IA, UN BRAND ROMÂNESC RĂSPÂNDIT ÎN TOATĂ LUMEA DE CELEBRITĂȚI

Pe 24 iunie, odată cu sărbătoarea de Sânziene, este sărbătorită în România, dar și în străinătate Ziua Universală a Iei Românești. Acest brand românesc își face singur reclamă prin însăși originalitatea, simplitatea și frumusețea sa, atrăgând tot mai multe celebrități.

Regina Maria

Piesa principală a costumului popular românesc este ia, termenul fiind atribuit doar cămășii femeiești. Inițial, iile erau confecționate din pânză de in sau cânepă, iar mai târziu din mătase și bumbac. Acesta din urmă era folosit ca urzeală pentru bătătura de in și cânepă, mai ales în partea de nord a țării, în timp ce în sud cămășile erau mai frecvent țesute cu borangic. Sub braț, cămașa este prevăzută cu așa numita ”pavă’, care oferă comoditate în timpul mișcării.

Maria Tănase

Ia populară este, în fapt, o cămașă tradițională românească de sărbătoare, confecționată din pânză albă, bumbac, in sau borangic și împodobită cu mărgele și broderii la mâneci și la gât. Croiala este relativ simplă: un dreptunghi de pânză, tăiat rotund în jurul gâtului și întărit cu șnur răsucit. Mânecile sunt, de cele mai multe ori, încrețite atât la umeri, cât și la încheieturile mâinilor.

Inna

Tehnica decorării iei s’a transmis de la mamă la fiică, fapt care a conservat tradiția și gustul de la o generație la alta. Motivele sunt stilizate, geometrice sau inspirate de natură. Partea din față a cămășii este și ea brodată, prin repetarea acelorași modele existente pe mâneci. Culorile folosite la broderie erau în două — trei nuanțe cromatice, de regulă, dar se broda și cu o singură culoare, de obicei negru.

Regina Maria

În timp, finețea materialelor folosite, armonia cromatică, dar și croiul pieselor de port românesc, țesute, croite și brodate în casă au fost apreciate de reginele României, Elisabeta și Maria, dar și de aristocrația feminină a timpului, care au purtat cu mândrie costumul popular în diferite momente. Pe de altă parte, ia a atras atenția artiștilor, fiind imortalizată de pictorul francez Henri Matisse în mai multe tablouri, unul dintre ele

”La blouse roumaine” (1940)

fiind expus la Muzeul Național de Artă Modernă din Paris.

Un alt pictor român de origine evreiască, Constantin Daniel Rosenthal, a imortalizat’o pe Maria Rosetti, în ”România revoluționară”, purtând atât ie, cât și năframă.

Ia românească apare și în tablourile semnate de Camil Ressu, Ion Theodorescu-Sion, Francisc Șirato, Nicolae Tonitza, Dumitru Ghiață ș.a.

Ia românească a fost, deopotrivă, sursă de inspirație pentru creația vestimentară a unor celebri designeri precum Yves Saint Laurent, care a creat, în 1981, o întreagă colecție intitulată ”La blouse roumaine”, urmat Jean Paul Gaultier, Kenzo sau Tom Ford, care a reinterpretat ia din zona Sibiu, cu broderii negre specifice zonei, și care a apărut în numărul american al revistei ”Vogue”, în martie 2012, purtată de cântăreața Adele, notează Agerpres. Apoi au fost Oscar de la Renta, Agatha Ruiz de la Prada, Anna Sui sau Philippe Guilet.
Comunitatea online ”La Blouse Roumaine”, a propus ia — bluza tradițională românească — ca brand de țară și a organizat, pe 24 iunie 2013, odată cu sărbătoarea de Sânziene, prima Zi Universală a Iei.

Nadia

Prezentăm în continuare peste 40 de celebrități cărora le’au plăcut sau le place să poarte Ia, bluza tradițională românească.

Trupa de muzica suedeză ABBA

Angelina Jolie

Angelina Jolie

 

Ali MacGraw

Sophia Loren

Raquel Welch

Camila Alves, fotomodel, căsătorită cu actorul Matthew McConaughey

Taylor Swift

Jennifer Garner

Emma Watson

Giulia Nahmany

Halle Berry

Emma Stone

Emma Stone

Rita Wilson

Kate Moss

Lana del Rey

Katie Holmes

Katie Holmes

Kate Beckinsale în ”Van Helsing”

Jackie Chan,  luptător de arte marțiale (Hong Kong) și Ziyi Zhang, actriță chineză.

Karen Allen în ”Indiana Jones”

Kourtney  Khardashian

Rhizlaine El Cohen în ”Frumoasa adormita”  serial TV,  regizat de Catherine Breillat

Helen Mirren

Katie Holmes

Anne Hathaway

Brigitte Bardot

 

Liv Taylor

Actrița americană Anna Chlumsky în filmul ”Fata mea”

Nicole Kidman

Jane Birkin

Khloe Khardashian

Alexa Chung

Penelope Cruz

 

Cântărețul american Shaggy și soția sa

Sharon Stone

Selma Blair

Kirsten Dunst

Camilla Belle

Adele

Demi Lovato

Gisele Bundchen

 

Andreea Esca

Citiți și: ATLASUL FRUMUSEȚII: PORTRETE DE FEMEI FRUMOASE ÎN ȚĂRI DIN ÎNTREAGA LUME

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

ROMÂNI FIȚI MÂNDRI, UN MILION DE JERTFE A DAT ROMÂNIA ÎN 140 DE ANI

De la înfiinţarea statului modern, România a trecut prin trei războaie majore. Indiferent care au fost motivele declanşării lor de către puterile europene, românii și’au urmat propriile idealuri naţionale: independenţa, apoi întregirea naţională şi apărarea ţării în faţa pericolelor, de la est și de la vest, și, în sfârșit, reîntregirea naţională şi menţinerea ţării între naţiunile europene libere şi civilizate.

În urma Războiului de Independență și a Primului Război Mondial, românii au reuşit să’şi realizeze ţelurile care îi animaseră şi le dăduseră tăria de a spera şi lupta până la capăt, în pofida greutăţilor imense cu care s’au confruntat.

Pierderi ale Armatei Române în războaiele din secolele al XIX-lea şi al XX-lea
Întrucât în opinia publică circulă diverse cifre privind pierderile Armatei Române de’a lungul timpului, unele fanteziste, aş vrea să vă ofer datele la care istoriografia militară românească a ajuns, după cercetări minuţioase în arhivele româneşti şi străine. Oricum, cercetările sunt departe de a fi finalizate, dar informaţiile sunt credibile.

Efectivele angajate în aceste conflicte au fost numeroase, iar pierderile umane însemnate, datorită mai multor factori: slaba înzestrare asigurată pe timp de pace forţelor militare; raportul de forţe, îndeobşte nefavorabil; erori grave în planificarea strategică şi în conducerea trupelor; condiţiile de timp şi anotimp (la Stalingrad şi Caucaz în toamna anului 1942, cei aproape 400.000 de soldaţi români au fost prinşi de ”iarna rusească”, în ţinută de vară care nu a mai sosit până la terminarea luptelor) etc.

România a participat, în secolele al XIX-lea şi al XX-lea la patru mari războaie:

1. 1877-1878 Războiul pentru Independenţă;

În Războiul de Independenţă, armata română a pierdut:
– 4.302 morţi şi dispăruţi, din care 40 de ofiţeri şi 15 medici;
– 3.316 răniţi din care 70 de ofiţeri.
De asemenea, în acest conflict armata a avut 19.084 de bolnavi din care 210 ofiţeri şi 74 de medici.

2. 1913 al Doilea Război Balcanic, primul consumându’se în anul 1912, fără participare românească.

În al Doilea Război Balcanic (1913) nu au avut loc ciocniri sau lupte, dar armata a avut 2.705 militari morţi, datorită epidemiei de holeră, declanşată în zona muntoasă a Balcanilor. În timpul incursiunii dincolo de hotarul sudic al ţării, care a durat 18 zile, perioadă în care militarii români nu au tras nici măcar un glonţ spre inamici, o epidemie de holeră s’a abătut peste Balcani, provocând multe decese în rândul tuturor armatelor aflate pe acest teritoriu.

Aproximativ 15.000 de militari români s’au îmbolnăvit, dintre aceştia decedând cam unul din cinci. Un număr de 2.705 de soldaţi români apar pe lista morţilor în cel de’al Doilea Război Balcanic, întocmită de Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor. Măsurile de carantină nu au fost respectate de comandanţii militari, holera fiind adusă la nord de Dunăre, continuând să facă victime şi după cel de’al Doilea Război Mondial.

Secvență a masacrului de la Bartolomeu, din 1916.

3. 1916-1919 Războiul (Re)Întregirii;

În timpul Războiului de Întregire, cercetările serioase din arhive arătă următoarea situaţie:

– 1913 ofiţeri şi 95.454 de soldaţi morţi pe front, în infirmerii sau spitale din ţară ca urmare a bolilor sau rănilor; aceştia au fost identificaţi nominal
– 248 de ofiţeri şi 51.177 de soldaţi morţi pe front, în ţară sau străinătate în împrejurări necunoscute; în mare parte ei sunt neindentificaţi
– 169 de ofiţeri şi 70.335 de soldaţi morţi în lagărele de prizonieri.
Numărul total al morţilor armatei române se ridică, prin urmare, la 2.331 de ofiţeri şi 216.966 soldaţi.

Numărul civililor morţi ca urmare a bătăliilor, rănilor ori tifosului exantematic este apreciat la circa 250.000. Nu intră aici decesele considerate normale.
Cifrele de mai sus sunt pentru Vechiul Regat. Dar, în anii Primului Război Mondial, sute de mii de români au luptat în armatele austro-ungare şi ruse. Numărul militarilor români, morţi sub steag străin este greu de apreciat. Cercetări estimative vorbesc de circa 50.000 de morţi pentru românii transilvăneni în anii 1914-1918.

4. 1941-1945 cu două secvenţe, unul sfânt 22 iunie 1941-23 august 1944 şi altul drept 23 august 1944-12 mai 1945

În al Doilea Război Mondial situaţia se prezintă astfel:

– campania din est: 71.585 de morţi, din care 3.113 ofiţeri, 1.823 de subofiţeri şi 66.649 de soldaţi;
– campania din vest: 21.053 de morţi din care 859 de ofiţeri, 776 de subofiţeri ţi 19.400 de soldaţi.
Total în cele două campanii: 92.620 de morţi, din care 3.372 de ofiţeri, 2599 de subofiţeri şi 86.049 de soldaţi.
La aceştia se adaugă 333.966 de răniţi 243.622 în Est şi 90.344 în Vest şi 367.976 de dispăruţi, cei mai mulţi prizonieri, din care 309.533 în Est şi 58.443 în Vest.

 

TOTAL:

Cifrele totale se ridică la 796.117 militari, 626.295 în Est şi 169.822 în Vest.

Cifrele evident sunt credibile, dar nu acoperă întreaga jertfă a românilor, pentru că în această cifră totală nu sunt prinși militarii români care au servit alte steaguri, cum ar fi cei din Ungaria, Serbia, Uniunea Sovietică, și nici civilii care au fost victime colaterale atâtor războaie.

Rămăşiţe umane ale unor prizonieri români,  se găsesc în continuare în gropi comune, așa cum a fost cea descoperită în Rusia anul trecut, și în care ar putea fi 15.000-20.000 de cadavre îngropate în anul 1943, în timpul celui de-al II-lea Război Mondial. Printre victime se numără şi români. Groapa comună a fost descoperită în iunie 2016, la periferia oraşului rus Kirov, situat la 800 de km nord-est de Moscova, în stepa rusă.

Reprezentanţi ai Grupului de speologie italian San Martino au declarat că în groapa care are dimensiunile de 100/50 de metri sunt 15.000-20.000 de schelete, este vorba de resturi aparţinând unor militari decedaţi în primele luni ale anului 1943 după ce au fost luaţi prizonieri de armata sovietică după contraofensiva de la Stalingrad. După primele cercetări, au fost stabilite naţionalităţile unora dintre victime: italieni, germani, români şi unguri – prizonieri de război morţi de foame, de frig, de boli, în timp ce erau transportaţi cu trenul. De aceea au fost îngropaţi de’a lungul căii ferate. Cercetătorii ruşi Aleksei Ivakin şi Andrei Ogoljuk au estimat că în groapă ar putea fi între 15.000 şi 20.000 de schelete.

Așadar, putem aprecia undeva la peste un milion de români victime ale războaielor, direct sau indirect, fără riscul de a greși.

Când avem ocazia, să punem o floare la monumentele strămoșilor noștri, acolo unde suntem fiecare sau să aprindem o lumânare pentru toţi cei care, în uniformă sau în civil, si’au jertfit viaţa pentru țară, urmare acestor conflagrații!

Poate că bucuria și satisfacţia datoriei împlinite au stat la baza înflăcărării patriotice cu care românii au acţionat și după războaie. Efervescenţa care a cuprins întreaga ţară s’a materializat prin monumente înălțate prin care să’şi probeze patriotismul, respectul şi recunoştinţa faţă de cei care şi’au dat viaţa pentru acele măreţe idealuri.

În schimb, după cea de’a doua confruntare mondială, uitarea s’a cam aşternut în bună măsură peste oasele şi memoria celor căzuţi în luptă, iar reproşul și chiar răzbunarea s’au abătut asupra celor care supraviețuiseră campaniei din Răsărit.

Col. (r) Petrea Cujbă:

”Nepăsarea, neputinţa dar şi obedienţa unora, au făcut ca morţii pentru ţară, în campania din Est, să nu primească nici măcar minima recunoştinţă sau înțelegere datorată celor care și’au făcut datoria față de țară. Nu numai că nu au fost ridicate monumentele pe care le meritau ostașii căzuţi pe front, nu numai că oasele lor nu au primit locul de odihnă cuvenit, iar numele lor veşnica recunoştinţă, dar chiar şi cei care s’au încăpăţânat să rămână în viață au suferit prigoana din partea celor care se cocoţaseră la putere.

Puţinele monumente ridicate aminteau, uneori, doar o parte din ceea ce a însemnat războiul, prin durata şi victimile sale: perioada 23 august 1944 – mai 1945 şi morţii din campania din Vest. Mari pete albe de uitare se aşternuseră în cartea istoriei neamului.

Dascăli, istorici, arhitecţi, intelectuali care mânuiesc pana, penelul, dalta sau compasul, preoți și militari, instituţii şi organizaţii de stat sau private, reprezentanţi ai societăţii civile, avem cu toţii datoria patriotică de a pune umărul la reconstrucţia identității și demnității naţionale.

Să lăsăm deoparte, măcar pentru o vreme, orgoliile exagerate, personale sau de ”castă”, egocentrismele sau pur şi simplu intersele şi ”egoismele” de orice fel, pentru a dărui României ceea ce merită: redescoperirea valorilor perene ale acestui pământ, recunoştinţa pentru sacrificiile înaintaşilor, pentru că, demonstrând respectul nostru pentru ceea ce au realizat şi ne’au lăsat strămoşii noştri, să putem să construim pentru urmaşi viitorul pe care îl dorim şi pe care îl merită, iar flăcările amintirii să ardă în inimile românilor ca niște eterne coloane fără sfârșit, înălțate în jurul Monumentului Recunoștinței!”

Sursă: absolventi1969.wordpress.com

Citiți și:   ROMÂNIA TRĂDATĂ

sau:  ACȚIUNE ÎN JUSTIȚIE PENTRU CONSTATAREA NULITĂȚII ABSOLUTE DE INSTAURARE A FORMEI REPUBLICANE DE GUVERNĂMÂNT

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

LIMBA GETICĂ , IZVORUL VORBIRII EUROPENE, NU A DISPĂRUT

Oamenii pământului își spuneau geți. Dacă celor mai vechi oameni li se spuneau geți, și așa cum a rămas un dat al omenirii, ca de la etnia lor să li se împrumute numele și limbii ce o vorbeau, înseamnă că limba pământenilor europeni se numea limba getică. Curios, însă este că acesteia, lumea ”științificilor” se ferește să’i spună pe numele originar cu o teamă aproape de neînțeles. Ori, poate există un interes ascuns.
”Limba noastră’i graiul pâinii, / Când de vânt se mişcă vara/ În rostirea ei bătrânii / Cu sudori sfinţit’au ţara”… Limba, spunea Părintele-poet Alexei Mateevici creşte din sine, se înnoieşte din sine pe temeliile bătrâne, nu are nevoie de ajutor străin. (Antonie Plămădeală, Basarabia, Sibiu, 2003, p.25).

Despre vechimea ancestrală a Familiei Patriarhale a Omenirii, respectiv a Neamului Pelasgo-Getic şi limba sa protopelasgo-getică s’a vorbit şi se vorbeşte, s’a scris şi se va scrie mult pro sau contra. S’a scris în vechime adevărul istoric străvechi de către Părinţii Istoriei, de către marii bărbaţi politici sau religioşi ai antichităţii care făceau parte din marea familie pelasgo-getică şi slujeau adevărului divin dar şi istoriei neamului şi lumii totodată.

”Păziţi’vă limba mai mult decât lumina ochilor” (Sf. Ioan Gură de Aur)

”Originea limbii române se află în inteligenţa rumânilor strămoşi, oamenii râurilor cu maluri fertile, din bazinul Dunării de Jos, autori ai primului neolitic european, în România, inima vechii civilizaţii europene, în urmă cu 8-10 mii de ani”, Lucian Cueşdean.

Graiul ţăranului pământean este limba Vechii Europe, pentru că se poate dovedi cert că nicio altă limbă europeană nu are atâtea onomatopee autentice şi pentru că nicio altă limbă europeană nu are atâtea cuvinte compuse direct cu o onomatopee autentică precum limba română. Simbolurile păstrate de autenticul mediu rural românesc, motivele aflate pe hainele de sărbătoare transmise de mame fiicelor, spre aleasă nemurire sau pe scoarţe, de taţi fiilor pe porţi sau în dantelăria prispelor sau a catapetasmei Sfântului Altar etc. sunt prezente în toate teritoriile locuite de pelasgo-geţi.

Mai târziu, odată apăruţi, unii cavaleri aşezaţi la ”Masa rotundă” şi’au propus falsificarea şi furtul dovezilor cu privire la vechimea limbii şi a naţiunii noastre ancestrale. Arhitecţii şi constructorii liberi care se străduiesc să ridice o lume aservită doar intereselor lor de grup au dorit să îngroape adevărul existenţei celui mai de preţ tezaur al etniei noastre ancestrale, inventând axioma indo-europeană şi a puiului ei mai tânăr, ”romanizarea”.

Dar, cum adevărul prăvăleşte piatra de pe mormânt, înviază şi se înalţă, aşa s’a întâmplat şi cu istoria neamului şi a limbii noastre, care a plămădit și educat marii fii ai Carpaților, cei care au realizat și unitatea de neam, fiii şi părinţii deopotrivă, şi a înviat neîncetat prin oamenii cu demnitate şi în egală măsură cu autoritate în cercetarea ştiinţifică, fie din sânul naţiei, fie din emigrația ei continentală.

Hora, dansul magic ce a învins timpul alături de străbunii noştri, este atestată arheologic de 5000 de ani, ritualul prinderii în dans având ecou în sufletul naţiei nostre mai presus de puterea de a explica a multora dintre noi. Emoţionantul simbol care vesteşte primăvara, Mărţişorul doar românesc, este atestat tot arheologic cu o vechime de 9.000 de ani, la Schela Cladovei, pe Dunăre.

De ce astăzi se ignoră un adevăr atât de simplu născut din certitudinea că acest neam a construit bordeie de lut timp de 20.000 de ani, pe toată întinderea teritoriului locuit neîntrerupt de el, dovedind’o și azi în cel mai mici cătune unde nu a pătruns ”civilizația” cavalerilor adepți ai oțel-betonului și sticlei.

Poporul geto-român descendent din ancestralul neam pelasgo-scyto-get s’a format cu multe secole înainte de anul fatidic 106. d.Hr. Mitogeneza unui popor este un proces continuu de evoluţie spirituală a neamului său. Străbunii nu aveau nevoie să ”împrumute” de la cineva cuvinte, singura sursă real folosită a fost mediul natural în care trăiau, graiul lor dezvoltându’se natural, având tot ce le trebuia în propriul grai, de o mare complexitate şi bogăţie, dezvoltat continuu deoarece fiind o populaţie sedentară procesul de formare a limbii vorbite a fost unitar şi armonios. Graiul strămoşilor noştri există intrinsec, se defineşte pe sine însuşi prin propriile sale cuvinte şi se poate dovedi că nu a fost nevoie să se apeleze, ca în cazul limbilor moderne, la cuvinte din alte limbi sau dialecte pentru a’şi explica elementele intime.

Limba vorbită de geto-români îndeplineşte cumulativ cele două caracteristici necesare dovedirii faptului că este o limbă naturală, lipsa ”împrumuturilor” şi existenţa radicalilor proprii. Prin radical propriu se înţelege o rădăcină de cuvânt, un element primordial de la care s’a plecat în formarea cuvintelor compuse. Aceste rădăcini pot fi numite şi morfeme, iar primele morfeme, după Lucian Cueşdean, au fost chiar sunetele din natură, onomatopeele. Derivarea din onomatopee este rar întâlnită în alte limbi, acolo este o excepţie, pe când în graiul rumînesc ”compunerea onomatopeică este aproape o regulă”, iar fără î şi â nu pot fi redate autentic sunetele din natură.

Multe din cuvintele alcătuite cu ajutorul radicalilor sau a rădăcinilor de cuvinte sunt cuvinte imagine, metafore, care lămuresc prin ele momentul intrării în limba vorbită încă de români. Astfel, o vijelie este este o furtună care face vîj şi este produsă de Elie sau Ilie, un ste-jar este un lemn de esenţă tare, căruia îi stă jar-ul mai mult timp (arderea sa este mai domoală), o săgeată sau o pasăre face zbîrr în zb-or, o vie-spe este o spe-rietoare vie, o lin-gură trebuie dusă lin la gură, altfel se poate vărsa conţinutul.

În sanscrită, limbă moartă cu câteva sute de ani înainte de întemeierea Romei aflăm, printre multe alte cuvinte şi următoarele cuvinte păstrate în română identice: acasha (acasă), lup (lup), Om (om), vrate (frate), lamba (limba), navasti (nevastă), luptă (luptă), prans (prânz), dzambaiami (a zâmbi), dusman (duşman), crapaiami (a crăpa), naiba (naiba) şi nu în ultimul rând, apu (apa), şi multe altele. Şi cu toate acestea despre aceste cuvinte, (acasă, apă, lup, om, frate, limbă, luptă, a crăpa şi prânz) aflăm de la cavalerii falsului cu semnătură ”științifică” că au etimon latin, etimon slav (nevastă),  bulgar (a zâmbi), turc (duşman), doar pentru că mai au și alții în vorbire cuvintele noastre, iar naiba se recunoaşte că nu se ştie cine l’a invocat prima dată, având etimon necunoscut. Logica elementară ar fi trebuit să conducă la concluzia că aceste cuvinte nu aveau cum să intre în limba română din latină, slavă, bulgară, turcă, existenţa lor identică în sanscrită dovedind evident faptul că originea a fost comună cu geto-româna vorbită astăzi, preluarea lor fiind în fapt inversă, de la pelasgo-geți în cadrul marii familii pelasgo-getice europene care s’a extins în urma marilor migrații, dar și a suprapopulării continentului.

Existenţa neîncetată a neamului nostru, pelasgo-getic care a rămas cunoscut ca fiind românesc în zilele noastre printr’un joc al sorții sau al unor interese de castă, păstrător al limbii Vechii Europe şi al unor tradiţii şi obiceiuri ce se pierd în aura mileniilor de dăinuire, o regăsim în nenumărate scrieri ale timpurilor apuse. Răspunsul la întrebarea ce aduce mereu în discuţie lipsa izvoarelor scrise ale acestui neam, astăzi este pe cât de cunoscut de marea parte a românilor pe atât de ascuns de mereu aceeaşi cavaleri ai minciunii și ”iubitori” de neam.

Distruge’i unui neam izvoarele scrise şi roagă’te la Bunul Dumnezeu să’l pedepsească cu uitarea Limbii sale! Doar la români mama este numită şi ”Micul Dumnezeu”, poate tocmai pentru faptul că aceasta a reuşit să păstreze şi să transmită timp de milenii pruncilor limba vorbită de neamul ce nu are o dată a creştinării sale.

Să ne amintim, chiar şi doar printr’o aplecare fragmentară asupra izvoarelor, cei care au lăsat mărturie că lumea modernă îşi are temelia aici, în spaţiul carpato-pontic nu sunt puţini. Mulţi dintre editori acolo unde apar cuvinte dacice deosebite morfologic de cele latine în diferitele lucrări, le consemnează ca presupuse erori ale caligrafilor, care de altfel sunt realităţi lingvistice orientale.Micile deosebiri gramaticale nu şterg marea asemănare a limbii geto-dace de cea traco-latină. De o parte şi de alta a Dunării, pe o întindere mare de pământ se vorbeşte de zece milenii româneşte şi „filologii” şi „istoricii” romanizaţi orbecăiesc în „latinitatea” lor.

Hesiod (sec. VIII-VII î. d. Hr.) în Theogonia sa (genealogia zeilor) vorbeşte despre regina geților Hestia, întemeietoarea dinastiei matriarhale, zeificată după moarte prin cultul focului sau al soarelui şi despre faptul că întreg spaţiul euro-afro-asiatic în care trăia aparţinea imperiului getic şi limbii sale. Marele fluviu spune poetul este Istru care curge frumos, iar faimoasa cetate a culturii Histria a încununat cele două nume celebre: Hestia şi Istru.  Garda militară a Reginei Hestia şi armata regatului ei erau compuse din temerarele şi neînvinsele amazoane. Ion Miclea şi Radu Florescu aduc în lumină perlele artei protostrăbune, descoperind celebrele figurine feminine cu trăsături portretistice stilizate cu sugestii de costum. (Preistoria Daciei, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1980).

Prin cultul lor, fecioarele-proorociţe oficiau în altarul înţelepciunii viitorul primit prin inspiraţie dumnezeiască şi întreţineau un foc material permanent, simbolizând lumina tainelor primite. Sibylla Erythrea reprezentantă a înţelepciunii şi religiunii hiperboreilor/pelasgilor din nordul Istrului sublinia în oracolelele sale: Oamenii din Elada mă numesc o femeie din altă ţară. (N. Densuşianu, Dacia preistorică, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1986, p. 196-203).

De la triburile primitive la neam în perioada de început a neamului pelasgo-getic, în timpurile primitive, tatuajul era un semn pe piele prin care se diferențiau clanurile, triburile, straturile sociale incipiente si originile neamului respectiv. În acest ultim semn, ele erau realizate în cadrul unor ceremonii de inițiere (sexuală, maritală, războinică), pentru protecția totemică în special. Ca și la triburile autohtone amerindiene, tatuajul reprezenta, în majoritatea cazurilor, atât semnul concret al totemului cât și semnul tolemului sacralizat. Cu timpul, tatuajul a căpătat rolul de simbol al integrării și identificării cu tribul sau clanul în care era făcut. Prin scrierea criptică, adică ideogramele de pe piele, individul devenea parte a grupului social cu sentimentul de apartenență la acea anumită celulă. Totuși, aceste semne și’au păstrat pentru mult timp și rolul protector, sacru. Unele simboluri aveau semnificația de protecție împotriva duhurilor rele, cazuri în care grafia tatuajelor reda stilizat scene sau personaje mitologice sau magice cu un anumit rang, privilegiu sau putere sacră.

Narcis Zărnescu ne lasă mărturie cercetările sale în legătură cu fascinanta eră milenară a matriarhatului: Figurinele de lut modelate de strămoşii noştri acum peste 8000 de ani î.Hr. (a căror stranie asemănare cu cele descoperite în culturile mesopotamiene Hassuna Samarra nu a scăpat specialiştilor), judecând după Templul descoperit la Crăscioarele în apropierea Dunării şi datat circa 5000 de ani î.Hr., ca şi Tăbliţele de la Tărtăria, faza timpurie a civilizaţiei Turdaş-Vinca, sfârşitul mileniului al VI-lea î.Hr., sau după sutele de vase miniaturale acoperite cu semne liniare, ale unei scrieri mai vechi cu aproximativ 2000 de ani decât cea sumeriană, judecând aşadar, numai după aceste câteva ”probe” imposibil de falsificat, greu de trecut sub regimul tăcerii,  marea istorie a lumii îşi are una dintre origini şi în spaţiul carpato-danubiano-pontic. (Acolo unde începe istoria, în rev. Pentru Patrie, 1989, IV, p.28-29).

În sprijinul atestării erei matriarhale pe Terra subscriu şi figurinele feminine descoperite în Arealul caucazian (Vezi Arta preistorică şi antică din regiunea Caucaziană, p. 200-203), precum şi cele de la Libcova, descoperite de arheologul Eugen Comşa. (Diac. P. David, rev. Mitropolia Olteniei, 1973, p.3-4, 251)

Hecateu, menţionează în fragmentul 352 că: Amazoanele vorbeau limba getică.

Vasile Pârvan, referindu'[se şi el la timpul matriarhatului foarte bine conturat şi organizat statal, afirma că: divinitatea feminină getică adorată şi ca Hestia – Marea Zeiţă a pământului roditor şi hrănitor, exista în Dacia. (Getica, p.164)

Regina geţilor Hestia /Vesta a fondat un stat bine centralizat şi organizat ca Regat-feminin, în Vatra căruia a instituit Cultul focului sacru, atribuindu’l în primul rând cinstirii Creatorului şi apoi înţelepciunii divine a Fecioarelor-hiperboreene, Profetesele /Sibiyllele ori Fecioarele Vestale, numite aşa după regina lor.

Diodor din Sicilia – Getul (80-21 î.Hr., a scris Biblioteca istorică în 40 de cărţi) menţionează că: la aşa numiţii Geţi, care se cred nemuritori, Zamolxis susţinea că el a intrat în legătură cu Zeiţa Hestia, de la care a primit Legile Frumoase.

Socrate şi Platon comentează Bellanginele lui Zamolxis şi constată că: epodele sunt vorbele frumoase care fac să se nască în sufletele oamenilor înţelepciunea. (Fontes, I, p. 101).

Mihail Eminescu se referă la Legile Frumoase şi le identifică cu: legea ospitalităţii, cu legea îndatoririlor fiecărui membru al comunităţii, legea omeniei, localizate în obiceiul pământului, cunoscut de vecini ca ius valachicum sau legea strămoşilor dătători de legi şi datini. (Opere, IV, Ed. Academiei, Bucureşti, 1985).

J.F. Neigebaur afirmă că în anul 87 sub regele geto-dacilor-Burebista, Deceneus introduce scrisul, artele şi ştiinţele în Bellanginele. (Beschreihing der Moldau unde Walachei- ”Cronologie”, Breslau, Joh. Urban Kern, 1859, p.1).

Mircea Muşat, comentând textul lui Neigebaur, cu privire la Legile frumoase, consemnează că erau cu mult mai vechi. (Izvoare şi mărturii străine despre strămoşii poporului român. Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1980, p. 88).

Tacit ne dezvălui că: Romanii sunt compilatorii acestor legi. Cele XII Tabule Romane, despre care vorbesc cei vechi. (Tacit, Ann., 27; Servius-Aen. VII-675); Maria Ciornei, Dacia magazin, nr. 33, Iunie, 2006).

Radu Stan Carpianu relatează că la jumătatea veacului VI d. Hr. Leges Belagines –vechea Colecţie de legi a Daciei era în plină vigoare, dar botezate sub numele de Lex antiqua Valachorum, destul de active până foarte târziu în documentele istorice ale Transilvaniei, Ungariei, Poloniei, Ţării Româneşti şi Moldovei. Limba pe care o vorbesc românii până astăzi, este o limbă latină, însă ea ne provine moştenire nu de la romani, ci de la geți. În 1986, el îşi întăreşte afirmaţia citându’l şi pe lingvistul suedez Ekstrom Par Olof : Limba română este o limbă cheie, care a influenţat în mare parte toate limbile Europei. (Enigma insulei, p. 71, 126, 214).

Zamolxis, care a trăit cu 1.300 de ani î.Hr. era un renumit medic, profet şi rege, zeificat ca şi străbuna sa Hestia. El fondează o mare Şcoală Superioară a spiritualităţii getice şi devine primul legiuitor al lumii vechi, instituind şi cultul monoteist al monahismului precreştin. Universitatea lui Zamolxis era condusă de marii Preoţi, care se numeau zalmoxa /salmoxa. Zal /Sal=Preot; moxa=mare.

Să ne oprim atenţia asupra câtorva expresii-definiţii ale lui Zalmoxis, care au constituit preceptele, normele moral-religioase în Constituţia zalmoxiană a Legilor Frumoase: Cauza este acel ceva din care se naşte ceva. Cauza principală este cauza din care se nasc toate celelalte. Orice mişcare este izvor al acţiunii, chiar şi în cazul obiectelor neînsufleţite, atâta vreme cât, în diverse chipuri, prin calităţile şi efectele lor, contribuie hotărâtor la ideea de bine şi frumos a celor vii. Orice este s’a întâmplat dintr’o cauză. Mintea omenească nu este în stare să înţeleagă ideea perfectă a Justiţiei Divine. După trecerea sufletului din această viaţă, vor fi date răsplăţi şi pedepse în modul cel mai corect. Dumnezeu trebuie să fie cinstit, să I se aducă jertfe. Părinţii trebuie să fie respectaţi. Să duci o viaţă cinstită. Să nu faci nimănui vreun rău. Să i se de’a fiecăruia ce i se cuvine de unde se trage numele de om. (Carolus Lundius, Zamolxis-Primul Legiuitor al Geţilor, Trad. Maria Crişan, Ed. Axa, Cap. IX, p. 179).

Jaques Matter aduce în discuţie Şcoala Superioară a lui Zamolxis, filosofia geţilor şi marii preoţi-Dascăli. El presupune că Academia lui Zamolxis ar fi fost chiar celebrul Sanctuar de la Sarmisegetusa, lumina lumii vechi. El îl venerează şi pe învăţatul-pedagog Sfântul Clement Alexandrinul.

Vasile Stanciu şi Teodor Diaconu, în studiile publicate pornesc de la descoperirile publicate de V. Pârvan, care includ cele două statuete din bronz şi inscripţia de la Histria, oprindu’se la statueta de la Curtea de Argeş cu scrierea hieroglifică, care stabileşte existenţa primului rege din Nordul Istrului, Uranus.

De pe statueta din bronz de la Curtea de Argeş se descifrează fragmente din cultul lui Osiris: cuvintele lui Osiris de iubire. Domn al celor două pământuri!

Logosului divin I se atribuiau 42 de cărţi sapienţiale care au pus baza hermeneuticii-ştiinţa interpretării textelor vechi. Se specifică numele Letei-mama mitică a lui Apolo, care a ars Vedele, cărţile din limba adamică: la Arnota, alte nume: Lela, Tit (Argeș), Set, Abel etc. Pe statueta de la Adam Clisi, care înfăţişează primul sacerdot al Europei, regele-preot descifrează scrierea de pe Epitrahil, confirmând faptul că scrierea pictografică îşi are leagănul în Geția. Această scriere reprezintă unul din primele documente ce pun în lumină adevărul că pe Valea Dunării, în spaţiul dintre Carpaţi, Dunăre şi Balcani, s’a vorbit o limbă proto-getică, o proto-latină din care s’a desprins apoi şi latina italică şi confirmă autohtonia şi continuitatea poporului geto-român pe aceste meleaguri.

Un prim text al descifrării sună astfel:

– Asta este OM Ikaron, născut alb, mag Adam: pe paradise spus PUER Atma-omul Niag (Agni); îi ram Cogaion, M., sau

– Sens Soma ma-sa DM datam prima’n Amangia.

Numele Hamangia implică istoric câteva consideraţii esenţiale: Încă din Paleoliticul mijlociu (100 000-40 000 î.Hr.) peşterile Cheia (La izvor) şi Târguşor (La Adam) din Dobrogea au fost locuite intens.

Autorii relevă faptul că: cultura Hamangia susţine polaritatea unităţii iniţiale a culturii şi civilizaţiei cu mult înainte de apariţia religiilor şi etniilor. (”Limba vorbită de Adam şi Eva” I, 1996, p.17)

D. Berciu aplecându’se şi el asupra genezei geto-române scoate în relief evidenţa că: la noi neoliticul începe pe la 5500-2000 î.Hr., când comunităţile vorbeau o limbă pelasgo-europeană… Problema continuităţii nu trebuie deci limitată numai la colonia Dacia romană. Se ştie că noua provincie imperială nu a cuprins întreaga vatră multimilenară a Geției lui Burebista şi Decebal. În afara hotarelor ei, au rămas geții liberi din Maramureş, Crişana, Moldova, Muntenia, Scyția, Sarmația (Sarmo-Geția), Germania etc. Ei au reprezentat Terra Getarum liberă şi au continuat să trăiască în formele de viaţă tradiţionale. Pe cursul Nistrului superior se aflau geții costoboci, creatorii culturii numite Lipița, integrată şi ea în marea unitate etnoculturală getică. Mai la sud în Moldova de nord şi centrală, se aflau carpii, care până către mijlocul sec. III d. Hr. au fost în fruntea coaliţiilor antiromane, fie singuri, fie împreună cu aliaţii. Ei au creat o splendidă civilizaţie getică […]

Până nu de mult erau semnalate în judeţul Bihor, Satu Mare, Maramureş, Sălaj şi Arad, aproximativ 100 de aşezări ale geților liberi, exponenţi ai complexului Sântana-Arad-Mediaşul Aurit. (”Zorile istoriei în Carpaţi şi la Dunăre”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, p.39; Continuitatea poporului român în vatra Daciei străvechi în lumina descoperirilor arheologice, în Noi Tracii, 1981, Noiembrie, p.2)

Sanchoniathon identifică în Cosmogonia sa ca inventator al scrisului pe Taautus, din a XII-a generaţie de la Protogenus (primul om, Adam, pe care egiptenii îl numeau Thoor, alexandrienii Thoyth, iar grecii Hermes. Din Sydyc (Cel drept, fratele lui Misor, tatăl lui Vulcan, se trag dioscurii sau cabirii sau corybanţii sau samotracii. (Eusebiu de Cezareea, De Praeparatione Evangelica, III)

Valerius Flacus aminteşte de conflictul militar dintre geţi şi egiptenii lui Sesostris, care era încrustat pe porţile Templului de la curtea regelui Aetes din ţinutul hiperboreenilor /geţilor. (Poemul Argonautice)

Nicolae Densuşianu îl citează pe Pliniu (lib. VII, 3.3) care afirma că: seminţiile scyte, atât cele din Asia cât şi cele din Europa au purtat în vechime numele de abarimon, adică arimonii albi sau vechii aramei, arimini, arieni, arimi, râmni, rimi, cei care alături de etruscii italici, vor înființa Ruma printr’unul din triburile fondatoare numit ramnes (rîmni) sau ramnenses (rîmnenii).

C. B. Ştefanovschi înţelege foarte limpede această afirmaţie majoră a lui Pliniu: Reiese că, în conformitate cu Plinius (23-79), poporul scyţilor, care trăia între teritoriul Geției Carpatice şi Munţii Urali, dar, şi până la poalele Caucazului, până la Massa-Geții de la Caspica, se identifică cu un singur nume: Aramei.

O informaţie identică vine şi de la Aristotel care face trimitere la ”originea tracă a scyto-arameilor”. (Din Arhivele Daciei, Cap. 9)

Arimii, vechii locuitori ai Geției se mai numeau rumoni sau rumuni. (N. Densuşianu, ”Dacia Preistorică”, vol II, p. 165)

Coroborând descoperirile arheologice privind scrierea, de la cele mai vechi până la cele de la Tărtăria – Turdaş – Vincea, ajungem la concluzia că inventatorii scrisului au fost strămoşii noştri. Toth, Hermes, ori Sarmis sunt de fapt denumirile unuia şi aceluiaş Părinte al scrisului, din care se trag etnonimele unui aceluiaş neam arimii, aramanii-vorbitorii limbii sfinte aramaice vorbită de Mântuitorul omenirii Iisus Hristos.

Procopiu de Cezareea (sec. VI) consemnează modul de viaţă al unui trib getic: Acesta este modul de a trăi al locuitorilor Insulei Thula, care se deosebesc de multe alte naţiuni. Una din ele mult mai înfloritoare decât celelalte şi foarte numeroasă, este cea a Gautonilor care s’au aşezat lângă Herulii (popor scyt locuind în regiunea lacului Maeotis, Marea de Azov de azi) sosiţi acolo. Aflăm întâia oară că Goţii sunt de fapt Geţii, Gautoi. La Procopius, Thula se afla la extremitatea Oceanului Septentrional (pro th Arktw ta eata), iar la Cicero, Thula era situată în zona Crivăţului, Scandia sau Scandinavia.

La origine s’a folosit cuvântul Arkto, adică popor marţian. La Marte grecii spun Arh, la geto /goţi Ari; gr. Kottein /în loc de koptein = a despărţi; a ucide; a pustii prin sabie. În getică avem kotta, deci din ari+koto=arkto. (De Bell. Goth., lib.IV, cap.XX, p.m. 620)

Berger, în cunoscuta sa lucrare Histoire de l’ecriture, la p. 205, menţionează că: alfabetul a fost răspândit sub forma şi sub numele aramilor, o populaţie pelasgă, numită şi arimi sau arimaspi.

Claudianus, în Panagericul despre consulatul VI al lui Honoriu (Praef. V, 18) numeşte ţara giganţilor in arime, similarul grecescului ein Arimois.

Tertulian aminteşte despre Cartea lui Enoh, tatăl lui Matusalem – prototipul Arhiereului lumii vechi prehristice, care a instituit şi rânduit slujirea Arhieriei, prefigurându’L pe Mântuitorul Iisus Hristos-Arhiereul veşnic, salvată de la Potop de Noe, aminteşte de un nume, Sarmis, alături de Sarsan şi Zazas (nume armino-getice), care l’au înveşmântat pe Matusalem şi i’au pus pe creştet o coroană strălucitoare.

Lucius Ampelius (sec. III d.Hr.) numeşte o serie de ramuri ale neamului pelasgo-arimin-getic: traci, daci, scyţi, getuli, bessi, bitini, frigieni, capadocieni, sarmaţi, moesi, macedoneni, greci, ilyri, panoni, dalmaţi, alani, brahmani etc. (Liber Memorialis, Cap. VI)

Berosus consemna pe la anul 284 î.Hr. în opera sa Istorii, că: atât caldeenii cât şi scyţii descendeau din nemurile înfloritoare ale geților. (Augustin Deac, Dacia magazin, nr. 5, Iunie 2003)

Dexip scrie în Cronica sa universală pe la anul 260 d.Hr., că scyţii care se numeau şi goţi (geţi) au trecut în număr mare fluviul Istru, pe timpul lui Decius (249-251) şi au pustiit teritoriul stăpânit de romani. Desigur că în armatele goţilor erau prinşi şi înrolaţi o bună parte din Scyţi şi din Geţi, şi acesta este motivul pentru care scyţii sunt ”numiţi goţi”,  după conducătorul lor. (Fontes, I, p. 732-735)

Cato Major (234-149 î.Hr), consemnează în lucrarea Origines, că: geţii aveau o scriere cu foarte mult timp înainte de fondarea Romei. (Maria Crişan, Geta-matcă a limbilor euro-asiatice, p.3)

Eusebiu de Cezareea, sec.IV.d. Hr. spune clar că: împăratul Decius a căzut în 251, conducând mult lăudatele trupe ale romanilor ca să lupte împotriva geţilor.

N’a fost vorba deci de o ”golire a Daciei ocupate”, n’a fost vorba de renumita ”retragere aureliană”, ci pur şi simplu de o înfrângere suferită de romani din partea geților liberi, ajutaţi şi de rudele lor din afară, altfel spus de o retragere, dar sângeroasă, la 271 d.Hr.

Eutropius în anul 369 d. Hr. un veac mai târziu deci, consemnează că: Aurelian împăratul, după luptele cu Geţii a golit provincia Dacia (romană), iar romanii pe care i’a scos de pe ogoarele şi din oraşele Daciei i’a aşezat în partea de mijloc a Moesiei. (Fontes, I, p.561 /Gavrilă Copil, Pierit’au Dacii? Unde sunt Romanii din Dacia?…, în Noi Tracii, 1981, Noiembrie, p.2) Afirmaţia lui Eutropius este categorică: pe romani (Aurelian) i’a scos de pe ogoarele şi din oraşele Daciei… Păi, cum rămâne cu arhi-vehiculata idee, teză, ipoteză, teorie că Dacia a fost golită de întreaga populaţie băştinaşă la anul 271?!

Iordanes scria pe la anul 551 în opera sa Faptele Romanilor, astfel: Decius însuşi în timpul luptelor cu Geţii a murit de o moarte năprasnică împreună cu fiul său Abrittus… Împăratul Aurelian, rechemând (îi absolvă pe împărat şi pe romani de ruşinea pricinuită de înfrângere, n.a.) de acolo legiunile, le’a aşezat în Moesia şi acolo într’o parte a acesteia, a întemeiat Dacia Mediterranea şi Dacia Ripensis. (Fontes, II, P.39)

Istoricul Nicolae Densuşianu în Dacia preistorică face cel mai amplu studiu asupra Antichităţii şi descoperă izvoarele etnogenezei europene care ţâşnesc din Spaţiul Carpatic. Citindu’l pe poetul Ovidiu, constată izbitoarea asemănare între limbile getică, sarmată şi latină, afirmând că: Limba getică-latina vulgară a dat naştere limbilor romanice moderne. (Ed. Meridiane, Bucureşti, 1986, p.679)

Dumitru Bălaşa, preotul-istoric, că România este Vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6500-3500 î.Hr., axată pe o societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare, care a precedat societăţile geto-europene patriarhale.

Concluzia autorului:

Cea mai veche civilizaţie a Terrei nu trebuie căutată la Ecuator, ci la paralela getică, care înconjurând pământul, ocrotea aici vatra Vechii Europe şi cu proeminenţă, a unei strălucite civilizaţii. (Dacii de’a lungul mileniilor. Ed. Orfeu, 2000, p.7).

Dumitru Bălaşa ne opreşte atenţia şi admiraţia asupra momentului revigorării geților, respectiv apogeul lor, care a coincis cu apusul Romei. Împăraţii Galerius Maximianus şi Maximianus Daia (unchi şi nepot de soră, fiică a crăiesei Romula de Romanaţi, Romula- Reşca, ajutaţi de marele comandant Constantin, viitorul împărat, pun bazele imperiului tânăr Dac, începând cu anul 305. d. Hr.unde majoritatea populaţiei şi armata o forma elementul getic iar limba vorbită de la un capăt la celălalt al lumii vechi era limba getică. (”Marele Atentat al Apusului Papal împotriva Independenţei daco-românilor”, Liga Română de Misiune Creştină, Cluj-Napoca, 1999, p. 6).

Ilustrul părinte-cercetător trage semnalul de alarmă, alături de cucernicul său avertisment:

Vorbind despre limba geților trebuie să ţinem cont de calitatea limbilor sacre ebraică, greacă, latină şi după secolul IX, a limbii slave, Limba geto-română fiind o limbă populară generalizată în Asia de vest, în Europa, în nordul Africii, a căpătat mai târziu influenţa latinei clasice şi a limbii elene, socotite limbi sacre. Ceva mai mult. Elementele şi formele getice, au fost considerate erori ale caligrafilor şi pe parcurs, fiecare transcriitor de texte a corectat formele limbii getice, în sensul şi forma limbilor greceşti şi latine, denaturându’le. (Dacii de’a lungul mileniilor, op. cit. p.116)

Prezenţi masiv, continuă părintele-istoric în Moscopole, Ohrida, Bosnia, Saraievo, Crusova, Bitolia, Skoplje, Seres, Drama Kavala, Atena, Pireu, Bitinia, Tokai, Budapesta, Leipzig /Lipsca, Cracovia, Lemberg. America, este o amplă dovadă a viabilităţii peste veacuri a Geților şi a limbii lor. O dovadă că limba getică era de circulaţie mondială este şi numele Carpaţi. În albaneză karpe=stâncă, Karput-oraş în Anatolia, Karpathos, insulă în Mediterana, Carpates oros-oraş în Cipru, Carpentoracte / Carpentras, oraş al Alpilor francezi, Carpetanei, unul dintre cele mai puternice şi vechi triburi ale Hispaniei. (Rev. Noi Tracii, 1985, Septembrie, p.17)

Horaţiu spune într’una din Odele sale (II, 20) că popoarele de limbă getică sunt locuitorii de la Bosfor, getulii din Africa, hiperboreii, colchi, dacii, gelonii, iberii, volcii şi ligurii de la Rhodan.

Quintilian remarcă următorul aspect: dacă se adaugă la cuvintele latine, ori se lasă pe dinafară, unele litere sau silabe, se obţine limba barbarilor (geților).

Carpacrat din Alexandria – înţeleptul aristocrat get din sec. II. d.Hr. prezintă discipolilor săi înrudirile dintre Esenieni traci şi Polisteii geți, monahi ai Ordinului Purităţii, emblema Ofiţilor (membrii unei comunități ezoterice caracterizată prin cultul șarpelui) geți, casta medico-sacerdotală care reprezenta comparativ steagul getic şi şarpele ridicat de Moise în pustie (tot cu efect spiritual terapeutic), precum şi o gnoză spirituală anti-iudaică, panteistă, în care cinstea pe marii gânditori, alături de Iisus Hristos, comunitatea bunurilor şi a femeilor. (Mihai Coman, ”Mitologie populară românească”, Ed. Minerva, Bucureşti, 1986, p.191; Maria Dogaru, ”Însemne geto-dacice”, în rev. Lupta întregului popor, 1986, nr. special, p.58-59; ”Stema Voievodului Litovoi”, în Magazin istoric, 1985, Octombrie, p.6-8)

Clement Alexandrinul conducătorul Şcolii din Alexandria până la anii 202-203 d.Hr. a fost unul dintre cei mai mari dascăli ai lumii vechi. El a lăsat posterităţii două lucrări esenţiale, Pedagogul şi Stromatele (Covoarele), din care cităm un fragment:

”După părerea mea, cu toţii şi brahmanii şi odrisii şi geţii şi egiptenii, cunoscând marea binefacere pe care au primit’o de la înţelepţi, i’au cinstit ca zei, au rânduit ca filosofia lor să se înveţe în şcoli. Platon şi Pitagora au învăţat de la barbari. Geţii, neam barbar (purtător de barbă), dar nu necunoscător al filosofiei, aleg un delegat (jertfă) pentru eroul lor Zamolxis.” (”Histoire critique du Gnosticisme”, I-II, Paris, 1828, p.40, 49, 231 /I.B.U., I, 1954, p.145)

Herodot – considerat mai justificat sau nu, Părintele Istoriei (a scris 9 istorii ): După indieni, neamul tracilor este cel mai mare dintre toate popoarele…Geții poartă multe nume, fiecare după ţinutul în care locuieşte, dar toţi au în toate obiceiuri asemănătoare.

Ceea ce se remarcă din expresiile sale este că Peninsula Balcanică era locuită de geți şi toţi grăiau aceeaşi limbă.

Vasile Gaja ne confirmă acest adevăr:

Presupunând o zonă de mărimea Peninsulei Industan, teritoriul indienilor, translatată în această parte a Europei, ce vedem? Vedem că acele bucăţele din Peninsula Balcanică pe care le’am populat noi cu traci ocupă suprafaţa Albaniei, Bulgariei, Cehiei, Slovaciei, Italiei, Poloniei, României, Ucrainei, Ungariei şi popoarelor rezultate din Yugoslavia luate la un loc. Uluitor?

Şi încă nu e totul; Herodot mai spune că tracii se găseau şi pe ţărmul sudic al Mării Negre, adică pe ţărmul răsăritean al Mării Egee. Ori dacă adăugăm acum spaţiului getic balcanic şi partea apuseană a Asiei Mici, Frigia, cum i se mai spunea, ne apropiem de ”similarul Industan”. (Vă rog să remarcaţi că nu mă ating de Grecia ”grecului” Herodot, îi las spaţiul necesar în care să’şi scrie opera pe care o cităm.) (Unde a dispărut Limba Dacilor? A.F. Gaja Vasile-Bucureşti, 2002, p. 34).

Tot marele Herodot ne desluşeşte într’un fel misterul locuitorilor aflaţi dincolo de marele Istru: Eu am reuşit să aflu numai despre locuitorii de pe malul celălalt al Istrului, numiţi Sigyeni. Hotarele lor se întind până în apropierea Eneţilor de la Adriatică. (”Istorii”, Ed. Ştiinţifică, 1984, trad. şi note Felicia V. Ştef /Sadelina Piatkowski, cartea a V-a, cap. III, IX).

Eneţii nu erau alţii decât veneţii /veneţienii, adică tot geți. Sigyenii spune Apolonios din Rodhos sunt scyţi amestecaţi cu traci. (Argonautica IV, 320)

Strabon îl confirmă pe Apolonius, arătând că şi în Caucaz trăieşte o populaţie a sigyenilor. (”Geografia”, cap. 250).

Strabon, în Geografia sa (17 cărţi) spune foarte limpede:

”Dacii şi geţii vorbesc aceeaşi limbă sau geţii sunt un neam de aceeaşi limbă cu tracii… Geţii locuiau şi pe un mal şi pe celălalt al Istrului, ca şi misii, care sunt şi ei traci şi care acum se numesc moesi. Tot el mai aminteşte de un Codice de legi ale Agatârşilor, vechi de 6000 de ani î.Hr. ” (”Geografia”, VII /III, 10, 13; Fontes, I, p. 225-227 /238-239)

Platon mărturiseşte afirmaţia maestrului său Socrate privind Fecioarele hyperboreene, Sybilele profetese, care au adus tablele triunghiulare de aramă cu conţinut eshatologic: După ce s’a despărţit de trup, sufletul se duce la judecată.

Hiperboreenii populau regatul nordic al Dunării.

Cato cel Bătrân-Maior (234-149) afirmă că geţii cu mult înainte de întemeierea Romei, cântau în Ode scrise vitejia eroilor lor.

Lucius Caelius Lactanţiu – apologetul creştin remarca precum că geții care au ajuns stăpânii lumii aveau capitala la Tesalonic, o mare cetate a geților.

Dionisie-Areopagitul (Areopagetul-getul din Areopag, sec.I d.Hr.), consemna o evidenţă de netăgăduit: În ceea ce urmează voi scrie despre cea mai mare ţară care se întindea din Asia Mică până în Iberia şi din nordul Africii până dincolo de Scandinavia […] Ţara imensă a geților. (Fontes, I, p. 529)

Compilat de profesorul Gh.Constantin Nistoroiu 

Citiți și:  CELȚII DIN GEȚIA LUI BUREBISTA, CERTITUDINI ȘI CONTRADICȚII

sau:  TRACIA ȘI ANATOLIA, ȚINUTURI VECHI GETICE

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

PELASGO-GEȚII PREFERAU ROȘUL

În prima legendă, ”Dacii”, din volumul ”Tradiţii Poporane Române din Bucovina” (Bucureşti, 1895, pag. 3), Simion Florea Marian vehiculează o afirmaţie anonimă, pe cât de surprinzătoare, pe atât de neluată în seamă, inclusiv de către marele folclorist bucovinean:

”Îmbrăcămintea Dacilor era mai toată roşie, adecă: comănac roşu, suman roşu şi cioareci sau berneveci roşii”.

Desigur că Marian nu ratează ocazia de a specula pe seama cioarecilor roşii ai huţanilor, care, ca ”guţani” sau ”guţuli” (cu ”g” pronunţat ”h” de ucraini) pot fi străvechii aliaţi ai goţilor, carpii, porecliţi ”guţani” datorită acelei alianţe. Dar, admiţând ipoteza că şi carpii ar fi purtat îmbrăcăminte vopsită în roşu, nu putem concluziona că toţi dacii ar fi purtat ”comănac roşu, suman roşu şi cioareci sau berneveci roşii” (eu înclin să cred că numai războinicii), iar dacă, totuşi, au purtat şi s’ar putea demonstra această străveche opţiune coloristică, am avea, în aparenţă, o problemă, pentru că puzderia de teze triumfaliste ale românismului (retezat) multimilenar s’ar clătina, scârţâind din căpriorii ”îngâmfării şi înălţării peste ceea ce suntem”, cum zicea A.D. Xenopol, în ”Cuvântarea festivă” de la Putna, din anul 1871, pe care toţi o citează, dar puţini o şi citesc.

De asemenea, dacă s’ar confirma această apetență pentru roșu a geților antici, toată exhibiția modernă a amatorilor de istorie locală ce vor să reconstituie secvențe de trecut,  a reenactorilor ”îndoliați” care se îmbracă doar în culori închise ar părea cel puțin ridicoli în fața adevăratelor opțiuni coloristice ale strămoșilor.

Dar chiar și fără confirmări suplimentare considerăm că opțiunea actuală a acestora este de a răspândi în conștientul comunitar că geții sunt morți, iar cea mai potrivită metodă de a ne reaminti de trecut este printr’o comemorare perpetuă.

Aceștia, dar și ”specialiștii” autodeclarați ai breslei aflate pe statul de plată al statului român, cei puși să afle adevărul despre trecut vor spune că este o pură coincidență sculptarea în roșu a statuilor de geți, în semn de fală a izbânzii lui Traian după războaiele geto-romane.  Multe din aceste statui sunt realizate în marmură de culori variate, în porfir roşu sau din alte materiale nobile, ele contribuind la fastul unor monumente din Roma sau din altă parte. Artiştii romani nu au încercat nici pe Columnă, nici în statui, să umilească poporul geților, spre deosebire de trofeele unde se pot observa ”barbarii” învinşi, îngenuncheaţi, legaţi cu lanţuri şi cu capetele plecate. Chiar și alegerea pofirului roșu poate reprezenta, nu doar respectul acordat, cât redarea cât mai fidelă a realităților ce le parveneau din lumea getică, respectiv coloristica îmbrăcăminții lor.

Aici nu se vede acest lucru, reprezentarea clasică de trofeu, legat cu lanţuri de un par, aici este ca o punere în evidenţă, o glorificare sau respect pentru vitejia, credinţa lor şi alte multe lucruri pe care le ignorăm. Aceste statui şi basoreliefurile Columnei lui Traian au fost studiate în perioada Renaşterii şi în perioada Barocului, deoarece sunt lucrări realizate în perioada de apogeu a artei romane. Michelangelo spunea despre Columna lui Traian că este unică în lume ca valoare artistică.

Acest monument a avut o importantă influenţă asupra celor mai mari artişti ai Renaşterii, asupra frescelor lui Raffaello Sanzio, de asemenea, Rubens a studiat pe statuile geților, Gian Lorenzo Bernini, a cărui capodoperă – Piaţa Sfântului Petru cu acea galerie de sfinţi din faţa Vaticanului – este o copie fidelă după Forul lui Traian, care la o distanță de 15 secole poate că încă mai păstra ceva culori vii, precum şi alţi mari artişti italieni şi francezi.

”Dacă cei din Renaştere sau din Baroc au făcut şcoala studiind aceste statui de daci, de ce nu am face şi noi acelaşi lucru?”, se întreabă retoric istoricul de artă.

Cercetările întreprinse de Leonard Velcescu au drept scop trezirea conştiinţei oamenilor cu privire la păstrarea identităţii şi aflarea istoriei adevărate, deoarece fără acestea un popor nu poate dăinui:

”Aceste statui trebuie să le facem cât mai cunoscute pentru a fi studiate, şi, încetul cu încetul, românii să îşi dea seama de valoarea acestora. Mă întâlnesc adesea cu istorici din Franţa care nu ştiu nimic despre noi, de unde venim, cine am fost şi, astfel, cunoaşterea acestor lucruri, valorificarea şi promovarea lor ne’ar ajuta foarte mult să clarificăm situaţia şi să aducem în lumină adevărata identitate a noastră în Europa, mai ales în contextul acesta politic, când românii au de suferit din această cauză.”

Sarcofagul realizat din porfir roșu uriaș al lui Helena și Constantin este un mare exemplu imperial, care relevă chiar ascendența sa de sânge din rândul geților.

Traian, militar de profesie, şi’a dat seama de valoarea acestor războinici geți şi a vrut să-i încorporeze în armata sa. Este un lucru precis că, după cuceririle romane, geții au intrat masiv în armata romană, au ocupat posturi-cheie în armată şi, chiar mai mult, au fost şi împăraţi ai Imperiului Roman.

Se pune întrebarea, cum de aceşti războinici geți, mândri, care preferau să moară decât să fie umiliţi, au acceptat să lupte în armata romană?

Leonard Velcescu:

”Din punct de vedere pertinent, Traian a făcut un fel de contract cu ei ca să capete încredere şi a făcut acest for pentru el şi pentru a glorifica cuceririle din Dacia cu iconografia dacilor, construirea forului având rolul de a le arăta dacilor că romanii îi respectă foarte mult. Astfel, le’a câştigat încrederea, făcându’i nemuritori, dovadă că sculpturile lor în piatră rezistă până astăzi. Acest contract este asemenea celui făcut în Antichitate cu zeităţile, potrivit căruia ei se dedicau zeilor pentru a le fi bine. Aşadar, contractul stipula glorificarea dacilor, dar cu condiţia intrării lor în armata romană. Acest lucru s’a întâmplat mai târziu, când trupe auxiliare şi cavalerie dacă cu steagul dacic au intrat în armata romană, chiar şi în timpul lui Constantin cel Mare şi mai târziu.”

În esenţă, tezele multimilenarismului românesc, prin care ni se retează istoria, multimilenarism probat prin continuitatea portului, demonstrată sau nu de imaginile de pe Columna lui Traian (care, aşa cum deja s’a dovedit, era şi pictată (vezi foto), costumele geților fiind… roşii), sună cam aşa:

”Este ştiut că ţăranii noştri mai poartă şi azi, în multe zone ale ţării, aceeaşi îmbrăcăminte ca dacii de pe columna lui Traian (iţari, cămaşă lucrată cu flori pe poale şi mâneci, cojocele lucrate cu flori, căciulă – pe care romanii nu le aveau) şi că femeile dace erau net superioare celor romane ca stil şi artă în toalete.”

Desigur că pe columnă, ca şi la ţăranii români de până pe la jumătatea secolului al XIX-lea, cămaşa NU era ”lucrată cu flori pe poale şi mâneci”, tot aşa cum nici cojoacele NU erau ”lucrate cu flori” (iar geții de pe Columnă nu le aveau), dar tezismul milenar îmbrânceşte chiar şi parvenitismul prezentului în străvechime.

”De asemenea, însuşi cuvântul îmbrăcăminte este de origine dacică. Până în prezent nu s’a găsit nici un monument în care să fie reprezentat un dac în toga romană. În fapt, coloniştii erau obligaţi să adopte portul dac pentru a nu ”crăpa” iarna de frig, aşa cum ne demonstrează monumentul sculptural de la Casei (Jud. Cluj) al lui Iulius Crescens îmbrăcat într’un cojoc ca şi cel de la Apulon.”

”Ca element de permanenţă a elementelor de port de’a lungul mileniilor, în afara cloşului şi decolteului, avem originala căciulă dacică pe care o mai poartă încă ţăranii noştri, ca moştenire din timpurile imemoriale ale pelasgilor dunăreni şi carpatici şi ale lui ”Mithras genitor luminis” reprezentat ca un tânăr îmbrăcat în costum tradiţional dac: cămaşa lungă, cingătoare peste mijloc, mantie ce’i ajunge până mai jos de genunchi şi căciula tradiţională dacă pe cap. E o costumaţie identică cu cea a dacilor sculptaţi pe columna lui Traian Imaginea taurului este simbolul unei bogăţii a dacilor străvechi: creşterea vitelor şi agricultura. Aceeaşi reprezentare o întâlnim, ca element de tradiţie, la Corbea din colecţia Teodorescu.”

Căciula getică are, într’adevăr, o semnificaţie străveche şi un rost străvechi, acela de a marca, prin felul teşiturii, ierarhiile militare (regii purtau căciula teşită în faţă, prinţii o teşeau în lateral-dreapta, căpeteniile militare în lateral-stânga, călăreţii o teşeau pe spate, glotaşii o purtau ţuguiată, iar necombatanţii, înfundată).

”Îmbrăcămintea geto-dacilor era destul de simplă. Bărbaţii purtau pantaloni (cioareci) de două feluri: mai largi sau mai strâmţi pe picior, în genul iţarilor. Cămaşa, despicată în părţi, o purtau pe deasupra cioarecilor, încingându’se cu un brâu lat, probabil de piele sau, eventual, din pânză groasă. O haină cu mâneci şi cu creţuri, o mantie scurtă, fără mâneci, având uneori franjuri, sau o şubă cu blana pe dinăuntru, nu prea lungă, constituiau veşmintele de deasupra. Mantia, prinsă cu o agrafă, avea o glugă cu care dacii îşi acopereau capul pe vreme rea. Femeile purtau o cămaşă încreţită cu mâneci scurte şi o fustă. Columna Traiană ni le înfăţişează purtând uneori o manta lungă, bogat drapată. O basma, probabil colorată, le acoperea părul.”

”Basmaua” era, în fapt, aşa cum se vedea, un voal, din pânză albă, ”de mâna ei ţesută”, indiferent de statutul femeii, datoare, chiar şi ”zeiţă” fiind, să’şi lucreze îmbrăcămintea cu mâna ei.

”Şi nobilii, şi oamenii de rând, bărbaţi şi femei, purtau în picioare călţuni de pâslă sau opinci de piele, dar nu încape îndoială că vara cei de la ţară umblau adesea desculţi. În săpături s’au găsit ”mâţe” (crampoane) de fier care se prindeau de talpa încălţămintei pentru a uşura mersul pe gheaţă şi zăpadă. Bineînţeles, atunci când mergeau călare, dacii aveau la încălţăminte pinteni de fier.”

Opinca, această ”bucată de piele legată pe picior”, cum aveau să o numească, peste vreun mileniu şi jumătate, călătorii străini prin ţările române, reprezintă, probabil, ultimul vestigiu vestimentar din vremea lui Pelasg (”omul pământului negru”), legendar protopărinte al neamurilor europene, cel care şi’a învăţat semenii să facă colibe şi să coasă pieile de animale, realizând, astfel, primele veşminte.

Columna lui Traian, ca şi Arcul lui Constantin, ca şi statuetele de ”nobili” daci , păstrate la Vatican, la Napoli, la Florenţa sau la Paris, reprezintă, într’o anume măsură, mărturii, care permit exaltări naţionaliste şi mai multimilenare, cu înrădăcinare în epoca tulbure a civilizaţiilor hyperboreică şi pelasgă. Pe de altă parte, descoperirile arheologice, care confirmă, în habitatul românesc, existenţa unei civilizaţii şi mai vechi, pe care o numim Cucuteniană, îmbogăţesc iconografia speculativă, care ignoră faptul că elementele de cult, precum şi cele funerare nu definesc o realitate istorică, ci una imaginativă, care ţine, în egală măsură, şi de artă, şi de metafizic, arta fiind desăvârşirea lăuntricului, iar metafizicul sugerând aspiraţii spre veşnicie sau, în religia naturală a protopărinţilor, tentaţii ale armonizării cu universul.

Fără îndoială că în spaţiul românesc exisă o memorie subconştientă, păstrată de simbolistica datinilor, tradiţiilor, obiceiurilor şi a elementelor de artă decorativă, despre care Janos Kriza scria (în ”Trandafir sălbatic”, Cluj, 1863) că ar ”păstra, prin vremuri, transfigurări legendare, în care există, de asemenea, o serie de elemente de valoare mitică şi ritualuri care, uneori, chiar în neolitic îşi au rădăcinile”.

Şi Mircea Eliade înţelesese că ritualurile folclorice româneşti ”se afundă în universul de valori spirituale care preexistă apariţiei marilor civilizaţii din Orientul Apropiat şi din spaţiul mediteranian” (De la Zalmoxis, la Gingis Han, pg. 7), în condiţiile în care cultura hyperboreană ”era probabil moştenirea directă a culturii paleoliticului superior franco-cantabric (op. cit., pg. 157), dar şi Eliade, asemenea celor mai mulţi dintre filosofii culturii, nu riscă afirmaţii speculative, pentru că, într’adevăr, ”nu trebuie să ignorăm faptul că totul aparţine unui neam de oameni care au locuit în mijlocul Europei, uitat de mult de istorici” (Alexandre Bernard, Arheologie celtică şi galeză), dar nici faptul că ”în toată Europa, dar mai ales în regiunile de sud-est, etnii, religii şi culturi diferite s’au învăluit, confruntat şi influenţat mutual de cel puţin trei milenii înaintea marilor invazii. Dacia a fost prin excelenţă ţara întâlnirilor.  Din preistorie şi până în zorii epocii moderne influenţele orientale şi europene n’au încetat.

”Pe de altă parte, în formarea poporului şi a civilizaţiei geto-dacice, elementele iraniene (scytice), dar mai ales celtice au jucat un rol important; în urma acestor influenţe şi simbioze substratul traco-cimerian a primit înfăţişarea culturală specifică, care îl distinge de culturile tracilor balcanici” (Eliade, op.cit., pp. 166, 167).

Nicolae Iorga defineşte acea civilizaţie drept una de tip agrar, care intră în conflict cu tendinţa de conturare a unor ”hegemonii pastorale asupra celor aşezaţi, dar fără încercarea şi putinţa de a’i stăpâni, şi o mândrie a ciobanilor faţă de vecinul său” (Materiale pentru o istoriologie umană, Editura Academiei RSR, 1968, pg. 53).

Iar conflictul acesta, simbolizat şi de mitul lui Cain şi Abel, nu lipseşte nici din mitologia greacă, în care ”zeii din Olimp atacă pe titani ca pe nişte stricători de ogoare, care, învinşi, sunt puşi supt pază ca să nu mai poată face rău” (op. cit., pg. 337).
După Hesiod, titanii ”locuit’au / Nemărginite ţinuturi, la a pământului margine… / Şi pe Gorgane, cu casa peste Oceanos departe, / Lângă hotarele nopţii”, deci în munţii nordici de dincolo de Dunăre, dar notorietăţile vremii lui Hesiod (secolul VII, î.Hr.) au alte repere decât cele iniţiale, iar invazia nordicilor ionieni (zeii) asupra civilizaţiilor nenumite din Europa Centrală (Titanii şi Giganţii) era, deja, uitată, ea fiind redescoperită abia peste vreo două milenii şi jumătate, când ivirea de noi mărturii arheologice confirmă un conflict iniţial între o civilizaţie polară, care migrează spre sud, şi una stabilă, de agricultori, numită boreală.

Dacă între civilizaţia boreală şi cea pe care noi o numim precucuteniană sau cucuteniană există o identitate încă nu putem şti, deşi casele cu până la trei etaje ale cucutenienilor le puteau aduce acestora, din partea păstorilor şi vânătorilor ionieni, care locuiau în corturi, numele de uriaşi, de titani şi giganţi.
Cultura cucuteniană, care a durat opt secole, este caracterizată de sate mari, ale unor obşti care practicau agricultura, sate fără bordeie, cu case în 2-3 nivele, cu o ceramică specifică spaţiului carpato-dunărean, vopsită în alb, roşu şi negru, culori care valorifică spirala, cercul, tangenta la cerc, triunghiul, rombul. Cucutenienii aveau un sistem de credinţe, în centrul cărora se afla Marea Zeiţă a Pământului, şi un instrumentar ritualic, format din statuete, altăraşe cu semnul ceresc (crucea, dar şi zvastica, simbolizând, după direcţionarea capetelor teşite, Soarele sau Luna), stâlpi totemici, reprezentări simbolice. Dar această cultură de ”răspântie”, cum ar zice Eliade, continuă una şi mai veche, suficient de temeinică pentru a putea sugera un început real al civilizaţiei umane. La Sucidava-Celei, de pildă, a fost descoperit un vestigiu al acelei civilizaţii, datat în anul 4200 î.Hr., în care se aflau o ţesătură (printre puţinele care au supravieţuit trecerii timpului), seminţe de in, trei greutăţi pentru războiul de ţesut, 6 fusaiole, o groapă de grâu carbonizat şi două pietre de râşniţă.

Arta ţesutului a început, aşa cum au convenit arheologii, prin mileniul V, înainte de Hristos, iar vestigiul de la Celei confirmă, printre altele, că în spaţiul carpato-dunărean se torceau fuioare şi se ţeseau pânzeturi, ceea ce înseamnă că se şi realiza o îmbrăcăminte, alta decât cea născocită de Pelasg. Legendarul Pelasg, cel care, conform lui Pausaniae, i’ar fi învăţat pe oameni să facă colibe, să coase pieile de oaie şi să nu se mai hrănească cu frunze verzi, cu buruieni şi rădăcini, ar fi ”strămoşul hyperboreilor şi al Titanilor” (după speculaţia gramaticului Apollodor, care îl citează pe poetul Asius (sec. VII, î.Hr.), fiind citat, la rândul său, de Pausaniae), pentru că ”Ţara cea neagră a născut pe Pelasg, cel asemenea zeilor, pe munţii cei cu culmile înalte, ca să fie începătorul genului omenesc”. Asta ar însemna că Pelasg s’ar fi născut în munţii Ardealului (”ţara cea neagră”), ulterior civilizaţiei cucuteniene, deşi colibele, îmbrăcămintea din piei de oaie şi hrănitul cu frunze şi rădăcini ţin de începuturile omenirii. Mult mai probabil este ca legendarul iniţiator să fi aparţinut civilizaţiei polare, cea care intră în conflict cu agrara civilizaţie boreală, iar urmaşii săi, stabiliţi în ”ţara cea neagră” (Ardeal), apoi răspândiţi în întreg spaţiul european, să însemne o civilizaţie târzie, pe care Homer, Hesiod şi Herodot au cunoscut’o, prin intermediul reminescenţelor.

Civilizaţia cucuteniană a lăsat în urmă un adevărat patrimoniu iconografic, dedicat Zeiţei Mame, dar iconografia de cult nu defineşte realităţi, inclusiv în domeniul vestimentar. Pe teritoriul românesc, cea mai veche reprezentare a Zeiţei Mame pare să fie cea descoperită la Circea (Dolj), datând din Neolitic. Zeiţă Mamă sau poate doar un Stâlp al Pământului (stâlpii ţărăneşti, de’a lungul mileniilor, inclusiv cei hotarnici, cam aşa sunt ciopliţi şi sugerează paza, veghea eternă a străbunilor de tip lari), reprezentarea descoperită la Circea conţine grafiti ciudate, poate că doar copierea ”scrierii de pe cer”, cum o numeau vechii chaldeeni, deci un fel de rune, prin care Dumnezeu şi’ar face cunoscute dorinţele, descifrate ca atare de toate populaţiile străvechi, care relaţionau cu semnele imensului pergament de deasupra pământului, descoperind grafii cosmice chiar şi pentru fenomenele naturale (Îngheţul, de pildă, simbolizat de Constelaţia Dragonului, cea care arată Nordul, desenată, de regulă, în chip de spirală).

Dispunerea de spirale, de linii paralele, de semicercuri, de puncte şi de contururi pe reprezentarea descoperită la Circea, în judeţul Dolj, ascunde, fără îndoială, anumite mesaje, unele reluate poate că şi de scrierea celtică de mai târziu (liniile paralele, punctele), dar şi de simbolistica altor scrieri sau de transmiterile de mesaje, cel mai adesea mimetic, prin ornamente de amulete, de ceramică, de vestimentaţie, de locuinţe, de arme. Fără îndoială că este posibil ca elementele menţionate să fi făcut parte şi din ornamentaţia vestimentaţiei neolitice, ipoteza fiind susţinută şi de redescoperirea aceloraşi simboluri în tradiţiile artistice ale populaţiilor europene, inclusiv în tradiţiile româneşti ale împodobirii costumului popular, ale încondeierii de ouă, ale ornamentaţiei ceramicii şi a stâlpilor de lemn şi de piatră.

Numai că, în reprezentările târzii, toate datorate clasicului ”aşa am apucat” sau ale lui ”aşa s’a moştenit din moşi-strămoşi”, lipsesc mesajul, relaţionarea, tentaţia armonizării, toate conştientizate şi cu funcţii metafizice. În fond, arta este o expresie şi nu o legătură, rolul unificator revenind, prin însuşi numele, religiei. Şi nu pune nimeni la îndoială că, tot aşa cum ”un obicei agrar din zilele noastre (poate) să fie mai arhaic decât, de exemplu, cultul lui Zalmoxis” (Eliade, op.cit, pg. 7), tot aşa şi elementele decorative ale artei ţărăneşti europene, şi nu doar ale celei româneşti, descind din străvechimea precreştină.

”Se ştie că anumite scenarii mitico-rituale, existente încă la ţăranii din Europa centrală şi sud-orientală la începutul secolului al XX-lea păstrau fragmente mitologice şi ritualuri dispărute, în Grecia antică, înainte de Homer” (Eliade, op.cit., pg. 7), ”fragmente mitologice fiind”, desigur, şi desenele care sublimează, până în ziua de astăzi, şi costumul popular românesc.

Toţi autorii vechi (Herodot o face aproape violent) infirmă ipoteza existenţei unui panteon la populaţiile vechi: ”nu numai că nu obişnuiesc să înalţe statui, temple şi altare, ci, dimpotrivă, socot că cei ce le ridică sunt curat nebuni, şi aceasta, cred eu, pentru că ei nu şi’au închipuit pe zei ca fiind înzestraţi cu fire omenească, aşa cum o fac elenii. Ei obişnuiesc să aducă jertfe. suindu’se pe cele mai înalte piscuri de munte. Aduc jertfe soarelui, lunii, pământului, focului şi vânturilor. Din vremuri străvechi, acestor singure divinităţi aduc jertfă” (Istorii, Cartea I, CXXXI)

”Înainte vreme, pelasgii aduceau tot felul de jertfe, înălţând rugi zeilor, fără însă să’i dea vreunuia dintre ei porecle şi nume, pentru că nu auziseră încă de ele. Îi numeau doar zei, pentru că divinităţile, după ce au orânduit toate lucrurile din lume, le’au luat pe toate sub oblăduirea lor, prin bună împărţeală” (Istorii, Cartea II, LII).

Dacă ţinem cont de afirmaţiile lui Herodot şi descifrăm în vechile simboluri elemente cosmice şi fenomene, atunci poate că ar trebui să descifrăm în ”zeiţa” de la Circea o învelire în cosmicitate, dacă nu cumva chiar o sortire cosmică a fiinţei omeneşti (ceea ce se va descifra, desigur, în religiile de mai târziu) sau, cum zicea Eliade, ”o solidaritate mistică între om şi natură, care nu mai este accesibilă conştiinţei moderne” (pg. 259), dar care marchează, sub ”teroarea istoriei” (pg. 262), ”drama cristologică” a civilizaţiei umane. Sugerez ideea învelirii în cosmicitate pentru că reprezentările de mai târziu ale fertilităţii fie că reduc numărul simbolurilor, fie că le abandonează cu totul, semn al nevoii de relaţionare printr-o personificare şi nu, ca până atunci, printr’o ”fermecătoare fraternitate a omului cu întreaga creaţie” (Jules Michelet, în Eliade, op.cit., pg. 238).

Reprezentările îndeobşte cunoscute încântă prin realizarea artistică, capodopera fiind, fără îndoială, celebra ”Hora de la Frumuşica”, prima operă a civilizaţiei omeneşti care valorifică, într’o deplină armonie, plinurile şi golurile, sub pretextul realizării unui vas ceremonial, folosit, fără îndoială, în ritualurile dedicate Cerului de Zi, Diaus (cum îl numeau perşii) sau Zeus (cum îl numeau grecii), deşi protopărinţii l’au numit Moş Timp sau Saturn romanii, care, aşa cum se va vedea, aveau să trăiască, vreme de secole, nostalgia vremii şi ”pildei străbunilor”, pentru că ”fericit trăia romanul sub domnia lui Saturn”, cum scria Albius Tibullus.

Iar ”Hora de la Frumuşica” reliefează curgerea timpului, prin cele şase Hore, care aparţin unui tainic şi insolit calendar solar, dedicat, poate, celor şase planete cunoscute, pe atunci, pe bolta cerească, respectiv Mercur, Venus, Marte, Jupiter, Saturn şi Uranus. A şaptea planetă cunoscută, Pământul, poate fi interpretată ca reazăm, ca temelie pentru celelalte şase. Curgerea timpului este însoţită, mereu şi mereu, de ”recuperarea ritualică a timpului original” (Eliade, op.cit, pg. 27), prin manifestare vie (săvârşire de ritualuri) sau prin corporalitate durabilă (cazul inventarului religios precreştin).
Zeiţa Mamă este specifică spaţiului european de la nord de Dunăre, fiind întâlnită, în diverse epoci, la toate populaţiile nord-dunărene, în realizări artistice asemănătoare.
În Basarabia, de pildă, a fost descoperită o astfel de statuetă, datând din anul 3600 î.Hr., care sugerează elementele unei vestimentaţii, deşi aparentele fâşii de pânză, care înfăşoară corpul femeii nu reprezintă decât simboluri totemice, interesant, deşi poate că prea îndrăzneţ, interpretate de istoricul Andrei Vartic. Simbolurile liniare aparţin, totuşi, unui obiect de cult, deci nu puteau fi inserate la întâmplare sau în baza unei imaginaţii artistice, cum se întâmplă la ceramica funcţională, dar nici mărturii iconografice în ce priveşte vestimentaţia feminină nu pot fi considerate.

Aceeaşi simbolistică a liniilor se întâlneşte şi la statuetele descoperite la Dumeşti , deşi perechea de idoli, femeie-bărbat, pare să sugereze şi un anumit croi al vestimentaţiei, în cazul bărbatului putându’se desluşi şi sugestia unei baiere (de arc? de traistă?). Numai că şi aceste statuete sunt obiecte de cult, iar fiecare linie desemna ceva, comunica în sistemul de convenienţe ale notorietăţilor acelor vremuri. Fiecare epocă avea, în fond, un ansamblu de simboluri, de cunoştinţe, de închipuiri, de convenţii, care reprezintă notorietatea acelei epoci, iar o epocă ulterioară, definită de alte notorietăţi şi, din păcate, din ce în ce mai golită de notorietăţile anterioare, va interpreta simbolurile vechi în baza propriei sale simbolistici, alterând mesajul sau creând un nou mesaj.

O altă reprezentare, cea de la Tripolye (4000 î.Hr.), deşi sugerează aceeaşi zeitate , nu are nici o simbolistică vizibil afişată, artistul antic preferând, ca şi în cazul ”Horei de la Frumuşica”, o exprimare artistică întru glorificarea trupului, în cadrul unei religii nedualiste, în care nu existau creator şi creat, ci doar natura, drept templu al tuturor, la fel de eterni şi de muritori, dar dornici să cunoască lumea şi manifestările ei divine. O religie în care nu existau nici creaţie, nici apocalipsă, nici păcat originar, iar asceza era înlocuită de contemplaţie, prin contemplare ajungându’se la identificarea cu Marele Tot (simbol al unei desăvârşite unităţi, cum stabile Heidegger), o religie în care, aşa cum spunea Hipocrate, ”totul este divin şi uman, în acelaşi timp”, esenţa religiei naturale, numită impropriu păgânism, fiind sugerată, ulterior, de Juvenal, în ”Satire” (X, 356), prin celebrul dicton ”Mens sana in corpore sano”.

O religie care supravieţuieşte şi astăzi, în ciuda aparenţelor, în formulele regionalizate ale vechii religii unice, pentru că, aşa cum spunea primul ”om modern al civilizaţiei umane” (Lev Tolstoi), Augustinus, ”ceea ce în prezent se numeşte religia creştină a existat la cei vechi şi nu era absentă la începuturile neamului omenesc, până la apariţia lui Hristos întrupat, după care religia adevărată, care era deja prezentă, a primit numele de religie creştină”.

Idolii cei vechi, cum este şi această superbă statuetă de la Tripolye, nu reprezentau o zeitate, deci, indirect, nici măcar nu erau idoli în adevăratul sens al cuvântului, adică nu desemnau şi nu întrupau o persoană exterioară, cu care să poţi intra în relaţie, ci un ceva lăuntric, o proiecţie a lăuntrului în exterior (”triumful asupra propriului destin”, cum sintetizează Mircea Eliade, în pagina 261 a cărţii amintite, destinul popoarelor fiind determinat, conform spusei lui Lucian Blaga, de mitologia lor) , iar de aici vine caracterul pur artistic al unei statuete ritualice de acest fel, care aminteşte mai curând de nedumerirea retorică a lui Taliesin, poetul galez din Evul Mediu:

”Cine m’a semănat ca să mă poată culege?”

Sugestia umanului în reprezentările de statuete precreştine (nu în idoli, care purtau şi nume, şi o biografie favorabilă transferului de solidaritate cosmică), este confirmată şi parcă subliniată în spaţiul ceh, Venus de la Dolni Vestonice, o statuetă care o precede cu milenii pe zeiţa Venus şi care este, în fond, un simbol tranşant al fecundităţii, deci al unui fenomen şi cosmic, şi uman, în acelaşi timp.

Civilizaţia străveche, caracterizată de o simbolistică aproape indescifrabilă pentru conştiinţa leneşă, dar trufaşă a omului modern, a rămas suficient de necunoscută („în ciuda unui efort considerabil, tradiţiile populare sunt încă insuficient cunoscute”, spunea Mircea Eliade), deşi simbolistica ei supravieţuieşte, la nivelul subconştientului, în datinile popoarelor care mai au astfel de vestigii. În mod firesc, refacerea drumului ar trebui să se facă, pas cu pas, dinspre noi (frunzele sau chiar inflorescenţa şi fructul), înspre crengi, trunchi, şi’abia după aceea înspre rădăcini şi sămânţă, adică înspre civilizaţia cucuteniană şi, abia la urmă, înspre cele două civilizaţii primordiale, polară şi boreală.
Şi totuşi, parte din simbolistica străveche avea să supravieţuiască prin cei care, pentru că trăiau dincolo de Keltoi, răspândiţi în largul continentului, aveau să fie numiţi de greci, unul dintre puţinele popoare mărturisitoare, Keltoi, adică Celţi, deşi numele acesta cuprindea o puzderie de populaţii pelasgo-getice, cele mai importante fiind Celţii, Galii, Dacii, Macedonenii, Scyţii şi Sarmaţii. Iar în vecinătatea lor şi, adesea, în interferenţă cu ei, exista o altă populaţie de origine polară, Etruscii.

Simbolul Constelaţiei Dragonului, al ”şarpelui” (inclusiv cel biblic), deci al îngheţului nordic, este reprezentat explicit, poate că mai explicit decât în simbolistica ceramicii celtice, în două desene de pe acelaşi vas cucutenian.

Primul desen, cel de la buza vasului, este reluat, simbolic şi esenţializat, în desenul central, cel asemănător literei W, dar care, ulterior, va căpăta forma spiralei. Crucea, numită de milenariştii excesivi, ”dacică”, este, iarăşi, prezentă pe vase cucuteniene , dar în detaliul imaginii se poate descifra simbolul celor patru focuri, dispuse în puncte cardinale, pe un vârf de munte, în cadrul ritualului ancestral al Nedeilor.

Crucea simbolizează ”roata cerului” (Ur Anu, în sumeriană, Uranus, în greacă), ritualul constând în aprinderea celor patru focuri şi parcurgerea drumului de la un foc la altul, de către oameni cu câte o făclie aprinsă în mână, în sensul rotirii soarelui. Ritualul se desfăşura noaptea, poate şi din convingerea, divulgată de Cronica Akasha, că răul este legat de existenţa Lunii şi că forţele solare, puse în mişcare, mumifică forţele lunare (Rudolf Steiner, Timpul lemurian, înainte şi după ieşirea lunii din pământ). Prin urmare, simbolul ceresc al crucii, adesea în rotire, simbolizată de runa cunoscută sub numele de zvastică, are rolul de a ”mumifica” răul (există şi semnul Lunii, pe unele vase, sub forma zvasticii cu rotaţie opusă celei a mişcării Soarelui pe Cer). Aceleaşi simboluri apar şi pe altăraşele (considerate de arheologii slavi machete ale unor case), în care înălţimea este marcată de simbolul Nedeii.

Iar simbolul ”logodnei” Soarelui şi Lunii, deci al împletirii binelui cu răul, este redat de spirala cu capete opuse, sugestia fiind întărită de împletirea celor două rune, a Soarelui şi a Lunii, într’un desen al ceramicii tracice de mai târziu, deşi simbolistica veche, în întregul ei, este, aşa cum se va vedea, o moştenire europeană comună, pe care, în vremurile noastre, o mai păstrează, fără să o şi conştientizeze, arta populară a românilor, prin desenele de pe veşminte, de pe ceramică, de pe cusături, de pe ouă încondeiate şi de pe cioplituri în lemn.
Fără să conştientizeze, românii care se prind, şi azi, în horă, îmbrăcaţi în costumele strămoşeşti, ”înveliţi”, aidoma idolului de la Circea, într’o simbolistică a reprezentărilor cereşti, contribuie la victoria binelui solar asupra maleficelor forţe lunare, pe care le ”mumifică”, fie şi numai pentru câteva zeci de minute.

Sursa: documents.tips/documents/IonDragusanul, ziarullumina.ro

Citiți și:  CELȚII DIN GEȚIA LUI BUREBISTA, CERTITUDINI ȘI CONTRADICȚII

sau:  TRACIA ȘI ANATOLIA, ȚINUTURI VECHI GETICE

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

ACȚIUNE ÎN JUSTIȚIE PENTRU CONSTATAREA NULITĂȚII ABSOLUTE DE INSTAURARE A FORMEI REPUBLICANE DE GUVERNĂMÂNT

Principesa Margareta, a fost destinatarul unei scrisori deschise semnată de către organizațiile monarhiste, dar care totodată se adresează tuturor instituțiilor statului, cât și întregii societăți românești.

Convenția Națională pentru Monarhie Constituțională care reunește mai multe organizații, anunță că vor înainta o acțiune judiciară pentru constatarea nulității absolute a actului de instaurare a formei republicane de guvernământ și pentru restaurarea statului român modern.

Principesei Margareta i se cere public să’și exprime punctul de vedere asupra celor afirmate în scrisoare și să clarifice ”comentariile celor care susțin că primul adversar al monarhiei este Custodele Coroanei”. De asemenea, Principesei Margareta i se solicită să redea prințului Nicolae titlul de Alteță Regală și Principe al României, repunându’l în linia de succesiune dinastică.

 

În data de 6 August 2016, în Cetatea încoronarii Alba Iulia s’a constituit Convenția Națională pentru Monarhie Constitutionala. În urma discuțiilor, reprezentanții organizatiilor semnatare au căzut de acord asupra umatorului Protocol:

”Mișcarea pentru Regat și Coroană, Clubul Monarhiștilor Români din Uniunea Europeană, și Mișcarea pentru Regatul României, au convenit ca, în conformitate cu scopurile fiecareia, să coopereze pentru susținerea restaurării Monarhiei Constituționale.

Semnarea prezentului Protocol nu va împiedica în niciun fel desfăsurarea activităților proprii, organizațiile pastrându’și individualitatea și personalitatea juridica, potrivit statutelor lor. Prin semnarea prezentului Protocol organizațiile semnatare resping orice tentativă de confiscare politică a Coroanei României.

Organizațiile semnatare, prin consens, desfașoară acțiuni comune pentru restaurarea monarhiei constitutionale in Romania. În acest sens organizațiile semnatare hotărăsc să acționeze pentru declararea Sărbătorii naționale de 10 Mai ca Zi Națională a României, sărbătorirea anuală a Zilei de naștere a Regelui Mihai precum și înscrierea stemei României Reîntregite pe drapelul național potrivit Legii de la 24 aprilie 1922 (de fapt, Legea pentru fixarea stemei Regatului României întregit cu ţările surori unite, publicată în Monitorul Oficial nr. 92 din 29 iulie 1921, p. 3569-3573 – n.n.).

Coordonarea activității Convenției Naționale pentru Monarhie Constituțională este asigurată de un Secretariat compus din 3 membri, desemnați de organizațiile semnatare.

Secretariatul îi convoacă ori de câte ori va fi necesar, pe reprezentantii organizațiilor Convenției, la propunerea uneia sau a mai multor organizații semnatare, în vederea realizării programelor comune de acțiune pentru restaurarea monarhiei constituționale. În cadrul Convenției, hotărârile se iau prin consens (potrivit regulii unanimității).

Oricare organizație a societății civile care împărtășește idealul restaurării monarhiei este invitata să se alăture Convenției Naționale pentru Monarhie Constituțională.

Așa să ne ajute Dumnezeu! Trăiască Regele !

Protocolul a fost semnat de Marilena Rotaru din partea Mișcării pentru Regat și Coroană, de dr. Dan Marinca din partea Clubului Monarhiștilor Români din Uniunea Europeană și de prof. Alexandru Cărăușu din partea Mișcării pentru Regatul României.

A fost desemnat și Secretariatul Convenției Naționale pentru Monarhie Constituțională: Marius Oprea propus de Mișcarea pentru Regat și Coroană, Dan Nica, propus de Clubul Monarhiștilor Români din Uniunea Europeana și Alexandru Cărăușu din partea Mișcării pentru Regatul României.”

Convenția Națională pentru Monarhie Constituțională, organizație non-guvernamentală care susține restaurarea Monarhiei Constituționale drept unic și decisiv act al finalizării Revoluției române și a procesului comunismului în România, adresează Principesei Moștenitoare Margareta a României, și, spre știință, tuturor românilor fideli crezului Totul pentru Țară și Rege, următoarea scrisoare deschisă:
Alteța Voastră Regală,

Subsemnații, reprezentanți ai Convenției Naționale pentru Monarhie Constituțională, ne adresăm Alteței Voastre cu întreaga încredere și speranță că veți înțelege acest demers drept un semn al crezului nostru în deviza Totul pentru Țară și Rege și al fidelității noastre față de Familia Regală și față de Alteța Voastră, Custode al Coroanei Române, ca simbol al Monarhiei Constituționale în România.

Convenția Națională pentru Monarhie Constituțională își manifestă deschis satisfacția și recunoștința față de Alteța Voastră pentru repudierea tacită a demersurilor prin care s’a urmărit asimilarea Casei Regale unei instituții republicane, pe care noi am considerat’o de la bun început o lovitură la fel de dură pentru Monarhie ca și abdicarea forțată la care a fost silit Regele Mihai la 30 decembrie 1947. Ne bucurăm că aceste demersuri nu au avut succes și că, fidelă față de deviza Casei Regale, Nihil sine Deo, și cea a Măritului Rege Carol I, ”Tot pentru Țară, nimic pentru mine”, Alteța Voastră Regală a ținut departe acest dar otrăvit, care nu numai că ar fi subminat prestigiul Coroanei, dar ar fi fost mult mai nociv, aservind Coroana republicii.

Convenția Națională pentru Monarhie Constituțională se adresează atât tuturor instituțiilor statului, cât și întregii societăți românești și are, în însuși statutul său, acțiunea militantă, în limitele legii, în vederea restaurării Monarhiei, ca unic mod de a reinstaura legalitatea constituțională, abolită prin forță în 1947, când s’a realizat instaurarea ilegală a Republicii. Monarhia nu a fost niciodată ”abolită” în România prin voința liber exprimată a poporului. În schimb, singurul mod în care această voință s-a exprimat a fost Revoluția anticomunistă din decembrie 1989, iar singura cale de a condamna și a șterge definitiv ororile comunismului instalat la 6 martie 1945 și ale regimului republican, impus cu forța de un regim de ocupație sovieto-comunist la 30 decembrie 1947, este reinstaurarea Monarhiei, ca demers final și legitim al actului eroic al Revoluției Române.

Noi milităm pentru reinstaurarea constituționalismului monarhic românesc, ca patrimoniu istoric național, eliberat de degradările comuniste, având drept călăuzitor moral pe Majestatea Sa, Regele Mihai. La întoarcerea sa din exil, desi nu a pretins reinstaurarea legitimă și legală pe Tronul Regatului României, înțelegând noile conjuncturi politice, demonstrând, ca un adevărat suveran, că acceptă în orice condiții să se pună în slujba poporului său, a participat la reclădirea fundamentelor democrației în țara pe care a fost silit să o părăsească în urmă cu aproape șapte decenii. Și datorită Majestății Sale Regelui Mihai, în prezent, România este o democrație consolidată. Cu toate acestea, în nici un moment Majestatea Sa Regele Mihai nu a abdicat de la dezideratul legitim al reinstaurării monarhiei și de la dreptul său constituțional, istoric, legitim, legal și moral de revenire pe Tronul României. Regele Mihai este unanim recunoscut drept un simbol național al rezistenței anticomuniste și exemplu absolut de suveran în toate marile cancelarii ale lumii, unde este socotit ”un mare Rege”. Prin toate acțiunile sale din ultimele două decenii și jumătate, Regele Mihai a arătat, prin exemplul său, că o bună guvernare a României, prosperitate și stabilitate a țării, pot fi asigurate numai prin revenirea la Monarhie, ca stare legitimă de drept constituțional, abolită prin forță în 1947, când s-a realizat instaurarea ilegală a Republicii.

Citiți și:  ROMÂNIA FĂRĂ ACTUL REGELUI DE LA 23 AUGUST 1944 – UN DEZASTRU

România nu are o tradiție republicană. Istoria monarhiei în țara noastră este milenară, paginile ei glorioase fiind scrise de voievozi și principi în toate cele trei provincii istorice ale țării, în vreme ce istoria ei republicană se numără în decenii, mai mult de două treimi din aceasta fiind sinonimă cu regimul represiv de ocupație sovieto-comunist. Anii de după 1989 ai Republicii sunt marcați de o tranziție tulbure, în care instituția prezidențială nu s-a putut ridica la prestigiul și măreția din trecut ale Coroanei Române. În noile condiții din România, ale unei democrații consolidate, considerăm că acest pas, de revenire la o stare de drept, legitimă legal și istoric necesară, prin reinstaurarea Monarhiei Constituționale, poate și trebuie să fie făcută, pe cale democratică, prin dreptul de a ne adresa justiției pentru recunoașterea acestei situații juridice de drept.

Alteța Voastră Regală,

Pe 3 aprilie, exact în urmă cu un secol, istoria consemna două evenimente: Guvernul Rusiei aproba ca 30.000 de prizonieri români transilvăneni să fie eliberați, pentru a se alătura eroicei rezistențe conduse de Regele Ferdinand pe frontul din Moldova, în momente de cumpănă pentru Țară și Rege. Acești voluntari aveau să-i jure Regelui credință o lună mai tîrziu, mulți cu lacrimi în ochi, apărând cu prețul sângelui ceea ce mai rămăsese din România și punând jertfa vieții lor, alături de hotărârea și curajul nestrămutate ale Regelui Ferdinand, drept temelie la nașterea României Mari. Este numai o pagină din eroismul cu care a fost apărată Coroana României, simbol al consacrării unei națiuni puternice și demne la porțile de răsărit ale Europei, la sfârșitul acelui război. Tot acum o sută de ani, pe 3 aprilie 1917, sosea la Sankt Petersburg, în Rusia, unde fusese detronat Țarul Nicolae al II-lea, într-un tren blindat, Vladimir Ilici Lenin, care pregătise Tezele din Aprilie, în care a elaborat principiul primatului forței asupra legalității și legitimității și răsturnarea prin insurecție armată a ordinii constituționale. Acestea au dus la instaurarea sângeroasei dictaturi comuniste în Rusia sovietică și, trei decenii mai târziu, forțele bolșevice din România ocupată de Armata Roșie, au dus la răsturnarea Monarhiei și la instaurarea unui regim republican, care masca regimul de teroare al ocupației sovieto-comuniste. Revoluția din decembrie 1989, prin caracterul ei anticomunist necontestat de nimeni, a consacrat ilegitimitatea acestui regim comunist și implicit a Republicii, ca formă de guvernare în România. Instaurarea acesteia la 30 decembrie 1947 s’a făcut inclusiv printr-un act pe care îl considerăm în temeiul a numeroase și temeinice dovezi drept ilegal, nul din punct de vedere juridic, dar care însă nu a fost constatat ca atare până acum de o instanță a justiției din România.

Astăzi, Justiția i’a pus sub acuzare pentru crime împotriva umanității pe mai mulți dintre promotorii regimului comunist, criminal, degradant, inuman … Dosarele Vișinescu, Ficior, Ursu, Revoluție, Mineriada sunt edificatoare …. Urmează ca Justiția – grație hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului, în urma plângerilor victimelor inițiate de o cunoscută organizație non-guvernamentală (Asoc. 21 Dec.) – să dea curs analizei regimului criminal, ale cărui acte trebuie să înceteze a mai produce efecte! În acest context se impune deschiderea unui dosar în Justiție cu privire la cercetarea actelor și faptelor comise la 30 Decembrie 1947, ca parte a atacului generalizat și sistematic asupra instituțiilor statului , împotriva drepturilor fundamentale ale omului, declanșat de structurile militare și paramilitare care au răsturnat ordinea constituțională în Regatul României și au capturat Statul Român până în Decembrie 1989 – Iunie 1990 …. Credem că numai o sesizare penală ar putea restabili ordinea legală și constituțională după atacurile generalizate și sistematice asupra instituțiilor democratice și a drepturilor fundamentale ale omului.

Convenția Națională pentru Monarhie Constituțională va înainta o acțiune judiciară pentru constatarea nulității absolute a actului de instaurare a formei republicane de guvernământ și pentru restaurarea statului român modern, cu puternice rădăcini europene, ilustrat și exprimat de Monarhia constituțională, aceea care a plasat România între cele mai prospere și civilizate țări ale lumii, statuată prin Constituția din 1923, singura Constituție validă istoric și juridic. Militând pentru restabilirea adevărului istoric și moral, ne asumăm, prin cunoaștere și respect, afirmarea valorilor proprii națiunii noastre, pe care Coroana Regală Română le reprezintă și le-a slujit cu profund și continuu devotament, vreme de 150 de ani. Recursul nostru la îndeplinirea acestui act de justiție prin care se va recunoaște ilegalitatea regimului republican în România are drept suport respectul față de lege, morala creștină și adevărul istoric, urmând unui instinct al binelui național, care va putea constitui remediul vindecării, al ștergerii consecințelor morale și instituționale ale înstrăinării de sine provocate de deceniile de Republică dictatorială comunistă și ai anilor tulburi care i’au urmat. Țara noastră nu a reușit să’și găsească, după Revoluția anticomunistă, sub același regim republican care continuă abuzul de forță și de drept prin care s’a răsturnat Monarhia, calea spre stabilitate și prosperitate, spre o reformă morală a societății. Reinstaurarea Monarhiei este singurul mod prin care această cale poate fi regăsită, însemnând reinstaurarea unei instanțe morale și politice care nu s’a regăsit în sistemul politic actual și prin care Revoluția din 1989 poate ajunge să își desăvârșească rolul și sensul său istoric.

Alteța Voastră Regală,

Ne aflăm în pragul Centenarului Reîntregirii României, înfăptuită prin jertfa de sânge a sute de mii de români, sub însemnele Coroanei României și prin curajul eroic al Regelui Ferdinand. În aceste împrejurări, cu speranța că odată cu acest Centenar vom sărbători și revenirea la normalitate și legalitate, prin reinstaurarea Monarhiei, singura formă legitimă, de instaurare a democrației autentice, adresăm Alteței Voastre Regale rugămintea să’și exprime punctul de vedere asupra celor afirmate de noi, clarificând și spulberând comentariile celor care susțin că primul adversar al monarhiei este Custodele Coroanei.

La 26 aprilie se împlinesc 25 de ani de la venirea Majestății Sale Regelui Mihai, ]n România, de Paști 1992, împreună cu Majestatea Sa Regina Ana, cu Alteța Sa Regală Principesa Elena și cu Principele Nicolae. Imaginea Familiei Regale Române și, mai ales, a viitorului ei, a umplut sufletele românilor de speranță și de bucurie. Peste douăzeci de ani, stabilirea în țară a nepotului Regelui Mihai, și mai ales, popularitatea și iubirea câștigate în inima acestui neam, au urcat considerabil procentul susținătorilor monarhiei.

Alteța Voastră Regală,

Cu profund respect, în spiritul Învierii, al mântuirii și al valorilor familiei creștine, ne exprimăm speranța că Alteța Voastră are puterea de a ierta greșelile și de a accepta penitența lui Nicolae, redându-i titlul de Alteță Regală și Principe al României, repunându’l în linia de succesiune dinastică. Ne facem astfel ecoul majorității susținătorilor monarhiei și al multor români, mai ales tineri, care, de la venirea în țară a nepotului Majestății Sale Regelui Mihai și al Alteței Voastre, au înțeles, au iubit și susțin monarhia.

Alteța Voastră Regală,

Avem credința că demersul nostru va fi corect înțeles. Singurul nostru scop este acela de a fi recunoscut legal, dezideratul legitim istoric – de Reinstaurare a Monarhiei Constituționale în România – ultima șansă pentru ca Țara să’și împlinească destinul istoric, brutal întrerupt de regimul comunist și de anii care i’au urmat. Numai astfel, jertfa celor care și-au dat viața pentru Marea Unire, pentru Coroana Română, în războiul de apărare împotriva comunismului și a fascismului, în anii de teroare ai comunismului, pentru Țară și Rege și, nu în ultimul rând, jertfa eroilor Revoluției anticomuniste, care a redat demnitatea și speranța neamului românesc, își vor găsi rostul istoric în calea către o Românie în care toate se vor împlini după voia Domnului.Așa să ne ajute Dumnezeu! Trăiască Regele!

Convenția Națională pentru Monarhie Constituțională alcătuită din:

Clubul Monarhiștilor din Uniunea Europeană
Președinte: dr. Dan Marinca
Secretar: Szilard Ivan Csatlos, economist
Președinți sucursale:
Oradea: Daniel E. Nica, Conte al Casei Regale Imperiale Rurikovich – Grand Master – Imperiului Istoric Al Cavalerilor Teuton Ai Sf. Marii Din Jerusalem. Bacău: Dănuț Pătrașcu Alba: Șanta Claudiu, inginer. Constanța: Cristian Chesler, inginer. Mureș: Ionică Olteanu, profesor Caraș Severin: Grațiel Poamă, inginer.Buzău: Constantin Badea, inginer. Harghita: Letiția Mitrofan. Sălaj: grof Beldi Paul Ladislau. Spania: Robert Tămășan. Portugalia: Ramona Pop
Mișcarea pentru Regat și Coroană
Președinte: Marilena Rotaru Distinsă cu Medalia Regele Mihai I pentru loialitate și Crucea Casei Regale Vicepreședinte: Marius Oprea Distins cu Medalia Regele Mihai I pentru loialitate Secretar general: Antonie Popescu, avocat.
Mișcarea pentru Regatul României
Președinte: Prof. Dr. Alexandru Cărăușu Distins cu Medalia Regele Mihai I pentru loialitate
Mișcarea pentru Monarhie Constituțională
Președinte: Mariana Berinde
Asociația Foștilor Deținuți Politici
Distinsă cu decorația Regală NIHIL SINE DEO Președinte: Octav Bjoza
Acad. Alexandru Zub Decorat cu Crucea Casei Regale Membru în Consiliul de Garanție Morală al Mișcării pentru Regat și Coroană
Prof. dr Nicolae M. Constantinescu Ofiter al Ordinului Coroana României, Membru de onoare al Academiei Oamenilor de Știință, Membru titular al Academiei de Științe Medicale din România Membru în Consiliul de Garanție Morală al Mișcării pentru Regat și Coroană
Victor George Rebengiuc Distins cu decorația regală NIHIL SINE DEO
Cristian Bădiliță Teolog, istoric al creștinismului, eseist, traducător și poet român contemporan. Membru în Consiliul de Garanție Morală al Mișcării pentru Regat și Coroană
Pr. Marcel Răduț Seliște Teolog și publicist, Decorat cu Medalia Regele Mihai I pentru loialitate

10 aprilie 2017

Citiți și: CUM AR ARĂTA ROMÂNIA DUPĂ UNIRE ?

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgi i‬ Dacia‬ ROMANIA‬

ROMÂNIA TRĂDATĂ


Multe neadevăruri se pun în cârca noastră, a românilor, România ar fi trădat aliații.
Un evreu ungur, cu cetățenie canadiană, născut în 1935 la Ofen-Buda, Ungaria, pe nume George Jonasz, afirmă că România ar fi avut un comportament nedemn de încredere pentru foștii aliați. Desigur, nu doar acest individ consideră astfel atitudinea românilor în conflictele din ultimii 150 de ani, la acest cor anti-românesc aliindu’se destui ”prieteni”.

Să vedem ce ni se impută de dușmanii mediatici:

1. Cine a trădat în războiul ruso-turc de la 1877? România este trădată de ”aliatul” ei, nimeni altul, decât imperiul rus! Este un caz nemaiîntâlnit felul în care a pierdut România sudul Basarabiei, deși eram co-beligeranți învingători.
Așa ne trebuie când vrem să fim învingători alături de Rusia. Doar ei câștigă, și doar în dauna noastră. Aviz amatorilor, care au impresia că vor câștiga ceva vreodată alături de ei.

2. Chipurile, România a trădat Bulgaria. Asta da, inepție!
Bulgaria dacă ar fi avut potență militară trebuie să recunoaștem deschis, că ar fi ocupat Dobrogea singură, cum de altfel a și făcut’o pe spinarea germanilor, dar ea singură a capitulat în al doilea război balcanic, dovedind o impotență militară crasă. Nu Bulgaria a fost trădată în războaiele balcanice, ci românii noștri sud-dunăreni, aromâni, megleno-români, sărăcăcianii etc.
Nu ”bulgarizații” au ceva de imputat. În realitate, numai românii care nu au profitat de conjunctura favorabilă pentru a’și ajuta pe frații lor de la deznaționalizare sau chiar să’și creeze un stat propriu, un stat românesc la sudul Dunării, până la Pind și în Albania de azi, stat care ar fi putut azi avea peste 12 milioane de români. Așadar, putem vorbi de trădare, dar numai noi între noi avem a ne reproșa nehotărârea și indiferența.

3. Cea mai mare aberație, însă, este aserțiunea că noi am trădat Imperiul Habsburgic. Adica, România și’a ”invadat” proprii conaționali.
Cât de cretin să fii ca să susții așa ceva, după ce România a declarat război în 1916 imperiului ce’și avea zilele numărate deja de 2 ani de război de uzură, și când românii ignoră un pact făcut pe sub masă de Carol I cu Puterile Centrale.

O înțelegere secretă, care nu era în interesul nostru și fără acordul nostru, nu poate fi numită trădare. Carol I și’a jucat cartea sa personală și a Puterilor Centrale, dar în România nu exista dictatură regală pentru ca regele să decidă în numele tuturor. Consiliul de coroană decide intrarea în război împotriva imperiului austriac, și declară război acestora, cu toate promisiunile lui Carol pentru nemți.
În schimb, aliații ne’au trădat în Primul Război Mondial.

Rusia ”aliatul” de nădejde ne’a întors spatele militărește și nici aurul nu l’a mai returnat, asta ca să ne fie învățătură de minte ca să’i mai credem vreodată pe ruși.
Nici ceilalți aliați n’au respectat toate înțelegerile, angajamentele și promisiunile nici pe front, nici în timpul confruntărilor militare, nici la masa împărțelilor teritoriale, când iarăși ni s’a aruncat praf în ochi, și românii din Crișana și din Banat au rămas în afara României.

Deci, am fost trădați pe linie, de toți!

4. România trădeaza Ungaria. Altă inepție! Cică România a rupt pacea de la București și a invadat Ungaria, după prăbușirea monarhiei, chiar în timpul când comuniștii la Budapesta, ajunși la putere, dizolvă armata maghiară.

În fapt, la 19 spre 20 iulie 1919, armata ungară a atacat armata româna. Acesta este adevărul gol-goluț. Această agresiune împotriva românilor, se așteaptă oare cineva să nu fi primit un răspuns pe măsură?
Este cât se poate de evident că atât au așteptat românii, pentru a’și atârna opinca pe cea mai înaltă poziție din Ofen-Buda, de parcă această umilință așteptau românii să le’o plătească pentru că ungurii nu se împăcaseră încă cu pierderea războiului.

5. România trădează, chipurile, din nou Puterile Aliate!!!
România a trădat Puterile Aliate, când steaua lui Hitler a fost ascendentă ca să impiedice pierderea totală a Ardealului. De aceea, în 1940, s’a ”întors” numai nordul Transilvaniei la Ungaria.

Totul a început în septembrie 1939 când Germania și Rusia au împărțit ca pe o turtă dulce, Polonia. România nu era aliată nici cu unii, nici cu alții, și nici cu Polonia, cum au fost alții care nici nu au intervenit, ci au trădat Polonia și în 1939 și după război.

Așa se face că, România ca un bun amic a permis polonezilor să treacă cu întreg tezaurul și cu elita militară prin România, arătându’ne loialitatea față de aliații Poloniei de atunci. Da, noi aveam niște aliați în 1940, care ca și în cazul Poloniei, și în cazul României nu au fost solidari nici cu ei, nici cu noi.

Ce greutate au avut alianțele noastre, atunci?

Niciuna. Ca și Polonia am fost măcelăriți teritorial de aceiași rechini, și la vest și la est. Unde e trădarea noastră în acest caz? Alții ne’au trădat în 1940.
Se poate vorbi evident și aici, ca în cazul aromânilor din războaiele balcanice de o trădare a basarabenilor, care, spun gurile rele, nu ne’o iartă nici azi. Dar, dacă luăm cazul Finlandei care a făcut jocul Germaniei în 1940, a plătit cu prețul de a pierde uriaș după război, cu mult mai mult decât ceruse Stalin inițial. Asta trebuie cântărit, când se vorbește despre acest subiect, 1940 și Basarabia: dacă azi granița era pe Prut sau pe Carpați, iar Bacău, Galați, sau Suceava să le fi înghițit balaurul bolșevic în 1944.

6. Trădarea Germaniei hitleriste. Asta da trădare! Când Hitler a fost condamnat, România a trădat alianța lui cu Germania și cu Puterile Centrale (Puterile Axei), și a fugit pe partea Puterilor Aliate, și așa mai departe. Din nou, a primit ca recompensă, Transilvania. Potrivit lui Jonasz, evreul ungur, prefăcătoria României este fără exemplu în istoria țărilor lumii.

Să fim serioși!

Se pare că Germania nu ne va ierta niciodată, pentru ”trădarea” de la 23 August 1944. Nici nu ne mirăm la câtă momorie selectivă au toți vis-a-vis de români. Să remarcăm însă un fapt petrecut de curând care ar trebui să ne supere din cale afară, la comemorarea din 2014 a Poloniei pentru ce s’a petrecut în 1939, Polonia suferă subit și dânșii de amnezie și ”uită” gestul României de a o ajuta cu tezaurul și uită să invite și România.

Ce să faci? La primit plăcinte și ajutor înainte, la recunoștință și război înapoi!!! Așadar, ”prietenii” polonezi au și ei amnezii!

Cât privește pe germani, și ei suferă de amnezie cronică. La Cotul Donului, românii au murit cu sutele de mii din cauza lui Hitler pentru că a refuzat retragerea pe timpul iernii de pe aliniamentele de la Stalingrad, care nu puteau fi apărate din cauza aprovizionării deficitare. Acolo, noi putem considera că Germania a trădat românii, sau ne’a condamnat direct la moarte militarii angajați pe front!

De ce pomenim de acest moment cheie? Pentru că foarte mulți strategi militari consideră că războiul, aici s’a pierdut. Românii au fost trădați, pentru că nici muniția, și nici echipamentul și armamentul promis nu a fost primit, iar asta nu a însemnat doar trădarea românilor, ci și a tuturor aliaților Germaniei, pentru că în final a dus la pierderea războiului.

De asemenea, Ion Antonescu a început tratativele de ieșire din război ulterior informării lui Hitler despre intențiile sale de a stopa transformarea României în teatru de război. Deci, despre ce trădare mai poate fi vorba, când Hitler depășit de evenimente, nu ia nici atunci decizia de a capitula?

Când însăși generalii lui îl trădau pe Hitler, nerespectând convențiile de a înarma pe români, așa cum americanii îi înarmau pe ruși, cum mai putem arunca anatema pe români?
Adică, după actul sinucigaș de la Cotul Donului, românii trebuiau să se sinucidă mai departe, doar continuând inconștient să jucăm pe ”mâna moartă” a lui Hitler, acela care pecetluiește însăși soarta Germaniei, cum s’a dovedit ulterior.

Nicidecum, românii nu au trădat, ci au fost loiali, până în clipa în care loialitatea față de Hitler, ar fi devenit un act de trădare al propriilor conaționali din Ardealul de Nord, și din întreaga Românie.

Când existența țării tale este în pericol, rupi orice alianță care devine toxică!

Cum rămâne totuși, cu nerespectarea promisiunilor, a angajamentelor, a trădării în definitiv, a celor care azi cu totul ipocrit, au amnezii sau se spală pe mâini de propriile lor păcate?

Ofiţeri şi soldaţi români, plângându’şi morţii la Stalingrad, în noiembrie 1942 (colecția Vasile Șoimaru).

Imagini cu reînhumarea eroilor noștri de la Cotul Donului, acolo unde au murit 150.000 de români din Armata Româna și 100.000 de români ardeleni din armata criminală (e puțin spus) care i’a trimis în prima linie, aici:

http://www.ziaristionline.ro/2016/10/26/primele-imagini-cu-ceremonia-de-reinhumare-a-eroilor-romani-cazuti-in-razboiul-sfant-la-cotul-donului-foto-info/

Conform datelor publicate de profesorul Raoul Şorban în cartea sa ”Invazie de stafii” (Editura ”Meridiane”, 2003), acolo s’au pierdut şi 100.000 de români care făceau parte din armata maghiară…

În România, întreaga Europă de Est, este plină de Cimitire ale soldaţilor ruşi, pe când în Stepa Calmucă, la Cotul Donului, în Caucazul de Nord, în Crimeea, la Dalnik, lângă Odesa etc. nu veţi găsi niciun cimitir, un monument, o troiţă, în memoria ostaşilor români, căzuţi pe Frontul de Est… Dar în Frontul de Est, România a pierdut, conform datelor Academicianului Dinu Giurescu, 624 540 de români:

”…Acţiuni militare de amploare, în cadrul bătăliei de la Stalingrad, desfăşurate de trupele române, alături de cele germane, în timpul celui de’al Doilea Război Mondial. Obiectivul ofensivei germane lansată în Rusia Meridională a urmărit atingerea fluviului Volga pentru oprirea aprovizionării trupelor sovietice şi ocuparea regiunii petrolifere din Caucaz. În această acţiune, forţelor române le revine sarcina de a prelua un sector de front în lungime de 110 km pe braţul de nord al Donului, la vest de Stalingrad. Armata 3 română, comandată de generalul Petre Dumitrescu, se confruntă cu existenţa a trei capete de pod inamice, puternic întărite de trupele sovietice, numeric superioare şi foarte bine dotate cu piese de artilerie şi blindate. La 19 nov. 1942 trupele sovietice atacă în forţă. Superioritatea acestora, dublată de lipsa sprijinului german, conduce la spargerea frontului român, culminând cu încercuirea a trei divizii. Succesul înregistrat în prima zi de lupte este consolidat prin spargerea frontului român în mai multe locuri. În faţa pericolului de distrugere a forţelor, comandamentul român face demersuri pe lângă cel german pentru începerea rapidă a retragerii, solicitare respinsă de Hitler, preocupat de menţinerea poziţiilor române în susţinerea propriului efort de la Stalingrad. În ciuda ordinelor primite, comandanţii trupelor române, încercuite deja, decid retragerea pe direcţia sud-vest. Demersul nu reuşeşte decât parţial, o mică parte a trupelor străpungând încercuirea. Restul forţelor capitulează, rând pe rând, până la 24 nov. 1942.”


”…să calci pe oasele a 600 de mii de ostaşi români îngropaţi pe întinsurile Estului, de la Odesa până la Stary Krim (Crimeea), Krymsk (Caucazul de Nord) şi Cotul Donului de lângă Volga, şi să nu găseşti măcar o troiţă, o simplă cruce, nemaivorbind de un cimitir de onoare, în memoria celor trimişi de Statul Român la moarte, aproape sigură, pentru dezrobirea teritoriilor româneşti, Basarabia şi Nordul Bucovinei, pentru a readuce creştinismul în Rusia bolşevică… Ce gânduri ar mai putea să’ţi vină în afară de un pesimism total cu privire la perspectivele acestui popor?
Căutările urmelor sutelor de mii de români căzuţi la datorie, urme practic dispărute ca rezultat, în primul rând, al neglijenţei şi al uituceniei statului român modern, m’au pus pe gânduri dacă mai sunt români în fruntea statului român, suspectând de nu se vrea cumva să dispară şi ultimii doritori din rândul românilor, rămaşi la vatră, de a’şi mai apăra, în caz de necesitate, Ţara şi Neamul…
Eu, am căutat locurile unde au fost înmormântaţi ungurii şi italienii, pentru că mi s’a spus că statul maghiar şi cel italian au inaugurat cimitire ale eroilor lor, pe când autorităţile române au treburi mai ”arzătoare” acasă şi n’au fost, n’au instalat măcar o cruce. A trebuit să fac eu acest lucru în acest an la Cotul Donului… Mi’i şi ruşine, mă uit că la Bucureşti se bat politicieni între ei, nu ştiu dacă ştiu ei pentru ce se bat, crezând că o să trăiască doua vieţi şi nu’şi dau seama că o să vină vremea când fiecare dintre ei vor răspunde în faţa lui Dumnezeu pentru ceea ce fac astăzi, pentru batjocura faţă de memoria celor 150 de mii de ostaşi români căzuţi la datorie la Cotul Donului, pe Frontul de Est.”

Citiți și: ROMÂNIA FĂRĂ ACTUL REGELUI DE LA 23 AUGUST 1944 – UN DEZASTRU

sau:  ADEVĂRUL DESPRE TEZAURUL ROMÂNESC DE LA MOSCOVA

Sursă foto: cotuldonului.wordpress.com, neamulromanescblog.wordpress.com

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

BRĂȚĂRILE GETICE DE AUR

Dacă rememorăm locurile unde au fost descoperite marile tezaure de aur şi argint constatăm că acestea au fost îngropate lângă ape, mai sigur în malurile unor râuri şi pârâuri, cel din 1491 în râul Sebeş, iar cel din 1542 în malul râului Strai. Lângă ape au fost îngropate şi tezaurele de argint de la Sărăcsău, Săcălăcsău, Poiana Gorj, Şeica Mică, Vedea. Malurile râurilor reprezentau în acele timpuri repere sigure care puteau fi marcate de stânci, arbori, coturi etc., repere sigure de identificare şi recuperare. Trebuie să dăm crezare relatărilor izvoarelor antice cu privire la îngroparea tezaurului lui Decebal în râul Sar-Geția. De ce nu ar fi procedat în acelaşi fel şi alţi demnitari ai regatului Geția cu tezaurele lor din aur şi argint. Tezaurele descoperite în anii 1802-1804 se aflau la rădăcina unui fag, altul lângă un izvor şi un al treilea la rădăcina unui fag tăiat între două pâraie. Toate erau plasate lângă un reper sigur pentru a fi recuperate.

Datarea acestor tezaure şi mai ales a brăţărilor spiralice din aur întâmpină multe dificultăţi. Marea lor majoritate au fost descoperite în condiţii aproape necunoscute şi întâmplătoare. S’ar fi putut obţine date mai precise dacă descoperirile de tezaure monetare împreună cu alte obiecte de podoabă din aur şi argint ar fi fost recuperate în întregime ca să putem analiza ultimele emisiuni monetare în vederea unei datări mai exacte. Aşteptăm rezultatele unor studii aprofundate ale unui presupus tezaur monetar de aur conţinând aurei imperiali descoperit pe culmea înălţimii ”Căprăreaţa” în 1998. Chiar şi numai prin semnalarea prezenţei unor aurei romani se poate deduce că acumularea, tezaurizarea şi îngroparea lor s’a făcut în secolul I d.Hr.

Brăţările spiralice de aur nu sunt primele piese de orfevrărie descoperite în vecinătatea fortificaţiilor şi sanctuarelor getice din Munţii Orăştiei. Ele sunt însă primele pe care modernitatea a reuşit să le recupereze. Descoperiri mai vechi, consemnate de izvoare renascentiste sau din secolul al XIX-lea au fost reciclate pentru metalul nobil conţinut şi, astfel, s’au pierdut.

Este și cazul unui ”şarpe de aur” trimis la Viena la mijlocul secolului al XVI-lea sau al unor fibule de argint găsite de un păstor, în jurul anului 1800, la rădăcina unui copac prăbuşit de pe Dealul Grădiştii.

Se pune întrebarea dacă decoraţia acestor brăţări nu imită foarte stilizat, dragonul, reprezentând stindardele getice care apar sculptate pe Columnă?

Abia sub înrâurirea romantismului şi pe măsura maturizării lor întru modernitate, structurile statale au început să instituie legi şi mecanisme destinate recuperării şi conservării vestigiilor străvechi. În aceste condiţii, cele dintâi brăţări spiralice getice (cele de la Orăştie şi Hetiur) au fost salvate şi păstrate abia după mijlocul secolului al XIX-lea. Ulterior, aveau să fie descoperite întâmplător şi alte piese asemănătoare, niciodată însă prin cercetări arheologice sistematice. Şi aceasta, tocmai datorită faptului că, adesea, obiectele de preţ preistorice nu au fost abandonate în aşezări, ci au fost îngropate în mediul natural, în locuri greu accesibile sau mai puţin umblate.

Fig.1 Peisajul arheologic Dealul Grădiştii – Dealul Căprăreaţa:

1 – fortificaţia, sanctuarele şi alte edificii; 2 – terase amenajate cu urme de locuire şi de activităţi meşteşugăreşti; 3 – locurile de descoperire aproximative ale tezaurelor cu brăţări de aur

Descoperite pe pante abrupte şi împădurite, tezaurele cu brăţări de aur se integrează unui peisaj cultural unic, marcat în mod cu totul excepţional de fortificaţii şi sanctuare (hartă fig. 1), de terase săpate în roca Dealului Grădiştii şi a Dealului Căprăreaţa (hartă fig. 2). Edificiile de aici sunt cele mai vechi construcţii cu piatră fasonată de pe teritoriul Transilvaniei şi chiar de pe cel actual al României, exceptând, desigur, cetăţile greceşti şi regiunile lor limitrofe. Ele reflectă aspiraţia către o organizare arhitecturală monumentală a spaţiului şi constituie o expresie a puterii şi a concepţiei despre sacru. Cercetate superficial şi fără acribie metodologică, vestigiile de piatră de pe Dealul Grădiştii nu şi’au dezvăluit încă deplin semnificaţiile.

Fig.2 Aria de răspândire a brăţărilor spiralice getice cu plăci terminale

Trebuie subliniat faptul că efortul constructiv getic s’a concentrat tocmai în zone montane izolate, lipsite de resursele necesare traiului cotidian preistoric, la altitudini la care acesta devenea incomod, dacă nu imposibil. Ridicarea fortificaţiilor şi sanctuarelor din Munţii Orăştiei este deci rezultatul acţiunii unei suprastructuri conducătoare ierarhizate şi complexe, capabile să mobilizeze forţe de producţie eficiente, plurivalente şi calificate. Implicată în efortul de transformare a unui întreg peisaj montan, această elită şi’a dezvoltat un repertoriu propriu de însemne şi simboluri, a promovat o mitologie originală şi a instituit ritualuri particulare.

O parte a patrimoniului de semne şi simboluri getic poate fi recunoscută în orfevreria secolelor I î.Hr.-I d.Hr. În cadrul acestei creaţii locale în metale preţioase, alături de agrafe ceremoniale şi falere sau vase de lux, brăţările spiralice ocupă o poziţie de întâietate, prin complexitatea lor tehnologică şi ornamentală, prin masivitatea lor şi prin răspândirea lor pe întreg cuprinsul Geții carpatice.

Fig.3  Brăţara de argint de la Izvorul Frumos. Urme de aurire se mai disting numai în interiorul orna­­­mentelor gravate.

Descoperirea tezaurelor cu brăţări de aur la numai câteva sute şi chiar la numai câteva zeci de metri de sanctuare așterne o lumină nouă şi particulară asupra semnificaţiilor peisajului arheologic getic din zona Dealului Grădiştii. Aceste tezaure pot fi percepute ca prima atestare a unor practici depoziţionale cu posibile valenţe votive realizate în imediata vecinătate a edificiilor monumentale de aici. Asemănările dintre brăţările de aur şi celelalte exemplare de argint descoperite de’a lungul timpului în Transilvania, Muntenia şi (rar) chiar şi la sud de Dunăre fac posibilă, pentru prima dată în cercetarea epocii getice, surprinderea unei legături estetice şi simbolice între nucleul cultural din Munţii Orăştiei şi manifestările fastuoase din restul Geției preromane. Aceste analogii indică adeziunea membrilor elitelor regionale dacice la un cod simbolic, identitar-heraldic, elaborat poate tocmai în preajma centrului monumental de la Grădiştea de Munte.

Anatomia unui simbol

Fig.4  Comparaţie între desfăşurările terminaţiilor unor brăţări de aur (1-3) şi de argint (4-6):

1 – Grădiştea de Munte brăţara nr. 2; 2 – Grădiştea de Munte brăţara nr. 5; 3 – Grădiştea de Munte brăţara nr. 8; 4 – brăţara de la Orăştie; 5 – brăţara de la Vălişoara; 6 – brăţara de la Senereuş.

Brăţările spiralice din aur au extremităţile lăţite în formă rectangulară decorate cu câte 7 palmete, 8 brăţări şi 6 palmete una. Corpul este decorat cu incizii în formă de brăduleţ, şiruri de puncte, linii în zigzag, linii arcuite, cercuri incizate şi puncte în formă de romb. Capetele se termină într’o protomă (capete de animale), puternic stilizate, reprezentând foarte probabil capete de şarpe sau lup. Unii arheologi cred că au fost reprezentate capete de porc, cerb sau vultur. Inciziile pe unele dintre acestea ar putea să redea stilizat părul de pe corpul animalului. În general au fost decorate cu un număr mic de elemente, faţă de suprafaţa pe care o aveau la dispoziţie. Protomele împreună cu palmetele desfăşurate pe orizontală dau imaginea unui şarpe, uneori cu aripi.

Numărul de spire variază între 5.5 şi 7.5 şi nu sunt legate de greutatea în aur a fiecărei brăţări. Unele brăţări mai grele conţin mai puţine spire şi nu credem că numărul spirelor ar putea avea o valoare simbolică. Mai sigur numărul palmetelor, întotdeauna 7 cu o singură excepţie. Grosimea tijelor brăţărilor variază între 3.5 mm şi 6 mm, iar lăţimea plăcilor terminale de la 1.9 cm până la 2.12 cm.

Înălţimea este de la 7.5 cm până la 9.2 cm, iar diametrul variază între 10.4 cm şi 12.5 cm. Greutatea variază de asemenea între 680 g şi 1200 g, iar puritatea aurului de la 18.18 până la 22.3 carate.

 

Fig.5  Desfăşurarea uneia dintre terminaţiile brăţării nr. 9.

Ca şi numeroasele lor analogii în argint (fig. 3/4-6 şi fig. 8-9), brăţările de aur de la Grădiştea de Munte (fig. 3/1-3 şi fig. 4-7) au fost elaborate după reguli tehnice, morfologice şi ornamentale comune. Toate sunt realizate dintr’o singură tijă masivă din metal preţios, prelucrată prin martelare şi decorată prin ştanţare, gravare şi poansoare.
Terminaţiile au aspectul unor plăci prelungi, configurate pe baza aceleiaşi scheme tripartite de registre: protoma zoomorfă, coama şi registrul palmetelor (fig. 3, 10, 11). Această soluţie compoziţională a fost adoptată nu numai de meşterii brăţărilor de aur de la Grădiştea de Munte, grupaţi foarte probabil într’un atelier, ci şi de diferiţi meşteri itineranţi de pe cuprinsul Geției preromane. Astfel, compararea brăţărilor de aur cu cele de argint permite conturarea unei relaţii centru-periferie extinsă pe întregul areal cultural dacic. Atracţia centrului ar putea fi întrevăzută şi în preocuparea pentru aurire a plăcilor terminale ale majorităţii exemplarelor de argint (fig. 8-9).

 

Fig. 6  Desfăşurarea uneia dintre terminaţiile unei brăţări de argint de provenienţă necunoscută (Bucureşti, Colecţia Severeanu).

Meşterii brăţărilor de la Grădiştea de Munte şi din alte regiuni ale Geției au respectat cu o surprinzătoare scrupulozitate schema compoziţională tripartită, indiferent de îndemânarea sau de stângăcia lor ori de cantitatea de materie primă avută la dispoziţie. Excepţiile sunt rare şi ilustrează abateri de la un canon consacrat. Pe de altă parte, brăţările nu sunt identice între ele (fig. 3). Unicitatea fiecărui exemplar a fost asigurată prin conturarea variată a protomelor, gravarea liberă a coamei sau prin diferitele combinaţii de motive din interiorul palmetelor.

Fig.7  Grădiştea de Munte, brăţara nr. 5.

Singura variaţie compoziţională semnificativă a plăcilor terminale este determinată de numărul palmetelor: şapte sau şase şi numai în mod excepţional cinci (fig. 2). Această variaţie nu a fost corelată alegerii metalului preţios (aur sau argint). Ea putea fi corelată gradului de apropiere sau de depărtare faţă de ”centru”: exemplare cu şapte palmete la fiecare terminaţie se regăsesc numai în Transilvania, în timp ce cu şase apar şi în afara arcului carpatic (fig. 2). Din această perspectivă, brăţările sunt susceptibile să fi conţinut un cod simbolic particular.

Fig. 8  Grădiştea de Munte, brăţara nr. 8.

O diferenţă semnificativă între exemplarele de aur şi cele de argint apare numai în cazul tehnicilor de ornamentare a palmetelor (fig. 3; de comparat fig. 4-7 cu fig. 8). În cazul pieselor de aur, întregul decor al palmetelor, compus din nervuri şi proeminenţe rotunde, este rezultatul exclusiv al ştanţării.

În schimb, palmetele majorităţii exemplarelor de argint au fost ornamentate parţial sau complet prin gravare şi poansonare. Această diferenţă reflectă o adaptare a tehnicilor de ornamentare la proprietăţile plastice specifice ale celor două metale preţioase folosite: aurul, mai maleabil, se pretează mai lesne ştanţării decât argintul, mai rigid.

Fig.9   Grădiştea de Munte, brăţara nr. 9.

Masivitatea brăţărilor spiralice de aur şi de argint este considerabilă. Greutatea celor de aur variază între 700 şi 1.200 de grame, iar a celor de argint păstrate întregi variază în jurul unei jumătăţi de kilogram. Astfel de piese nu pot fi considerate simple podoabe ale portului cotidian, ci trebuie integrate în sfera reprezentării simbolice, ca însemne specifice unor ritualuri ceremoniale. Corpul spiralic şi asemănarea până la identitate a terminaţiilor aceleiaşi brăţări conferă piesei înfăţişarea unei făpturi ofidiene bicefale. Referirile la şarpe ar mai putea fi întrevăzute şi în interpretarea palmetelor ca solzi sau în unduirea şerpuită a marginilor supraînălţate ale plăcilor terminale – poate o sugestie a mişcării sinuoase a reptilei.

Fig.10  Descoperirea tezaurelor cu brăţări de aur așterne o lumină particulară asupra semnificaţiilor peisajului arheologic getic din zona Dealului Grădiştii

În schimb, reprezentarea ”coamei” între protomă şi înşiruirea de palmete contravine unei simple reprezentări de ofidan şi impune, odată în plus, integrarea fiinţei reprezentate prin brăţări în domeniul bestiarului fantastic. Sorgintea unui astfel de simbol trebuie căutată în fantasticul imaginarului colectiv înrădăcinat în fondul mitologic al acelor vremuri. Dacă şarpele simboliza eroizarea cavalerului din mitologia locală preromană, dublarea imaginii sale în structura aceluiaşi obiect ar putea fi interpretată ca alegorie a unei duble imortalităţi asigurate prin regenerare ciclică alternativă.

Ghilgameș, Muzeul Luvru

Surse de inspiraţie ale brăţărilor spiralice getice ar putea fi căutate în orfevrăria elenistică târzie, în cea a mediului celtic-central-european sau a mediului sarmatic-nord-pontic, cât și în îndepărtatul Sumer. Nu spunem că vreun stil a influențat altul, ci observăm că în lumea getică antică aceste bijuterii cu particularități carpatice devin sursă de inspirație pentru alți artiști din orfevrării orientale.


Totuşi, originalitatea schemei compoziţionale tripartite a terminaţiilor, combinaţiile neobişnuite de motive şi abstractizarea plastică a formelor disting brăţările getice de aur şi de argint ca opere de vârf ale unui mediu aparte de creaţie în metale preţioase. Ele ni se dezvăluie ca expresie supremă a unui sistem simbolic particular.

Tehnică sau artă?

Arheologul Florin Medeleţ a consacrat un studiu amplu privitor la brăţările spiralice din argint identificând, până în 1994, 27 de brăţări din care 3 de dimensiunile celor din aur. La acestea se adaugă 18 brăţări din aur, cifra ridicându’se la cca. 50 bucăţi. Acelaşi autor a enumerat o serie de tehnici de prelucrare a brăţărilor spiralice din argint şi a altor bijuterii getice prin tehnici de turnare, ciocănire, trefilare, poansonare, incizie, aurire, insistând cu precădere asupra tehnicii prin ciocănire a metalelor nobile.

Specialista germană Deppert-Lippitz susţine că geții au utilizat în mod deosebit tehnica prelucrării metalelor prin ciocănire la rece a lingourilor de argint şi aur. Aceasta era o tehnică foarte veche care a fost abandonată încă din antichitate în lumea greco-romană, acolo optându’se pentru turnarea metalelor în forme, inclusiv a bijuteriilor. Din acest motiv bijuteriile getice, inclusiv brăţările spiralice din aur sunt cu siguranţă opere originale, putând fi identificate şi datorită acestei tehnici care în prezent nu mai poate fi imitată. Până să se obţină un lingou, praful de aur era topit şi se prelucra prin batere cu ciocane de lemn, pe o nicovală de lemn.

Citiți și: MATRIȚĂ DE BRONZ GETICĂ DESCOPERITĂ LA SARMIZEGETUSA REGIA

Lingourile obţinute pentru confecţionarea brăţărilor puteau fi lungite, susţine Medeleţ, până la 2 m, neexistând nici o tehnică a trefilării. Foarte probabil în această fază să se fi realizat prin batere cu diferite poansoane din bronz protomele, palmetele şi celelalte elemente decorative după care barele au fost rulate pe un tambur de lemn bine şlefuit, posibil învelit în piele ca să nu se imprime în metalul nobil irizaţiile lemnului. Posibil ca şi în această fază să se fi realizat şi alte elemente decorative cu dăltiţe speciale, parte din protome, gura şi ochii animalului, precum şi alte decoruri stilizate. Această tehnică a fost utilizată şi la baterea monedelor autohtone.

În legătură cu provenienţa materiei prime a aurului şi a argintului, au existat multe teorii pe care le’au emis arheologii şi istoricii români, ajungându’se la concluzia generală că metalele nobile proveneau din zăcăminte auro-argentifere autohtone din arcul carpatic. Această concluzie a fost confirmată şi de analizei făcute asupra provenienţei aurului din brăţările spiralice de către laboratorul Institutului de Fizică Nucleară de la Măgurele, precizând că acesta provine din zăcămintele din Munţii Apuseni din zona Brad şi Arieş.

Aurul de înaltă puritate din care s’au confecţionat brăţările spiralice, geții îl puteau obţine din exploatarea filoanelor de aur, dar mai ales din nisipurile aurifere ale râurilor din Munţii Apuseni: din Arieş, denumit în documentele latine medievale ”Aureus”, din Ampoi, Crişul Alb, dar mai ales din văile râurilor care coboară din Munţii Cibinului, Sebeşului, Orăştiei şi Retezatului şi anume Sebeşul şi pâraiele Pianului, unde au fost atestaţi spălători de aur din secolul al XV-lea până în secolul al XX-lea, şi unde s’au descoperit pepite de aur nativ în greutate de câteva zeci de grame, la care se adaugă râurile: Strei, Cugir şi pâraiele Gârbovei, Răhăului, Valea Ciorii, Valea Orăştiei, iar la est Cibinul şi Lotrul.

Aurul obţinut din nisipurile aurifere din văile ce curg din Carpaţii Sudici are în compoziţie staniu şi stibiu ce provine din rocile cristaline de bază a ascestor munţi. Cristalele aurifere ce provin din aceste masive au o culoare brun-roşcată, în schimb cele care provin din Munţii Apuseni sunt mai închise, brun spre negru, în special cele din zona Bucium şi Roşia Montană. Pe unele brăţări, în zonele mai puţin cizelate, domină culoarea brun-roşcată a aurului aluvionar extras din Carpaţii Sudici. Au fost atestaţi în secolul al XIII-lea spălători de aur, iobagi a Episcopiei Romano Catolice din Alba Iulia la vărsarea râului Ampoi în Mureş.

Se ştie, de asemenea, că după ocuparea de către turci a Imperiului Bizantin a fost blocat comerţul cu aur al Orientului spre Europa încât habsburgii au devenit principalul exportator de aur în Europa de Vest, aur provenind din zăcămintele auro-argentifere din Transilvania şi Slovacia până la descoperirea Americii.

Am făcut această referire la izvoarele medievale pentru a dovedi că a existat o neîntreruptă activitate şi tradiţie autohtonă în extragerea metalelor preţioase din nisipurile aurifere ale Transilvaniei din cele mai vechi timpuri la care se adaugă extragerea şi transportul sării cu plutele pe Mureş. Olt şi Someş. Unele toponime de origine slavonică: Zlatna (jud. Alba), pârâul Zlaşti, Gura Zlata (jud. Hunedoara), dovedesc că şi în perioada micilor migraţii s’a extras aur din nisipurile aurifere. Când documentele medievale au atestat şi nume de oameni care au îmbrăţişat această ocupaţie începând din secolul al XIV-lea acestea erau aproape în exclusivitate româneşti, ceea ce ne întăreşte convingerea că a existat o puternică tradiţie şi continuitate pelasgo-getică, apoi românească în ultimele 6-7  milenii, iar meseria a fost practicată până în 1948 când comuniştii au naţionalizat principalele mijloace de producţie.

Tocmai la această veche tradiţie s’a referit experta germană Barbara Depert cu o declaraţie deosebită:

”Voi românii aveţi o istorie de peste şase milenii scrisă în aur. Însăşi identitatea voastră a fost scrisă în aur. În tezaurele Muzeului Naţional de Istorie puteţi să vă regăsiţi identitatea privind cronologia, importantele descoperiri în aur de’a lungul a şase milenii. Nu înţeleg de ce trebuie să vă căutaţi identitatea în alte ţări sau muzee ale lumii când o aveţi aici, aproape de voi şi ea trebuie doar privită. Brăţările de aur, care fără nici o îndoială aparţin civilizaţiei dacice, vin să încununeze această istorie făcând’o mai evidentă, mai strălucitoare”.

Citiți și:  HARGHITA-COVASNA GETICĂ: 200 DE AȘEZĂRI, 34 DE CETĂȚI ȘI PESTE 30 DE TEZAURE GETICE

Cercetătorii care s’au ocupat de cultura materială a dacilor, în special a tezaurelor de argint, au constatat că acestea erau constituite numai din obiecte de podoabe şi monede din argint, lipsind obiectele de aur. De asemenea cele din aur, foarte rare, erau constituite numai din monede şi nu aveau în componenţă piese de argint. Medeleţ a inventariat, în 1994, 111 localităţi unde au fost descoperite podoabe de argint getice şi peste 230 tezaure monetare din argint, îndeosebi tetradrahme şi denari republicani şi imperiali romani. În prezent cifra descoperirilor din ambele categorii este cu 5 % mai mare. Dacă în tezaurele de argint alături de monede au fost descoperite şi piese de podoabă din acelaşi material în cele din aur nu se cunoşteau până în prezent numai tezaure monetare.

Specialista germană aduce noi precizări şi în această problemă. În tezaurul descoperit în 1542 şi însuşit de cardinalul Martinuzzi se aflau pe lângă monedele de aur, kosoni şi lisimachi şi un şarpe de aur care nu era altceva decât o brăţară spiralică din aur. Această informaţie a fost consemnată într’un raport înaintat de un specialist numismat al cărui nume nu l’am reţinut, al regelui şi împăratului Ferdinant I (rege între 1526-1556, împărat între 1556-1564). Prin această descoperire specialista germană a elucidat două probleme: prima se referea la prezenţa în tezaurul monetar de aur getic şi a altor tipuri de podoabe, iar a doua a confirmat faptul că după asasinarea lui Martinuzi în 1551 cel puţin o parte din tezaurul descoperit în râul Strei a fost trimis de către generalul Castaldo regelui Ferdinand I la Viena unde a fost topit.

Acestei descoperiri i se adaugă tezaurul din 1998 în care pe lângă o mare cantitate mare de monede de aur, conţinea şi două brăţări spiralice din acelaşi metal. Această descoperire nu schimbă cu nimic vechile constatări ale arheologilor cu privire la monopolul regal asupra aurului. Emisiunile monetare diverse ale geților începând din secolul al III-lea î.Hr., a necesitat mult argint, încât probabil monopolul s’a extins şi asupra argintului şi probabil, al aramei.

Citiți și:  TEZAURUL DE LA OLĂNEȘTI

Nu trebuie să neglijăm una dintre bogăţiile Geției, sarea, care a fost foarte probabil o sursă importantă de venit prin exportul acesteia în sudul Dunării. Aşa se poate explica prezenţa în tezaurele Geției a unei cantităţi mari de lisimachi de aur şi tetradrahme ale oraşelor greceşti. Alte surse de acumulare a metalelor preţioase s’a putut face în societatea getică prin economia de piaţă, susţin arheologii, prin schimburi comerciale cu lumea greco-romană, exportând sare, fier, ceară, miere şi, cu siguranţă sclavi. Această acumulare s’a mai făcut şi prin schimburi de daruri, acţiune denumită şi economia de prestigiu, cu oraşele greceşti de la Marea Neagră, cu şefii triburilor popoarelor înconjurătoare, iazigi, roxolanii şi posibil cu conducătorii provinciilor romane din sudul Dunării.

De asemenea, începând din secolul al II-lea î.Hr. şi până în secolul I d.Hr. şi prin expediţii de jaf şi cucerire a triburilor proprii, dar mai ales prin exploatarea resurselor proprii. Acumulările s’au făcut treptat începând din secolul al III-lea î.Hr. ajungându’se sub regii Burebista şi Decebal, centralizatorii regatelor getice carpatice și balcanice să posede o mare cantitate de metale preţioase. Numai în acest fel se poate explica imensul tezaur al regelui Decebal pe care l’a descoperit în vadul râului Sargeţia împăratul Traian, şi pe care l’a transportat la Roma, utilizându’l pentru edificarea a numeroase lucrări edilitare la Roma şi în alte părţi ale imperiului. Din aceste metale s’au bătut monedele din argint, imitaţii după cele greceşti şi denari romani republicani şi de aur kosonii, şi s’au confecţionat numeroase podoabe, printre care brăţările spiralice din aur şi argint.

Citește și: TEZAUR GETIC

Cine avea dreptul să poarte asemenea podoabe, în special brăţările spiralice? Dacă ne referim la cele din aur şi cunoscând faptul că acesta a fost monopol regal este evident că aceste podoabe deosebite erau purtate de rege şi de familia regală, posibil şi de familia reginei. Nu excludem din această categorie pe şefii triburilor care au intrat în uniunea statală. Chiar prinţii, copii fiind, aveau dreptul să poarte asemenea bijuterii, după cum reiese din recenta descoperire a unei brăţări mici de aur la Castelul de la Hunedoara. Brăţările spiralice din argint aveau dreptul să le poarte membrii importanţi a familiilor din clasa pileati sau tarabostes. Unii dintre aceştia deţineau funcţii civile şi militare în cadrul statului. Puteau fi comandanţi ai cetăţilor, administratorii monopolurilor statului, al metalelor nobile, aramă, sare, fier, colectorii de cereale şi slujitorii curţii regale. Expunerea noastră se bazează pe constatarea că aceste brăţări erau purtate de către bărbaţi în cadrul unor ceremonii.

Medeleţ, afirmă că nu a descoperit brăţări de acest fel la geții reprezentaţi pe Columna lui Traian. Era foarte normal, deoarece geții care au fost reprezentaţi pe columnă se aflau în situaţii limită, disperaţi şi încleştaţi în războaiele cu romanii şi chiar dacă ar fi avut bijuterii nu le’ar fi purtat în asemenea condiţii.

Şi totuşi, celebrele brăţări spiralice apar reprezentate pe Columnă în scenele ce redau cea de a doua expediţie a lui Traian pentru ocuparea teritoriilor getice de la nord de Dunăre.   Argumentul nostru se sprijină pe reprezentarea într’o scenă de pe Columna lui Traian, desenată de către pictorul şi graficianul italian Pietro Santi Bartoli în anul 1667 şi reproduse sub formă de gravuri pe plăci de cupru, publicate de către E. A. P. Dzur în anul 1941 în Olanda sub titlul de ”Die Traianssäule”.

Restul trebuiesc căutate la cuceritori şi nu la cuceriţi, iar asta dacă nu le’au topit acum 1900 de ani.

Citește și:  ADEVĂRUL DESPRE TEZAURUL ROMÂNESC DE LA MOSCOVA

Literatura subiectului
B. Deppert-Lippitz, Spiralele dacice din aur din Munţii Orăştiei/Dakische Goldspiralen aus den Orăştie Bergen, în: A. Lazăr, B. Deppert-Lippitz, P. G. Ferri, S. Alămoreanu, M. Ciuta, A. Condruz (ed.), Combaterea criminalităţii contra patrimoniului arheologic european/Combating the criminality against the european archaeological heritage, Patrimonium, Bucureşti, 2008, p. 203-288, M. Ciută, G. T. Rustoiu, Consideraţii asupra unui complex deosebit în pro­ximitatea Sarmizegetusei Regia. Un experiment arheologico-judiciar, Apulum 44, 2007, p. 99-111, B. Constantinescu, E. Oberländer-Târnoveanu, R. Bugoi, V. Cojocaru, M. Radtke, The Sarmizegetusa bracelets, Antiquity 84, 326, 2010, p. 1028-1042 ● E. Oberländer-Târnoveanu, B. Constantinescu, Analize de suprafaţă şi compoziţionale privind autenticitatea unor brăţări plurispiralice de aur din secolele II-I î.H. descoperite în zona Sarmizegetusa Regia prin acţiuni ilegale de detectare: explorarea limitelor expertizei de tip clasic şi modern în cazul obiectelor arheologice, în: A. Lazăr, B. Deppert-Lippitz, P.G. Ferri, S. Alămoreanu, M. Ciuta, A. Condruz (ed.), Combaterea criminalităţii contra patrimoniului arheologic european/Combating the criminality against the European archaeological heritage, Patrimonium, Bucureşti, 2008, p. 289-332, E. Oberländer-Târnoveanu, G. Trohani, Comorile dacilor. Catalog de expoziţie, Ploieşti, 2009, D. Spânu, Misterioasele descoperiri de monede şi podoabe de aur dacice din secolul al XVI-lea. Contribuţie la istoricul descoperirilor dacice din Munţii Orăştiei, Argesis. Studii şi comunicări (Piteşti) 15, 2006, p. 77-90, D. Spânu, Research Issues regarding the Grădiştea de Munte Spiral Gold Bracelets Hoards. An Essay, Revue Roumaine d’Histoire 48, 1-2, 2009, p. 3-17, D. Spânu, Consideraţii pe marginea primei publicaţii ştiinţifice dedicate brăţărilor de aur dacice (recenzie), Studii şi Comunicări de Istorie Veche şi Arheologie 59-60, 2009-2010, p. 193-202, D. Spânu, Zur Analyse der Goldspiralen von Grădiştea de Munte, Rumänien, Das Altertum 55, 4, 2010, p. 271-314, D. Spânu, Meanings of the Dacian golden spiral bracelets. Outlines, Caietele ARA (Bucureşti) 2, 2011, p. 23-37,  arhitectura-1906.ro, dacoromania-alba.ro

Citiți și:  SAREA DIN CARPAȚI, UN ”EL DORADO” PENTRU ÎNCĂ 1000 DE ANI

sau:  BLESTEMUL AURULUI GETIC

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

 

O LUME CARE’ȘI UCIDE INVENTATORII

Este evidentă strădania creatorilor de filme de la Hollywood de a sublinia cât este de ”necesar” ca guvernele să păstreze tăcerea asupra unor subiecte precum invențiile tehnologice de vârf, printre care și cele din categoria free energy. Cei mai mulți dintre inventatorii geniali ale căror idei ar fi revoluționat domeniul energiei și’au încheiat călătoria prin această lume într’un mod suspect.

După ce veți parcurge următoarele rânduri, veți ajunge probabil să vă întrebați, ca și noi: de ce, oare, aceste tehnologii avansate care ar putea ajuta enorm oamenii sunt ascunse publicului larg?

Această secretizare și mascare a adevărului au ajuns azi printre subiectele predilecte de film, care oferă un răspuns prefabricat la întrebarea noastră.

Adevărul despre lumea în care trăim: Invenții revoluționare îngropate de autorități.

Scenariul este întotdeauna același: oamenii în negru coboară din limuzină cu o valiză de bancnote și cu o armă cu amortizor. Agenții lobby-urilor masonice, funcționarii corupți ai statului, marii bancheri internaționali, patronii multinaționalelor, magnații industriei automobilelor și petrolului, aceștia și membrii conspirației pentru instaurarea statutului fascist unic planetar sunt suspecții principali în ochii celor care au studiat cazurile.

Este evident că în spatele tuturor acestor acțiuni criminale și subversive se ascunde patima demoniacă a posesiunilor și a dominației: controlul resurselor, controlul maselor, controlul regiunilor ș.a.m.d. Consecințele sunt, în cele din urmă, catastrofale pentru omenire: războaie nemiloase sunt declanșate de clica de la vârful masoneriei pentru însușirea tuturor resurselor și totul trece prin bani, iar știința ajunge să fie doar o edulcorație primitivă de modele depășite îndesate cu abilitate în mințile tinerilor printr’un sistem de educație învechit și părtinitor. Într’un final, elementul esențial este și rămâne controlul.

Există o așa-numită elită ce are drept scop înrobirea popoarelor și a întregii umanități pentru a duce de fapt destinul Planetei într’o direcție dementă, satanică. În spatele oricărui război se ascunde întotdeauna un imens interes financiar, iar banii ca atare, așa cum observăm, sunt folosiți pentru controlul ființelor umane. În final se vizează instaurarea unei globalizări absurde și ciudate care, la modul cum este ea concepută, aduce umanității numai suferințe.

1. Rudolf Diesel (18 martie 1858 – 29 septembrie 1913)

În seara zilei de 29 septembrie 1913, Diesel urcă la bordul vasului cu aburi Dresda, în Portul Anvers. Destinația călătoriei sale era Londra, pentru a se întâlni cu reprezentanții din conducerea companiei Consolidated Diesel Manufacturing Ltd. După servirea cinei, la bordul navei, se retrage în cabina sa de dormit, în jurul orelor 22:00. Lasă vorbă pentru a fi trezit în dimineața zilei următoare, la ora 06:15. Diesel n’a mai fost văzut de atunci niciodată în viață. Zece zile mai târziu, pe 9 octombrie 1913, echipajul de pe pescadorul olandez Coertsen a adus la bord cadavrul unui om găsit plutind pe mare. Corpul era într-o stare avansată de descompunere, așa că nu’l puteau păstra la bord. În schimb, echipajul a luat obiectele personale găsite asupra acestei ființe defuncte (un suport de ocular, un portofel, un cuțit de buzunar și o cutie pentru pilule), înainte de a’l reda mării. La 13 octombrie, elementele respective au fost identificate de către Eugen Diesel, fiul lui Rudolf Diesel, ca aparținând tatălui său.

Există diverse teorii care urmăresc să explice moartea lui Rudolf Diesel. Biografii lui, cum ar fi Grosser (1978), prezintă un caz de sinucidere, în mod clar (cât de comod!!!). Alte ipoteze sugerează că oamenii de afaceri din ”cercuri diverse”, susținuți de interese militare, au fost în fapt autorii unui asasinat.

2. Charles Nelson Pogue (15 septembrie 1897 – 1985)

O altă modalitate de reducere la tăcere, se pare, în cazul domnului Pogue a fost realizată cu succes de anumite ”foruri de interese din umbră”. Pogue a reușit să pună în practică un mit: parcurgerea a 200 mile cu un galon de carburant (1 milă = 1,6 km, un galon = 3,7854 litri). Această performanță se petrecea în anii 30 ai secolului trecut! Pogue a realizat o demonstrație cu o mașină echipată cu un carburator construit după invenția sa. Rezultatele au indicat peste 216 mile/galon (~1litru la 100 km). Într’un mod foarte suspect, peste noapte, invenția sa este trecută sub tăcere, iar Pogue, dintr’un inventator împovărat de greutăți financiare, devine directorul unei fabrici de filtre de ulei din industria auto. Ceea ce ne’a atras și mai mult atenția este faptul că, în anul 1945, armata americană și’a dotat tancurile folosite în cel de’al Doilea Război Mondial cu un model de carburator pe care scria ”Carburator Pogue, nu deschideți!”.

Și mai interesant este că respectivele carburatoare au fost scoase din circulație imediat după război.

Fără să ne hazardăm în comentarii la adresa domnului Pogue, vom încheia capitolul cu câteva din declarațiile sale de după anul 1936, după ce, în mod regulat, istoria sa era ”redescoperită” de mass-media în SUA: Întrebat fiind despre controversata sa imagine legendară a unei noi generații de motoriști, Pogue răspunde:

”Nu vreau să aud despre așa ceva. Nu am nimic de câștigat spunându-vă povestea mea. Dacă aș ști că mâine voi muri sau că voi pleca definitiv din țară, aș spune! Și ar fi o adevărată poveste! Dar acum sunt în viață și aceasta este casa mea!” – indicând cu mâna centrul orașului Montreal (Canada). În același interviu, acordat unui reporter din New York, Pogue admitea totuși că pe mașina sa era montat un carburator inventat de el, dar a refuzat să specifice performanțele dispozitivului. Mai cităm câteva rânduri din interviu:
Citeste si: Documentar: Dovezi ale existentei Raiului

(Reporter) – Ați fost vreodată amenințat?

(Pogue) – Da, de câte ori!

(Rep.) – Ați fost vreodată atacat fizic?

(Pogue) – Nu.

(Rep.) – Atelierul dumneavoastră a fost vreodată spart, iar modelele de carburator furate?

(Pogue) – De câteva ori.

(Rep.) – Ați fost vreodată victima vreunei presiuni politice?

(Pogue) – Tu ce crezi? Să spunem că faci parte din guvern și că ai depozite de petrol însemnate, pe urmă invenția mea este făcută publică. Ce ai face dumneata? Am fost presat atât de către reprezentanți ai guvernului canadian, cât și din SUA. Un concetățean de’al dumneavoastră, mare figură politică la Washington astăzi, a fost unul dintre ei.

(Rep.) – Ați fi dispus să îl numiți?

(Pogue) – NU!

3. Un mare geniu – Viktor Schauberger (30 iunie 1885 – 25 septembrie 1958)
Ființă excepțională, Viktor Schauberger a deschis orizonturi cu adevărat inedite pentru omenire. Modelele sale au fost testate de către profesorul Franz Popel din partea Guvernului vest-german de la acea vreme.

Toate testele au fost încununate de succes, confirmând genialitatea lui Schauberger, dar și aspectele practice ale invențiilor sale. În anul 1958, Viktor Schauberger este abordat de către Karl Gerchsheimer și Robert Donner, care i’au propus să călătorească în SUA pentru a’și pune în practică invențiile, ”în țara tuturor posibilităților”.

Acești ”domni” au reușit să’l păcălească pe Schauberger, furându’i la drumul mare invențiile (nu se știe cu excatitate, dar se pare că beneficiarul ideilor sale este chiar guvernul SUA). Cinci zile mai târziu l’au trimis înapoi acasă unde a murit la scurt timp, distrus și deziluzionat.

http://www.energielibera.net/Ce-este-vortexul/introducere-despre-viktor-schauberger.html

4. Paul Pantone (n. 1950) – Apa poluată poate fi curățată

Pantone a fost pus sub acuzație în anul 2006 pentru acțiuni bursiere ilegale, deși el le’a negat vehement. Suspect este desigur întregul dosar apărut parcă din senin, imediat după ce a făcut publică invenția sa. Este interesant cum ”oarba” justiție americană atât de mult invidiată pentru obiectivitatea ei, reușește să îl condamne cu 7-8 capete de acuzare pe Paul Pantone pentru niște presupuse fraude.

Acestea ar fi fost detectate de către „autorități vigilente” și care, culmea, ar fi avut loc în alte state decât Utah – conform legislației SUA, fiind vorba de fapte săvârșite în afara jurisdicției Statului Utah, el nici nu putea să fie acuzat în Utah, ci numai în statele respective (cum oare a fost posibil?). Pantone este deci încarcerat în mare grabă. Cunoaștem cazuri similare și în draga noastră patrie… iar de sistemul ei juridic… cu adevărat să te tot minunezi.
Un comentariu la acest material video ne’a amintit o altă ”coincidență” interesantă: Wilhelm Reich, părintele orgonului, a murit exact în ziua în care a fost eliberat din închisoare, unde și el a fost trimis tot în urma publicării unor teorii cu aplicații practice, cu privire la orgon.
Pe data de 12 mai 2009, Paul Pantone a fost în sfârșit eliberat din spitalul-închisoare în care se afla. Eliberarea lui s’a datorat presiunilor intense ale susținătorilor săi din întreaga lume, în frunte cu fiul său, reuniți sub numele de GEET Friends.

Pantone trăiește acum în afara Statului Utah, se recuperează după traumele psihice și fizice (printre care și hepatita C) suferite în spital. Susține conferințe, demonstrații și interviuri acolo unde este invitat. Există mulți entuziaști care au pus în practică soluția Pantone. Îi găsiți foarte ușor pe youtube.com; căutați ”GEET”.

Există chiar un grup de oameni ce se numesc ”The GEET guys” care au propus guvernului SUA să folosească tehnologia GEET pentru a curăța apa din golful Mexic, apă ce a fost poluată masiv cu petrol la sfârșitul lunii aprilie în anul 2010, după ce o conductă principală de petrol s-a spart. Dispozitivul GEET inventat de Pantone folosește pe post de carburant petrol natural nerafinat și apă (inclusiv apă sărată care poate fi extrasă direct din ocean). Gazele de eșapament ce rezultă în urma combustiei conțin 23% oxigen.

Cum aerul atmosferic conține 21% oxigen, GEET ar curăța apa golfului Mexic de petrol și ar oxigena atmosfera. Este inutil să mai spunem că ”The GEET guys” au fost ignorați de guvernul american, atât ei, cât și propunerea lor de folosire a tehnologiei GEET.

5. Andrija Puharich (19 februarie 1918 – 3 ianuarie 1995) – Disocierea moleculelor de apă prin rezonanță

Se pare că Andrija Puharich este cel care l’a inspirat pe Stanley Meyer în dezvoltarea celebrei sale disocieri prin rezonanță. Andrija Puharich are un brevet de invenție cu titlul ”Metodă și dispozitiv pentru disocierea moleculelor de apă” al cărui principiu de funcționare este foarte asemănător cu cel al lui Meyer.

Fiind bun prieten cu R. J. Reynolds (al 3-lea), el pare să fi fost chiar protejat și susținut în cercetările sale. Totul până când cercetările sale în domeniul folosirii apei pe post de carburant au ajuns la urechea lui David Rockefeller. Puharich a căzut imediat în dizgrația acestuia (Rockefeller este una din familiile considerate a fi elita planetei Pământ, iar orice tehnologie pe bază de apă poate periclita poziția de control global deținută de această familie). Pentru o vreme, Puharich a găsit sprijin la alt prieten de’al său, pe atunci președinte al Mexicului. Susținerea pe care a avut’o s’a diminuat sub presiunile constante ale lui David Rockefeller, iar Puharich a cedat în cele din urmă fiind nevoit să promită personal în fața familiei Rockefeller că nu va mai realiza nicio cercetare în domeniul carburanților pe bază de apă.

6. Daniel Dingel (n. 1926) – Motorul cu apă

Inventator filipinez, Daniel Dingel a convertit încă din anul 1969 peste 100 de automobile pentru a folosi apa în loc de combustibil.

Deși a propus în repetate rânduri guvernului filipinez introducerea metodei sale de disociere a apei și folosirea ei pe post de combustibil, a fost refuzat de fiecare dată pe motiv că nu există suficient de multe fonduri. Culmea! O asemenea invenție ar fi scos întreaga țară din situația financiară extrem de dificilă în care se află. Ne vedem nevoiți să constatăm că există opinii contradictorii la adresa lui Daniel Dingel.

Pe de’o parte am găsit mențiuni că ar fi făcut multe demonstrații publice unde specialiștii au putut constata că metoda sa funcționează, iar pe de altă parte că, de fapt, este vorba despre o fraudă. Există un mare semn de întrebare: o fraudă care durează de 40 de ani?

Ce aflăm mai departe? În decembrie 2008, la vârsta de 82 de ani, Daniel Dingel este condamnat la închisoare cu pedeapsa maximă (20 de ani!!!) pentru înșelătorie și pus să plătească suma de 380.000 de dolari americani unei companii din Taiwan cu care încheiase un contract. Dingel trebuia să cumpere trei autoturisme și să le convertească spre a folosi apa. Din studiul pe care l’am efectuat, se pare că Dingel are partea lui de vină în acest contract.

Totuși, întreaga ”înșelătorie” este generată de refuzul lui Dingel de a dezvălui secretul metodei sale. Se pare că ceea ce l’a motivat să facă acest lucru este faptul că i s’a refuzat dreptul de a’și patenta invenția, iar divulgarea acestui secret l’ar fi lăsat complet descoperit. Daniel Dingel spunea că ar fi dispus să divulge secretul unei companii care ar angaja 200 de filipinezi, iar restul de beneficii obținute din drepturi de autor să fie transferate unei organizații umanitare.

7. Ken Rasmussen – Apa se transformă în energie

Ken Rasmussen este inventatorul unei tehnologii de transformare a apei în energie. Tehnologia folosită de el are similarități de construcție și de rezultate cu cea patentată de profesorul Kanarev, personalitate recunoscută la nivel internațional, având multe invenții înregistrate.

Rasmussen a încetat lucrul la acest proiect în momentul în care unul din membrii echipei sale a fost amenințat în plină stradă de câțiva bărbați îmbrăcați în negru, conducând o mașină neagră model ”Lincoln Town”. Acești bărbați știau foarte multe lucruri despre toți membrii echipei, lucruri atât de intime că nici măcar ei nu erau conștienți de ele. Rasmussen a concluzionat că nu putea fi vorba de vreun potențial investitor în tehnologia sa, deoarece erau necesare echipamente foarte speciale pentru a avea acces la acele informații.

Și astfel, o altă invenție este îngropată cu o diabolică dibăcie.

8. Stanley Meyer (24 august 1940 – 21 martie 1998)

Meyer a murit în ziua de 21 martie 1998. Cauza morții sale: otrăvire. Ce se știe despre acest eveniment este că în ziua aceea el lua cina împreună cu mai mulți oficiali NATO la restaurantul Cracker Barrel din Grove City, Pennsylvania (SUA). La unul din toasturile grupului s’au ciocnit pahare cu suc de merișoare. Imediat după ce a băut, Meyer a fugit afară din clădire vomând violent. Fratele său l’a urmat afară și l’a auzit spunând, printre ultimele sale cuvinte, că a fost otrăvit.

Foarte suspect este faptul că ancheta a fost extrem de lapidară și că nu s’a stabilit niciodată cu exactitate cine erau membrii acelui grup și ce sărbătoreau mai exact la acel toast, cu atât mai puțin cine a pus otrava exact în paharul lui Stanley Meyer – în afară de Meyer niciun alt membru prezent atunci la reuniune nu a fost otrăvit.

9. John Andrews – Benzina foarte ieftină

Andrews a fost un inventator de origine portugheză. În luna mai a anului 1974 el a făcut imprudența de a’și prezenta soluția de a aditiva benzina cu gaz în fața unor oficiali ai Marinei americane. Soluția sa ar fi redus costul litrului de benzină la aproximativ 1,75 bani (2 cenți americani pe galon). Reprezentanții Marinei au venit să încheie contractul cu Andrews, dar i’au găsit laboratul jefuit, iar el nu a mai fost găsit niciodată de atunci.

10. Phil Stone – ”Motorul cu apă”

O modalitate și mai meschină de aducere la tăcere este folosirea ordinelor de secretizare. O metodă uzată de altfel și în România. Prin intermediul lor, o anumită invenție poate să fie considerată secret național și să fie interzisă cu desăvârșire. Phil Stone, profesor de fizică la o facultate din SUA (ca și mulți alții pe care nu i’am mai amintit în această lucrare), a primit în 1950 (!!!) un astfel de ordin de secretizare prin care i se interzicea să mai lucreze sau să divulge orice informație legată de invenția sa denumită ”Motorul cu apă”.

În cazul în care se încălca acel ordin, ”făptașul” avea să fie condamnat la 20 de ani de închisoare.

Desigur că lista celor care au fost boicotați și reduși la tăcere este mult mai lungă. Cei interesați pot găsi din abundență informații de acest gen pe Internet. Parte din informațiile despre abuzurile și amenințările descrise au rolul de a evidenția două aspecte: invențiile respective chiar aveau o adevărată valoare practică și, celălalt aspect, că cineva se teme la modul real de astfel de invenții. Pe de altă parte, nu excludem nici posibilitatea ca anumite articole să fie, de fapt, ”plantate” cu o perfidă îndrăzneală la ordinul organizațiilor de diferit rang, toate cu interese directe în a menține schema actuală de putere și organizare economică mondială. Aceste nemiloase foruri care nu au absolut niciun scrupul și pentru care banul este suprema rațiune de a trăi, nu ocolesc pe nimeni, nici măcar pe cei din rândul lor.

Iată un alt scandal: Strauss-Kahn, fost director FMI, este acuzat de tentativă de viol în SUA. Strauss-Kahn a candidat la președinția Franței. Faptul că era director al FMI ar trebui să ne dea de gândit prin ce fel de cercuri se ”învârtea”.

Greșeala sa? Ideea de a modifica politica FMI spre a veni în folosul țărilor mai slab dezvoltate în detrimentul celor puternic dezvoltate. Nu știm ce s’a petrecut cu adevărat în cazul scandalului Strauss-Kahn, dar rezultatul este evident: Strauss-Kahn a demisionat. Chiar dacă se demonstrează că a fost o înscenare, scopul îndepărtării unei persoane anticorporatiste dintr’o asemenea instituție (care împrumută guverne și controlează astfel la modul direct viața oamenilor de pe Planetă) a fost atins.

Ce intenționăm să subliniem este mai degrabă că toate aceste invenții sunt cu adevărat valoroase și că elita mondială se teme de ele. Motivul este mai mult decât evident. Uitați’vă împrejur. Există o strădanie plină de o îndârjire diabolică de a controla toate aspectele vieții omului de rând. Reglementări și tot felul de standardizări au drept scop punerea umanității într’un imens ”staul”. Cine refuză confortabilul loc în acest staul, pregătit cu mare și atentă grijă, devine dușmanul de moarte al ”managementului staulului”.

Libertatea și independența au fost întotdeauna mai mult idealuri decât realități. Îndrăznim să sperăm că umanitatea va depăși stadiul de grădiniță în care se află și va reuși să treacă la o maturitate demnă de înzestrările pe care le are.

Sursa: criticalunity.org

Citiți și:  SAREA DIN CARPAȚI, UN ”EL DORADO” PENTRU ÎNCĂ 1000 DE ANI

sau: CUVINTE ROMÂNEȘTI ÎN LIMBA MAGHIARĂ

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA