Eu acum lucrez la o carte rumînească a morților. Acolo să vedeți cît de vii sînt lucrurile pe care le pomenesc anticii cînd vorbesc de geți, de pildă jalea de a te naște și bucuria de a scăpa de viața aceasta. Și încă se pastrează acestea în tradiție în ziua de azi.

– Exista un dezinteres evident fata de studiul tradițiilor, poate chiar mai mare decît pentru lingvistică și istorie.

– Așa e, uitați, noi publicăm acum al patrulea volum din Atlasul Etnologic Rumîn. Nu interesează pe nimeni. Nici o televiziune, nici o emisiune să pomenească ceva, să facă o lansare. Sînt, totusi, tradițiile noastre rumînești…

– Pomeneați undeva de ”sindromul antichitatii greco-romane”. Vă rog să detaliați puțin.

– Chestia asta ca totul vine din Roma si Grecia Antica este un fals, pentru ca genetic sîntem civilizații deosebite, asa cum am mai spus.

Noi sîntem legați de Dunăre, ei de mare. O să avem în curînd o criză identitară și continentală.

Uitați: numele de Europa ne vine din Asia. Creștinismul ne vine din Palestina. O să vină vremea cînd o să fim intrebați:

”Bine-bine, dar care e leagănul vostru de civilizație?”

N’o să se mai pună problema că sîntem rumîni, nemți sau alte nații.

Europeni și atît.

Și’o să fim intrebați de africani, de irakieni, de evrei, de indieni: prin ce ești tu european?

Care e leagănul tău de civilizație?

Și’o să răspundem: pai, antichitatea greco-romană. Și or să rîdă de noi.

Evident, Grecia și Roma au ajuns la o strălucire de necontestat, dar ele, la rîndul lor, sînt tîrzii și reprezintă o sinteza a civilizațiilor care au fost înaintea lor.

– Și atunci, ce ar trebui sa raspundem?

– Vedeți, exista un triunghi al celor trei delte, care concentreaza marile civilizatii preistorice de pe Terra, evident, înainte de antichitatea greco-romană.

Daca vă uitați pe un planiglob, vă dați seama mai bine: Nilul cu delta lui si civilizatia egipteana, Dunărea inferioară și delta ei, cu civilizația carpato-dunăreană, și Tigru-Eufrat și delta, cu mesopotamienii.

Uitați’vă care este pozitia carpato-dunarenilor. Eu evit să mai spun „rumîni”, spun „carpato-dunăreni„. Dupa atîția ani de cercetari simt nevoia sa’i numesc așa, va rog să mă credeți. Aici este leaganul.

– Ce se poate face ca să se indrepte acest fals?

– Acest fals ne’a provocat extraordinar de multe necazuri. A fost un timp cînd a fost de folos, mai ales in chestiunea cu Transilvania, dar acum e o rușine.

Cine mai crede ca ”de la Rîm ne tragem” și toate poveștile astea?

Nu știu ce se poate face, poate intelectualitatea asta tînără care se ridică să ia taurul de coarne și sa faca lumina. Pentru că vad că tot mai mulți tineri își pun întrebări, tot mai mulți simt că ceva nu e în regulă cu istoria noastră.

În sprijinul concluziei vin numeroase opinii ale celor mai străluciţi exponenţi ai conştiinţei si spiritualităţii naţionale a rumînilor, cele mai de seamă spirite ale neamului în frunte cu Mihai Eminescu, geniul poeziei rumîneşti au înţeles cît de importantă este pentru identitatea noastră spirituală, pentru structura complexă a specificului naţional, conştiinţa şi argumentarea, obîrşiei de certă nobleţe a poporului rumîn, în sensul manifestării intensive a puterilor creatoare, cu efecte atît de durabile în cultura universală, aceasta este mai mult decât o lecţie dintr’un manual strîmb de istorie, ce face parte din însuşi substanţa noastră spirituală, este certificatul naşterii şi identităţii noastre ce ne dă dreptul la o existenţă de sine stătătoare şi demnă în concertul naţiunilor europene, pe care trebuie să o afirmăm neîncetat.

Chiar dacă dacopații greșesc la rîndul lor precum au făcut’o latinopații înaintea lor, fiecare cu aportul lor în aflarea identității noastre originale, nimic nu trebuie să stea în calea aflării adevăratei noastre origini.

Persistarea în doctrinele latiniste și daciste este o imensă eroare…

Sursa: luceafarul.net, formula-as.ro

Citiți și: CRONOLOGIA ISTORICĂ A GETO-ROMÂNILOR ULTIMILOR 2000 DE ANI

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA‬

REGII ȘI ÎMPĂRAȚII GETO-RUMÎNILOR DIN TOATE TIMPURILE

Astăzi vom publica lista regilor și împăraților geți care au domnit peste Geția Carpato-Dunăreană, dar și peste Imperiul Roman de vest de pînă la destrămarea sa în 476 d.Hr. și pînă în anii 600 d.Hr în cel din răsărit.

Pentru Massa-Geția, Geția Sud-Dunăreană și Macedonia, dar și pentru Imperiul Getic post-roman vom menționa doar 3 mari nume de monarhi geți:

  1. Tomiris

2. Alexandru Macedon

3. Teodoric cel Mare

Citiți și: IMPERIUL GETIC AL LUI TEODORIC, REGELE POPORULUI GETIC

Geții trăiau, însă în foarte multe regiuni din Europa și Asia care de timpuriu s’au constituit în regate puternice conduse de regi geți de renume: Imperiul Hitit (Anatolia), Troia, Ilyria, Thracia, Scyția, Germania etc.

Noi nu ne’am propus să pomenim aici toți regii geți de pe mapamond, ci doar să demontăm așa-zisa teză avansată de oficialitățile latinomane, care susține pe scurt că noi cei care credem în trecutul glorios al strămoșilor noștri geți, am fi ”victimele” unui complex de inferioritate, fenomen care este catalogat de latinopați specific naționalismului rumînesc.

Desigur, cei care supun criticilor naționalismul rumînesc sînt îndeosebi cei care nu prea au rădăcini adînci în spațiul carpato-dunărean așa cum le au geto-rumînii veritabili.

Dimpotrivă adepții latinismului suferă cu adevărat de multiple complexe de inferioritate în fața culturilor considerate superioare și etalate în trecut de civilizațiile mediteraneene ale elenilor și romanilor.

Asocierea poporului rumîn cu cuceririle culturale antice ale lumii greco-romane prin forțarea artificială a atribuirii unei ”latinități” destul de îndoielnice în definitiv, inventată prin așa-zisa ”romanizare a geților” care s’ar fi petrecut în special după războaiele geto-romane este un act de snobism cultural care nu ne va încărca cu noblețea mult dorită de latinopați.

Furtul sau împrumutul nobleței așa-zise latine este un act la fel de penal ca al oricărui plagiat ordinar și concurează cu jaful și distrugerea la care a procedat Traian după anul 106 d.Hr. cînd a pus mîna pe bogățiile geților din Carpați.

Cei care credem în geți putem demonstra că nu avem motive de inferioritate, mai ales prin lista regilor geți din Geția sau a împăraților geți care au condus Imperiul Roman dintr’un anumit moment istoric.

Regi ai Geției Carpato-Dunărene

Zamolxio, 750 î.Hr sau 500 î.Hr, menționat de Herodot – Istorii, Platon – Charmides, Strabon – Geographia, Diodor din Sicilia – Biblioteca istorică

Charnabon, 500 î.Hr., Geția Balcanică, menționat de Sofocle – Triptolemos

SARMIS este un rege din sec. IV î.Hr, a cărui existență este presupusă datorită unor descoperiri monetare și a asemănării de nume cu capitala regatului getic, Sarmizegetusa. Monedele atestă un ”SARMIS BASILEUS”. Acestea sînt în număr de 5. Una de argint cu mențiunea textuală și un mistreț cu o săgeată în gură menționată de Zamosius, Troester si Soterius.

Rex Histrianorum, c.339 î.Hr., Dunărea de Jos, Trogus Pompeius, Justinus

Moskon, secolul III î.Hr., monede cu legenda Basileos Moskonos

Gudila sau Cothelas (Kothelas), c.340 – c.320 î.Hr., Muntenia

Dromihete, c.320 – c.280 î.Hr., Muntenia, Diodor din Sicilia – Biblioteca istorică, Pausanias

Zalmodegikos, c.300 – c.250 î.Hr., Dobrogea, Decret histrian

Oroles c.300 – c.250 î.Hr., Transilvania, Trogus Pompeius

Rhemaxos și fiul său Phra-[damon?] c.200 î.Hr. Estul Munteniei, nordul Dobrogei Decret histrian

Zoltes, c.200 î.Hr., Dobrogea, Decret histrian

Rubobostes, secolul II î.Hr., Transilvania, Trogus Pompeius – Prolegomena

Burebista 82 – 44 î.Hr. Geția Mare Balcanică, Strabon – Geographia, Iordanes – De Origine Actibusque Getarum, Decret dionysopolitan,

Deceneu 44 – c. 27 î.Hr., Transilvania, Strabon – Geographia, Iordanes – De Origine Actibusque Getarum

Koson, c.40 – c.28 î.Hr., Muntenia, Suetonius – Viața lui Augustus, Monede cu legenda Koson

Dicomes, în jurul lui 31 î.Hr., Moldova Plutarch – Antonius,

Comosicus, c.27 î.Hr. – ? d.Hr., Transilvania, Iordanes – De Origine Actibusque Getarum

Thiamarcos, sec. I î.Hr. – I d.Hr., Vîlcea-Argeș, Inscripție pe vas: Basile[us] Thiamarco[s]

Cotiso, pînă în 29 î.Hr. Oltenia Florus – Epitome de T. Livio Bellorum omnium annorum DCC Libri duo, Horațiu – odă

Coryllus, sec. I î.Hr. – I d.Hr. (40 ani) Transilvania Iordanes – De Origine Actibusque Getarum

Rholes, în jurul lui 28-29 d.Hr., Sudul Dobrogei, Dio Cassius – Istoria romanilor

Dapyx, în jurul lui 28-29 d.Hr., Centrul Dobrogei, Dio Cassius – Istoria romanilor

Zyraxes, în jurul lui 28-29 d.Hr., Nordul Dobrogei, Dio Cassius – Istoria romanilor

Scorilo, c. 28/67 – 68/83 d.Hr., Transilvania, Frontinus – Strategemata

Duras, (Diurpaneus), c. 68/83 – 87 d.Hr., Transilvania, Dio Cassius – Istoria romanilor,

Decebal 87 – 106 d.Hr., Geția Carpato-Dunărană (Banat, Ardeal, Oltenia), Dio Cassius – Istoria romanilor, Tacit, Orosius, Iordanes – De Origine Actibusque Getarum

Deși puțini cunosc acest aspect, primul Păstor-Împărat, Maximin Thrax este cel care a deschis lista celor 38-43 de împărați geți ai Romei, cei cărora trebuie să le fim recunoscători pentru că i’au făcut nemuritori astfel pe geții adoptați forțat prin expansiunea imperiului roman.

Doar pentru că istoria s’a scris altfel după războaiele geto-romane aceștia nu au mai avut în intenție să refacă Sarmigetuza din Carpați, ci au considerat acolo unde s’au născut, adică pe teritoriul imperiului roman, să cucerească puterea prin pîrghiile care le oferea acesta, cariera militară.

Citiți și: ÎMPĂRATUL GET, MAXIMIN THRAX DIN MOESIA

Deşi lista poate plictisi, considerăm necesar să trecem în revistă împăraţii romani de origine getică:

  1. Maximim Thrax (235-238) avea un aspect impunător: 2,40 m înălţime și consuma pe zi 18 kg de carne şi 27 litri de vin;
  2. C. Messius Decius (249-251);
  3. Regalianus, împăratul get din neamul lui Decebal, între 253 şi 268 d.Hr, pe tronul imperial se afla Gallienus, care o vreme a condus alături de tatăl său, Valerian.
  4. Marcus Acilius Aureolus (267-268);
  5. Marcus Aurelius Valerius Claudius (268-270);
  6. Lucius Domiţianus Aurelianus (270-275) şi
  7. M. Aurelius Probus (272-282);
  8. Marcus Aurelius Carus (282-283);
  9. Aurelius Valerius Diocleţianus (284-305) şi
  10. Valerius Maximianus Herculis (286-305);
  11. Constantius Chlorus (293-306), tatăl Sfîntului Constantin cel Mare;
  12. Caius Galerius Valerius Maximianus (305-311);
  13. Galerius Valerius Maximinus Dara (305-313);
  14. Flavius Valerius Severus (305-307);
  15. Valerius Licinianus Licinius (308-324);
  16. Domiţius Alexandros (308-328);
  17. Flavius Iulius Crispus (317-328);
  18. Sfîntul Împărat Constantin cel Mare. Mama lui, sfînta Elena era getă de origine – Flavius Valerius Constantinus Magnus (305-337);
  19. Constantinus al II-lea (317-340, prigonitor al Bisericii;
  20. Dalmaţius, nepotul Sfîntului Constantin cel Mare, proclamat augustus între 375-377;
  21. Hanibalius, de asemenea nepot al lui Constantin cel Mare, proclamat august între 335-337. După moartea lui Constantin cel Mare, ambii au fost respinşi de armată;
  22. Constans, împărat ortodox (333-350);
  23. Vetronius (350);
  24. Constantius II (337-361);
  25. Constantius Galus (351-354);
  26. Nepotianus (350);
  27. Flavius Claudius Iulianus, mare persecutor al creştinilor, supranumit Iulian Apostolul (361-363);
  28. Flavius Iovianus, împărat ortodox (363-364);
  29. Flavius Valentinianus (364-375);
  30. Flavius Valens (364-378);
  31. Graţianus (367-383), ortodox, împărat al Apusului;
  32. Flavius Valentinianus (375-392);
  33. Flavius Constantinius al III-lea (417-421);
  34. Valentinianus al III-lea (425-455);
  35. Maecianus (450-457);
  36. Leon I Thrax 457-477;
  37. Leon al II-lea (456-474);
  38. Vitalianus (513-515);
  39. Anastasius (491-518);
  40. Iustin I (518-527);
  41. Iustinian I (527-565);
  42. Flavius Iustinianus al II-lea (565-578);
  43. Tiberius (578-582);
  44. Focas (602-610) ultimul împărat al Imperiului Roman de Răsărit, care imperiu va fi transformat de Heraclius în Imperiu elinesc, cunoscut ca Imperiu Bizantin.

După o lungă perioadă de peste 1000 de ani în care geto-rumînii au fost sub vremuri, și conduși doar de lideri locali autohtoni sau străini de meleagurile noastre, apoi de către domnitori ai diferitelor țări rumînești mai mici sau mai mari, după anii 1866 se pun bazele unui alt regat în Carpați, care din păcate nu va lua numele de Geția sau măcar Rumînia, ci unul cu mult mai rău, ‘Romania’ condus de regi cu origini getice, naturalizați în Carpați dintr’o familie venită de la izvoarele Dunării, de acolo unde Strabon spunea că trăiau ”dacii”, adică cei care’și spun și azi ”deutsch” (doici).

Astfel ultimul regat din Carpați a fost condus de 4 regi:

Carol I

Ferdinand I

Carol al II-lea

Mihai I

Citind această listă de regi și împărați pe care i’a dat lumii neamul getic este hilar să consideri că rumînii mai pot avea complexe de inferioritate.

Dar nu numai atît, ne arată adevărata tradiție milenară de guvernămînt neamului geto-rumînesc: Regalitatea.

Citiți și: ISTORIA GETO-RUMÎNILOR TREBUIE RESCRISĂ DIN TEMELII

sau: LIMBA DUNĂRENILOR, PRECURSOAREA LIMBII CELȚILOR

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgi i‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA‬

ISTORIA GETO-RUMÎNILOR TREBUIE RESCRISĂ DIN TEMELII

Istoria așa cum am învățat’o la școală este doar o fațetă a realităților trecute, mai mult sau mai puțin reală, din nefericire istoria fiind scrisă mai ales așa cum au vrut și încă mai vor anumite cercuri interesate ca noi cei mulți să o cunoaștem.

Numai că realitățile din trecut sau evenimentele petrecute nu avem de unde să știm că au fost cu adevărat chiar așa, cum au fost lăsate în scris sau cum ar vrea regimurile să o acceptăm.

Balzac (1799- 1850) în ”Comedia umană” spunea extrem de explicit:

”Toate popoarele posedă două istorii, una mincinoasă care se învață la școală și pe care guvernul (statul), își bazeaza puterea. A doua istorie, adevărată se ascunde de elevi și de popor căci odată știută adevărata istorie, sistemul se prăbușește.’’

De ce ar fi spus Balzac astfel de lucruri dacă el însuși nu a simțit marea manipulare a oamenilor?

Istoria reală cu siguranță nu a fost povestită cu exactitate din diverse motive obiective, dar și din foarte multe motive subiective.

De asemenea, nu avem originale la foarte multe cărți ca să confruntăm ce a transmis chiar autorul, ca să nu mai amintim că cele mai multe cărți care nu doar ”au dispărut”, așa cum se vehiculează sec, multe dintre ele fiind ascunse intenționat sau distruse pentru că deranjau multe capete înguste care au trăit în trecut sau care trăiesc și în prezent și perpetuează acest status quo al dualității, sau al falsității.

De ce au deranjat cărțile dispărute sau distruse?

Elementar.

Pentru că spuneau, poate, chiar adevărul, iar acel adevăr nu era pe placul multora.

În definitiv, de ce s’ar mai răscoli trecutul așa cum a fost lăsat să fie cunoscut, tocmai de cei care au făcut cărțile?

Singurii interesați să schimbe ceva nu sînt decît cei privați de adevărul istoric, iar aceștia sînt prea mici la scara planetei pentru a putea să fie luați acum în seamă, dacă sute de ani au fost nesocotiți, batjocoriți, exploatați.

În acest caz se încadrează și geto-rumînii.

Vedem cu toții, cum fiecare descoperire, reinterpretare, teorie nouă este ori ignorată, ori persiflată, ori desființați prin atacuri uneori fără scrupule autorii acestor noi viziuni asupra trecutului.

Probabil, noi ca rumîni sau ca urmași de pelasgi și geți, va trebui să acceptăm că cea mai deranjantă istorie pentru cele mai multe popoare europene a fost și este, încă, tocmai istoria pelasgo-geților din Carpați, locul de baștină al europenilor.

Spațiul Danubiano-Carpato-Pontic nu ar avea nimic deosebit dacă nu ar fi fost aici Bazinul Dunărean și Gurile Dunării de unde a iradiat civilizația cucuteniană acum peste 7000-8000 de ani și din care se pare că s’au născut sau mixat numeroase triburi care au format mai tîrziu popoare europene: dar în special pelasgii și geții, apoi cei numiți scyți, celți, ”traci”, ”greci” sau eleni, iliri, cimerieni, cimbri, romani, vikingi, goți, alani (roxolani, iazigi), carpi, iar mai tîrziu, germani, slavi și alte triburi mai mult sau mai puțin menționate în textele istorice ale tuturor vremurilor trecute.

Nu este departe de adevăr, tendința de a minimaliza importanța aflării locului de baștină al europenilor, mai ales dacă acela nu este cel în care trăiesc urmașii lor de azi din vestul sau din estul Rumîniei.

Așadar, să aveți rețineri asupra ceea ce știați despre trecutul geto-rumînesc, realitățile trecute sînt oarecum diferite de ceea ce oficial este acceptat ca dogme de breasla care se auto-certifică, se autorizează pe ei înșiși într’un cerc extrem de ermetic, și se auto-declară deținătorii adevărului absolut.

Citiți și: CINE AU FOST GEȚII ȘI CINE AU FOST ”DACII” ?

Deci, tratați ca atare istoria oficială, așa cum trebuie să tratați întreaga istorie scrisă de pretutindeni, dar și toate clișeele arhicunoscute și vehiculate cu îndîrjire.

Tratați cu circumspecție, și cîntăriți și analizați cu propria dvs. capacitate mentală.

Istoria reală este se pare ca o alternativă la ceea ce oficial este vehiculat, varianta fidelă, sau mai realistă, mai logică, mai aproape de ceea ce poate fiecare din noi simțim, pe drept.

Părerea noastră este efectiv particulară, și nu susținem decît teoriile noastre, bazate pe propriile noastre documentări și intuiții.

În rest, fiecare crede ce dorește și cît este capabil să înțeleagă.

În ce privește adevărul istoric, nimeni nu’l deține, deși sînt destui care se hrănesc cu această proastă apucătură că doar ei ar fi deținătorii adevărului, deși luați la bani mărunți nu pot dovedi ceea ce susțin.

Adevărul istoric complet este imposibil de aflat, pentru că sînt situații trecute despre care nimeni nu mai poate relata sau dovedi că s’a întîmplat cu adevărat.

Nedumeriri și întrebări au peste 50 % dintre oameni.

Și spunem doar 50%, pentru că un procent foarte mare dintre noi nu sîntem interesați de trecut, ceea ce este un semn clar că omenirea nu mai este interesată nici de viitor.

Acest lucru ne arată cît de gravă este situația generației actuale, și că este cu totul rațional să credem că suntem conduși mai ales de cei care se gîndesc doar la prezent și poate la ziua de după azi, dar nu mai încolo.

Acest site nu va face apologia ”urieșilor”, spre exemplu, pentru că nu ne hazardăm să credem în giganți mai mari decît a putut specia umană să producă, sau în extratereștri, pentru că încă nu s’au deschis muzee cu aceste creaturi ca să le vadă tot omul.

Nu facem, de asemenea, nici apologia, ”dacilor”, cum fac mai ales dacopații lui Tocsin, Săvescu și sau alți napoleoni toxici ca ei, și de care ne disociem, ”dacii” fiind doar un alt nume dat de alții geților, un exonim, precum ”vlahi”, nimic altceva.

În ce privește hărțile ”alambicate” care blogul le găzduiește, ele fac parte fiecare din propria noastră teorie legată de cum s’a format poporul balcanic, apoi cel european din care face parte și cel rumînesc, dar care are în spate poate munca a sute sau mii de geneticieni, arheologi, etnologi, sau alte tipuri de specialiști.

În definitiv, istoria trecută este una singură, diferită este doar interpretarea dată de unul sau altul, interesat sau nu, plătit sau nu să relateze într’o anumită direcție sau alta.

Invariabil s’a spus mereu, că istoria scrisă a fost mereu falsificată de către învingători. Dar ce scuză mai au cei plătiți să bată moneda doar pe anumite născociri sau invenții năstrușnice care s’au inoculat sute de ani populației?

Din nefericire istoria pelasgo-geto-rumînilor are puține pagini de istorie scrisă, iar azi sîntem un popor prea mic la scara planetei pentru a ne impune versiunea noastră reală a istoriei.

Chiar dacă am ști cu siguranță că este reală o anumită variantă, cu dovezi trainice ea nu va fi acceptată de către orgoliile înguste ale altor națiuni.

Interesul nostru este doar adevărul, și nu cel clamat de istoricii oficiali, plătiți să vă îndruge snoavele lor și să ne țină pe toți în ignoranță.

Ca o concluzie scurtă, orice geto-rumîn trebuie să știe că noi nu sîntem o specie de popor așa total separată de ceilalți, ci doar ca limbă ne deosebim puțin, dar nici prin limbă prea mult, de restul poporului european sau balcanic.

Pentru orice lămurire legată de originea geto-rumînilor așteptăm întrebări la orice postare unde ceva nu este clar, dar asta ca să lămurim propria noastră viziune asupra evenimentelor care s’au petrecut.

Citește și: ACUM 2000 DE ANI NU EXISTA DACIA ÎN CARPAȚI ȘI NICI DACII ÎNCHIPUIȚI DE ROXIN

sau: 10 MINCIUNI DESPRE GEȚI

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA

CINE AU FOST GEȚII ȘI CINE AU FOST ”DACII” ?

Dacopații lui Tocsin și alți dacomani înrăiți se vor supăra iar pe noi…pentru că le destrămăm iluziile formate din castele de nisip.

Ce trebuie spus răspicat tuturor celor care sînt interesați de trecutul geto-rumînilor?

Că mai întîi au fost Geții despre care au scris și grecii și romanii încă de acum peste 2500 de ani, afirmîndu’se despre ei că au fost primii pămînteni, Geea-Geo-Get reprezentînd din vechime familia de cuvinte ce desemnau Zeița Pămintului, Pămîntul și Pămîntenii.

Asta ce înseamnă?

Că nu avem o istorie de numai 1900 de ani cum afirmă toți dacopații lui Tocsin care vor ca țara noastră să se numească ”Dacia” !!!

Istoria noastră a rumînilor se confundă cu istoria omenirii.

Citiți și: AȘEZĂRI ÎN CARPAȚI MAI VECHI DECÎT PIRAMIDELE EGIPTENE, DOVEZI DE ÎNTÎIETATE ÎN EUROPA

Apoi, trebuie spus iarăși răspicat că romanii i’au inventat pe ”daci” și au încropit și o țară a lor numită ”Dacia” pe care au înființat’o în Carpați și asta după ce au distrus toată civilizația getică din acea zonă (Sudul Ardealului, Oltenia, Banat), demolînd din temelii SarmiGetuza, capitala Geților și furînd tezaurul geților cu ajutorul unor Biciliși, săvești, napoleoni sau toxini.

Acești ”daci” inventați de romani au fost de fapt o ”mlădiță” a Geților, cel puțin așa afirmă Trogus Pompeius acum peste 2000 de ani.

Sigur, noi știm asta și fără să o fi spus vreun învățat roman sau elen în trecut.

Strabon afirmă și el acum 2000 de ani că ”dacii” vorbeau aceeași limbă a Geților.

Dar întrebăm și noi, dacă invenția numită ”daci” erau tot geți, ce altă limbă să vorbească, mai ales că pînă și romanii vorbeau limba getică, căreia i se spunea ”limba latină”?

Limba latină a fost o limbă ceva mai sofisticată și standardizată de scribii și cărturarii Romei, nevorbită de nimeni și care a circulat pe timpul imperiului roman, apoi ținută în viață de clerul catolic.

Apoi, iarăși trebuie spus răspicat, că Strabon afirma încă de acum 2000 de ani că ”dacii” erau poziționați la izvoarele Dunării cam pe acolo unde azi este Germania (adică în țara lor numită Țara Dacilor = iar în limba lor ”Deutschland” și unde și azi nemții își spun ”deutsch”, iar olandezii ”duch”).

Este în realitate o tentativă subtilă, de foarte puțini sesizată de a germaniza Geții prin ”dacizarea” noastră (Daci = Deutsch, Duch) a rumînilor care sîntem urmașii lor.

Apoi, iarăși trebuie spus răspicat că deși de’a lungul anilor geții s’au luptat cu perșii sau cu romanii sau cu alte seminții ale vremurilor, nu avem relatări detaliate despre luare de robi / sclavi a geților.

Povestea se schimbă, însă, radical în cazul ”dacilor”.

”Dacii” au fost robii romanilor este o realitate incontestabilă a acelor ani înscrisă în piatră chiar de marele Jefuitor al Geților, numit Traian.

În imagine avem o reprezentare a unui ”DACUS CAPTIVUS”, iar pe Columna lui Traian, acesta a ordonat să fie reprezentați ”dacii” luați robi la Roma.

Nicăieri în lume nu veți găsi, însă, un ”Getes Captivus”, dimpotrivă pe Arcul lui Constantin tronează măreți statui gigantice ale unor Geți așa cum îi vedea Constantin cel Mare.

Mai trebuie spus că Geții au fost un popor liber, iar cei care au rămas liberi în ”Barbaricum” (acele teritorii ale geților de dincolo de imperiul roman) i’au eliberat pe ”dacii” luați sclavi, Geții i’au eliberat de mai multe ori pe ”dacii” ocupați:

1. La 270 d.Hr de sub ocupația romană (așa zisa ”retragere aureliană”)

2. La 1919 de sub ocupația bolșevică a Budapestei, braț apostolic al Vaticanului de luptă împotriva celor care nu se converteau CATOLICI și în special împotriva ortodocșilor rumîno-geți.

3. Ar mai fi fost și o a treia oară, în 1944 de sub ocupația hortystă, dar între 1940-1944 doar o mică parte a Daciei romane a fost ocupată de Budapesta.

Iar actul de la 1600 a fost mai mult o unire simbolică, iar drepturile politice ale ”dacilor” deși nu mai erau ocupați, erau tot mai puține în țara lor.

Și atunci întrebăm iar, pe toți dacopații lui Tocsin de ce să numim țara noastră ”Dacia” – ”Țara Robilor” și nu Geția, Țara Geților Liberi ?????

Nu, noi sîntem geți-begeți (geto) și ne tragem din Țara Soarelui cu capitala la SarmiGetuzo înființată de Zamolxio, Geția (Getyo) regăsită și în cuprinsul textelor de pe Tăblițele de la Sinaia !!!

Citește și: ACUM 2000 DE ANI NU EXISTA DACIA ÎN CARPAȚI ȘI NICI DACII ÎNCHIPUIȚI DE ROXIN

sau: 10 MINCIUNI DESPRE GEȚI

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA

CE A CÎȘTIGAT ȘI CE A PIERDUT RUMÎNIA DIN ALIANȚA CU GERMANIA NAZISTĂ SAU DIN CEA CU URSS ?

Alianţa Rumîniei cu Germania nazistă a marcat o pagină de istorie importantă în derularea celui de al doilea război mondial.

Destinul politic al Rumîniei a fost dramatic afectat pe un interval de timp de exact cinci ani de zile: 23 august 1939- 23 august 1944.

La primul 23 august s’a semnat pactul Ribentropp-Molotov, care a deschis calea sfîrtecării Rumîniei şi a împins’o spre alianţa cu Germania nazistă.

La al doilea 23 august, prin întoarcerea armelor s’a lăsat cale liberă Armatei Roşii, care a adus un regim de ocupaţie mascat, schimbat cu unul de vasalitate faţă de Moscova şi de comunizare a Rumîniei.

A venit timpul să ne întrebăm: ce ”beneficii” a avut Rumînia de pe urma acestor evenimente, respectiv alianţele cu Germania nazistă şi nu în ultimul rînd din cea cu URSS.

În însemnările sale zilnice, Carol II notează că pactul Ribentropp-Molotov era cît se poate de periculos pentru Rumînia, deoarece ”în loc de a avea două fronturi de apărat iată că vom avea două şi jumătate, ceea ce este aproape peste puterile noastre”.

Practic erau doar trei posibilităţi: alăturarea de Antantă, trecerea de partea Germaniei sau neutralitatea. Consiliul de Coroană convocat la 6 septembrie 1939 stabilea neutralitatea drept unica soluţie de a apăra hotarele ţării.

Între 10 mai şi 22 iunie 1940 însă, Germania invadînd Olanda şi Belgia şi obţinînd capitularea Franţei, Rumînia rămînea solitară între Berlin şi Moscova.

Optica guvernului lui Carol II a fost Germania, căreia i s’a propus ”lărgirea colaborării amicale” dar, la 2 iunie 1940, Berlinul replica clar că nu pot fi discutate relaţiile bilaterale decît dacă Bucureştiul ”ia în considerare eventualele cereri de revizuire ale vecinilor săi, ca de pildă a Rusiei în cazul Basarabiei”.

La 23 iunie Molotov îi spunea ambasadorului german la Moscova că ”soluţionarea problemei Basarabiei nu mai suportă nici o amînare”, Berlinul răspunzînd după două zile că este gata ca ”în spiritul înţelegerii cu Moscova să sfătuiască conducerea rumînă pentru o clarificare paşnică a problemei Basarabiei în sensul rusesc”.

O zi mai târziu URSS dădea ultimatumul prin care Rumînia era somată să’i cedeze Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa.

Două Consilii de Coroană au fost reunite în această chestiune la 27 iunie 1940, cedarea fiind acceptată cu 20 de voturi contra 6.

Aşa începea sfîrtecarea Rumîniei, pe care o putem considera drept primă consecinţă negativă a asocierii cu Germania lui Hitler.

Pierderea Basarabiei şi Bucovinei a însennat împingerea Rumîniei și mai mult spre Berlin.

Abia numit premier, Ion Gigurtu anunţa, la 4 iulie 1940, că Bucureştiul aspiră la “încorporare în sistemul creat de axa Berlin-Roma”.

La 15 iulie, Hitler îi comunica lui Carol II că nu va garanta frontierele Rumîniei şi nu va trimite o misiune militară germană la Bucureşti atîta vreme cît nu vor fi rezolvate problemele de frontieră cu Ungaria şi Bulgaria, anticipare a Arbitrajului de la Viena (30 august 1940), prin care Rumînia pierdea nord-estul Transilvaniei.

La 7 septembrie aveam să cedăm şi Cadrilaterul.

Abia acestei Rumînii amputate Germania şi Italia aveau să’i garanteze ”integritatea şi inviolabilitatea”, în principal, dar tacit, faţă de URSS.

Sintetizînd, vom spune că prima consecinţă pentru ţara noastră a orientării spre Berlin a fost de natură politică şi teritorială.

Politic, devenea obligatorie intrarea în Axă, iar teritorial pierdeam (28 iunie- 7 septembrie 1940) 99.926 km2 (33,79 % din teritoriu) şi 6.829.238 locuitori (34% din populaţie).

Izolat şi atacat de toate partidele, Carol II îi propunea, la 4 septembrie 1940, generalului Ion Antonescu formarea guvernului.

A doua zi, Antonescu cerea şi obţinea ”puteri depline pentru conducerea statului rumîn”.

Abdicarea lui Carol II şi urcarea pe tron a lui Mihai s’au produs la 6 septembrie.

Între timp, relaţiile cu Germania evoluau “pozitive”.

La 10 octombrie 1940 sosea la Bucureşti misiunea militară germană, avînd ca obiectiv declarat instruirea armatei rumîne şi nedeclarat controlul cîmpurilor petroliere.

La 3 noiembrie, Rumînia adera la Axa Berlin-Roma-Tokio, urmînd ca relaţia politică să fie completată prin acorduri economico-financiare.

Acesta este capitolul la care mulţi autori invocă o inegalitate în relaţia rumîno-germană din 1940-1944, principala acuză fiind că petrolul rumînesc era plătit de Germania la preţurile antebelice care erau cu 50% sub preţurile pieţei libere a vremii.

De asemenea, Germania reexporta petrol românesc în ţările ocupate şi în Franţa vasalizată cîştigând diferenţa dintre preţul de achiziţie şi cel de vînzare.

Dacă este adevărat că petrolul rumînesc a fost baza energetică a efortului german de război, mai ales pe frontul estic unde şi Rumînia s’a angajat militar, tot atît de adevărat este că încă din 1940, dinainte de intrarea Rumîniei în Axă, exportul de petrol era realizat pe baza acordului armament-petrol care prevedea că preţul ţiţeiului era cel din 1939.

În schimb, însă, Germania trimitea Rumîniei arme şi echipamente militare.

Odată cu începerea campaniei din est şi cu participarea Rumîniei la război decontarea petrolului a fost reglementată printr’un nou protocol semnat la 17 ianuarie 1942.

Conform acestuia livrările germane de arme se făceau pe baza unui credit de război de 600 milioane mărci, restituit în proporţie de 50% prin cliring, în cote semestriale, cu 3,5% dobîndă, în decurs de 7 ani; restul sumei urma să fie plătită după încheierea războiului.

În 1942 întregul export de petrol al Rumîniei a fost de 3,3 milioane tone, din care 2,2 milioane tone destinate Germaniei şi 1,1 milioane tone aliaţilor acesteia.

În acel timp, extracţia de ţiţei a ţării noastre ajunsese la 5,6 milioane tone, cu o creştere faţă de 1941, creştere datorată asigurării industriei extractive rumîneşti cu utilaje şi materiale livrate de Germania.

O rămînere în urmă a livrărilor germane către Rumînia a creat o criză în relaţiile economice bilaterale, motiv pentru care Hitler a discutat direct cu Antonescu (10-12 iunie 1943).

El i’a propus Mareşalului compensarea prin plata în aur a restanţelor.

O nouă convenţie economică a fost încheiată pentru perioada februarie-septembrie 1943. Dar în 1943 industria germană nu mai făcea faţă nici nevoilor proprii de maşini şi utilaje.

Pentru a stinge nemulţumirile Rumîniei s’au purtat convorbiri dificile la Bucureşti, convorbiri soldate cu un nou protocol economic semnat la 9 februarie 1944.

Prin el, Germania se obliga la livrări masive de material de război, iar Rumînia la livrarea unei mari cantităţi de cereale.

Totodată Banca Naţională Germană punea la dispoziţia BNR o cantitate de aur din depozitele sale elveţiene, din care să se plătească produsele petroliere rumîneşti şi furniturile pentru nevoile trupelor germane din Rumînia.

Situaţia BNR la 23 august 1944, comparativ cu 23 august 1940, arată că stocul de aur crescuse în acea perioadă – în care exporturile au fost direcţionate aproape exclusiv spre Germania – cu 11 vagoane de aur, din care 8,5 din Germania.

În memoriul său către Tribunalul Poporului din 15 mai 1946, Mareşalul Ion Antonescu sublinia că ”pînă în 1940, timp de 25 de ani de pace, Banca Naţională nu reuşise decît o acoperire în devize şi aur echivalentă cu 16 vagoane. La 23 august 1944 Banca Naţională avea 23 vagoane de aur”.

De notat că în 1941-1944 Rumînia a mai exportat în Germania 85.000 vagoane cereale (10 tone fiecare) faţă de un export antebelic de 100.000-300.000 de vagoane anual, 10.000 vagoane lemn anual faţă de 50.000-100.000 vagoane anual antebelic şi aproximativ 3 milioane tone petrol anual (în 1944 doar 1,4 milioane tone), în condiţiile în care consumul intern de petrol a crescut de la 1,7 milioane tone în 1941 la 2,5 milioane tone, în 1944.

Pentru a fi corecţi, trebuie să spunem că raporturile economice rumîno-germane erau între parteneri egali şi că Germania a livrat Rumîniei numai în 1942-1943: 6.700 tractoare cu pluguri, 110.000 pluguri, 7.100 semănătoare, 5.000 secerătoare, 71.000 prăşitoare şi 24.000 grape.

Tot Germania a furnizat utilajele necesare trecerii transportului feroviar pe alimentarea cu cărbune şi pentru modernizarea nodurilor de cale ferată.

În acelaşi memoriu din 1946, Ion Antonescu scria, nu fără îndreptăţire:

”Am făcut mari investiţii în timpul războiului în agricultură, industrie, comunicaţii, telefoane, şcoli, biserici, armată şi opere sociale. Toate au fost acoperite cu veniturile ordinare şi cu creditul de 80 miliarde acordat de germani cu dobîndă de 3,12% pe 7 şi 15 ani, fără a da nici un gaj.”

Ansamblul relaţiilor economice rumîno-germane din 1940-1944 s’a desfăşurat pe baza unor principii ferm expuse şi aplicate de partea rumînă, în baza cărora Rumînia nu a făcut nici o înstrăinare de proprietate, a păstrat conducerea întreprinderilor sale şi a decis singură asupra ponderii capitalului străin în economia naţională.

Cel mai serios analist al relaţiilor rumîno-germane din perioada respectivă, Andreas Hillgruber, notează şi faptul că raportul marcă-leu a fost menţinut la 1 la 60 din 1941 pînă în 1944, ceea ce a făcut ca, dacă la începutul războiului Rumînia avea un debit de 90 milioane mărci în 1944 Germania să aibă un debit de un miliard de mărci.

”Inechitatea produsă la primul acord economic s’a stins pe parcursul anilor în care guvernul rumîn şi în special Mihai Antonescu au dovedit fermitate în apărarea intereselor şi drepturilor rumîneşti.”

Acest tablou al relaţiilor rumîno-germane trebuie să’l completăm cu urmările colaborării politico-militare a lui Antonescu cu Hitler.

Angajată pe frontul de est contra URSS, armata noastră a pierdut, în intervalul 22 iunie 1941 – 23 august 1944, 624.540 de oameni, dintre care 71.585 de morţi, 243.622 răniţi şi 309.333 prizonieri luaţi de ruşi după 23 august 1944 în Moldova, Basarabia şi Dobrogea.

Între 4 aprilie şi 10 august 1944, raidurile aviaţiei aliate asupra Rumîniei au avariat serios reţeaua feroviară, mai ales triajele din Braşov, Ploieşti şi Bucureşti, au distrus 30.000 de imobile, au rănit 7.809 oameni şi au ucis 7.639.

La două săptămîni după ultimul raid asupra zonei petroliere, Rumînia a cerut armistiţiu, a ieşit din războiul cu URSS şi a întors armele contra Axei.

Era 23 august 1944, respectiv intrarea ţării în sfera de interese geopolitice a URSS.

Alianţa Rumîniei cu Rusia sovietică

Ca şi după 23 august 1939 (pactul Ribentropp-Molotov), după 23 august 1944 Rumînia s’a găsit într’o situaţie fără ieşire, fără alternative.

În 1939 avea de optat între alianţa cu Germania şi distrugerea ţării, iar în 1944 între supunerea faţă de URSS şi aceeaşi distrugere a fiinţei naţionale.

Brutal, mareşalul Malinovski, comandantul Frontului 2 Ucrainian în 1944, îi spunea generalului Constantin Vasiliu-Răşcanu că Rumînia trebuie să abandoneze iluzia ”că puteri îndepărtate – de peste mări şi ţări – i’ar putea veni în ajutor. Aceste puteri fiind prea îndepărtate nu vă pot oferi practic prietenia lor”.

Desigur că părinţii şi bunicii noştri nu cunoşteau atunci realitatea dramatică a împărţirii sferelor de influenţă încă de la Yalta (1943), ei împărtăşindu’se în continuare din iluzia cuprinsă în sintagma ”vin americanii”, o iluzie de tip hollywoodian spulberată de comunismul real.

Proclamaţia regală de la 23 august 1944 anunţa că ”pentru salvarea ţării de la o catastrofă totală” (trupe sovietice intraseră pe teritoriul naţional în martie 1944, iar la 20 august lansaseră o puternică ofensivă pe frontul Iaşi-Chişinău) exista ca singură soluţie ”ieşirea noastră din alianţa cu Puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite”, motiv pentru care proclamaţia regală afirmă textual:

”Rumînia a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii.”

În realitate însă, Rumînia continua să se afle în stare de război cu Naţiunile Unite.

De altfel, în seara de 24 august, Stalin ordona mareşalilor Timoşenko, Malinovski şi Tolbuhin să nu ia în seamă ”nici o declaraţie a rumînilor despre încetarea acţiunilor militare”.

La 31 august, generalul Sănătescu (numit deja premier), întîlnindu’se cu un general sovietic, consemna în jurnalul său:

”Îmi spune că ştie de armistiţiul cerut, dar că pînă la semnareea lui sîntem tot în război.”

Abia la 12 septembrie 1944 generalul-premier Sănătescu putea scrie:

”În fine, s’a semnat armistiţiul cu puterile aliate. Poate se vor mai normaliza lucrurile.”

Prin articolul 19 al convenţiei de armistiţiu, Aliaţii socotesc ”hotărîrea Arbitrajului de la Viena cu privire la Transilvania ca nulă şi neavenită şi sînt de acord ca Transilvania să fie restituită Rumîniei”.

La 26 octombrie 1944, eliberarea Transilvaniei era un fapt împlinit, iar trupele sovietice şi rumîne, cot la cot, trecuseră graniţa, înaintînd în Ungaria.

La 9 martie 1945, răspunzînd unei scrisori ce’i fusese adresată de premierul Petru Groza şi vicepremierul Gheoghe Tătărescu, Stalin afirma clar că ”guvernul sovietic a hotărît să satisfacă cererea guvernului rumîn şi, în conformitate cu convenţia de armistiţiu din 12 septembrie 1944, să consimtă la instaurarea în Transilvania a administraţiei guvernului rumîn”.

Presa moscovită a acordat o atenţie deosebită acestui eveniment, subliniind că Rumînia este decisă să’şi îndeplinească toate obligaţiile faţă de Aliaţi, să aibă legături strînse cu URSS şi să participe la operaţiunile militare pe frontul antihitlerist.

Nu putem să trecem sub tăcere contribuţia deosebită a armatei rumîne, care, prin exemplara prestaţie de după 23 august 1944, a consolidat poziţia Rumîniei în ochii Aliaţilor, în primul rînd ai URSS. Mareşalul Malinovski nota, la 13 aprilie 1945, cînd pe frontul de vest se dădeau unele dintre cele mai aprige lupte:

”Armatele rumîne luptă foarte bine şi sînt foarte mulţumit de comandanţi, de statele majore şi de trupă; sunt bravi şi gata de tot sacrificiul.”

Totul începuse în aceeaşi zi de 23 august 1944, cînd armata rumînă a acţionat impecabil şi a rezistat tuturor încercărilor de reacţie ale trupelor germane, în număr de 500.000 de oameni, aflate pe teritoriul nostru.

Întoarcerea armelor a fost rapidă, coordonată şi deplină, armata rumînă ţinând sub control întregul teritoriu al ţării, oprind tentativele de înaintare spre linia Carpaţilor a forţelor germano-ungare şi ţinînd deschise drumurile pentru Armata Roşie.

Datorită României, frontul sovietic a avansat cu 600 km. în trei săptămîni fără a întîmpina rezistenţă.

În acelaşi timp, acţiunea Rumîniei a obligat Wehrmachtul să evacueze în pripă, în 8 săptămîni, Bulgaria, Grecia, Albania, Macedonia, Serbia şi o parte a Bosniei.

Întrerupînd aprovizionarea cu petrol a armatelor germane şi deschizînd practic un ”al patrulea front în Europa”, Rumînia a scurtat durata războiului.

Cifrele ilustrează clar că efortul de război alături de Aliaţi transforma Rumînia într’o adevărată putere cobeligerantă şi o îndreptăţea la statutul de Aliat, pe care însă nu l’a primit.

Armata rumînă a acţionat pe frontul de vest 244 de zile, cu 12-14 divizii plus corpul aerian, încadrată fiind în Frontul 2 Ucrainian.

Între 23 august şi 25 octombrie 1944 a fost eliberat teritoriul naţional.

După 21 septembrie 1944, Armatele 1 şi 4 române au luptat în Ungaria, pătrunzând 300 km. în adîncimea dispozitivului germano-ungar; din 210.000 militari rumîni care au luptat în Ungaria au căzut 42.700 (peste 20% din efectiv).

De la 18 decembrie 1944 şi pînă la capitularea Germaniei, rumînii au luptat în Slovacia, Cehia, Moravia şi Austria cu 250.000 de oameni, pierzînd 66.500 (27% din efective).

Efortul rumînesc s’a mai concretizat în parcurgerea unui traseu de luptă de 1700 km. între Constanţa şi Praga, ocuparea a 3.831 localităţi, dintre care 53 de oraşe.

Economic, efortul rumînesc de război a fost de 1,2 miliarde dolari la valoarea din 1938.

“Sunday Times”, reluat de Radio Londra la 7 ianuarie 1945, a apreciat textual că “dintre Naţiunile Unite care luptă împotriva Germaniei hitleriste, Rumînia se situează azi pe locul 4 prin numărul de soldaţi participanţi la bătălie”.

Ca să respectăm adevărul istoric, va trebui să arătăm că după 23 august 1944, “aliatul sovietic” a dezarmat şi luat prizonieri 150.000 de militari rumîni, a capturat toată flota noastră şi a comis o serie de abuzuri pe care şeful guvernului, generalul Sănătescu, le sintetiza astfel:

”Mare bătaie de cap cu ruşii care nu respectă nimic. Devastările şi jafurile continuă. Nu se pot face semănăturile de toamnă fiindcă ridică fără nici un fel de socoteală vitele de pe cîmp. Comuniştii, care nu însemnau nimic pînă la venirea ruşilor, acum au protecţia lor. Am dificultăţi şi cu aplicarea armistiţiului. Ruşii nu se gîndesc a’l respecta. Transportă tot ce pot la est de Prut, fără a da socoteală.”

Convenţia de armistiţiu stabilea că Rumînia va plăti către URSS o despăgubire de 300 milioane dolari pentru pagubele produse pe teritoriul sovietic.

Dar în total aveam de plătit, pe lîngă cele 300 de milioane dolari, alte 470 de milioane ca restituiri, 200 de milioane ca reîntregiri şi drepturi, 75 milioane pentru întreţinerea trupelor sovietice aflate în Rumînia şi 50 milioane dolari ca alte plăţi.

Despăgubirile de război urmau a fi plătite în 6 ani, în mărfuri: petrol, cereale, lemn, vase maritime şi fluviale, locomotive şi vagoane de cale ferată, diverse alte bunuri şi mărfuri.

Sub egida guvernului Petru Groza s’au înfiinţat sovromurile, societăţi mixte rumîno-sovietice.

Au apărut peste noapte Sovrompetrol, Sovromcărbune, Sovrombank şi Sovromasigurare, Sovromcuarţ şi Sovrommetal.

Mai tîrziu, la desfiinţarea acestora (1954-1956), valoarea părţii de participare sovietică urma să fie răscumpărată de statul roman, în rate anuale, eşalonate pe 10 ani începînd cu 1966 şi plătibile în mărfuri.

La lichidarea sovromurilor, Moscova şi’a evaluat participarea la 9,6 miliarde lei, sumă redusă după negocieri la 5,3 miliarde lei.

În condiţiile imediat postbelice, posibilităţile României de participare la circuitul economic mondial erau drastic limitate datorită costurilor războiului pe frontul de est şi efortului militar alături de Naţiunile Unite.

Valuta şi devizele rumîneşti din străinătate erau blocate, iar ţara nu avea credit pe pieţele financiare internaţionale.

Singurele credite au venit de la URSS (10 milioane dolari), Cehoslovacia (10 milioane dolari) şi SUA (7 milioane dolari), dar ele erau insuficiente, reconstrucţia naţională fiind evaluată la 600 milioane dolari.

În aceste condiţii extrem de grele, un balon de oxigen a venit tot din partea URSS, prin încheierea, la 8 mai 1945, a două importante instrumente economice: Acordul bilateral privind schimbul de mărfuri şi Acordul de colaborare economică dintre Rumînia şi URSS.

Erau primele înţelegeri economice internaţionale ale Rumîniei ieşite din alianţa cu Germania.

Datorită lor, în 1947 Rumînia realiza importuri echivalente cu 50% din nivelul anului 1938 şi exporturi de 24% în acelaşi termen de comparaţie, după ce în 1945 valorile importurilor fuseseră de 9,21%, iar ale exporturilor de 4,38%.

Din totalul schimburilor comerciale rumîneşti în 1947, Uniunii Sovietice îi reveneau 91% din exporturi şi 70% din importuri.

În acelaşi timp, staţionarea trupelor sovietice în ţara noastră între 1945 şi 1958, staţionare ce contravenea prevederilor convenţiei de armistiţiu, costa foarte mult.

Numai reparaţiile la cazarmele ocupate de Armata Roşie pînă la semnarea tratatului de pace cu Rumînia (10 februarie 1947) au însumat 225 miliarde lei, iar alimentele livrate de Rumînia echivalau cu 500.000 de raţii.

Dislocarea trupelor sovietice, începută în septembrie 1944, a cuprins garnizoane din Bucureşti, Braşov, Ploieşti, Piteşti, Tîrgovişte, Slatina, Caracal, Turnu Severin, Lugoj, Timişoara, Arad, Deva, Petroşani, Alba Iulia, Sebeş, Dej, Sibiu, Buzău, Bîrlad şi Focşani.

În 1946, trupele sovietice ocupau 200 de cazarme şi barăci militare din 60 de garnizoane, iar în cazul aviaţiei toate pistele betonate, 73% din clădiri, 83% din hangare, 82% din atelierele de reparaţii şi 80% din magazii.

Deşi tratatul de pace prevedea retragerea în 80 de zile a tuturor forţelor aliate din Rumînia, URSS îşi rezerva dreptul de “a păstra pe teritoriul Rumîniei forţele armate care i’ar fi necesare pentru menţinerea lucrărilor de comunicaţii cu zona sovietică de ocupaţie din Austria”.

Practic, prin acest amendament staţionarea trupelor sovietice în România era legalizată. Dislocate în continuare în 14 garnizoane, aceste trupe de ocupaţie vor fi fost retrase abia în 1958, în baza unui acord bilateral.

Tot pe plan militar trebuie contabilizată sovietizarea armatei rumîne prin adoptarea modelului sovietic şi schimbarea doctrinei de apărare.

Între 1949 şi 1960, în armata rumînă a fiinţat instituţia consilierilor sovietici, un fel de supervizori bine plătiţi. Acei consilieri erau cazaţi în apartamente ale căror chirii erau plătite de Ministerul Rumîn al Apărării, casele fiind mobilate şi dotate cu aparate electrocasnice plătite de aceeaşi parte rumînă.

În 1952 erau în armata noastră 105 consilieri militari sovietici permanenţi şi 17 nepermanenţi, pentru ca în 1954 numărul lor să ajungă la 161.

Apoi, treptat, numărul consilierilor militari sovietici a scăzut la 72 în 1955, 63 în 1956, 25 în 1957 şi 10 în 1958. În acel an au fost retrase din ţara noastră trupele sovietice, iar în 1959-1960 şi ultimii consilieri militari.

Aservirea Rumîniei faţă de URSS a încetat în 1964, cînd Gheorghe Gheorghiu-Dej a afirmat statutul de autonomie al PMR şi implicit al ţării.

Un statut continuat de deschiderea spre vest din anii ’70, dar și de închiderea spre același vest, din anii ’90.

Declaraţia din aprilie 1964 a avut, între alte consecinţe, închiderea Editurii şi Librăriei “Cartea Rusă”, înfiinţate în 1946, a Institutului de studii rumîno-sovietice, înfiinţat în 1947, a Institutului de limbă rusă “Maxim Gorki” şi a Muzeului rumîno-rus, înfiinţate în 1948.

În relaţia cu URSS, Rumînia a rămas doar ca membru al Pactului de la Varşovia (cu rezerve echivalente celor ale Franţei faţă de NATO) şi a CAER-ului, de asemenea cu rezerve timpuriu exprimate (1962-1964) faţă de forme integratoare vizînd amputarea economiei şi chiar a fiinţei naţionale.

Strict respectată de Occident în frunte cu SUA, apartenenţa Rumîniei la sfera de interese a URSS a fost o jumătate de secol factorul de îndepărtare, izolare şi întîrziere a ţării noastre faţă de Europa, în care, acum, readmisă fiind, nu s’a putut reintegra deplin nici la 30 de ani după prăbuşirea comunismului ceauşist şi a Cortinei de Fier.

Citește și: RUSIA A FOST UN STAT AGRESOR ÎN TOATĂ ISTORIA SA

sau: RUSIA ARE DE ÎNAPOIAT ȘI CELE 200 TONE AUR ALE PERIOADEI ANTONESCU, FURATE DUPĂ 1947

Resurse: balcanii.ro

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA

RUSIA A FOST UN STAT AGRESOR ÎN TOATĂ ISTORIA SA

De la dimensiunile unui județ de statura unuia rumînesc obișnuit de azi care cuprindea Moscova și ceva împrejurimi, azi se întinde ca un colos peste 2 continente înghițind peste 160 de grupuri etnice și popoare autohtone, crescînd continuu prin cuceriri succesive peste toate națiile înconjurătoare.

De aceea se poate spune că Rusia a fost un stat agresor ÎN TOATĂ ISTORIA SA, încă de la nașterea Moscovei de acum peste 900 de ani.

Prima referință este de prin 1147, cînd era un orășel obscur într’o mică provincie, cu populație predominant fino-ugrică numită Merya.

Să creadă cineva că a cucerit o șesime din suprafata planetei numai ca urmare a războaielor ”de apărare”, poate doar un om complet lipsit de orice cunoaștere a istoriei, sau care si’a pierdut complet capacitatea de a gîndi, după o doză zdravănă administrată de propaganda Kremlinului.
Și asta o spune editorialistul Ivan Lenski, pe site-ul rusesc ru.krymr.com.

În realitate totul este complet pe dos.

Dacă ne întoarcem la istorie totul este consemnat acolo.

Iată ce spune Mihai Eminescu despre tendinţele de cucerire ale Rusiei acum 150 de ani în ”Tendinţe de cucerire”, pe 7 aprilie 1878 în prag de Proclamare a Independenței Rumîniei:

”Răsărită din rase mongolice, de natura lor cuceritoare, aşezate pe stepe întinse a căror monotonie are înrîurire asupra inteligenţei omeneşti, lipsind’o de mlădioşie şi dîndu’i instincte fanatice pentru idei de’o vagă măreţie, Rusia e în mod egal muma mîndriei şi a lipsei de cultură, a fanatismului şi a despotismului.

Frumosul e înlocuit prin măreţ, precum colinele undoiate şi munţii cu dumbrăvi a ţărilor apusene sînt acolo înlocuite prin şesuri fără de capăt.
În tendinţele de cucerire, în aşa-numitele misiuni istorice care’şi caută marginile naturale nu e nimic dedesupt decît pur şi simplu neştiinţa şi gustul de spoliare.

În zadar caută un popor în întinderi teritoriale, în cuceriri, în războaie ceea ce’i lipseşte în chiar sufletul lui; sub nici o zonă din lume nu va găsi ceea ce Dumnezeu i’a refuzat, sau mai bine zicînd ceea ce Dumnezeu a voit ca să fie rezultatul muncii a multe generaţii dedate la lucru.

Căci stă oare destoinicia unei naţii în vreun raport cu întinderea teritoriului pe care ea îl ocupă?

Mica Veneţie era odată o putere mare europeană prin cultura ei intensivă, prin arte, prin industrie, prin judecata sănătoasă a aristocraţiei ei.

Dar toate aceste condiţii de mărire erau cîştigate prin muncă îndelungată – deprinderea şi priceperea se moştenea apoi din neam în neam, încît chiar astăzi ciceronii veneţieni au păstrat mai mult gust în judecarea tablourilor de cum au mulţi profesori de estetică.

Un rol analog l’a avut Olanda în istorie şi astăzi încă sînt state mici, care se bucură de’o înflorire extraordinară; pe un pămînt de mică întindere se află mai multe averi decît în Rusia întreagă.

Astfel sîntem aproape siguri că în cumpăna economică Rusia, cîtu’i de mare, trage mai uşor decît mica Belgie.

De aceea, ni se pare că, din nefericire, ruşii sînt sub dominarea unui deşert sufletesc, a unui urît, care’i face să caute în cuceriri ceea ce n’au înlăuntrul lor.

Nouă ni se pare că cercurile culte în loc de a stăvili acest horror vacui, în loc de a’l umple prin muncă şi cultură, îl sumuţă contra Europei pe care o numesc îmbătrînită şi enervată, coaptă pentru a cădea întreagă sub dominaţie rusească.

Europa le pare astăzi în starea în care era Bizanţul la apariţia unui neam asemenea mongolic, a turcilor.

În locul civilizaţiei greceşti, înflorit’a în Bizanţ o cultură turcească?
Deloc.

Tocmai aşa nu va înflori o cultură moscovită pe pămînturile supuse ruşilor, pentru că lipseşte rădăcina subiectivă a unei asemenea culturi.

În Rusia chiar miezul culturii e în Ingermanland şi în cele trei provincii baltice, în mîinile şi capetele a poate două sute de mii de oameni de origine germană, pe cînd populaţiile străvechi a acelor provincii, leţii, levii, crevinii şi cum îi mai cheamă nu se vor fi aflînd cu mult mai sus, de cum îi va fi găsit episcopul Albrecht la anul 1200.

Astfel misiunea istorică de care se face atîta vorbă nu’i o misiune care’şi are originea în afară, ea e rezultatul unui gol sufletesc, a unei barbarii spoite cu frac şi mănuşi, a unui deşert care de’ar stăpîni pămîntul, tot nu s’ar umple.
Cerul de’asupră’l schimbi, nu sufletul marea trecînd’o.

Pot să treacă şi Dunărea şi Carpaţii şi Adrianopol, să ia Roma veche, precum ameninţă pe cea nouă, pot să presure Europa întreagă cu cenuşă şi cadavre, nu se va naşte din milioanele de oameni nici un Rafael, nici un Beethoven, nici un Kant, ba tocmai lipsa unor asemenea spirite de adîncă înţelepciune şi de un adînc sentiment pentru bunurile ce înnobilează omenirea este cauza acelui gol sufletesc, care’şi caută compensaţie în glorii sîngeroase şi în cuceriri.

De mult, dar mai cu seamă de o sută cincizeci de ani încoace ţinta cuceririlor ruseşti sînt ţările răsăritene ale Europei.

Nu mai vorbim despre cuvîntul lui Aksakof, care vede întinzîndu’se panslavismul în miezul Europei, în ţările coroanei habsburgice pînă la Marea Adriatică.

C’un cuvînt, în loc de’a desfăşura activitatea înlăuntru, ochii vecinului nostru sînt pironiţi cu flămîngiune asupra apusului, cercurile culte umplu golul sufletesc cu fantasmagoria unui imperiu care ar ajunge de la Sibir pînă sub zidurile Veneţiei şi apoi mai departe… tot mai departe. Şi această misiune tainică o împlinesc apoi diplomaţii şi baionetele.

Existe testamentul lui Petru cel Mare sau nu existe, el există în capetele a mii de oameni visători, care dau tonul în Rusia. Războiul a fost declarat Porţii pentru a elibera pe creştini – în formă – în fond însă pentru a cuceri întreg imperiul otoman într’un mod care să poată fi înghiţit mai de voie, mai de nevoie de Europa.

După Turcia urmează imperiul habsburgic, după dînsul cine mai ştie cine.
Scopul fictiv al războiului şi scopul adevărat sînt diametral opuse.
Se stabileşte principiul ca Basarabia să fie cedată prin liberă învoială – ceea ce presupune că suntem în drept de a o ceda sau de a n’o ceda.

Ne hotărîm de a n’o ceda şi Rusia a ocupat’o astăzi pe deplin. În fine, susţinînd dreptul nostru, vedem ivindu’se colţii prieteşugului: Bucureştii sînt împresuraţi de trupe, în Vlaşca cazacii îşi bat joc de populaţie, dînd oamenii afară din case, trenurile noastre cu muniţii sînt oprite în drum, c’un cuvînt Rusia a început a întrebuinţa mijloacele ei civilizatrice pentru a ne intimida.

Nu deprindem frica şi pace bună. Teamă ne e numai ca imperiul habsburgic să nu cadă la învoială cu Rusia, căci despre Anglia nu e vorbă.

Ea este în stare a ţine războiul, pînă ce Rusia’şi va fi zvîrlit în vînt cea din urmă rublă metalică.

Dar contele Andrassy a făcut propuneri de împărţeală şi aceste propuneri prefac înţelegerea în complicitate şi complicitatea cu Rusia e totdeauna fatală.

Oamenii fără simţ istoric, liberalii cosmopoliţi c’un foarte incolor sentiment de patrie s’au dat în apele Rusiei şi au declarat un război care ne’a costat mii de suflete viteze, zeci de milioane şi poate o provincie.

Zicem poate, pentru că Europa e interesată ca şi noi în chestiune.

Se poate ca Rusiei să i se întîmple soarta pe care ne’o pregăteşte nouă.

Deşi nu s’a născut încă rusul care să fie în stare a ne insufla frică, grijă tot ne inspiră, ba putem zice siguranţă că ne aşteaptă vremi grele.

Despre biruinţa cauzei drepte nu ne îndoim, precum nu ne îndoim că oricare ar fi curentul ce se mişcă în contra civilizaţiei, el trebuie să fie nimicit cu vremea. Dar acea vreme e adesea foarte departe. Deviza noastră este: a nu spera nimic şi a nu ne teme de nimic.

Nesperînd nimic, n’avem nevoie de a ne mai încrede în alţii precum ne’am încrezut, ci numai în noi înşine şi în aceia care sînt nevoiţi să ţie cu noi; netemîndu’ne de nimic, n’avem nevoie de a implora generozitatea în locuri unde ea e plantă exotică. (”Tendinţe de cucerire”, 7 aprilie 1878)

Faimosul general rus Kuropatkin, în memorandumul său trimis împăratului în anul 1900, spunea că:

”În ultimii 200 de ani, Rusia a fost în război 128 de ani și a avut pace 72 de ani. Din cei 128 de ani de război – doar 5 ani au fost războaie de apărare și 123 de cucerire.”

Practic, în toata istoria sa, Rusia a dus o politică agresivă față de statele vecine.

Citește și: IMPERIUL ȚARIST DESPRE ROMÂNI ÎN 1840: ”MOLDOVA ȘI VALAHIA SUNT ȚĂRI LOCUITE DE UN POPOR CARE ARE O SINGURĂ ORIGINE”

Să dăm cîteva exemple de războaie de cucerire duse de Rusia:

Anul 1558. Războiul Livonian.

A fost un război pentru teritoriile actualelor țări baltice si Belarus. Defensiv acest război nu poate fi numit nici chiar și de cei mai înrăiți patrioti, a fost o agresiune pură împotriva unui stat vecin.

Rusia a cîștigat atunci un impuls în urma cuceririi hanatelor Kazan și Astrahan, Bashkiria, Marea Hoarda a Nogailor, a cazacilor și Kabarda și şi’a dorit foarte mult teritoriile Livoniei.

Istoricii sovietici spun că războiul s’a dus pentru acces la Marea Baltică, de fapt, motivele pentru acesta au fost complet diferite.

Rusia nu a primit tributul şi, din cauza asta, a atacat Livonia. Ca urmare a războiului, Rusia a fost învinsă, a renunțat la pretențiile asupra Belarus, dar, cu toate acestea, a primit ceva teritorii in zona de frontieră.

Anul 1654. Războiul cu Polonia și ”unirea” cu Ucraina.

Această poveste este plina de pete negre.

Ucrainenii se întreabă și astăzi cine l’a autorizat pe hatmanul zaporojenilor Hmelnițki să decidă pentru întreaga Ucraina?

Părintele istoriografiei ucrainene Mihai Hrushevsky, care a scris ”Istoria poporului ucrainean”, se indoieste că el (Bogdan Hmelnițki) s’a gîndit la crearea unui stat comun cu Moscova.

Da, a cerut ajutor de la țarul rus, dar de aici pîna la dorința de ”unire”…

Documentul istoric original privind ”unirea” Ucrainei cu Rusia a fost pierdut și cel mai probabil nu întîmplător.

Curtea Moscovei a profitat pur si simplu de turbulențele din Ucraina și s’a grăbit să’și alipească întreaga țară.

Asta nu vă amintește despre nimic?

Numeroasele campanii asipra Constantinopolului au fost, iarăși, agresiuni deghizate.

La început, Rusia le’a motivat de apărarea comercianților rusi oprimati de otomani, apoi și’a amintit de creștinii din Balcani.

Anii 1695-1696. Campania de la Azov a lui Petru cel Mare.

Rusia avea nevoie de acces la mare, așa că trebuia să ocupe cetatea turcească Azov.

Aici, chiar si cel mai mare patriot rus cu greu ar putea numi război de apărare agresiunea asupra Azovului.

Cu Turcia rușii au avut aproximativ 10 războaie, în urma carora au rupt bucăți mari de pămînt.

Anul 1700. Marele război cu Suedia.

Temeiul – Rusia avea nevoie neaparată de acces la mare, deși rușii nu au fost niciodată văzuți la Marea Baltică.

Pretextul tradițional cu apărarea populației vorbitoare de limbă rusă nu putea fi folosit – pur și simplu ei nu erau acolo.

Au găsit un alt pretext – au nevoie de acces la mare. Și aşa teritoriul a devenit ”pămînt rusesc strămoșesc”.

Apoi au fost alipite alte teritorii ”strămoșești” – Finlanda, Țările Baltice, Ingermanlandia, în ciuda faptului că ruși nu se găseau acolo nici pomină.

Anii 1772-1775. Au fost trei împărțiri ale Poloniei.

Prusia a propus împărătesei Ekaterina să împartă Polonia. Ea evident că nu a refuzat.

Numeroasele revolte poloneze împotriva ocupației ruse au fost denumite mai tîrziu de istoricii rusi războaie ruso-poloneze.

De fapt, nu era nimic mai mult decît rezistența populației la invazia unui agresor străin.

Anul 1783. Anexarea Crimeei.

Numai un nebun ar putea numi momentul acesta istoric drept apărare.

A fost agresiune pură, justificată de preîntîmpinarea unor raiduri ale Hanilor de Crimeea.

Justificarea anexării cu apărarea ortodocșilor nu poate fi luată de bună, pentru că în Crimeea aceștia erau o minoritate absolută.

Și, de fapt, nimeni nu îi asuprea – armenii, de exemplu, care au trăit în Crimeea pînă la anexarea ruseasca, au fost alungați de acolo după capturarea peninsulei, deși aceștia erau ortodocși.

Iată adevărata ”grijă față de frații crestini”.

Anul 1783. Regatul Kartli-Kakheti, situat în estul Georgiei, a intrat sub protectoratul Imperiului rus.

Se pare că a fost un succes al diplomației ruse, zona a intrat sub influența Moscovei nu ca urmare a războiului, ci de bună voie. Doar că se pastrează tăcerea cu privire la Imereti.

Ce s’a întîmplat de fapt?

De cînd regatul independent georgian a devenit dintr’o dată o parte a Imperiului Rus?

Sau anexarea Georgiei pe bucăți este o altă tradiție rusească în regiune?

Anul 1812. Jumătate din MOLDOVA lui Ștefan a fost ANEXATĂ de Imperiul rus (țarist).

”Turcia nu putea ceda ceea ce nu’i aparţinea, pentru că Poarta otomană n’a fost niciodată suverană asupra ţărilor rumîne. Poarta însăşi recunoscuse acest lucru, cînd la Carlovitz, presată de poloni să cedeze Moldo-Valachia, ea răspunse că nu are dreptul de a face vreo cesiune teritorială, deoarece capitulaţiile nu’i confereau decît un drept de suzeranitate”. Karl Marx, 1856

Înainte de a trece la o analiză privind impasul diplomatic în care se află astăzi Republica Moldova, propunem să facem o scurtă incursiune în istorie pentru a reaminti tuturor că pentru Republica Moldova această etapă istorică va fi una decisivă din punct de vedere (geo)politic.

E timpul să spunem lucrurilor pe nume.

E timpul să scăpăm de complexul servilismului politic (rusofilismului) şi să ne decidem singuri soarta pornind de la propria experienţă istorică.

Or, ceea ce nu pare să se înţeleagă nici la București, nici la Chişinău este că vom fi dependenţi de Rusia atît timp cît vom fi şantajaţi cu dosarul transnitrean.

Vom face abstracţie de faptul că din punct de vedere juridic, între Republica Moldova de astăzi şi Voievodatul Moldovei, întemeiat în 1359, nu există o legătură de succesiune.

Relaţiile diplomatice ale Moldovei cu Rusia datează din 1711, cînd Petru I încheie un tratat cu Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei.

Acesta stipula clar că:

”Art. 1. Moldova va dobîndi întreg teritoriul dintre Nistru şi Bugeac. Toate cetăţile aşezate pe malul stîng al Prutului vor aparţine de drept Moldovei;
Art. 2. Moldova nu va plăti nici un tribut Rusiei;
Art. 3. Domnul se obligă să ţină 10.000 de oşteni, plata cărora va fi acoperită de Rusia;
Art. 4. Rusia nu se va amesteca în afacerile ţării, şi nici unui rus nu’i va fi permis să se căsătorească şi să dobîndească moşii în Moldova;
Art. 5. Titlul domnului va fi Alteţa Sa domn şi singur stăpînitor al Moldovei, aliata Rusiei.”

Semnarea acestui tratat intră în contradicţie cu vectorii de expansiune ai Rusiei Ţariste formulate în ”Testamentul” aceluiaşi ţar.

Şi dacă pentru ruşi, cucerirea peninsulei Crimeea însemna stăpînirea Mării Negre, Basarabia (teritoriul Moldovei dintre Prut şi Nistru) reprezenta controlul asupra deltei Dunării – un pas înainte spre Constantinopol.

Pe tot parcursul războaielor ruso-austro-turce din 1736-1739, 1768-1774 şi 1788-1791 Moldova a fost transformat într’un obiect al disputelor teritoriale dintre cele trei puteri.

Pe tot parcursul acestei perioade eforturile Rusiei s’au îndreptat spre cucerirea teritoriului Moldovei pînă la Siret şi gurile Dunării.

Caracterul duplicitar al diplomaţiei ruse se manifestă prin ocuparea în 1806-1812 a Principatelor Rumîne şi intervenţia abuzivă în afacerile interne ale acestor două ţări.

Savantul rus L. S. Berg aminteşte şi despre împrejurările în care diplomaţii ruşi au falsificat sensul noţiunii geografice Basarabia:

”În conformitate cu una din clauzele Tratatului de la Tilzit, încheiat între Napoleon şi Alexandru I, Rusia se obliga să’şi evacueze, pînă la încheierea păcii, trupele din Moldova şi Muntenia. În decursul tratativelor ulterioare de la Paris, la sfîrşitul anului 1807, împuternicitul rus arăta că în tratat nu se vorbeşte nimic despre Basarabia, fapt pentru care a insistat ca ea să rămînă Rusiei, interpretînd noţiunea de Basarabia mai larg, incluzînd în ea nu numai Bugeacul, dar şi întregul teritoriu dintre Nistru şi Prut”, astfel ţarul Alexandru I a ştiu cum să’şi menţină trupele în Principate prevenind ocupaţia turcească, fără ca Napoleon să bage de seamă.

Pacea de la Bucureşti, semnată la 16/18 mai 1812 între Rusia şi Imperiul otoman, a încălcat flagrant acordul semnat între Moldova şi Rusia cu mai bine de 102 de ani în urmă, prin care statul rus recunoştea graniţa Moldovei ce cuprindea şi Basarabia.

Anume începînd cu anul 1812 acest teritoriu, rupt din trupul Moldovei, intră în orbita intereselor (geo)politice ale Imperiului Țarist.

Fiind totodată rupt de procesul unificării celor două principate într’un singur stat – Rumînia.

Consecinţa acestui eveniment istoric este resimţit din păcate şi astăzi.

Boierii moldoveni au protestat în cadrul şedinţei Divanului din 26 octombrie 1812, scriind că le’a fost răpit ”tot pămîntul şi inima ţării […], sursa de vite […], grînarul ţării, încurajarea şi refugiul locuitorilor”, ”boierii” noştri, din păcate, manifestă servilism şi nu au o viziune politică pe termen lung.

Astăzi, la începutul mileniului III, interesele Federaţiei Ruse sînt evident de altă natură, însă putem constata că moştenirea caracterului diplomatic duplicitar al liderilor ruşi s’a manifestat atît în perioada Uniunii Sovietice, cît şi în prezent, atunci cînd oficialii Kremlinului discută despre conflictul transnistrean şi Armata a 14-a.

Rusia promite că se retrage din estul Republicii Moldova, şi uită…şi atunci cum poate evolua reglementarea acestui dosar?

În primul rînd trebuie să înţelegem că Transnistria este o miză mult mai importantă pentru Rusia decît întreaga Republică Moldova, aici sînt puse în joc interesele sale (geo)politice la Marea Neagră.

Iar Rusia când negociază, nu face politică, ci geopolitică.

Cartea integrării europene a Republicii Moldova, şi implicit a Transnistriei, pe care mizează Chişinăul la negocieri, nu este altceva decît o butadă, atît în ochii Tiraspolului, cît şi a Kremlinului.

Rolul Republicii Moldova este momentan de a legaliza prezenţa internaţională a acestei regiuni, care nestingherit, întreţine legături comerciale cu Europa.

Acest Disney Land comunist reprezintă o zonă off-shore a corupţiei, traficului de armament, terorismului şi spălării de bani.

Conflictul transnistrean, este, indiscutabil, ”cheia dificultăţilor” statului moldovenesc – o pîrghie de şantaj a Rusiei de a menţine Republica Moldova în zona neutralităţii (geo)politice.

Dar, analizînd mai atent rolul şi poziţionarea geostrategică a republicii, ajungem uşor la concluzia că Transnistria este foarte importantă din punct de vedere strategic pentru Moscova în perspectiva divizării Ucrainei în două părţi, de est (sub controlul Rusiei) şi de vest (sub controlul Occidentului).

Provocările ulterioare la adresa Republicii Moldova se vor manifesta, în primul rînd, prin presiunile asupra localităţilor din stînga Nistrului aflate sub controlul guvernului de la Chişinău.

De aceea, negocierea privind statutul acestor localităţi şi obţinerea unor garanţii este vitală pentru asigurarea securităţii cetăţenilor de acolo.

Semnalele din partea Rusiei sunt din ce în ce mai ”îndrăzneţe” şi ne indică doar o singură tendinţă: ”recunoaşterea oficială a regimului de la Tiraspol”.

Preţul acestei ”recunoaşteri” oficiale va fi negociat mai devreme, sau mai tîrziu de Chişinău şi Moscova – depinde acum care va fi configuraţia politică internă a republicii şi dacă basarabenii vor fi buni negociatori.

Iar pentru asta trebuie ca diplomaţii să pună capăt caracterului umil atunci cînd se află în faţa reprezentanţilor de la Kremlin şi să negocieze avînd pe masă Tratatul de la 13 aprilie 1711.

Referitor la Războiul între Rusia şi Imperiul otoman amintim că s’a desfăşurat între anii 1806-1812 și s’a încheiat cu semnarea Păcii de la Bucureşti la 16/18 mai 1812.

Ţarul Alexandru I, reprezentat de generalul Mihail Ilarionovici Kutuzov, comandantul trupelor ruse pe teatrul de operaţiuni dunărean, a cerut ca Poarta să accepte cedarea teritoriului Moldovei pînă la Siret şi gurile Dunării.

Turcii nu au acceptat şi au avansat propunerea ca teritoriul cedat să fie cel al Moldovei dintre Prut şi Nistru, mai puţin sudul lui, Bugeacul, care să rămînă în stăpînirea Porţii. Tratativele au continuat mai multe luni.

Între timp, contextul politico-militar internaţional, favorabil Rusiei, s’a deteriorat, existînd pericolul unui conflict cu Franţa. Deoarece tratativele se prelungeau şi pentru Rusia războiul devenise iminent, ţarul Alexandru I a trimis spre Bucureşti o delegaţie condusă de amiralul Ciceagov, care avea împuternicirea să încheie pacea cu Turcia în orice condiţii.

Aflînd aceasta, pînă la sosirea delegaţiei, generalul M.I. Kutuzov a acţionat în grabă, profitînd de trădarea fraţilor Dumitrache şi Panaiotachi Moruzi, primul şef al departamentului de externe otoman şi translatorul Porţii otomane, cel de’al doilea funcţionar în acelaşi departament.

Prin intermediul celor doi M.I. Kutuzov a aflat conţinutul unei scrisori a lui Napoleon către sultanul Mahmud al II-lea, pe care Panaiotachi a ascuns’o sultanului şi a trimis’o fratelui său.

Scrisoarea împăratului francez anunţa războiul cu Rusia şi sfătuia pe turci să nu cedeze pretenţiilor ruse.

Cedînd turcilor gurile Dunării, M.I. Kutuzov i’a ademenit pe aceştia să semneze pacea prin care Moldova pierdea teritoriul dintre Prut şi Nistru.

Trădarea fraţilor Moruzi a fost descoperită curînd după aceea. În iunie 1812 cei doi frați au fost executaţi la Constantinopol.

Războiul Crimeii 1853-1856.

Ei bine, aici pare a fi un război de apărare.

Mișeii de francezi, turci și britanici au asediat Sevastopolul. Atunci cînd vorbesc despre acest război, istoricii ruși uită să menționeze că, în paralel, Rusia derula campanii de cuceriri în Balcani.

Cîteva puteri și’au unit forțele pentru a ține piept agresorului. Judecarea războiul din Crimeea, fără a lua în considerare războaiele Rusiei în Balcani, este o mare greseala.

Rusia își făcuse un obicei. Era suficient ca vecinii să se certe între ei, ca Moscova să efectueze o alipire ”pașnică”.

Așa au decurs alipirile din secolul al XIX-lea.

Secolul XIX. Anexarea Asiei Centrale. Hanatul Kokand, Emiratul Bukhara, Hanatul Khiva, Turkmenistan, toate au devenit parte a Imperiului Rus în spiritul strategiei ”apărării active”.

Războaiele caucaziene din secolul al XIX-lea.

Oricine l’a citit pe Hadji Murat știe că a fost un război murdar, de agresiune, însoțit de genocidul populațiilor locale. Rebeliunile muntenilor se succedau una dupa alta, așa că despre ce fel de alipire pașnică a Caucazului poate fi vorba?

În 1920-1921, începutul primului război sovieto-polonez.

Despre acest război istoricilor sovietici nu le place să vorbească. Acesta a fost complet pierdut și șters din cărțile de istorie. Rusiei nu’i place să vorbească despre înfrîngeri.

Armata muncitoresc-țărănească a URSS începe operațiunile militare în regiunile estice ale Poloniei.

Desigur, totul în scop de pace.

Nici despre aceste pagini de istorie rușilor nu le place să’și amintească.

Anul 1939. Războiul sovieto-finlandez.

Agresiva armata finlandeză, cu 60 de tancuri, a atacat în pașnica URSS, care întîmplător avea la granița cu Finlanda 2.300 de tancuri.

Evident că lumea nu a crezut așa ceva. Liga Națiunilor a declarat URSS stat agresor și l’a exclus din rîndul membrilor săi.

Acest lucru, de asemenea, este trecut cu tăcere de istoriografia sovietică și rusească.

Anul 1940. Absolut ”pașnica” anexare a Țărilor Baltice.

28 iunie 1940: Anexarea Basarabiei de către URSS

Potrivit istoriei sovietice, estonienii, letonii şi lituanienii visau cu ochii deschiși intrarea în frățeasca Uniune Sovietică.

Marele Război pentru Apărarea Patriei.

Aici, aparent, războiul este defensiv. Dar povestea e mai complicată.

Conform istoricului Victor Suvorov, cauza principală a Marelui Război pentru Apararea Patriei a fost politica externa a lui Stalin, care viza capturarea de state europene și proliferarea ”revoluției proletare” cu instaurarea dictaturii socialiste.

Potrivit lui Suvorov, Armata Roșie se pregătea în mod activ pentru un atac surpiză împotriva Germaniei.

Pentru Uniunea Sovietică, atacul german a fost unul mișelesc. Și cum altfel – URSS se pregătea pentru ofensivă și şi’a luat’o în dinți.

Istoricii ruși tac atunci cînd este vorba despre dovezile privind pregatirea agresiunii sovietice împotriva Europei.

Lipsa de amenajări defensive și concentrarea unui număr mare de trupe la frontierele de vest confirma acest fapt istoric.

Următorii pași de politică ”pașnică” a URSS?

Ungaria în 1956, și Cehoslovacia în 1968.

Anul 1979. Afganistan.

Aproximativ un milion de afgani au fost uciși în timpul agresiunii URSS. Rusia de astăzi ar trebui să’şi ceară iertare pentru afganii uciși.

Anul 2008. Anexarea Abhaziei și Osetiei de Sud.

Anul 2014. Anexarea Crimeei și războiul din estul Ucrainei.

Ca și altă dată în istorie, Rusia a atacat o țară vecină în momentele de slăbiciune internă.

Noi teritorii

De ce Crimeea? De ce nu Alaska.

Ultima, în conștiința imperial rusa este, de asemenea, ”pămînt rusesc strămoșesc”.

Răspunsul este simplu: America este o superputere, iar aparitia ”omuleților verzi” la Anchorage ar fi un act sinucigas.

Rusia atacă numai tarile în mod clar mai slabe, de preferat devorate de haos, cu puterea statului destructurata etc.

Și totusi, de ce Rusia nu se poate opri?

La urma urmei, ea nu a fost niciodată capabila să dezvolte teritoriile deținute deja, și cu toate acestea continuă expansiunea.

De ce Yakuția, una dintre cele mai bogate regiuni ale lumii, chiar mai bogată decît Emiratele Arabe Unite, este împotmolita în sărăcie?

Răspunsul este simplu: Rusia este un imperiu al cuceririlor, nu un imperiu al gospodăririi.

De amenajarea teritoriului sa se ocupe state precum Elveția, a cărei granite sînt neschimbate de aproape 800 de ani.

Rusia se comporta în teritoriile sale recente ca un ocupant clasic.

Pompează resursele în avantajul unei duzine de ”imperialiști”.

Toți aceștia se bucură de avantajele civilizației occidentale, in Occident, iar Rusia o folosec ca pe o exploatație colonială. Cetățeanul de rînd al Imperiului trebuie să se mulțumească cu vodcă și locuințe de urgență; drumuri sparte, ecologie moartă, alimentație surogat pe bază de ulei de palmier și o mulțime de propagandă ieftină.

Un ”dumnezeu” inamovibil la Kremlin, orașe plictisitor de cenușii.

Scări de bloc jegoase – locatari care nu se îngrijesc de nimic, nici chiar de propriile lor apartamente, ca să nu mai vorbim despre cartiere, orașe, țară…

Dar să revenim la ceea ce spunea Eminescu ceea ce va fi rezonabil de actual și mîine:

*[…] După documentele consultate şi după faptele istorice, vedem că altele sînt cuvintele ce împing pe ruşi spre miazăzi şi răsărit.
Împărăţia rusească nu este un stat, nu este un popor, este o lume întreagă care, negăsind în sine nimic de o măreţie intensivă, caută mîngîierea propriei măriri în dimensiunile mari.

Lupta între turci şi ruşi este o consecvenţă firească a deosebirilor de credinţe; dar mai mult decît din această deosebire, luptele au urmat din prisosul de putere omenească ce s’a produs totdeauna în Rusia.

Ţarul e puternic şi nu ştie ce să facă cu puterile de care dispune.

Chiar înlăuntrul împărăţiei sale nici prin muncă pacinică, nici prin lucrare sufletească, aceste puteri nu se pot consuma; pentru aceea ele dau mereu năvală în afară, altfel ar trebui să se mistuiască în lupte interne.

Este o lume săracă şi pentru aceea cuprinsă de un neastîmpăr statornic.
Încă ţarul Petru îşi întemeiază chiar capitala pe pămînt cucerit şi pune astfel marca deosebitoare pe noua împărăţie.

De atunci pînă în ziua de astăzi ruşii înaintează mereu atît spre răsărit cît şi spre miazăzi.

Popoare puternice odinioară au căzut şi s’au sfărîmat sub pasul lor. Leşii au pierit ca ”neam hotărîtor” de pe faţa pămîntului; cetele de cazaci, care încă la 1711 luptau alăturea cu turcii, au căzut sub stăpînirea ţarului; Kievul a ajuns a fi un oraş rusesc; tătarii neastîmpăraţi sînt supuşi poruncilor ţarului; pînă la Nistru, ruşii nu găsesc nici o stavilă destul de puternică.

Aci însă, la Nistru, ei se opresc.

Dar nu se opresc decît spre a se pregăti pentru înaintare.

Documentele istorice, relatînd fapte netăgăduite, ne dovedesc că ruşii sînt o putere mistuitoare, mistuitoare nu numai prin puterea braţului, ci şi prin urmările demoralizatoare ale înrîuririi lor.

Polonia nu a fost nimicită prin puterea braţului; Crimeea, înainte de a fi fost cucerită, a fost eliberată.

Ca orice putere mare, ruşii, acolo unde văd că vor întîmpina rezistenţă mare, se opresc şi lucrează cu o răbdare seculară spre a surpa încet, încet, temeliile puterilor ce li se pun împotrivă.

Puterea lor în ţările ocupate e blîndă, dar plină de o dulceaţă demoralizatoare; şi tot astfel, în ţările cucerite, la început sînt plini de îngrijire pentru binele cuceriţilor, încetul cu încetul însă ei se înăspresc pînă ajung de cer, nu averea, ci sufletul cuceriţilor.

Urmările ocupaţiunilor ruseşti în ţările rumîneşti le sînt tuturora cunoscute; viciile sociale ce rumînii au contractat de la binevoitorii lor nici pînă astăzi nu sînt cu desăvârşire stîrpite.

Ei nu sunt poporul plin de îndărătnică mîndrie, ce provoacă pe alte popoare la luptă dreaptă şi întăritoare; sînt poporul ce’şi dă mereu silinţa să dezarmeze pe celelalte popoare, pentru ca apoi să şi le supună.

Pentru aceea ocuparea pe cît se poate de îndelungată a ţărilor străine este unul dintre semnele deosebitoare ale politicii ruseşti; e peste putinţă ca o ţară să fie timp mai îndelungat ocupată de oştiri străine şi mai ales de oştiri ce au în purtarea lor dulceaţa omorîtoare, fără ca în populaţia ţării să nu scadă energia vitală, fără ca ocupaţia să nu devină o deprindere şi încetul cu încetul o trebuinţă din ce în ce tot mai viu simţită…

În mai multe rînduri, Austria a ocupat ţările rumîneşti, pentru ca ruşii să nu le poată ocupa.

În mai multe rînduri le’au ocupat ruşii; dar peste puţin Austria le’a făcut somaţia obişnuită şi ei s’au retras.

Astfel ocuparea în toate formele cerute de dreptul internaţional a teritoriului cuprins între Nistru, Prut şi Dunăre are pentru Rusia mai mult decît importanţa unei simple cuceriri: prin aceasta ruşii cîştigă poziţii care dominează ţările rumîneşti şi Dunărea, cîştigă Hotinul, de unde dominează intrările despre miazănoapte ale Carpaţilor, cîştigă în sfîrşit o înrîurire mai directă asupra poporului rumîn.*

”Politica Rusiei în secolul al XVIII-lea”, 6 mai 1878, Mihai Eminescu

Citește și: GEN. ION COSTAȘ: S’AR PUTEA REALIZA UN SCHIMB DE TERITORII, DACĂ UCRAINA IA TRANSNISTRIA ȘI NE DĂ BUCOVINA ȘI BUGEACUL

sau: RUSIA ARE DE ÎNAPOIAT ȘI CELE 200 TONE AUR ALE PERIOADEI ANTONESCU, FURATE DUPĂ 1947

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA

SAVA, UN CUVÎNT CU ETIMOLOGIE GETICĂ


Sava, îndeobște este cunoscut ca un nume rumînesc de sfînt (Sfîntul Sava), întîlnit în general în spațiul rumînesc sau în Balcani (rîul Sava din Serbia). Dar vom analiza atît cît putem vechimea, cît și răspîndirea sa în Europa ca onomastică și toponimie.

În acest moment nu cunoaștem o mențiune mai veche ca cea de aproximativ 1700 de ani a numelui SAVA în istorie, cartografie, toponimie etc., mai veche decît a Sfîntului Sava de pe meleagurile noastre.

Sfîntul Mucenic Sava de la Buzău este celebrat, în cultul rumîn ortodox, la 12 aprilie (deși apare alteori în dreptul zilei de 18 aprilie), iar conform calendarului romano-catolic, pe 28 aprilie.

Sfîntul Sava de la Buzău, cunoscut mai adesea drept Sava Gotul, în urma demonstrației noastre vom constata cît de GET era numele Sfîntului Sava, care s’a născut în anul 334 (aproximativ), în regiunea Buzăului, în apropiere de rîul Mousaios (Buzăul de azi), din părinți creștini și a trăit în zona deluroasă a Subcarpaților de Curbură.

Actul său de martirizare precizează că ar fi fost cantor sau dascăl în interiorul comunităților religioase de acolo.

Sinaxarele (cărți religioase) amintesc apropierile sufletești ale Sfîntului Sava de la Buzău de doi preoți din sate învecinate, un anume Sansalas și un altul, Gutticas.

Între anii 369 și 372, în timpul prigoanei creștinilor pornită de Atanaric, rege get, legenda vorbește despre o apariție, a unui ”bărbat foarte mare și luminos”, care îi spune Sfîntului Sava să se alăture preotului Sansalas în ceea ce avea să’i fie începutul martiriului.

Astfel, la porunca lui Atharid, fiul unui dregător get Rotheseu, sînt legați, biciuiți și tîrîți prin păduri incendiate. Rănile de pe trupul mucenicului se vindecă însă peste noapte, ceea ce’i înfurie pe prigonitori, care îl răstignesc pe două osii.

A doua zi, spre dimineață, este eliberat de către o femeie, dar Sfîntul Sava refuză să fugă.

Atharid îl silește apoi să mănînce, împreună cu preotul Sansalas, din carnea jertfită idolilor.

La împotrivirea mucenicului și la mărturisirea credinței sale în Hristos ca singur Dumnezeu, i se leagă un lemn de gît și este aruncat în Mousaios (rîul Buzău), găsindu’și sfîrșitul astfel, ”prin lemn și apă”, la vîrsta de 38 de ani. Trupul i’a fost găsit de credincioșii creștini și îngropat conform tradițiilor.

În anul 374, Sfîntul Vasile cel Mare dispune aducerea moaștelor, împreună cu descrierea martiriului Sfîntului Mucenic Sava, într’o scrisoare a lui Bretanion, episcopul Tomisului de atunci, în Capadocia.

În onomastica monahala dăinuiește mai ales derivatul Savatie, iar în cea mirenească, Savin/Savina, (în concurență cu formele neologice Sabin / Sabina).

Rîul Sava este un curs de apă, afluent al rîului Vedița, afluent al rîului Vedea, rîu în partea de sud a Rumîniei, care izvorăște din Platoul Cotmeana și se varsă în Dunăre, avînd o lungime de 244 km.

Principalii săi afluenți sînt rîurile Cotmeana și Teleorman. Străbate județele Argeș, Olt și Teleorman, iar orașele Alexandria și Roșiorii de Vede se găsesc pe malurile rîului. Numele rîului este de origine getică, provenind din radicalul (cuvîntul) ”indo-european wed (”apă”).

Dar, Sava mai poate fi rîul Sava sau Save afluent al Dunării.

Se crede că numele derivă din radicalul proto-indo-european *sewh1 (”a lua lichid”) și terminația *eh2, astfel încît ar însemna literalmente ”cel care ia apa”.

Chiar dacă numele Sava de azi a devenit foarte frecvent printre slavi, mai ales ca un nume de persoană (fie masculin, fie feminin) și are o ”tonalitate slavă”, numele rîului are origini pre-slave, pre-romane, celtice sau getice.

Strabon scria în Geographia 4.6.10 (compusă între 20 î.Hr. și 20 d.Hr.) despre Rîul Saüs. Romanii l’au pomenit sub numele de Savus Fluvius.

Rîul Săvulești este un curs de apă, afluent al rîului Iara, care este afluent al rîului Arieș, cuvînt getic format din radicalul ”Ar” precum Ar-deal care este un cuvînt combinat din Ar (suprafață) și deal (formă de relief) cu origine clară proto-Indo-Europeană *dʰail- însemnînd o mulțime de lucruri: parte, porțiune, fracțiune, cărare, direcție, reper, bazin hidrografic, regiune, meleag etc.

Radicalul ”ar” îl avem de la * h2eHs- („a arde” de unde āreō, ārā, areal) o posibilă origine, sau de la formele proto-indo-europene *h₂eh₂r-eyeh₂-, provenit din *h₂eh₂rh₃- „Instrument de treierat” înrudit cu Hittitul ḫaḫḫar â”greblă, instrument de treierat”, substantiv rezultat de la verbul * h2erh3- a ara, a brăzda, a tăia.

Sava este un sat în comuna Pălatca din județul Cluj, Transilvania, Rumînia. Așezare rurală geto-rumînă, unde s’au cercetat trei semibordeie, iar inventarul constă din fragmente ceramice lucrate cu mîna din pastă poroasă și zgrunțuroasă, de culoare cenușie-negricioasă.

Săvinești o localitate în județul Neamț, Moldova, Rumînia.

Săveni oraș din județul Botoșani, alta în Ialomița, și alta din județul Iași

Săvești sat în Dîmbovița sau Neamț

Nume de familie: Sava este pomenit Sf. Mucenic Sava de la Buzău, sau Sf. Ierarh Mărturisitor Sava din Ardeal.

Numele Sava sau Savu apare la noi ca nume de familie, cu numeroase derivate: Savu, Săvescu, Săvulescu, Săvoiu, Săvuică, Săvean, Săveanu, Săvinescu etc.

Săvel ar fi putut fi, la origine, un simplu diminutiv.

Sava, Varna, este o localitate în Bulgaria.

Sava este o comună din provincia Taranto, regiunea Puglia (Apulia), Italia, unde știm că au migrat tribul apulilor (lat. Apulum) din Ardeal.

Ar fi interesant să aflăm cum a ajuns, însă, în groenlandeză ”savă”, norvegiană ”sau” și islandeză ”sauðfé” care înseamnă ”oaie” !!!

Savé este și un oraș în Benin (Africa Centrală), dar relevant pentru discuția noastră, acolo ajungînd indo-europeni, Beninul datorîndu’și granițele rezolvării rivaltății dintre francezii și englezii de la sfîrșitul secolului al XIX-lea.

Este știut că în franceză există verbul savoir (a știi), care derivă de la un proto-indo-european *seh₁p- (”a încerca, a cerceta”), iar prin extensie este de văzut echivalenții regionali ai dialectelor din Franța: perioada angevină sçavouèr, Dialectul Bourbonnais-Berrichon savoér, D. Bourguignon saivoi, D. Champenois saouâr, D. Franc-Comtois saivoi, D. Galez savair, D. Lorrain sahoir, D. Normand savei, D. Picard savoèr, D. Poitevin-Saintongeais saver, D. Tourangeau sçavouèr, D. Franco-Provençal savêr, D. Occitan saupre or saber, D. Catalan saber și Dialectul Corsican sapè.

Saba mai este și un stat antic (milen. 1 î.Hr.), semilegendar, în SV pen. Arabia, pe teritoriul actual al Yemenului, Potrivit mitologiei biblice, o regină s’ar fi căsătorit în sec. 10 î.Hr. cu Solomon, regele statului israelito-iudeu.

Saba mai este și o insulă în arh. Antilele Mici (M. Caraibilor) la 257 km ESE de insula Puerto Rico, 13 km2. ocupată de olandezi în 1632, face parte din Antilele Olandeze.

Desigur, sînt și cei care vor cu îndîrjire să’l îndepărteze de origini atribuindu’i etimologii controversate punîndu’l in legătură cu vechea așezare Sabate(s) din Etruria sau cu vechea regiune Sabina din Italia centrală (”sab[at]in”: care este sau provine de acolo), alții cu orașul Saba din apropierea Mării Roșii, iar altii chiar cu denumirea evreiască a sîmbetei (Sabat)…

Convenabil, nu’i așa?

Numai că Saba este o trimitere clară la Zeul Sabazios.

Sabazios (sau Sabadios) este numele frigian menționat de eleni unui zeu venerat la geți ca „Eliberatorul” de anotimpul rece.

Teonimul este probabil geto-frigian, deoarece în Asia Mică s’au găsit primele inscripții care’l pomenesc sub forma „Saba”, care s’a păstrat și în ebraicul Sabaoth.

Se pare însă că elenii l’au preluat pe zeu prin intermediul geților, care’l venerau pe Sabazios în munții Haemus (Balcani), la lumina făcliilor.

Zeul a fost adoptat la sfîrșitul sec. V î.Hr. de atenieni, cultul lui răspîndindu’se apoi, în perioada Imperiului Roman, și în vestul Europei.

La geți zeul avea atributul htonic al șarpelui, fiind în același timp patronul solar al cailor. Ca zeu venerat de neamul geților, neam care iubea cel mai mult caii, este numit de Sofocle în tragedia sa Tereus (fragmentul 523).

În religia getică sud-dunăreană din Tracia a fost fiul lui Zbelsurd și Bendis – zeița Pămîntului, spre deosebire de mitul grec al lui Dionysos, unde avem situația deja arhicunoscută în care numele zeilor din Tracia au fost înlocuite în limba elină, practic elenizînd cam întreg panteonul getic din Tracia.

Astfel, Zbelsurd devine Zeus, iar Bendis – Persefona.

Sabazios este considerat și unul dintre zeii frigienilor. Unele surse indică faptul că a fost mai întîi în Geția-Tracia și că a venit în Phrygia prin Balcani odată cu migrația brigilor.

Dar mulți cercetători îl văd pe Sabazios ca pe zeul local al frigienilor. Cultul lui Sabazios a devenit larg răspîndit într’o mare parte a Anatoliei ca o religie solitară. În plus, acest singur dumnezeu, adoptat de eleni și romani, a influențat și religia evreiască. Evreii afirmînd că Sabazios era Dumnezeul păcii.

Sabazios în mitologia elenă el a fost păstrat echivalentul lui Dionysus și ca Zeus.

Sabazios a servit ca zeul fertilității în Anatolia, dar mai tîrziu a devenit zeul protecției țării. Este, de asemenea, cunoscut ca zeul plantelor.

La 21 mai, care a fost dedicată lui Dumnezeu, s’au purtat diferite festivități și ceremonii.

În aceste festivități, care indică faptul că Dumnezeu se năștea din nou în fiecare an, s’a folosit și foc (soare). Aceste sărbători sînt cunoscute sub numele de Sabas sau Sabo. Ei dansau și se îmbătau în numele lui Sabazios, recunoscut ca zeu legendar. Dansatorii aveau șerpi sfinți pe cap și țipau.

Sanctuarele sale din munți aveau forma unei rotonde cu acoperișul deschis, care permiteau soarelui să lumineze altarele. Noaptea, pe aceste altare ardeau făclii. Urmele zeului se pot descoperi și azi.

Astfel, soarele se numește în folclorul geto-bulgar Sabo în timpul solstițiului de vară.

În Rumînia, rădăcina „Săbă”, ”Sava” a dăinuit în onomastică și toponime.

Sabáia! interj. (reg.) cuvînt care exprimă îndemnul de a se năpusti, de a năvăli asupra cuiva.

A se purta sabá = a merge repede, a se grăbi.

În zona Balcanilor și implict în limba rumînă, pare a avea o semnificație legată de mișcare, curgere, iuțeală, grabă, dată unor ape repezi, reprezentările lui Sabazios fiind chiar și în vremurile romane, mereu pe cai în mișcare ca un Zeu călăreț nomad, cu prestanța sa caracteristică de putere și forță.

În ce privește -zios, în limbile europene, Getică sau Frygiană, elementul – zios din numele lui derivă din dyeus, precursorul comun al latinului deus (”zeu”) și elenulul Zeus.

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

RĂZBOINICII GEȚI DE PE COLUMNĂ AVEAU DEJA O ISTORIE DE 800-1000 DE ANI


Istoria geto-rumînilor este cu mult mai veche decît este vehiculată de istorici. Contrar celor afirmate de istorici, acest monument, Columna lui Traian, nu reprezintă nici pe departe, un ”act de naștere al poporului rumîn”.

Ar fi hilar să se continue susținerea unei astfel de aberații.

Basorelieful care prezintă scene de luptă din campaniile lui Traian împotriva geților din 101-102 (în partea de sus a Columnei) și 105-106 (în partea de jos), este și va rămîne, într’adevăr un foarte important document pentru neamul geto-rumînesc.

Soldații romani și geți sînt prezentați pe întregul monument în timpul bătăllilor aprige din aceste două războaie pe care cu tenacitate Traian le’a dus pînă a reușit să’și atingă țelul său principal, acela de a îndepărta pericolul getic.

Atingînd apogeul basoreliefului istoric roman, cele 124 de episoade care îmbracă în spirală trunchiul coloanei și care ilustrează Comentariile lui Traian despre războaiele getice (Din Cartea De bello dacico), prin caracterul lor de document istoric, nu constituie un ”act de naștere” al poporului rumînesc, așa cum este vehiculat de istorici, mai întîi datorată lipsei unor documente getice locale edificatoare, dar și pentru susținerea unor teorii neconcludente fabricate în diverse scopuri.

În realitate, aceste metope nu reprezintă decît episodul trist al istoriei antice a poporului geto-rumînesc din timpul luptelor cu romanii, nicidecum momentul ”nașterii” sale.

Istoria noastră nu a început cu Daci Balo (Decebal) și nici cu Boero Bisteo (Burebista), chiar dacă cei doi au fost figurile antice cel mai puternic mediatizate.

Geții au avut și alți mari regi, predecesori ai acestora.

Spre exemplu, Charnabon a fost un rege al geților în secolul V î.Hr., deci acum 2500 de ani, care a fost menționat de poetul și dramaturgul Sofocle din Colonos și care a trăit între 497-405 î.Hr., în piesa de teatru intitulată Triptolem, unde regăsim următoarea frază:

”Și Charnabon, care în timpurile de față domnește peste geți.”

Despre Charnabon știm extrem de puține lucruri. Deși piesa lui Sofocle a supraviețuit doar în fragmente scurte, mitul lui Charnabon și Triptolem este păstrat în Astronomia poetică a lui Hyginus (care se referă la rege ca ”Carnabon”) și se desfășoară după cum urmează.

Cînd Triptolem, în timpul misiunii sale de a introduce agricultura în diverse părți ale lumii, a venit în Tracia sud-dunăreană, nu în Geția Carpatică unde sînt de regulă restrînși ca întindere și influență geții, fapt care ne demonstrează că Tracia era un alt regat getic.

Triptolem a fost primit la început binevoitor de Charnabon. Cu toate acestea, regele a ordonat ca unul dintre dragoni să fie ucis în secret, astfel încît Triptolem să nu fugă atunci cînd Carnabon a atacat ulterior un oaspete din anumite motive necunoscute și a intenționat să’l ucidă și pe Triptolem.

Triptolem nu a putut scăpa, întrucît Charnabon îi ucisese unul dintre dragonii care’i trăgeau carul. El a fost salvat de Demetra (Zeița Agriculturii), care i’a restaurat carul și i’a înlocuit cu un alt dragon. Demetra l’a pedepsit pe Charnabon pentru că l’a maltratat pe Triptolem atît de aspru, încît restul vieții sale i’a fost făcută insuportabilă.

După moartea sa, el a fost plasat printre stele drept constelația Ophiuchus, care amintește de un bărbat care ține un șarpe ca și cum ar ucide, în amintirea crimei și a pedepsei sale.

Așadar, dragi ”istorici”, de ce nu ar reprezenta un ”act de naștere” al poporului nostru astfel de menționări ale geților în istorie, sau războaiele cu perșii care au fost descrise de cronicari eleni cu 600 de ani mai devreme decît episodul cu romanii.

Și atunci geții au pierdut în fața unei alte armate imense, cea persană, care s’a abătut asupra strămoșilor noștri cu nu mai puțin de 700.000 de suflete.

Istoria noastră dacă ar fi de 2500-2700 de ani, ar deranja pe cineva ???

Sau pentru că vă descalifică teoria prostească cu ”latinitatea” rumînilor, și ne’ar trebui un act de naștere ulterior fondării Romei?

Iată, că acum 2500 de ani nu ne’am ”persanizat”…ca să ne ”romanizăm” după 106 d.Hr…

Este suficient să amintim din această perioadă Cultura Basarabi, care a fost numită după  un sat din județul Dolj, Rumînia. Deși numele vine de la localitatea Basarabi, spațiul geografic ocupat pe teritoriul Rumîniei este mult mai larg, cuprinzînd sudul Ardealului, zona de cîmpie din Muntenia și Oltenia, sudul Moldovei, Banatul, ba îl și depășește, întinzîndu’se și în nordul Bulgariei, sudul Basarabiei, nordul Serbiei, Voivodina, Cîmpia Panonică și altele

Cultura Basarabi este o cultură arheologică unitară, din care evoluează mai tîrziu grupul ”Ferigile”, care este aspectul de cultură materială caracteristic zonei subcarpatice a Argeșului și Olteniei pentru perioada hallstattiană tîrzie.

Ceramica de tip Basarabi are straturi armonioase de motive geometrice incizate, motive S în relief și rînduri de cordon fals (așa-numitele panglici).

Așezările sînt mai mici, de tip deschis, de’a lungul rurilor, stil de locuire care există și azi în Rumînia foarte răspîndit. Unele așezări au fost fortificate cu palate și metereze de pămînt.

Extinderea teritorială mare ar indica faptul că această cultură s’a răspîndit la diferite populații ale diferitelor triburi getice, inclusiv printre geții din Panonia, Tracia și Iliria.

Înmormîntarea este birituală, cu schelete întinse pe suprafețele de piatră predominînd în tumuli.

Într’un astfel de tumul s’a descoperit și Carul Votiv cu protome aviforme de acum 3.000 de ani de la Bujoru.

S’a putut stabili faptul că fusese vorba de un mormînt tumular de înhumație, distrus de arături. În aceste condiții, din inventarul funerar au fost recuperate în primăvara anului 1974 carul-votiv-recipient cu protome aviforme (păsări acvatice) și două figurine aviforme (păsări acvatice), o figurină zoomorfă (cabalină), un pandantiv în formă de secure-dublă (labrys – toporul Zeului Zamolxio) — aparținînd, cel mai probabil, carului-recipient —, o aplică fruntar, patru aplice cruciforme și două falere de harnașament, trei fragmente de saltaleoni, o bară mică de bronz cu două orificii verticale și un cuțit mic din fier, precum și fragmente ceramice (decorate și nedecorate).

În toamna anului 1974, cu ocazia săpăturilor arheologice de salvare au mai fost recuperate fragmente de la o cană (decorată cu motive tipice stilului ceramic Basarabi) și resturi osteologice umane (craniu și oase ale membrelor inferioare).

Din inventarul funerar ar mai fi făcut parte două vase ceramice, înalte de 0,30–0,40 m, distruse cu ocazia lucrărilor agricole care au nivelat movila funerară.

Piesa (carul votiv) are următoarele caracteristici: Nr. inv. 135281; Materialul folost: bronz, fier; Tehnica: turnare, batere la cald, cizelare; G: 2.860 gr, Lt: 26,00 cm, lt: 15,5 cm, Ht: 16,50 cm, L-recipient: 15,30 cm; l-recipient: 13,20 cm, H-recipient: 5,50 cm, D roată: 10,2 cm; Loc de descoperire: Bujoru, com. Bujoru, jud. Teleorman; Context descoperire: mormînt tumular de înhumație distrus de lucrări agricole (1974); Datare: perioada mijlocie a primei epoci a fierului (Hallstatt mijlociu), Ha B3–C, secolul VIII î.Hr., perioada culturii (stilului ceramic) Basarabi.

Primele informații scrise despre geți le găsim în lucrarea intitulată „Înconjurul pămîntului” a lui Hecateu din Milet, născut pe la jumătatea secolului al VI-lea î. Hr., însă din care au rămas doar fragmente.

Într’unul din aceste fragmente sînt consemnate de către autor două triburi, crobizii și trizii, ce locuiau în sudul Dobrogei de azi, Scyția de ieri.

Aceste triburi vor mai fi pomenite și în scrierile altor scriitori eleni ca făcînd parte din neamul geților.

În acest mod geții își fac apariția în istoria scrisă, acum 2600 de ani.

Desigur, niciodată atestările sau mențiunile datate despre o etnie, cetate sau regat, nu vor însemna că acestea în acel moment au apărut în istorie.

În acest sens, istoricul Dan Oltean aduce argumente ale existenței vieții lui Zamolxio și a regatului său descoperind numeroase dave construite în Carpați acum 2700 de ani.

Nici măcar aceste descoperiri ale vechilor dave zamolxiene, nu presupune apariția bruscă pe scena istoriei a geților.

Ce înseamnă aceste lucruri?

În primul rînd, deducem că istoria geților este anterioară fondării Romei, de la care și prin care istoricii latinomani ar pretinde că am primit limba ce o vorbim azi.

Nu mai reiterăm episodul arhicunoscut al fondării Romei de către Eneas, un get care din Troia Balcanilor de sud și Anatolia, ar fi pus bazele Laviniumului unde se va ridica Roma mai tîrziu.

Menționăm însă vechimea Troiei Getice, căreia straturilor cele mai vechi decopertate de arheologi, i’au stabilit o vechime de peste 5000 de ani.

Cine au fost troienii?

Kenneth J. Dillon afirmă că troienii au fost la origini un popor de stepă.
Și acesta, dar și mulți alți istorici atribuie înrudirea acestor troieni cu geții, adică a acelor popoare numite generic ”indo-europene”.

Dacă așa stau lucrurile, iar vechimea geților se confundă cu a acestor trăitori din stepă, mai rămîne ca istoricii să ne indice, de data aceasta corect, care este stepa (deși noi știm care este, este vorba de stepa Massa-Geților !) de unde vin geții, troienii și alți strămoși frați cu ai noștri de la care avem limba ce o vorbim azi, și pe care a dus’o Eneas și în Latium. Pentru că acesta este cursul firesc al limbii ”latine”, nu cum o interpretează politic unii.

Este momentul să vă opriți, dragi istorici, din manipulat povestea acestor locuri și să începeți a scrie istoria reală a poporului geto-rumînesc?

Citește și: SPAȚIUL ROMÂNESC A GĂZDUIT CEA MAI MARE CIVILIZAȚIE A VECHII EUROPE

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

PREMIAȚII NOBEL AI UNGARIEI: 10 EVREI, 2 GERMANI, 1 AUSTRIAC, 1 SLOVAC, 1 CROAT

Din serialul ”Să demitizăm superioritatea neamului unguresc”, revenim cu un nou episod. Nu totdeauna în spatele unui nume cu rezonanță maghiară zace un maghiar, ci poți descoperi persoane din peste 30 de etnii care compun și azi populația Ungariei.

Aceasta este posibil, doar pentru că etnia nu este totuna cu cetățenia.

Una dintre marotele cu care vîntură propaganda ungaristă superioritatea neamului maghiar în opoziție cu națiunea rumînească este numărul mare de premii NOBEL primite de ”unguri”.

Propaganda deșănțată a rumînofobilor, uită să specifice ce etnie are fiecare laureat Nobel în parte, deoarece toată șandramaua propagandistică li s’ar deșira precum un castel de nisip.

În realitate, dincolo de cetățenia Imperiului Habsburgic, sau a Ungariei de mai tîrziu, ne este imposibil să găsim mai mult de un etnic maghiar veritabil, și acela născut din famile de calviniști ardeleni, care la fel de bine poate avea strămoși rumîni care s’au maghiarizat în timp..

Nu urmărim cu această ocazie să minimalizăm cu nimic probitatea profesională a personalităților pe care le vom nominaliza mai jos, scopul nostru fiind cu totul altul, acela de a semnala grandomania nejustificată a unor xenofobi, și naționaliști anti-rumîni, și de a’i readuce cu picioarele pe pămînt pe acei propagandiști mult prea înflăcărați să facă față unei realități nu tocmai confortabile.

Cu această ocazie reiterăm un adevăr simplu, dar greu de rumegat de către maghiaropați, acela că Ungaria era și încă este un stat care adăpostea o națiune de maghiarizați din peste 30 de etnii, printre care se afla și se mai află și cea a rumînilor (și arumînilor).

Citește și: ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE UNGURI

1. Róbert Bárány – Evreu

S’a născut la 22 aprilie 1876 la Viena (după unele surse la Rohonc sau Rechnitz în Burgenland, land al Austriei) ca fiul cel mai mare dintre cei șase copii ai lui Ignác Bárány, administrator de fermă și funcționar de bancă evreu originar din Várpalota.

2. Dennis Gabor – Evreu

Gabor, născut Günszberg Dénes, fiul lui Günszberg Bernát și Jakobovits Adél. A fost un fizician și inventator de origine iudaică, care ulterior în 1918 s’a convertit la luteranism.

În 1933, Gabor a fugit din Germania nazistă, unde era considerat evreu și a fost invitat în Marea Britanie să lucreze la departamentul de dezvoltare al companiei britanice Thomson-Houston din Rugby, Warwickshire.

3. John Harsanyi – Evreu

Harsanyi s’a născut pe 29 mai 1920, fiul lui Alice Harsányi (născută Gombos) și Károly Harsányi, proprietarul unei farmacii.

Părinții săi s’au convertit de la iudaism la catolicism cu un an înainte de a se naște.

4. Avram Hershko – Evreu

Hershko s’a născut Herskó Ferenc în Karcag, Ungaria, fiul lui Shoshana Margit și Moshe Hershko, ambii profesori. În timpul celui de’al doilea război mondial, tatăl său a fost forțat să se angajeze în munca în armata maghiară și apoi luat ca prizonier de armata sovietică.

De ani de zile familia lui Avram nu știa nimic despre ce se întîmplă cu tatăl său. Avram, mama sa și fratele său mai mare au fost duși într’un ghetou la Szolnok. În ultimele zile ale ghetoului, majoritatea evreilor au fost trimiși la moarte în Auschwitz, dar Avram și familia sa au reușit să urce în trenuri care i’au dus într’un lagăr de concentrare din Austria, unde au fost nevoiți să muncească până la sfîrșitul războiului.

Avram și mama sa au supraviețuit războiului și s’au întors la casa lor. Tatăl său s’a întors și el, la 4 ani de cînd îl văzuseră. Alături de Aaron Ciechanover și Irwin Rose, el a fost distins cu Premiul Nobel pentru Chimie în 2004.

5. Georg Karl von Hevesy – Evreu

Familia tatălui său Lajos, se numea la origine Bischitz (după localitatea Bischitz, azi Byšice, din Boemia) și fusese înnobilată de către împăratul Franz Josef în anul 1895. Georg Karl von Hevesy a trăit și lucrat în Austria, Anglia, SUA, și mai ales în Germania, Danemarca și vreme de 18 ani în Suedia, laureat al Premiului Nobel pentru chimie (1943).

6. Imre Kertész – Evreu

La vîrsta de 14 ani a fost deportat în lagărele de concentrare Auschwitz-Birkenau și Buchenwald. ”Nedestinare” – aşa s’ar putea echivala în limba rumînă titlul volumului care i’a adus lui Kertész Imre, în anul 2002, Premiul Nobel pentru Literatură.

7. George Andrew Olah – Evreu

Paradoxal, George Andrei Vlahul, deși pare a fi rumîn get-beget după nume, în biografia sa am găsit că a fost fiul unui cuplu de evrei, Julius Olah (avocat) și Magda Krasznai.

8. Eugene Paul Wigner – Evreu

A fost un fizician evreu, naturalizat american în anul 1936, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în anul 1963. S’a născut în 17 noiembrie 1902, din părinți evrei din clasa de mijloc, Elisabeth (Einhorn) și Anthony Wigner, o tăbăcătoare de piele. Familia lui Wigner era evreiască, dar nu era religioasă.

La 11 ani, Wigner a contractat ceea ce medicii săi credeau a fi tuberculoză. Părinții săi l’au trimis să locuiască șase săptămîni într’un sanatoriu din munții austrieci, înainte ca medicii să ajungă la concluzia că diagnosticul a fost greșit.

9. John Polanyi – Evreu german

Familia lui Polanyi s’a mutat din Germania în Marea Britanie în 1933, parțial ca urmare a persecuției evreilor sub Adolf Hitler. Tatăl lui Polanyi, s’a născut evreu și s’a convertit la catolicism.

În timpul celui de’al Doilea Război Mondial, tatăl lui Polanyi l’a trimis în Canada timp de trei ani, când avea 11 ani, astfel încât să fie în siguranță de atentatele germane. A fost laureat al Premiului Nobel pentru chimie (1986).

10. Elie Wiesel – Evreu din Rumînia

Deși este născut în Rumînia, Ungaria și’l revendică în stilul caracteristic ca și laureat Nobel al Ungariei. Elie Wiesel s’a născut în Rumînia, în 1928, ca al treilea copil și singurul băiat dintre cei patru copii ai lui Șlomo și Sara Wiesel, într’o familie de evrei care aveau o băcănie în Sighet, județul Maramureș (interbelic).

Sara provenea dintr’un sat de lîngă Sighet, fiica unui agricultor, David (Dudi) Feig, care aparținea de curentul hasidic al rabinilor din Vijnița.

Orașul Sighet avea în perioada aceea o majoritate evreiască de 38,6%.

11. Georg von Beckes – Germano-Croat

Bekesh s’a născut în 1899, fiind copilul cel mai mare al lui Alexander von Beckes (1860-1923), diplomat financiar născut în Transilvania la Cluj soția sa fiind de origine croată, Paula Mazali (1877-1919) născută la Čađavica în Croația.

12. Daniel Carleton Gajdusek – Slovac-Maghiar

Tatăl lui Gajdusek, Karol Gajdusek, a fost un măcelar, un etnic slovac din Büdöskő, acum Smrdáky, Slovacia, iar mama lui maghiară calvinistă. Bunicii lui materni, etnicii maghiari de credință calvinistă, au emigrat din Debrețin, Crișana.

Gajdusek s’a născut la Yonkers, New York, și a absolvit în 1943 la Universitatea din Rochester, unde a studiat fizica, biologia, chimia și matematica. A obținut un doctorat de la Universitatea Harvard în 1946 și a efectuat cercetări postdoctorale la Universitatea Columbia, Institutul Tehnologic din California și Harvard.

În 1951, Gajdusek a fost redactat în armata Statelor Unite și repartizat ca virolog de cercetare la Școala de absolvire a serviciului medical Walter Army Reed. În 1954, după externarea sa militară, a mers să lucreze ca investigator în vizită la Institutul de Cercetări Medicale Walter and Eliza Hall din Melbourne, Australia. Acolo, el a început munca care a culminat cu premiul Nobel.

13. Philipp Eduard Anton Lenard – Austriac Tirolez

Familia Lenard provenea inițial din Tirol în secolul al XVII-lea, iar părinții lui Lenard erau vorbitori de germană (germană carpatină). Philipp Lenard s’a născut în 1862 la Pressburg, astăzi Bratislava, Slovacia.

Familia a primit titlul ereditar de nobilime în 1722, dar urmașii nu l’au mai folosit de la sfîrșitul secolului XIX. Tatăl său, Philipp von Lenardis (1812-1896), era comerciant de vinuri în Pressburg (Bratislava). Mama sa a fost Antonie Baumann (1831-1865).

În cercetările sale a utilizat un tub de raze catodice precursor al tubului cu raze X, primind în anul 1905, Premiul Nobel.

14. Leopold Ružička – Croat

A fost un chimist elvețian de origine croată, laureat al Premiului Nobel pentru chimie (1939). Ružička s’a născut în Vukovar, Croația. Familia sa de meșteri și fermieri era în mare parte de origine croată, cu un străbunic ceh, Ružička, și o străbunică și un străbunic din Austria.

Și’a schimbat ideea inițială de a deveni preot și a trecut la studierea disciplinelor tehnice. Chimia a fost alegerea lui, probabil pentru că spera să obțină o poziție la rafinăria de zahăr recent deschisă, construită în Osijek.

15. Richard Adolf Zsigmondy – German

Richard Zsigmondy a fost un chimist german, laureat al Premiului Nobel pentru chimie (1925), s’a născut la Viena, în familia doctorului Adolf Zsigmondy, unul din pionierii stomatologiei din Austria, decedat în 1880. Mama sa, a fost Irma von Szakmarz.

16. Albert Szent-Györgyi – Maghiar din Ardeal

Tatăl său, Miklós Szent-Györgyi, a fost proprietar de pămînt, născut în Transilvania, la Tîrgu Mureș, un calvinist care a putut să’și urmărească strămoșii din 1608, cînd Sámuel, un predicant calvinist, a fost înnobilat.

A fost un medic biochimist maghiar care a cîștigat Premiul Nobel pentru Medicină în 1937. Albert Szent-Györgyi a jucat un rol în eforturile diplomatice, nereușite, ale regimului lui Horthy de a ajunge la un acord de armistițiu cu puterile aliate în anul 1944, și în cele din urmă a fost nevoit să intre în ilegalitate.

După terminarea războiului în anul 1945 a încercat prin intrarea în politică să salvgardeze democrația și tradiția științifică maghiară, dar în cele din urmă, în anii regimului comunist, în 1947 a fost nevoit să aleagă calea exilului. În 1955 a primit cetățenia americană.

În urma celor prezentate mai sus, putem trage iarăși concluzia că Ungaria are o populație de maghiarizați din diverse etnii.

Citește și: ATENȚIE LA UNGARIA REVIZIONISTĂ ȘI LA MALADIA DE A CONDUCE PE ALȚII

Resurse:
https://en.wikipedia.org/wiki/Category:Hungarian_Nobel_laureates
https://en.wikipedia.org/wiki/List_of_Hungarian_Nobel_laureates
https://web.archive.org/web/20151006113721/http://mta.hu/articles/hungarys_nobel_prize_winners__25577

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

ZAMOLXIO NU ESTE IISUS, ESTE CHIAR MAI MULT PENTRU GETO-RUMÎNI

Deși titlul poate contraria mulți creștini rumîni, explicația este cît se poate de simplă și logică. Iisus s’a născut pe alte meleaguri, pe cînd Zamolxio este unul dintre strămoșii de seamă ai poporului geto-rumînesc, chiar dacă biserica sau statul laic rumînesc nu o va recunoaște probabil niciodată.

Iar unul din lucrurile care nu pot fi negate este că Zamolxio nu aparține nici unei alte culturi, ci doar culturii carpatice geto-rumînești, sau cel puțin ale acelor populații carpatice care au migrat în toată Europa, sau celor care au adoptat învățăturile sale.

Dar originea de necontestat a Zamolxianismului este că se află aici în spațiul carpato-dunărean unde Zamolxio a înființat Regatul Solar al Geților, la Gurile Dunării, și nu în alte părți ale lumii.

De altfel, despre Zamolxio aflăm doar de la istoricii de pe alte meleaguri, care la rîndul lor știau din auzite, deoarece triburile getice nu au lăsat dovezi scrise privind zeul lor suprem. Tot autorii antici descriu sistemul de credinţe religioase, reunite în forma zamolxianismului, ca şi cult religios specific geților.

Străinii apreciază că Zalmoxianismul sau Zamolxianismul este o mișcare neopagînă din Rumînia care promovează reconstruirea unei religii etnice și a unei spiritualități a rumînilor printr’un proces de reconectare la rădăcinile lor antice getice.

Oricine citește despre istoria noastră, poate a observat că foarte mulți comentatori, afirmă că între cultul zamolxian atribuit geţilor şi creştinism sînt o serie de similitudini.

Numai că imensa greșeală care se face este că Zamolxio este asemuit lui Iisus, cînd în realitate Zamolxio fiind un predecesor, Iisus trebuie asemuit lui Zamolxio.

Toate aceste asemuiri se reflectă atît în practica cultului religios, cît mai ales la nivelul teoretic și filozofic al dogmelor creștine. Acest lucru i’a făcut pe marii istorici ai religiilor precum Mircea Eliade să considere creştinismul la geto-rumîni o continuare firească, cu doar cîteva reinterpretări, ale zamolxianismului.

Cine a fost Zamolxio, zeul suprem al geților?

ZAMOLXIO, Marele preot și legiuitor al geților

Asupra religiei geților, un lucru de necontestat ar fi că informațiile cele mai ample le’a lăsat Herodot din cele auzite la elenii din cetățile de la Marea Getică.

Iar pentru exemplificarea discuției noastre vom reda pasajul pe care îl vom dezbate în continuare, text regăsit în a patra carte a lucrării Istoriile, unde Herodot relatează următoarele:

”Înainte de a ajunge la Istru, primii oameni pe care i’a subjugat au fost geții, care cred în imortalitatea lor. Tracii din Salmydessos, și cei care locuiau deasupra orașelor Apollonia și Mesembria (Scyrmiadae și Nipsaens, cum sînt numite), s’au alăturat împăratului Darius I cel Mare (Dîryayas) fără vreun conflict; dar geții, apărîndu’se îndărătnic, fuseseră subjugați, deși sînt cei mai nobili și drepți dintre toate triburile trace.

Crezul geților în ceea ce privește nemurirea este următorul. Ei cred că de fapt nu mor, ci că atunci cînd pleacă din această viață merg la Zamolxio, care e numit și Gebeleizis de către unii dintre ei. Acestui zeu îi trimit odată la cinci ani un mesager, care e ales prin tragere la sorț din toată națiunea, și însărcinat să îi ducă cererile lor. Modul lor de a îl trimite este acesta.

Cîțiva dintre ei stau în picioare, fiecare ținînd în mînă trei săgeți; alții iau omul care urmează să fie trimis lui Zamolxio, și, balansîndu’l de mîini și picioare, îl aruncă în sus astfel încît să cadă pe vîrfurile armelor. Dacă este străpuns și moare, ei cred că zeul este binevoitor, dar dacă nu, dau vina pe mesager, care, (spun ei) este un om rău: și astfel aleg un altul pentru a îl trimite zeului.

Mesajele sînt încredințate cît timp acesta este încă în viață. Aceeași oameni, cînd tună și fulgeră, își îndreaptă săgețile către cer, rostind amenințări către zeu; și de asemenea nu cred că există vreun alt zeu decît al lor.

Sînt informat de către grecii care trăiesc pe malurile Hellespont-ului și Pontus-ului, că acest Zamolxio a fost în realitate un om, că a locuit în Samos, și că pe cînd era acolo fusese sclavul lui Pitagora, fiul lui Mnesarchus. După ce și’a obținut libertatea s’a îmbogățit, iar, plecînd din Samos, s’a întors în țara sa.

Tracii în acea vreme trăiau într’un mod mizerabil, și erau o rasă săracă și ignorantă; Zamolxio, de aceea, care prin comerț cu grecii, și în special cu cel care nu era cel mai de disprețuit dintre filozofii lor, Pitagora, era familiarizat cu modul ionic de viață și cu maniere mai rafinate decât cele curente între compatrioții săi, și’a clădită o încăpere, în care din cînd în cînd îi primea și ospăta pe cei mai de seamă dintre traci, folosindu’se de ocazie pentru a’i învăța că nici el, nici ei, onorații oaspeți, nici vreunul dintre descendenții lor nu vor muri vreodată, dar că se vor duce toți într’un loc unde vor trăi pe veci bucurîndu’se de toate bunurile posibile.

Făcînd acestea, și ținînd astfel de discursuri, el construia un apartament subteran, în care, când fusese gata, se ascunse, dispărând brusc dinaintea tracilor, care regretaseră mult pierderea lui, și l’au plîns ca pe un mort. Între timp el trăise în secreta lui cameră trei ani, după care a ieșit din ascunzătoare, și s’a arătat din nou compatrioților, care astfel au fost făcuți să creadă ceea ce i’a învățat. Aceasta este relatarea grecilor.

Cît despre mine eu nu mă încred nici prea mult în această poveste a lui Zamolxio și a camerei sale subterane, nici nu o pun întru-totul la îndoială: dar cred că Zamolxio a trăit cu mult înaintea lui Pitagora. Dacă într’adevăr a existat vreodată vreun om cu acest nume, sau dacă Zamolxio nu e nimic altceva decît un zeu indigen geților, acum îi spun adio. Cît despre geți în sine, cei care țin și practică cele descrise mai sus, ei au fost acum diminuați de către perși, și au însoțit armata lui Darius.”

În filmul de mai jos vă arătăm și o traducere puțin schimbată, în care este pomenită Geția lui Zamolxio.

Așadar. Herodot afirma că geții se socot nemuritori, astfel în credința lor geții nu mor, ci că cel care piere se duce la Zamolxio divinitatea lor pe care unii îl cred același cu Gebeleizis.

Apoi, în al cincilea an aruncă sorții, și întotdeauna pe acela dintre ei care îi este sortit îl trimit ca solie la Zamolxio, încredințîndu’i de fiecare dată nevoile lor.

Trimiterea solului se făcea astfel: cîțiva dintre ei, așezîndu’se la rînd, țineau cu vîrful în sus trei sulițe, iar alții, apucîndu’l de mîini și picioare pe cel trimis la Zamolxio, îl legănau de cîteva ori și apoi, făcîndu’i vînt, îl aruncau în sus peste vîrfurile sulițelor.

Dacă, în cădere, omul moare străpuns, rămîneau încredințați că zeul le este binevoitor; dacă nu moare, atunci îl învinuiesc pe sol, hulindu’l că este un om rău; apoi după ce aruncau vina pe el, trimiteau pe un altul. Tot ceea ce era de cerut îi spun solului cît mai este în viață.

Cînd tuna și fulgera, geții trăgeau cu săgețile în sus, spre cer, și își amenințau zeul, căci ei nu recunosc vreun alt zeu în afară de al lor.

După descrierea acestui sacrificiu ritualic, Herodot povestea despre ce a auzit despre Zamolxio.

După cîte aflase el de la elenii care locuiau în Hellespont și în Pont, adică în coloniile elinești de pe litoralul Mării Negre, Zamolxio fiind om ca toți oamenii, ar fi trăit în robie la Samos ca sclav al lui Pythagoras, fiul lui Mnesarhos. Apoi, cîștigîndu’și libertatea, ar fi dobîndit o avuție atît de mare și, dobîndind o asemenea avere, s’ar fi întors bogat printre ai lui.

Cum geții în general duceau o viață în sărăcie cruntă și erau lipsiți de învățătură, Zamolxio, care cunoscuse felul de viață ionian și moravuri mai alese decît cele din Geția, ca unul ce trăise printre eleni și mai ales alături de omul cel mai înțelept al Eladei, lîngă Pythagoras, a pus să i se clãdească o sală de primire unde îi găzduia și îi ospăta pe cetățenii de frunte; în timpul ospețelor, îi învăța că nici el, nici oaspeții lui și nici urmașii lor în veac nu vor muri, ci se vor muta numai într’un loc unde, trăind de’a pururea vor avea parte de toate bunătățile.

Tot timpul cît își ospăta oaspeții și le cuvînta astfel, pusese să i se facã o locuință sub pămînt. Cînd locuința îi fu gata, se făcu nevăzut din mijlocul geților, coborînd în adîncul încăperilor subpămîntene, unde stătu ascuns vreme de trei ani.

Geții fură cuprinși de părere de rău după el și’l jeliră ca pe un mort. În al patrulea an, se ivi însă iarăși în fața geților și așa îi fãcu Zamolxio să creadă în spusele lui.

Herodot, în Istorii îi menționează pe geți ca traci:

”… Se făcu nevăzut din mijlocul tracilor, coborînd în adîncul încăperilor subterane.      (…) Tracii fură cuprinși de părere de rău după el și’l jeliră ca pe un mort. În al patrulea an se ivi însă iarăși în fața tracilor și așa făcu să creadă în toate spusele lui.”

Nu mai insistăm foarte mult de ce Herodot le zicea la geți și traci, acest aspect fiind dezbătut și cu alte ocazii, amintim aici doar că pentru eleni și romani geții din Tracia erau traci, la fel cum geții din Moesia erau moesi, sau geții din Scyția erau scyți, sau geții de la Nistru (Tyras) erau Tyra-geți.

Această formulă de exprimare asupra unor autohtoni se folosește curent și azi cînd le spunem la rumînii din Oltenia, olteni, sau la rumînii din Ardeal, ardeleni.

Pentru noi este foarte limpede că Zamolxio a trăit printre geții carpatici, și nu printre geții din Tracia, chiar dacă reformele sale erau adoptate de numeroase triburi de geți sud-dunărene printre care enumerăm pe trizi și crobizi.

Istoricul Dan Oltean ne spune următoarele despre aceste lucruri în Religia Dacilor, pagina 51:

”Similitudinile dintre religia lui Zamolxio și cea a lui Iisus au fost sesizate de primii creștini, dar și de mulți autori ”păgîni” care au combătut religia lui Iisus. În secolul al II-lea d.Hr., un autor ”păgîn”, Celsus, a scris că primii creștini nu fac altceva decît să repete ritualurile din religia lui Zamolxio: ”. . . fiindcă cinstesc pe cel prins și mort . . . ați făcut la fel ca și geții care cinstesc pe Zamolxio . . .” (cf. Origene, Contra Celsus, 3, 34). Alte asemănări dintre religia lui Zamolxio și cea a lui Iisus, legate de ritualuri și de înviere au fost surprinse de Clement din Alexandria, Sf. Hippolytus, Ioan Chrysostomul, Sfîntul Grigore din Nazianze, dar și de mulți alți autori patristici.”

Spre deosebire de moartea prin crucificare a lui Iisus, urmată de învierea după 3 zile timp în care a coborît în infern, și a învins răul și moartea, în cazul lui Zamolxio, acest proces de Inițiere durează 3 ani, iar revenirea se face în al patrulea.

O altă mențiune pe care merită să o facem aici este asupra celor auzite de Herodot despre aventura sa ca ”sclav”. Descoperirile arheologice și studiile recente au adus textului lui Herodot completări și rectificări.

Că Zamolxio ar fi fost întemeietorul unui cult inițiatic și misteric, un personaj istoric real, un taumaturg și un reformator care ulterior a fost divinizat, este o ipotezã acceptabilă.

Diodor din Sicilia îl situează alături de ceilalți doi mari întemeietori de religii ai omenirii, Zarathustra (Zoroastru) și Moise, amîndoi în Orient, cei are au întemeiat zoroastrismul și mozaismul.

Că ar fi fost un sclav al lui Pitagora este însă o legendă naivã, repetată și de Strabon și respinsă chiar de Herodot, care era convins că Zamolxio a trãit cu multă vreme înaintea lui Pythagoras.

Vasile Pîrvan, respingînd această legendă, consideră total greșitã ideea elenilor că geții ar fi fost adepții teoriei pitagoreice a metempsihozei.

Dar o asemenea legendă s’a putut naște tocmai pentru că anticii eleni credeau că au sesizat asemănarea dintre Pitagora și Zamolxio, atît în ce privește doctrina, cît și practicile cultului.

Geții credeau într’o existență fericită după moarte; nu, propriu-zis în nemurirea sufletului, căci nimic nu ne îndreptățește să presupunem că ar fi cunoscut ideea de suflet în sens spiritual. Nu poate fi vorba de o concepție superioară de prelungire ori transformare a vieții, în formă spiritualã, că suflet absolut imaterial, ci numai de o trăire fără de sfîrșit, deplin conștientî și identicã celei pămîntești; cu deosebirea că se adăugau fericirile unei îndestulări desăvîrșite, cu toate bunătățile (I.I. Russu).

Desigur, sînt unii care susțin că atît Creștinismul, cît și Zamolxianismul au ca doctrină principală comună, nemurirea sufletului.

Sufletul, eliberat din trupul carnal, dacă a avut o viață pămînteană merituoasă, ajunge într’o lume fericită, pentru totdeauna.

Mircea Eliade spunea în cartea De la Zalmoxis la Gengis-Han (pag. 80) că:

”Toate aspectele religiei lui Zalmoxis – escatologie, terapeutică, theurgie etc., încurajau apropierea de creștinism.”

Din aceleași mortive și D. Drăghicescu în lucrarea Din psihologia poporului rumîn (pag. 283) subliniază că:

”Esențialul religiei lui Hristos se găsea deja în religia geților.”

Privită sub raportul practicilor de cult, religia geților era o religie inițiatică și mistericã. Pentru această religie, caracteristic era actul inițiatic al retragerii temporare în ceea ce semnifica cealaltă lume, și anume, într’o locuinþã subteranã sau grotã.

De asemenea, semnificative pentru concepția religioasă și practicile cultice getice  și din nou confirmate de Herodot  erau și banchetele rituale ale asociațiilor religioase secrete pe care le formau inițiații.

Aceste practici de cult sînt atestate în lumea geților și din nordul, dar și din sudul Dunării.

Așadar, geții credeau că atît cei inițiați, cît și urmașii lor, cu alte cuvinte oaspeții chemați de Zamolxio la ospățul ritual, nu vor muri, ci se vor muta numai într’un loc unde, trăind de’a pururea, vor avea parte de toate bunătățile.

Aceastã credință într’o post-existențã în forme materiale analoage vieții terestre  credințã pe care o întîlnim și la egipteni, la perși, la celți sau la germani dovedește nivelul superior al gîndirii religioase a geților.

Religia lor politeistă la fel ca religia tuturor popoarelor ariane frățești, nu doar sangvine ci și spirituale cu geții.

Era adorat în Geția și un zeu al războiului, Zabelio (pomenit în Tăblițele de la Sinaia), echivalent altor zei arieni ai războiului Ares sau Marte, căruia după mărturia lui Iordanes geții îi jertfeau prizonierii prinși în război, socotind că zeul războaielor trebuie împăcat, prin vărsare de sînge omenesc.

De asemenea, acestui zeu i se jertfeau primele prăzi de război: Lui i se atîrnau pe trunchiurile arborilor prăzile de război cele dintîi (armele și echipamentul adversarilor uciși).

Ca divinități feminine, se pare că geții aveau o zeiță a focului vetrei, a focului sacru, deci investită cu atribute asemănătoare celor ale Vestei la romani. Mai certă pare existența la geți a unei zeițe Bendis (menționată și de Herodot și de Strabon), zeița Lunii, a pădurilor, a farmecelor, a vrăjilor, corespunzînd Artemisei elenilor și Dianei romanilor, imaginea ei (presupusă, apare în mai multe reprezentări plastice descoperite pînă în prezent.

În Lexiconul elen dintr’o epocă tîrzie menționează printre zeițe și pe soția lui Zalmoxio, cu nume identic celui al soțului ei.

O singură dată numit de autorii antici (și anume de Herodot) apare Gebeleizis, zeul furtunii și al fulgerului.

Probabil că la început Gebeleizis fusese un zeu al cerului. Din cultul lui era legat și ritualul tragerii cu arcul în nori în timpul furtunii  dar nu pentru a’l amenința pe Gebeleizis, ci desigur pentru a speria puterile demonice.

Pînă la urmã, printr’un proces de sincretism religios, Gebeleizis a ajuns să fie confundat (la o dată imprecizabilã) cu Zamolxio, contopindu’li’se atributele.

Zamolxio însă, divinitatea chtonianã, a rămas cel puțin, începînd din secolul lui Herodot divinitatea supremă a geților.

După unii autori, Gebeleizis își disputa domnia asupra împărăției umbrelor. În virtutea anumitelor schimbări survenite în religiile lor, o parte dintre geți începuseră să creadă că la Gebeleizis și nu la Zamolxio merg cei care părăsesc lumea pămîntească (H. Daicoviciu).

Alți autori admit că cele două divinități, iniþial distincte, s’ar fi contopit; dar nimic nu ne îndreptățește să’l transformăm pe Zamolxio, zeul suprem, într’o divinitate urano-solarã (I. H. Crișan).

Pentru M. Eliade, Gebeleizis reprezintã vechiul zeu celest al getodacilor, patronul clasei aristocrate și militare, tarabostes  și Zamolxio, zeul Misteriilor, maestrul inițierii, cel care conferă imoralitatea.

Concluzia cea mai plauzibilã este bazată pe însăși etimologia (în general acceptată) numelui divinității: în lumea getică cuvîntul zamol înseamnă pămînt.

Acesta este și motivul pentru care folosim cu predilecție forma Zamolxio, și mai puțin Zalmoxio, și nici forma elenizată cu ”s” la sfîrșit, deși Dan Oltean pariază pe varianta Zalmoxio datorită numelor numeroase de cetăți getice care încep cu rădăcina sal-sar-zal-zar precum ar fi Salmorus, Salsovia, Salmodessos, SarmiGetuzo, SarGeția, Zaldapa, Zargidava etc. dar și a unui rege Zalmodegicus.

Zamolxio era izvorul vieții, zeul vegetaþiei, al reînvierii naturii, atributele lor erau legate de creșterea animalelor și de rodul ogoarelor. Ca zeu al roadelor pămîntului, domnia lui se extindea și asupra împărăției morților, rămînînd totodatã inițiatorul și divinitatea care patrona cultul inițiatic.

Din noțiunea de pămînt dătător de viață și belșug a fost plămăditã figura unei zeițe cu trăsături și facultăți umane.

La aceste elemente ale religiei geților se mai adaugă și străvechi componente naturiste, atestate iconografic din ce în ce mai frecvent în noile descoperiri arheologice. Apar figurate pe diverse piese de tezaur imagini asociate cu simboluri sacre – de șerpi, cerbi, țapi de munte, un grifon în luptă cu un zmeu, cu un cerb, cu o pasăre de pradă ș.a.m.d.  imagini împrumutate, poate, la origine, din iconografia și mitologia iranianã.

Pornită de la un asemenea stadiu primitiv naturist, religia geților a ajuns în scurt timp la un nivel de spiritualizare mai înalt decît toate celelalte religii înrudite ale popoarelor învecinate, și cu trăsături de o accentuată etică (R. Florescu).

Magicianul în arta filozofiei, care a fost Socrate, vorbește despre Zamolxio într’unul din faimoasele Dialoguri platonice, în termeni mai mult decît admirativi: Zamolxio dovedește ca zeu al geților, că tot așa cum nu se cuvine să încercăm a vindeca ochii fără să fi vindecat capul, nici să tămăduim capul fără să tratăm trupul, cu atît mai mult nu trebuie sã încercăm a vindeca trupul fără a căuta să tămăduim sufletul.

Foarte interesant este și ceea ce spun, despre Zamolxio, doi mari erudiți ai vremii: Origen și Clement Alexandrinul. De la aceștia aflăm că în sala de mijloc a Templului lui Zamolxio nu se reuneau decît bărbații, dupã un anumit ritual. Ei purtau brîu lat, din piele albă de miel, sub care se aflau la vedere, semnele păstorului, agricultorului și constructorului: cuțitul, spicul de grîu și rigla de 24 de gradații.

Salonul de mijloc era un adevărat sanctuar, unde se săvîrșeau acte inițiatice ezoterice, de felul celor din categoria mistere orosiriace, eleusiene sau dionisiace. Asemănarea cu universul spiritual al Artei Regale moderne este mai mult decît evidentă.

În centrul portretului unuia dintre cei mai de seamă inițiați ai lumii, socotim că trebuie să punem chiar cuvintele celui care s’a numit Zamolxio:

Nu uita, lumina pentagramei magice este iubirea. Dar, ca să o faci strălucitoare, trebuie să ajungi la esența pentagramei iertarea.

Numeroaselor informații de diferite feluri (literare, epigrafice, arheologice) privind istoria geților li se adaugã o știre nemenționată pînă în prezent în istoriografia noastră.

Este vorba despre epistola XXVIII (dupã numerotarea făcută de cunoscutul clasicist R. Hercher, în lucrarea sa ”Epistolographi Graeci, publicatã la Paris, în 1873 aparținînd celebrului filozof antic Apollonios din Tyana din secolul I d.Hr., cunoscut și sub numele de Apollonios Sofistul.

Iată cuprinsul epistolei:

”Regelui scyților,

Zamolxsis era om bun și filozof dat fiind că a fost discipolul lui Pythagoras. și dacã în acea vreme Romanul (generic sub care se înțelegea Imperiul Roman) ar fi fost (s’ar fi purtat) așa (ca acum), de bună voie i’ar fi devenit el prieten.
Dar dacă se consideră că trebuie, luptă și suferă pentru libertate, dobîndește faima de filozof, adică de om liber.”

Deși succintã, informația aduce o serie de noi elemente în cunoașterea concepției pe care
anticii o aveau despre zeul geților, Zamolxio, și a semnificației pe care o atribuiau concepției filozofice a acestuia.

Mai întîi, se cuvine precizat faptul cã, în legăturã cu funcția reală a epistolelor, a fost purtată o îndelungată controversă în literatura de specialitate, neputîndu’se stabili nici acum dacă erau destinate unor persoane reale sau dacă era vorba, pur și simplu, de utilizarea stilului epistolar, la modă și în alte perioade istorice.

În cazul în care epistola avea totuși o destinație precisă, este greu sã specificăm cãrui rege scyt i’ar fi putut fi adresatã.

Clasicistul german Ulrich von WilamowitzMoellendorf propune identificarea lui cu Decebal, dar este greu de crezut că Apollonius putea să’i confunde pe sciți cu geții tocmai
într’o vreme în care relațiile geto-romane erau, ca să spunem așa, la ordinea zilei.

De aceea, ipoteza cea mai verosimilã este aceea care considerã cã scrisoarea nu era
adresată cuiva anume, fiind doar un artificiu frecvent în genul epistolar.

În ce privește mențiunile despre Zamolxio, acestea reflectã parțial lucruri cunoscute în istoriografia noastrã: ar fi fost discipol al lui Pitagora (ceea ce lui Apollonios – filozof
neopitagorician – nu putea, desigur, decît să’i stîrnească afinitatea față de zeul geților).

Zamolxio era bun și filozof – calități care devin un simbol pentru întreaga lume getică, deoarece, evident, Zamolxio personifica întregul popor get, așa cum Romanul personifica Imperiul Roman.

De o importanță fundamentală este însă cea de’a doua parte a epistolei, în care Zamolxio – simbol al lumii getice – apare totodată și ca un simbol al orientării politice, al cărei concept fundamental îl constituia libertatea (eleutheria).

Este vorba de o dublă accepție a libertății: pe de o parte, conceptul politic aplicabil unui popor cunoscut în toată antichitatea pentru aspirația neostoită spre neatîrnare și, pe de
altă parte, conceptul neopitagoreic ce se referă la libertatea individuală. Apelul la Zamolxio ca motiv al libertății apare, așadar, și ca o reacție la tendința unor împărați romani din secolul I d.Hr. de prigonire a filozofilor (îndeosebi neopitagoreici) care, în operele lor, se ridicau adeseori împotriva autoritarismului imperial.

Cît privește datarea acestei epistole, singurul indiciu este o aluzie destul de limpede la un
moment în care Imperiul Roman respecta pe deplin libertatea geților de așa manieră, încît Zamolxio i’ar fi devenit de bună voie, prieten.

Acest moment era în opoziție cu un altul , de încordare supremă a relațiilor, moment
contemporan lui Apollonius. Cum filozoful antic a activat cu precădere în a doua jumătate a secolului 1 d.Hr., un asemenea moment fierbinte l’a constituit conflictul din 85-89 d.Hr. dintre împãratul Domițian și regele get, Decebal, așadar epistola a fost scrisã, cu probabilitate, în aceastã perioadã.

În concluzie, se poate afirma cã această epistolă, neintrată în circulația istoriografiei noastre pînă în prezent, completează semnificațiile atribuite lui Zamolxio cu aceea de simbol al poporului getic, precum și a orientãrii politice a acestui popor ce avea drept concept fundamental libertatea pentru dobîndirea căruia era gata de ”lupte și suferință”.

Prin prisma scrierilor antice, a studiilor istorice şi de istorie a religiilor a fost fundamentată ideea că geţii, acea ramură nord dunăreană a neamului getic, credeau într’un panteon conduse de un zeu suprem Zamolxio.

Istoricii şi geografii antici presupun că această divinitate avea cînd valenţe solare, cînd pămînteşti şi chiar subterane, pe baza unor legende aflate de la elenii din Hellespont, ar fi existat şi în realitate.

Herodot:

”După cîte am aflat de la elenii care locuiesc în Hellespont şi Pont, acest Zalmoxis, fiind om ca toţi oamenii, ar fi trăit în robie la Samos ca sclav al lui Pitagora, fiul lui Mnesarchos. Apoi cîştigîndu’şi libertatea, ar fi dobîndit avuţie multă şi dobîndind avere, s’a întors bogat printre ai lui.”

Nu se ştie exact cînd a apărut credinţa în acest zeu, dacă a fost un lider religios sanctificat sau cînd a trăit. Cu toate acestea Dan Oltean spune că după toate probabilitățile nu a fost contemporan cu Pitagora (580-495 î.Hr), ci ar fi trăit cu 2 secole înaintea acestuia cîndva în perioada fondării Romei în jurul anilor 750 î.Hr..

Pentru istoricii religiilor precum Mircea Eliade, cultul zamolxian are multe puncte comune cu religia creştină.

Zamolxio, a fost un ”Mesia” getic ce propovăduia viaţa de apoi, înainte cu 700 de ani de a se naște Iisus.

Însăşi prin descrierea lui Herodot, Zamolxio este un om în carne şi oase, care trăieşte printre geţi, ca mai apoi, printr’un mister uluitor şi o viaţă exemplară, să obţină sanctificarea şi înălţarea definitivă în panteon.

Este o asemănare izbitoare cu modelul cristic apărut în creştinim. Practic, Zamolxio este un fel de ”Mesia” getic care şi’a scos poporul din întunecime, i’a oferit principalele percepte religioase şi cel mai de preţ dar, nemurirea.

”În timpul ospeţelor îi învăţa că nici el, nici oaspeţii lui şi nici urmaşii acestora în veac nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc unde, trăind de-a pururrea, vor avea parte de toate bunătăţile”, scria Herodot.

Mai precis Zalmoxis le oferă speranţa într’o lume după moarte şi conturează ideea de rai, principii regăsite şi în creştinism. Totodată, asemeni creştinismul, în cadrul zamolxianismului, aşa cum a rămas mărturie de la autorii antici, se face clar delimitarea dintre suflet şi trup.

Doar sufletul devenea nemuritor într’o lume paradisiacă ce nu aparţinea nici măcar lui Zamolxio, deşi el se afla în aceasta.

Mircea Eliade precizează şi el în lucrarea sa ”De la Zalmoxis la Ghenghis-Han”:

”Ceea ce pare sigur este că pentru geţi, ca şi pentru iniţiaţii Misterelor Eleusine sau pentru «orfici», post-existenţa preafericită începe după moarte: numai sufletul spiritual îl întîlneşte pe Zalmoxis.”

Pe eleni, ca şi pe multe popoare antice care locuiau în preajma triburilor getice, această credinţă era unică şi fascinantă.

Eliade mai spune:

”Credinţa în imortalitatea sufletului n’a încetat să’i intrige pe grecii din secolul al V-lea. Herodot nu găsea formulă mai spectaculoasă de introducere decît prezentîndu’i pe geţi ca pe cei «care cred în nemurirea lor».”

”Învierea” lui Zamolxio, începutul unui cult

După ce a petrecut o viaţă de înţelept printre geți propovăduindu’le nemurirea sufletului şi existenţa unui loc lipsit de griji după moarte, pur spiritual, Zalmolxio păşeşte în rîndul zeilor, se leapădă de condiţia umană printr’un mare mister, asemănător religiei creştine.

Mai precis Zalmoxio ”moare” şi apoi ”învie”.

”Pusese să i se facă o locuinţă sub pămînt. Cînd locuinţa îi fu gata, se făcu nevăzut din mijlocul tracilor, coborînd în adâncul încăperilor subpământene, unde stătu ascuns vreme de trei ani. Tracii fură cuprinşi de părere de rău după el şi-l jeliră ca pe un mort. În al patrulea an se ivi însă iarăşi în faţa tracilor şi aşa îi făcu Zamolxis să creadă toate spusele lui”, scria Herodot.

În acest act, la fel ca în creştinism, Micea Eliade, vede o moarte iniţiatică şi apoi o transformare a celui ce a fost om în divinitate, ce urmează să fie venerat.

Eliade precizează:

”Este vorba de un ritual iniţiatic. Acesta nu implică cu necesitate că Zamolxio era o divinitate chtoniană. A coborî în Infern înseamnă a cunoaşte «moartea iniţiatică», experienţă susceptibilă de a întemeia un nou mod de existenţă.”

Pentru marele istoric al religiilor, credinţa în nemurire şi moartea urmată de epifanie reprezintă un punct esenţial de legătură între zamolxianism şi creştinism în spaţiul carpato danubiano-pontic.

Eliade susține:

”Putem deci să ne gîndim că credinţele relative la Zalmoxis şi la cultul său au fost absorbite şi radical transformate de creştinism. E greu de crezut că un complex religios centrat pe speranţa de a obţine nemurirea, avînd ca model – şi meditaţie – un zeu de structură misterică, să fi fost ignorat de misionarii creştini.”

Sihaştrii, preoţi şi prooroci în lumea lui Zamolxio

Cultul zalmoxian a uşurat creştinarea autohtonilor, prin numeroasele asemănări cu noua religie. Pe lîngă credinţa în nemurire, caracterul mesianic al lui Zamolxio, epifania existau şi asemănări privind organizarea şi concepţiile religioase.

Astfel cu mult înainte de creştinarea Geției, în triburile geţilor, dar şi ale geților sud-dunăreni (traci) adoratori ai lui Zamolxio, existau sihaştri sau oameni cu comportament apropiat călugărilor.

Erau fie oameni care se retrăgeau în meditaţie departe de lume, în numele lui Zamolxio, fie cei care locuiau în comunitate, dar posteau aspru.

Istoricul Ion Horaţiu Crişan, îl citează pe Strabo, în lucrarea sa ”Spiritualitatea geto-dacilor”:

”Poseidonos – ne spune Strabo (VII 3,3) – afirmă că misii se feresc prin cucernicie de a mînca vietăţi şi iată motivul pentru care nu se ating de carnea turmelor lor. Se hrănesc însă cu miere, lapte şi brînză, ducînd un trai liniştit – pentru care pricină au fost numiţi theosebeis şi kapnobatai. Unii traci – spune acesta – îşi petrec viaţa fără să aibă legături cu femeile, numindu’se ktistai; ei sunt onoraţi şi socotiţi sacri, trăind aşadar feriţi de orice primejdie.”

Totodată istoricul precizează clar că este vorba de adepţii cultului zamolxian, iar ”călugăria” şi ”postul” făceau parte din manifestărilor lor religioase.

”Este vorba de adepţii doctrinei zalmoxiene. Strabo (VII 3,5), atunci cînd vorbeşte despre Zalmoxis, ne spune că «a dăinuit la la geţi obiceiul pythagoreic adus lor de Zalmoxis de a nu se atinge de carnea animalelor»”, precizează acesta.

Totodată, la geți exista o întreagă clasă preoţească, bine organizată, în frunte cu un mare preot, apropiat regelui, investit cu funcţii aproape de egal al regelui în timpul domniei lui Burebista şi ajungînd apoi prin Deceneu şi Comosicus cel care deţine puterea laică şi pe cea religioasă.

Mircea Eliade vorbeşte, citând antici precum Strabo, despre o specializare a preoţilor de la taumaturgi la vrăjitori.

Totodată este subliniată existenţa sihaştrilor, geții ”sfinţi” care se retrăgeau în sălbăticie şi trăiau în post. Medicii geți şi preoţi în acelaşi timp vorbesc, scrie Eliade în ”De la Zalmoxis la Ghenghis Han”, despre vindecarea sufletului care duce apoi la o vindecare a trupului, concepţie asemănătoare creştinismului.

Întrunind aceste premise, ca şi prorocirile lui Zalmoxis, Mircea Eliade trage concluzia că o creştinare precoce a Geției, extrem de rapidă faţă de alte provincii, se datorează tocmai asemănărilor uluitoare dintre zamolxianism şi creştinism.

Mircea Eliade:

”Toate aspectele religiei lui Zalmoxis – escatologie, iniţiere, pitagoreism, ascetism, erudiţie de tip misteric – încurajau apropierea de creştinism. Cea mai bună şi cea mai simplă explicaţie a dispariţiei lui Zalmoxis şi a cultului său ar trebui căutată în creştinarea precoce a Daciei (dinainte de anul 270 d.Hr.).”

Unii istorici și teologi (rumîni în special, cum ar fi Vasile Pîrvan și Sorin Paliga, dar și străini, cum ar fi Raffaele Pettazzoni, Jean Coman, Eric Rhode) prezintă anumite asemănări ale zamolxianismului cu creștinismul, care în viziunea lor ar fi facilitat mult mai ușor convertirea la creștinism a poporului get față de alte popoare învecinate (cum a fost cazul Imperiului Roman).

Conform unor cercuri naționalist-creștin-ortodoxe rumînești, aceste asemănări dintre cultul zamolxian și creștinism s’ar datora concepțiilor teologice împrumutate de la iudaismul vechilor evrei de către getul Zamolxio în crearea propriului său cult (cum ar fi conceptul de monoteism: existența unui singur zeu, numit Demiurg, de mesianism și de nemurire a sufletului după moarte), acest lucru fiind demonstrat de călătoriile lui Zamolxio în mai multe regiuni ale Orientului Apropiat, cum ar fi teritoriul de astăzi al Israelului.

Aici sîntem într’un cerc vicios.

Ce cred adepţii iudaismului, ai creştinătăţii şi ai islamismului cu privire la viaţa de după moarte?

Dintre aceste religii, iudaismul este cea mai veche religie. El a apărut cu aproximativ 4.000 de ani în urmă, pe timpul lui Avraam — cu mult înainte ca Socrate şi Platon să dea contur teoriei nemuririi sufletului. Evreii din antichitate credeau în învierea morţilor şi nu în nemurirea inerentă a omului (Matei 22:31, 32; Evrei 11:9).

Atunci cum a pătruns în iudaism doctrina nemuririi sufletului?

Istoria ne ajută să găsim răspunsul.

În anul 332 î.Hr., Alexandru Macedon a cucerit Orientul Mijlociu, inclusiv Ierusalimul. Pe măsură ce succesorii lui Alexandru au continuat programul acestuia de elenizare, a avut loc o fuziune a celor două culturi: cea elenă şi cea iudaică. Cu timpul, evreii au ajuns buni cunoscători ai gîndirii elene, iar unii dintre ei chiar au devenit filozofi.

Filon din Alexandria, care a trăit în secolul I d.Hr., a fost unul dintre aceşti filozofi evrei. El l’a venerat pe Platon şi s’a străduit să explice iudaismul în termenii filozofiei greceşti, pregătind astfel calea pentru gînditorii evrei de mai tîrziu.

Talmudul, care conţine comentarii scrise de rabini cu privire la legile orale, este de asemenea influenţat de gîndirea elenă. ”Rabinii Talmudului”, se spune în Encyclopaedia Judaica, ”credeau că sufletul continuă să trăiască după moarte”.

Literatura mistică iudaică de mai tîrziu, cum ar fi Cabala, merge pînă acolo încît predă învăţătura reîncarnării. Astfel, ideea nemuririi sufletului a pătruns în mod indirect în iudaism din filozofia elenă.

Ori dacă Zamolxio a trăit (750 î.Hr) înaintea lui Socrate (469-399 î.Hr) și a lui Platon (427-347 î.Hr) s’ar putea spune că doctrina nemuririi sufletului i’a aparținut lui Zamolxio.

Creştinismul adevărat a venit în existenţă odată cu Iisus Cristos. Cu privire la Iisus, Miguel de Unamuno (1864-1936), a scris:

”El a crezut mai degrabă în învierea cărnii, potrivit manierei iudaice, şi nu în nemurirea sufletului, potrivit manierei platonice.”

Miguel de Unamuno a ajuns la următoarea concluzie:

”Nemurirea sufletului . . . este o dogmă filozofică păgînă.”

Exact ceea ce spune Biserica Ortodoxă despre religia geților.

Ţinînd cont de toate acestea, putem înţelege de ce apostolul Pavel i’a avertizat în mod energic pe creştinii din secolul I împotriva ”filozofiei şi amăgirii deşarte, după tradiţia oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii şi nu după Hristos.”,  Coloseni 2:8.

Cu toate acestea creștinismul, deși nu o recunoaște fățiș a preluat toate sărbătorile ”păgîne” în calendarul creștin.

Socrate şi Platon, filozofi eleni din secolul al V-lea î.Hr., sînt consideraţi ca numărîndu’se printre cei care au promovat ideea existenţei unui suflet nemuritor. Însă nu ei sunt autorii acestei idei. Ei au ajustat’o şi au transformat’o într’o învăţătură filozofică, făcînd’o astfel mult mai atrăgătoare pentru clasele sociale culte din zilele lor şi de mai tîrziu.

Realitatea este că adepţii zoroastrismului din Persia antică şi egiptenii dinaintea lor credeau şi ei în nemurirea sufletului.

Aşadar, se pune întrebarea: Care este sursa acestei învăţături? Care a fost sursa comună de influenţă a culturii antice egiptene, persane şi elineşti?

”În lumea antică”, se spune în cartea The Religion of Babylonia and Assyria (Religia Babiloniei şi a Asiriei), ”Egiptul, Persia şi Grecia au suferit influenţa religiei babiloniene”.

Referitor la credinţele religioase egiptene, cartea spune în continuare:

”Avînd în vedere contactul iniţial dintre Egipt şi Babilonia, despre care vorbesc tăbliţele găsite în Tell el-Amarna, au existat, bineînţeles, nenumărate ocazii pentru infiltrarea conceptelor şi a obiceiurilor babiloniene în cultele egiptene.”

În general, despre cultura antică persană şi elenă se poate spune acelaşi lucru.

Care era punctul de vedere al babilonienilor cu privire la viaţa de după moarte? Credeau babilonienii din antichitate în nemurirea sufletului?

Cu privire la acest lucru, profesorul Morris Jastrow jr, de la Universitatea din Pennsylvania (S.U.A.), a scris:

”Nici poporul, nici conducătorii religioşi [babilonieni] nu au admis vreodată posibilitatea distrugerii totale a ceea ce odată a fost chemat la viaţă. Moartea [în concepţia lor] era o trecere la o altă formă de viaţă, iar tăgăduirea nemuririi [vieţii prezente] nu făcea decît să accentueze imposibilitatea de a scăpa de schimbarea existenţei produsă de moarte.”

Într’adevăr, babilonienii credeau că un anumit tip de viaţă continua după moarte sub o anumită formă. Ei îşi manifestau această credinţă îngropînd împreună cu morţii obiecte pe care credeau că aceştia le foloseau în viaţa de apoi, la fel cum o făceau și geții.

Unde a luat naştere după Potop învăţătura nemuririi sufletului?

În mod clar, învăţătura nemuririi sufletului îşi are rădăcinile în Babilonul antic. Este important lucrul acesta?

Da, pentru că, potrivit Bibliei, oraşul Babel, sau Babilon, a fost fondat de Nimrod, un strănepot al lui Noe. După Potopul mondial din zilele lui Noe, toţi oamenii vorbeau o singură limbă şi aveau o singură religie. Nu numai că Nimrod era ”în opoziţie cu Iehova” (NW), dar atît el, cît şi tovarăşii săi au vrut să’şi ”facă un nume”.

Astfel, prin faptul că a fondat acest oraş şi a construit un turn în el, Nimrod a introdus o religie diferită.  (Geneza 10:1, 6, 8–10; 11:1–4)

Potrivit tradiţiei, Nimrod a murit de o moarte violentă. Era normal ca, după moartea sa, în rîndul babilonienilor să apară tendinţa de a’l venera, considerîndu’l fondatorul, constructorul şi primul rege al oraşului lor. Întrucît zeul Marduk (Bel-Merodakh) era considerat fondatorul Babilonului, iar numeroşi regi babilonieni au primit acest nume, unii erudiţi au avansat ipoteza că Marduk este zeificatul Nimrod (2 Împăraţi 25:27; Isaia 39:1; Ieremia 50:2).

Dacă aşa stau lucrurile, atunci ideea potrivit căreia omul are un suflet care trăieşte după moartea sa trebuie să fi fost deja larg răspîndită în perioada în care a murit Nimrod. În orice caz, paginile istoriei dezvăluie faptul că, după Potop, locul în care a luat naştere învăţătura nemuririi sufletului este Babelul, sau Babilonul.

Cum s’a răspîndit învăţătura nemuririi sufletului pe toată faţa pămîntului, şi care a fost rezultatul?

În plus, Biblia arată că Dumnezeu a zădărnicit la Babel eforturile constructorilor turnului încurcîndu’le limbile. Nemaiputând să comunice între ei, constructorii au renunţat la proiectul lor şi au fost împrăştiaţi ”de acolo pe toată faţa pămîntului” (Geneza 11:5–9).

Nu trebuie să uităm însă că, chiar dacă limba acestor aşa-zişi constructori a fost modificată, modul de gîndire şi concepţiile lor au rămas aceleaşi. Prin urmare, oriunde au mers, ei au dus cu ei propriile idei religioase. În acest fel, învăţăturile religioase babiloniene, inclusiv învăţătura nemuririi sufletului, s’au răspîndit pe toată faţa pămîntului şi au devenit fundamentul majorităţii religiilor lumii.

Cum s’au răspîndit credinţele religioase babiloniene în subcontinentul indian?

Unii istorici spun că, cu peste 3 500 de ani în urmă, o populaţie ariană cu pielea albă a migrat din nord-vest în Valea Indusului, situată actualmente în mare parte în Pakistan şi India. De aici arienii s’au împrăştiat în cîmpiile fluviului Gange şi în toată India. Unii experţi spun că ideile religioase ale acestor migranţi aveau la bază învăţăturile antice iraniene şi babiloniene. Aceste idei religioase au stat apoi la baza hinduismului.

Cum a ajuns ideea nemuririi sufletului să influenţeze hinduismul modern?

În India, ideea unui suflet nemuritor a luat forma doctrinei reîncarnării. Înţelepţii hinduşi, pe care îi frămînta problema larg răspîndită a existenţei răului şi a suferinţei în rîndul oamenilor, au elaborat legea karma, legea cauzei şi a efectului.

Combinînd această lege cu credinţa în nemurirea sufletului, ei au elaborat învăţătura reîncarnării, potrivit căreia virtuţile şi greşelile dintr’o viaţă sînt răsplătite sau pedepsite în următoarea viaţă. Scopul credinciosului este mokşa, adică eliberarea de ciclul renaşterilor şi unificarea cu ceea ce se numeşte realitate ultimă, adică Nirvana. De’a lungul secolelor, învăţătura reîncarnării s’a răspîndit odată cu hinduismul, devenind fundamentul hinduismului modern.

Ce credinţă referitoare la viaţa de apoi a ajuns să domine gîndirea şi practicile religioase ale majorităţii populaţiei din partea de est a Asiei?

Din hinduism au luat naştere alte credinţe, cum ar fi budismul, jainismul şi sikhismul. Şi aceste credinţe susţin doctrina reîncarnării. Mai mult decât atît, în timp ce budismul pătrundea aproape în toată partea de est a Asiei — în China, Coreea, Japonia şi în alte zone —, acesta exercita o foarte mare influenţă asupra culturii şi a religiei întregii regiuni. Acest lucru a dat naştere la religii, la un amalgam de credinţe ce conţineau elemente din budism, spiritism şi cultul strămoşilor. Cele mai influente dintre aceste religii au fost taoismul, confucianismul şi şintoismul. În acest fel, credinţa potrivit căreia viaţa continuă după ce corpul moare a ajuns să domine gîndirea şi practicile religioase ale majorităţii populaţiei din acea regiune a lumii.

În loc de concluzii:

Religia zamolxiană era o religie monoteistă (conform lui Herodot și a unor cercetători), asemenea creștinismului.

Figura „mesianică” și profetică a lui Zamolxio, poate fi raportată la mesianismul lui Iisus Hristos.

Credința în nemurirea sufletului, în viața de apoi, este comună în ambele religii. Sufletul, eliberat din trupul material, dacă a avut o viață pămîntească merituoasă și smerită, ajunge într’o lume fericită, pentru totdeauna.

Învingerea morții și învierea, un traseu inițiatic foarte asemănător în cazul celor două religii. Dacă în cazul lui Iisus Hristos, odată cu moartea prin crucificare, urmează coborîrea în infern, pentru 3 zile, și triumful asupra răului și a morții, iar apoi învierea, în a treia zi; în cazul lui Zamolxio, procesul durează 3 ani, iar revenirea se face în al patrulea an.

Promovarea virtuților și în zamolxianism, cum ar fi blîndețea și mila (sclavia era interzisă în rîndul populației getice, ca urmare a învățăturilor insuflate de către Zamolxio, geților), abstinența, cumpătarea și smerenia (dată de reforma religioasă inițiată de preotul zamolxian Deceneu și de către regele get Burebista, prin care era interzis consumul de alcool și desfrîul, lucruri demonstrate concret prin arderea viilor și interzicerea cultului dionisiac, inclusiv a petrecerilor dionisiace), precum și a altor virtuți, asemeni creștinismului.

”Zalmoxis, regele nostru, care e și zeu, precum nu trebuie să încercăm a vindeca ochii fără să vindecăm întîi capul, ori capul fără trup, tot așa nu se poate să încercăm a vindeca trupul, fără să îngrijim și de suflet, și tocmai de aceea sunt multe boli la care nu se pricep medicii greci, fiindcă nu cunosc întregul de care ar trebui să se ocupe. Căci, dacă acesta merge rău, este cu neputință ca partea să meargă bine.” (Platon)

Inexistența idolatriei în rîndul populației getice.

Existența unui cod moral-religios și în zamolxianism, cunoscut ca ”legile belagine” (conform lui Iordanes în lucrarea sa Getica), oarecum asemănător învățăturilor creștine.

Monahismul, demonstrat prin descoperirile arheologice din Masivul Ceahlău, Grădiștea Muncelului și Munții Apuseni.

Neavînd certitudini asupra datei în care a trăit Zamolxio, nu putem afirma cînd a luat naștere Zamolxianismul. Cît despre promordialitatea doctrinei nemuririi sufletului, acest concept pare a fi naturalizat de Zamolxio pe meleagurile noastre din centre de gîndire mai curînd orientale.

Surse: Protopop de Reghin, Pr. Teodor Beldeuna, ZAMOLXIS ÎNTR’UN DOCUMENT INEDIT, Prof. Marcel Borza

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA