IA, UN BRAND ROMÂNESC RĂSPÂNDIT ÎN TOATĂ LUMEA DE CELEBRITĂȚI

Pe 24 iunie, odată cu sărbătoarea de Sânziene, este sărbătorită în România, dar și în străinătate Ziua Universală a Iei Românești. Acest brand românesc își face singur reclamă prin însăși originalitatea, simplitatea și frumusețea sa, atrăgând tot mai multe celebrități.

Regina Maria

Piesa principală a costumului popular românesc este ia, termenul fiind atribuit doar cămășii femeiești. Inițial, iile erau confecționate din pânză de in sau cânepă, iar mai târziu din mătase și bumbac. Acesta din urmă era folosit ca urzeală pentru bătătura de in și cânepă, mai ales în partea de nord a țării, în timp ce în sud cămășile erau mai frecvent țesute cu borangic. Sub braț, cămașa este prevăzută cu așa numita ”pavă’, care oferă comoditate în timpul mișcării.

Maria Tănase

Ia populară este, în fapt, o cămașă tradițională românească de sărbătoare, confecționată din pânză albă, bumbac, in sau borangic și împodobită cu mărgele și broderii la mâneci și la gât. Croiala este relativ simplă: un dreptunghi de pânză, tăiat rotund în jurul gâtului și întărit cu șnur răsucit. Mânecile sunt, de cele mai multe ori, încrețite atât la umeri, cât și la încheieturile mâinilor.

Inna

Tehnica decorării iei s’a transmis de la mamă la fiică, fapt care a conservat tradiția și gustul de la o generație la alta. Motivele sunt stilizate, geometrice sau inspirate de natură. Partea din față a cămășii este și ea brodată, prin repetarea acelorași modele existente pe mâneci. Culorile folosite la broderie erau în două — trei nuanțe cromatice, de regulă, dar se broda și cu o singură culoare, de obicei negru.

Regina Maria

În timp, finețea materialelor folosite, armonia cromatică, dar și croiul pieselor de port românesc, țesute, croite și brodate în casă au fost apreciate de reginele României, Elisabeta și Maria, dar și de aristocrația feminină a timpului, care au purtat cu mândrie costumul popular în diferite momente. Pe de altă parte, ia a atras atenția artiștilor, fiind imortalizată de pictorul francez Henri Matisse în mai multe tablouri, unul dintre ele

”La blouse roumaine” (1940)

fiind expus la Muzeul Național de Artă Modernă din Paris.

Un alt pictor român de origine evreiască, Constantin Daniel Rosenthal, a imortalizat’o pe Maria Rosetti, în ”România revoluționară”, purtând atât ie, cât și năframă.

Ia românească apare și în tablourile semnate de Camil Ressu, Ion Theodorescu-Sion, Francisc Șirato, Nicolae Tonitza, Dumitru Ghiață ș.a.

Ia românească a fost, deopotrivă, sursă de inspirație pentru creația vestimentară a unor celebri designeri precum Yves Saint Laurent, care a creat, în 1981, o întreagă colecție intitulată ”La blouse roumaine”, urmat Jean Paul Gaultier, Kenzo sau Tom Ford, care a reinterpretat ia din zona Sibiu, cu broderii negre specifice zonei, și care a apărut în numărul american al revistei ”Vogue”, în martie 2012, purtată de cântăreața Adele, notează Agerpres. Apoi au fost Oscar de la Renta, Agatha Ruiz de la Prada, Anna Sui sau Philippe Guilet.
Comunitatea online ”La Blouse Roumaine”, a propus ia — bluza tradițională românească — ca brand de țară și a organizat, pe 24 iunie 2013, odată cu sărbătoarea de Sânziene, prima Zi Universală a Iei.

Nadia

Prezentăm în continuare peste 40 de celebrități cărora le’au plăcut sau le place să poarte Ia, bluza tradițională românească.

Trupa de muzica suedeză ABBA

Angelina Jolie

Angelina Jolie

Ali MacGraw

Sophia Loren

Raquel Welch

Camila Alves, fotomodel, căsătorită cu actorul Matthew McConaughey

Taylor Swift

Jennifer Garner

Emma Watson

Giulia Nahmany

Halle Berry

Emma Stone

Emma Stone

Rita Wilson

Kate Moss

Lana del Rey

Katie Holmes

Katie Holmes

Kate Beckinsale în ”Van Helsing”

Jackie Chan,  luptător de arte marțiale (Hong Kong) și Ziyi Zhang, actriță chineză.

Karen Allen în ”Indiana Jones”

Kourtney  Khardashian

Rhizlaine El Cohen în ”Frumoasa adormita”  serial TV,  regizat de Catherine Breillat

Helen Mirren

Katie Holmes

Anne Hathaway

Brigitte Bardot

Liv Taylor

Actrița americană Anna Chlumsky în filmul ”Fata mea”

Nicole Kidman

Jane Birkin

Khloe Khardashian

Alexa Chung

Penelope Cruz

Cântărețul american Shaggy și soția sa

Sharon Stone

Selma Blair

Kirsten Dunst

Camilla Belle

Adele

Demi Lovato

Gisele Bundchen

Andreea Esca

Citiți și: ATLASUL FRUMUSEȚII: PORTRETE DE FEMEI FRUMOASE ÎN ȚĂRI DIN ÎNTREAGA LUME

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

Reclame

SPAȚIUL ROMÂNESC A GĂZDUIT CEA MAI MARE CIVILIZAȚIE A VECHII EUROPE

Între lunga epocă a societăților vânătorilor proto-istorici și epoca primelor civilizații, cum ar fi cele din Egipt și Mesopotamia, se află o perioadă lungă de timp. Această perioadă este asociată cu formarea bazele acestor civilizații, cum ar fi crearea unor economii de reproducere, a obiectelor de artizanat, a primelor poduri, și a limbajului scris. Aceste perioade istorico-culturale ale dezvoltării umane sunt numite „proto-civilizații”. Printre proto-civilizațiile agricole ale Europei antice, este proto-civilizația Cucuteni care a existat din mileniul al VI-lea până la sfârșitul mileniul al IV-lea î.Hr..

Aceasta a fost contemporană cu proto-civilizațiile din Egipt, Mesopotamia, Valea Indus (hindușii) și China. În această perioadă aceste proto-civilizații au fost la aproximativ același nivel de dezvoltare. Pe parcursul celui de’al V-lea mileniu î.Hr., când proto-civilizațiile din Balcani și Europa Centrală decad treptat, cultura Cucuteni, numită și Tripolia în Ucraina după satul descoperit inițial, la limitele „lumii civilizate” europene din acea vreme, a continuat să se dezvolte pentru un alt mileniu.

Proto-orașele, arhitectura monumentală, primele fundații, artizanatul, metalurgia, tesutul, ceramica, sisteme de însemne ca limbă scrisă, toate au continuat să se dezvolte și sunt motive să se considere Cultura Cucuteni ca una dintre cele mai interesante și dezvoltate proto-civilizații.

Actualul teritoriu al Moldovei (situat în cadrul graniţelor României) ocupă o suprafaţă de circa 45.000 kmp, reprezentând 19% din suprafaţa României, în timp ce locuitorii din această provincie răsăriteană totalizează cam 21% din populaţia ţării. Desigur, datele din prezent pot să difere de cele din perioadele istorice mai vechi, dar ridică, totuşi, problema de ce există aici acest plus demografic, chiar în situaţia în care, actualmente, principalele surse de prosperitate ale unei populaţii nu mai provin din activităţile agricole, ci, mai ales, din cele industriale şi comerciale.

Această situaţie favorabilă pentru un procentaj demografic sporit provin dintr’o realitate geografică: Moldova are condiţii dintre cele mai bune pentru amplasarea aşezărilor umane, oferind un relief variat, în care se regăsesc regiuni montane, submontane,
colinare şi de şes, cu o reţea hidrografică densă, uniform răspândită şi cu un regim climatic şi pluviometric normal, specific zonelor temperate. Chiar dacă de’a lungul mileniilor s’au produs unele schimbări climatice, acestea nu au fost, după sfârşitul erei glaciare, în măsură să influenţeze atât de puternic aspectul general, încât să conducă, de exemplu, la deşertificări sau măcar la o ariditate excesivă.

Epoca veche a pietrei

În îndelungata perioadă a paleoliticului, care a durat câteva sute de mii de ani, ritmul evoluţiei umane (inclusiv al procesului de antropogeneză) a fost unul extrem de lent, durând sute de mii de ani, datorită condiţiilor de mediu extrem de nefavorabile, datorate în primul rând glaciaţiunilor, care acopereau întreaga suprafaţă a pământului. În aceste condiţii, primii oameni trebuiau să’şi procure mijloacele de subzistenţă doar prin activităţi legate de vânătoare, pescuit şi, eventual, cules, mulţumindu’se, deci, să obţină numai ceea le oferea direct mediul natural.

Pe măsură ce se trecea de la o etapă la alta a paleoliticului, ritmul evoluţiei s’a intensificat, fapt reflectat atât în scăderea timpului de existenţă a acestor etape, care se înnoiau din ce în ce mai repede (paleoliticul inferior: c. 700.000-120.000; paleoliticul mijlociu: c. 120.000-35.000; paleoliticul superior: c. 35.000-10.000; epipaleolitic: c. 10.000-6.000 î.Hr.), în apariţia unor aspecte locale, denotând capacitatea grupurilor umane de a se adapta la anumite condiţii de mediu, precum şi în înmulţirea numărului de urme lăsate de aceste grupuri, ceea ce indică un remarcabil spor demografic spre sfârşitul perioadei paleolitice, în paleoliticul superior şi în epipaleolitic.

Astfel, de la descoperiri sporadice în etapele mai vechi ale paleoliticului, limitate la numai câteva zone (Ripiceni şi Mitoc pe malul Prutului; zona Ceahlăului), urmele lăsate de oamenii paleoliticului superior şi ai epipaleoliticului vor acoperi, în mod uniform, întreaga suprafaţă a spaţiului dintre Carpaţi şi râul Prut, aceeaşi situaţie constatându’se şi dincolo de Prut, pe întreg teritoriul Moldovei istorice.

Epoca nouă a pietrei.

În condiţiile încălzirii climatice globale, care a dus la retragerea calotei glaciare şi la apariţia covorului vegetal, precum şi la schimbarea fundamentală a faunei, oamenii au avut capacitatea necesară de a se adapta noilor condiţii de mediu şi de a’şi făuri treptat un nou mod de viaţă, în cadrul căruia vechile ocupaţii furnizoare de hrană (vânatul, pescuitul, culesul), specifice unui tip de economie ”prădalnic”, au trecut pe un plan secund, fiind înlocuite cu noile îndeletniciri ale unei economii ”producătoare”, de tip agricol, bazată pe cultivarea plantelor şi creşterea animalelor domesticite. Pentru definirea noii perioade, cea a neoliticului, accentul se pune pe noua structură economică, iar nu pe caracteristici secundare (cum ar fi apariţia ceramicii sau a uneltelor de piatră şlefuită), derivate din această structură fundamentală.

Noul mod de viaţă, bazat pe necesitatea perpetuării, de la un an la altul, a ciclului agrar, se caracterizează printr’o stabilitate sporită a comunităţilor umane, care trăiesc acum în case ridicate din materiale trainice (îndeosebi lemn şi lut), locuinţele fiind grupate în aşezări de tip rural, asemănătoare cu satele tradiţionale. Schimbările nu s’au pe trecut doar pe plan material, ele fiind din plin resimţite şi pe planul manifestărilor spirituale, care cunosc acum o gamă extrem de variată de reprezentări, net superioară celei din paleolitic.

Practic, lumea neolitică este o lume a simbolurilor, prezente în aproape toate artefactele utilizate de oamenii acestei perioade. Recunoaşterea simbolurilor şi explicarea semnificaţiei lor este calea prin care pot fi înţelese gândirea şi concepţiile populaţiei din acele vremuri.

În cadrul lungii perioade a neoliticului (aproximativ mileniile VI-IV î.Hr.) se pot sesiza două etape principale: cea a neoliticului propriu-zis (când principala materie primă pentru realizarea uneltelor este doar piatra) şi cea a eneoliticului / calcoliticului (cu sensul de epocă a aramei şi pietrei, deoarece, acum, pe lângă piatră, apare şi primul metal–arama). Utilizarea doar a termenului de neolitic şi pentru etapa de după apariţia aramei nu mai reuşeşte să surprindă existenţa acestui nou element, care, treptat, a contribuit la modificarea structurală a societăţii umane, prin trecerea la epoca metalelor. Unii cercetători au considerat chiar că se poate vorbi de o epocă a cuprului, dar această opinie apare ca fiind prea tranşantă, deoarece nu ţine cont de utilajul de bază al perioadei, care rămâne totuşi cel litic.

Deoarece între cele două etape nu există o ruptură bruscă, ambele bazându’se în esenţă pe acelaşi mod de viaţă (desigur, cu evoluţie lină firească), s’a propus utilizarea termenului de neo-eneolitic, care reflectă ansamblul evoluţiei, în sensul de ”neolitic şi eneolitic”. Separarea etapei eneolitice în cadrul neoliticului impune o periodizare nuanţată în cadrul celor două mari perioade ale neo-eneoliticului, fiecare având câte trei faze: neoliticul timpuriu (sau protoneoliticul), neoliticul vechi şi neoliticul târziu; eneoliticul timpuriu, eneoliticul dezvoltat şi eneoliticul final (sau perioada de tranziţie spre epoca bronzului).

Svastica a început sa atraga atenția europenilor la sfârșitul secolului al XIX-lea, prin descoperirile arheologice ale lui Heinrich Schlimann, cel care a găsit simbolul în situl anticei cetăți getice Troia. Specialiștii vremii au ajuns la concluzia că svastica a fost un simbol specific european. Ulterior, descoperirea simbolului svasticii printre motivele hitite și ale vechiului Iran au părut să confirme teoria.

Descoperirile din ultima parte a secolului XX completeaza însa ceea ce se știa până acum și dau o alta perspectivă asupra istoriei svasticii pentru că cea mai veche localizare fizică a acesteia o găsim în cultura Cucuteni, pe vase ceramice cu o vechime de peste 7.000 de ani. În acest context, putem așeza înca o cărămida la temelia tezei care spune ca spațiul carpato-danubiano-pontic este Vatra Vechii Europe. Daca în acest spațiu găsim cele mai vechi dovezi materiale ale existenței svasticii, iar pe restul continentelor o găsim cu mii de ani mai târziu, înseamna ca populațiile cucuteniene antice au dus’o în cele patru zări din spațiul românesc.

Diagrama taoismului, Taijitu, simblolul  Yin și Yang datează din China de câteva mii de ani în urmă, dar originile sale pot fi găsite cu mult mai devreme în Cultura Cucuteni de acum aproximativ 7.000 de ani.

Simbolul este, de asemenea, cunoscut în culturi europene târzii, cum ar fi cea etruscă și celtică, dar în general nu este considerată asociată școlii și gândirii metafizice care o aveau chinezii.

Numele acestei civilizații a fost convențional stabilit de arheologi, în conformitate cu satele Cucuteni (în România, lângă Iași) și Trypillia (din Ucraina, lângă Kiev), în cazul în care, la sfârșitul secolului al XIX-lea,  s’a descoperit pentru prima oară ceramică pictată și statuete de lut – categorii de produse care au devenit simboluri ale acestei civilizații antice. În timp de mai mult de o sută ani care au trecut de la descoperirea lor, aceste așezări arheologice au intrat în literatura de specialitate de specialitate din întreaga lume.

Suntem în fața unei civilizații ce se întindea pe aproximativ 350.000 km pătrati, cu mii de așezări de diferite dimensiuni, proto-orașe de sute de hectare, cu sisteme mari de fortificație, cu locuințe de diverse tipuri, de la simple colibe la construcții cu două etaje, cu o ceramică în care utilitatea este armonios combinată pentru aspectul estetic, mult peste specificitatea obișnuită a timpului, cu o religie fascinantă, ale cărei urme sunt marcate de idoli și obiecte de cult de un simbolism profund, a căror funcționalitate rituală reprezintă un alt subiect de interpretare.

Baza de simbolistică acestor culturi se găsește în cosmologie, locul omului în cadrul modelului și dinamismului pământului și cerului, iar aspectul fundamental a fost respectarea rotației în sensul invers acelor de ceasornic a cerului din emisfera de Nord în jurul Constelațiilor Nordice, precum și în sensul acelor de ceasornic din emisfera sudică,

Cea mai mare locuință din prima fază a perioadei pre-Cucuteni a fost descoperită de arheologi în localitatea suceveană Baia din Suceava. Specialiști de la Universitatea Cambridge au sprijinit cercetările pentru a identifica modul în care, în acea perioadă, se făcea schimb de cereale între China și Europa.

Directorul Muzeului Bucovinei, arheologul Emil Ursu, a prezentat, în comuna Baia, un al doilea sit pre-Cucuteni găsit în urma continuării cercetărilor începute în zonă unde a fost descoperită cea mai mare locuință pre-Cucuteni (5200-5100 î.Hr.) și unde Universitatea Cambridge dorea să stabilească cum se făcea schimb de cereale între China și Europa:

„Este foarte important acest lucru pentru că vorbim de alt doilea sit pre-Cucuteni I, descoperit în arealul unei civilizații care cuprinde Moldova, sud-estul Transilvaniei, Republica Moldova și Ucraina. Primul sit a fost descoperit in 1951″, spunea Ursu.

Descoperirea de la Baia vine să demonteze ceea ce se știa până acum.

”Este foarte nordică aceasta locuire, ceea ce înseamnă ca trebuie regândită și rediscutată și bineînțeles cercetată această prima fază. Ca datare, așezarea de la Baia datează undeva prin 5.200-5.100 î.Hr.”, spunea arheologul sucevean care a precizat că datarea se va face cu Carbon 14 la un laborator din Germania.

Locuința descoperită la Baia are aproximativ 92 metri pătrați și este cea mare locuință găsită vreodată în cultura pre-Cucuteni. Aceasta se păstrează bine, iar în afara de ceramică și un număr de vase întregibile au fost găsite și foarte multe unelte, piese unicat, cum ar fi un pandantiv de piatră, unicat în arealul pre-cucutenian, dar și o vatră păstrată în integralitatea ei.

Au fost găsite si foarte multe râșnițe, ceea ce înseamnă ca partea de prelucrare a grânelor era importantă, motiv pentru care pe șantier se afla și o echipă de la Cambridge care studiază modul în care se făcea, în acea perioada, schimbul de cereale între Europa și Asia, în special cu China.

Profesorul Martin Kenneth Jones de la Universitatea Cambridge, unul dintre cei mai importanți specialiști în arheologie biomoleculară a cerealelor, a spus la rândul sau că studiază de zece ani modul în care a început schimbul de cereale între agricultori din Europa si Asia și că cercetările le’a început în China, unde a descoperit cereale aduse din Europa:

”Cultura Cucuteni este foarte importantă pentru arheologi din lumea întreagă, fiind cunoscută pentru fascinantă ceramica pictată, dar totodata este importantă pentru etapele inițiale ale fermelor care s’au răspândit în partea de est a Europei.”

Martin Kenneth Jones:

„E o cultură minoră care credem că are legături cu culturile agricole din China. Am fost interesați de zece ani de această dezvoltare și am început munca în China pentru a întelege mai bine ce este cu aceste produse agricole, cerealele.”

El a subliniat că este interesant, pentru acea perioadă, că nu s’au găsit numai în China cereale provenind din Europa, ci și pe bătrânul continent cereale din China, precum meiul.

Martin Kenneth Jones:

”În acea perioadă, pe vremea migrațiilor, transportul nu era atât de simplu, iar cum s’a făcut acesta este interesant.”

El a precizat că studiază perioada în care s’a făcut schimbul inițial de cereale între Asia și Europa, subliniind că mult mai târziu a apărut schimbul de pietre prețioase și apoi „Drumul Mătăsii”.

Un alt cercetător care contribuia la lucrările de la Baia era Stanislav Țerna, de la Școala Arheologica Superioară din Chișinău, care a precizat ca situl descoperit este „cu adevarat extraordinar”.

Prezent la aceasta prezentare, președintele CJ Suceava, Cătălin Nechifor, a declarat că autoritățile județene vor acorda tot sprijinul pentru continuarea cercetărilor. El a precizat că CJ asigură finantare prin Muzeul Bucovinei pentru aceste cercetări arheologice și că se vor căuta fondurile necesare și pentru analizele de datare cu Carbon 14 la laboratorul din Germania.

De menționat este că echipa de cercetători de la Cambridge, din care făcea parte și un specialist chinez, își asigura finanțarea pentru cercetările pe care le făcea în situl de la Baia.

Experiment al incendierii unei imitaţii de locuinţă tipică Cucuteni, întocmai precum proceda populaţia neolitică (Arheoinvest).

Confirmări științifice pentru o ipoteză îndrazneață: vechea Europa s’a născut în Carpați.

Pentru multi oameni, integrarea noastră in Uniunea Europeana are înțelesul larg de integrare în Europa, ca spațiu cultural și istoric.

De parcă până acum am fi fost în afara ei!

Ba și mai mult: Europa își are rădăcinile și valorile ancestrale plămădite tocmai aici, la noi, la Dunărea de Mijloc, într’o civilizație înfloritoare, de acum 7-8000 de ani, într’o vreme când Occidentul era doar un ”vest salbatic”.

Fără această civilizație a Vechii Europe, contemporană cu cele ale Egiptului, Sumerului, Mesopotamiei, nu ar fi fost posibile sinteza greco-romană de mai târziu și nici nașterea Europei moderne. Dar astăzi, când Europa ne învață cum să ne anesteziem porcul înainte de a’l sacrifica, ori cum să dezinfectam ugerul vacii înainte de muls, ar trebui să avem curajul și mândria de a’i aminti Europei cat de mult ne datorează, rostind doar câteva cuvinte precum: Cucuteni, Gumelnița, Hamangia…

Acum 50.000 de ani. Alungarea din paradis

Nu știm unde a ajuns omul după ce Dumnezeu l’a alungat din Rai. Unii spun că în Africa, deoarece acolo s’au descoperit cele mai vechi fosile de homo sapiens. Pare să fie adevărat până la descoperirea altor fosile care să schimbe această percepție. Manualele ne învață că în Europa, primii oameni „moderni” au ajuns acum aproximativ 50.000 de ani, venind dinspre Africa, prin Caucaz și Asia Mica, trecând Bosforul și urcând prin Bulgaria în România.

De aici, pe linia Dunării, au înaintat spre centrul și vestul Europei. Dar răcirea accentuata a climei, coborârea ghețurilor dinspre nord i’au împins pe oameni spre sud, lăsând o Europa aproape pustie. Această ultimă epoca de gheață a ajuns la apogeu pe la anul 18.000 î.Hr.. Acum 12.000 de ani, clima a început să se încălzească iarăși, marcând sfârșitul ultimei glaciațiuni, iar Europa a început să se trezească din hibernare.

Stratul de gheață acoperea doar emisfera nordică a pământului. Întreg nordul Europei se afla sub un strat gros de gheață de doi kilometri: teritoriile viitoarelor țări nordice, insulele britanice, nordul Germaniei și al Franței, Polonia, țările baltice, dar și Elveția și nordul Italiei se aflau în hibernare. Ghețurile coborau până la gurile Rinului, ale Cracoviei și Moscovei. Ceva mai spre centrul Europei, până la Szeged, chiar dacă nu exista strat de gheață, predomina permafrostul (pământul înghețat permanent).

Cu toate astea, în câteva locuri palpita viața!

Conform celor mai recente studii de genetică, trei au fost zonele în care oamenii au supraviețuit în acele vremuri teribile de îngheț, transmițând mai departe moștenirea genetica: zona bascilor din Pirinei, Balcanii și zona moldoveano-ucraineană, de la Dunăre până dincolo de Nistru, în nordul Mării Negre.

Astfel că astăzi, 80% din stocul genetic al europenilor provine de la acești oameni. În ciuda invaziilor din afara Europei și a amestecurilor de populații din toate timpurile, „materia” genetică străveche nu a putut fi modificată. Suntem urmașii direcți ai primilor oameni „moderni” ajunși din Africa în Europa, oamenii de Cro-Magnon.

În sensul acesta, indo-europenii, care se presupune că au invadat Europa în epoca bronzului, nu au afectat genetic populațiile pe care le’au găsit aici, decât cu un procent de 10-15%. Unii cercetători afirmă chiar, în ultima vreme, că în realitate nu a existat nicio invazie, ci a existat o continuitate firească din epoca pietrei până acum, că suntem aici dintotdeauna, împreună cu limbile pe care le vorbim.

Acum 40.000 de ani. Primul european modern: Ion din Anina

Prin urmare, în drumul lor spre centrul și apusul Europei, oamenii veniți din Africa au ajuns întâi pe la noi, în zona Carpaților și a Dunării Mijlocii. Au stat pe aici câteva mii de ani și abia apoi, unele grupuri au înaintat spre restul Europei. Deci, nu ar trebui să mire pe nimeni că cele mai vechi urme de homo sapiens din întreaga Europă (descoperite după cele din Africa) s’au găsit în România.

Este vorba de o mandibula veche de aproximativ 40.000 de ani, descoperită în anul 2002 în Peștera cu Oase din Anina (Banat). Fosila a fost descoperită întâmplator, de un grup de speologi din Timișoara. Cercetările au fost preluate de specialistul american Erik Trinkaus, iar descoperirea a intrat în literatura de specialitate sub numele de Ion din Anina. Deși este un european ”modern”, Ion are și trăsături care îl apropie de omul de Neanderthal, acest văr al omului modern, care a locuit ținuturile Europei acum câteva sute de mii de ani (de acum 230.000 de ani după unii, 400-500.000 de ani după alții) și care a dispărut chiar în perioada în care s’a întâlnit cu homo sapiens. După cei mai mulți cercetători, dispariția omului de Neanderthal ar fi fost provocată tocmai de această „întâlnire”.

Coincidență sau nu, dispariția omului de Neanderthal ne’a arătat cât de diverse pot fi căile aventurii umane și cât de înfundate unele drumuri. Ion al nostru din Anina le’a demonstrat antropologilor că cele doua specii au coexistat o vreme și chiar s’au încrucișat.

Dar Ion nu era singur în Peștera cu Oase. Cercetătorul american i’a descoperit în anii următori și pe Vasile și Maria, care însă erau mai ”tineri” decât Ion cu 14000 de ani… Această descoperire a celui mai „bătrân” european modern a fost repede luată în atenție de lumea științifică de peste hotare.

Cercetătorii români însă nu s’au zorit să facă prea mult caz de această prețioasă relicvă. Dacă ea s’ar fi descoperit în altă parte, cu siguranță ar fi fost mult mai mult mediatizată.

Acum 10.000 de ani. Cea mai veche așezare stabilă din Europa: Schela Cladovei-Lepenski Vir

În zona noastră, Carpații au constituit o barieră în timpul glaciațiunii. La vest de munți se afla Europa adormită sub ghețuri. La est, în câmpia Dunării și în Moldova, viața înflorea. După ce vremea a început să se încălzească și ghețarii să se topească, Europa s’a repopulat, treptat-treptat. Timpul s’a pornit să curgă tot mai repede, iar pe la anul 8000 au început să mijeasca zorii agriculturii pe continentul nostru.

S’au domesticit primele animale, iar așezările umane au devenit stabile. Cea mai veche așezare stabilă de pe continentul nostru se afla tot pe teritoriul țării noastre, la Schela Cladovei, în clisura Dunării, având o ”soră” pe malul celalalt al Dunării, la Lepenski Vir. Schela Cladovei este o așezare străveche, care s’a dezvoltat între 8000 și 5500 î.Hr., deci acum 10.000 de ani.

Locuitorii acestei așezări nu cunoșteau ceramica, ci foloseau piatra, osul și cornul, pentru confecționarea diferitelor obiecte. Așezarea a fost descoperită de arheologul Vasile Boroneant. Astăzi, ea este cercetată de o echipa internațională de specialiști. Nu este o întâmplare că în acel loc s’au ”copt” primele semne de civilizație, căci întotdeauna, de’a lungul marilor fluvii s’au dezvoltat civilizații mari.

Arheologul Vasile Boroneant, președintele secției de istorie a Academiei Oamenilor de știință:

”Acolo, în clisura Dunarii, erau condițiile cele mai potrivite pentru producerea unui salt de civilizație. Clima era blândă, sub-mediteraneană, mai caldă decât în restul Europei. Curenții calzi dinspre Marea Neagră și Mediterana contribuiau și ei la un climat propice, Orientul Mijlociu era relativ aproape.

Dunărea oferea condiții foarte bune de trai. Încălzirea climei a dus la apariția de bălți și lacuri, exista deci apă dulce, mult pește, păsări, vegetație și animale din belșug. Alternanta anotimpurilor a jucat și ea un rol esențial în saltul care s’a produs: oamenii erau obligați să se preocupe de adăposturi, îmbrăcăminte, să producă noi tipuri de unelte. Încălzirea climei i’a determinat să renunțe la blănuri și să treacă la țesut, să dezvolte noi metode și noi instrumente.

Odată ce s’au așezat într’un loc și au început să stocheze rezervele de hrană, au trebuit să se gândească și la mijloacele de depozitare. Varietatea aceasta de situații i’a determinat să observe și să experimenteze permanent. Dar, în același timp, au ajuns să aibă și mai mult timp liber, nefiind obligați să alerge zilnic după vânat. Astfel, s’au dezvoltat arta, religia, meditația asupra vieții și morții, asupra forțelor naturii.

La Cuina Turcului a fost descoperita o splendidă reprezentare pe o falangă de cal sălbatic, veche de 11000 de ani! Cu timpul, au fost domesticite unele animale. Câinele a fost cel dintâi. În timp ce în Orientul Apropiat se domesticea oaia, la noi se domesticea porcul. În același timp, s’a trecut de la cules la cultivarea plantelor, și astfel a apărut agricultura. S’au născocit plugul și alte unelte. Zona aceasta a fost un centru de dinamică istorică. Aici se plămădeau zorii civilizației.

Într’un fel, aici era „Occidentul”, aici se produceau invențiile, aici apăreau ideile noi și se răspândeau spre restul Europei. Schela Cladovei – Lepenski Vir era un fel de capitală a Europei acelor timpuri, în vreme ce vestul și nordul continentului erau încă populate de vânători și culegători. Vedeți, noi suferim astăzi de un miraj al Occidentului, dar nu întotdeauna vestul a fost locomotiva.

Mai târziu, când Imperiul Roman de Apus avea să cadă și Europa occidentală era cufundată în intuneric, tot în Orient a inflorit civilizația, în Imperiul Bizantin. Nouă ni se pare că am împrumutat mereu de la alții, iar alții n’au avut ce învăța de la noi. Nu este așa.

Uitați’vă, de pildă, la descoperirile făcute de Dinu Rosetti la Vidra. Există mai multe bumeranguri din corn de cerb, vechi de 7000 de ani, primele bumeranguri din Europa. Iar lumea mai crede și astăzi că este o armă exotică.

Descoperirile de la Schela Cladovei au fost puse sub semnul întrebării de arheologii vremii, superiorii mei, timp de mai mulți ani. Nu au vrut să creadă că sunt atât de vechi. Abia dupa ce și colegii sârbi au confirmat autenticitatea și vechimea descoperirilor pe care le făcusem pe malul românesc al Dunării, au început să creadă și specialiștii români. Sârbii descoperisera lucruri asemănătoare, pentru că cele două așezări străvechi erau în strânsă comunicare, iar locuitorii de pe cele două maluri erau conștienți de unitatea lor de limbă și cultură.

Inundarea zonei în urma construirii lacului de acumulare de la Portile de Fier I și II ne’a limitat cercetările. Occidentalii au rămas neîncrezători multă vreme. I’am invitat să vină la fața locului, să se convingă. Așa se face că după 1989, am săpat mai mulți ani împreuna cu englezii, care au fost încântați de colaborare și continuă să sape în fiecare an, sub conducerea arheologului Clive Bonsall.”

Acum 7000 de ani în Moldova. Cea mai avansată cultură a Europei: Cucuteni-Tripolie

Cu mult înainte ca civilizația minoică, socotită prima civilizație europeană clasică, să răsară în insula Creta, cu mult înainte ca în Italia să se infiripe ideea unui imperiu, într’o vreme când vestul Europei nici nu bănuia ce glorie avea să’l aștepte, aici, pe teritorul țării noastre, înflorea cea mai mirifică civilizație din preistoria Europei, cultura Cucuteni. Ea se intindea până în Ucraina, la Tripolie, și a constituit, după părerea unor specialiști, prima civilizație urbana de pe continentul nostru, sau cel putin o civilizatie protourbană. Alaturi de cultura Gumelnița, care se întindea în Muntenia și Dobrogea, era cea mai avansată cultură a Europei.

Așadar, între 4500 și 3000 î.Hr. , din Moldova și până dincolo de Nistru, oamenii au creat și au construit într’un mod în care nimeni nu o mai făcuse până atunci. Casele lor, mai ales în zona estică a ariei, erau grupate în așezări întinse. Unele așezări ajungeau la sute de hectare, sute de străduțe și mii de case, având 10.000-15.000 de locuitori. Locuitorii din Cucuteni se mutau periodic, dând foc vechilor case: rămășițele a mii de case incendiate au fost descoperite de arheologi. Casele lor puteau avea unul sau două etaje. Ceramica lor era de o frumusețe tulburătoare, pe care avea sa o egaleze doar ceramica chineză, o mie de ani mai târziu.

Ce s’a întâmplat cu această civilizație moldovenească, ce la vremea aceea reprezenta „vârful” Europei?

S’a stins în mod misterios. Unii arheologi susțin că schimbările climatice i’au obligat pe cucutenieni să renunțe la agricultura și să se retragă spre munți, dedicându’se mai mult păstoritului. Alții invocă invaziile dinspre stepele Asiei. Totuși, această cultură nu s’a stins de tot. Ea a supraviețuit într’un mod tainic, iar motivele care împodobeau ceramica de Cucuteni se regăsesc și astăzi în costumele populare românești, în arta populară, pe ouăle încondeiate.

Iar tradițiile și obiceiurile populare românești, basmele și doinele noastre păstrează străvechi tipare neolitice, transmise din generație în generație. Și, cine știe, poate că și unele mlădieri ale limbii române păstrează ceva din incantațiile graiului de acum mii de ani.

Tăblițele de la Tărtăria reprezintă, dupa unii specialiști, cel mai vechi mesaj scris din istoria omenirii, mai vechi chiar decât primele scrieri sumeriene. Totuși, astăzi, cei mai multi arheologi români sunt neîncrezatori cu privire la autenticitatea lor, cum sunt sceptici de câte ori vine vorba de o descoperire excepțională. Ne refuzăm mereu dreptul la originalitate, la valoare, și preferăm să afirmăm că am împrumutat mereu, de la toate neamurile, popoarele, limbile, câte ceva. La fel și cu tăblițele de la Tărtăria: or fi aduse de vreun sumerian și pierdute pe aici, spun unii; sau or fi fost aduse în vremurile mai noi de un colecționar; ori poate sunt falsuri…

Nu același lucru se poate spune despre cercetătorii străini, care au studiat subiectul în cele mai mici detalii și au elaborat studii serioase. E adevarat, în anii ’60, când au fost descoperite tăblițele de la Tărtăria, nu existau destule indicii care să confirme existența unei scrieri neolitice în această arie geografică. Piesele erau unicate, stranii. Cu timpul însă, cercetările au avansat, iar astăzi există peste o mie de piese, în special ceramice (fragmente de vase, figurine), descoperite în peste 50 de localități, care conțin semne ale unei scrieri străvechi.

Aceste semne nu sunt decorative, ci reprezintă un început de scriere. Piesele inscripționate au fost descoperite în aria culturii Vinca-Turdaș, în special la noi în țara și în Serbia. Turdaș și Parța reprezintă la noi localitățile care au oferit piesele cele mai numeroase și mai interesante. Astfel, tăblițele de la Tărtăria nu mai sunt singure, chiar dacă rămân cele mai importante. Aceasta scriere nu a apucat să evolueze și să dea roade, stingându’se odată cu cultura ce i’a dat naștere. Poate că schimbările climatice majore au determinat retragerea populațiilor spre zone mai ferite, sau poate că valurile de populații venite dinspre Asia au adus alte moduri de exprimare, cert este ca germenii scrisului neolitic au pălit.

Totuși, rămân zecile de semne inventariate de cercetători, nedescifrate, enigmatice, care nu știm cum au influențat evoluția culturii ulterior. Dar putem fi siguri că au influențat’o. Ceea ce știm cu siguranță este că scrierea neolitică a culturii Vinca-Turdaș este prima scriere a Europei și poate prima scriere a omenirii.

După dispariția splendidelor culturi ale Vechii Europe și intrarea în epoca metalelor, istoria a început să fie scrisă de cei ce aveau arme mai bune, orgolii mai mari și saci cu bani mai numeroși. Destul de repede, civilizația greco-romană devine felinarul Europei, luminând anemic și subiectiv un continent ce părea să fi fost cuprins de noapte.

Tot ce nu era grecesc sau roman era barbar, sălbatic, primitiv. Restul Europei devine o lume în aparență fără valori, privită din perspectiva romanilor, care ne’au vândut și continuă sa ne vândă, peste secole, o istorie părtinitoare. Civilizațiile ”barbare”, intrate în manuale prin ochiul cuceritorului, aproape că nici nu’și mai primesc dreptul de a se numi civilizații.

O civilizație trebuie să aibă arhitectură monumentală, să construiască colosseum-uri, în care să puna oameni să se ucidă între ei, spre distracția supremă a privitorului, ori să ațâțe animale înfometate împotriva unor oameni neajutorați.

O civilizație trebuie să aibă o armată puternică, cu care să cucerească mereu noi teritorii. O civilizație trebuie să se consume în ospețe copioase și în serbări fastuoase. O civilizație trebuie să aibă morminte princiare bogate, piramide sau temple impozante.

Dar civilizația nu reprezintă doar aspectul material, economic, al unei populații, nu reprezintă doar bunurile, ci și valorile. Modelul occidental ne’a obișnuit să privim cu mai multă admirație aspectele materiale, cele care ne aduc confort și siguranță fizică, decât pe cele spirituale, care ne ajută să aflăm care este rostul nostru în lume. Marile civilizații, trecute sau prezente, sunt demne de admirație.

Dar adevăratele valori nu trebuie căutate în realizările materiale, ci în cele spirituale. Când preoții geților se rugau în munți, în peșteri ascunse, și îi învățau pe oamenii de rând că sufletul este nemuritor, iar trupul, materia nu contează, cei ai altor neamuri înălțau temple sclipitoare împodobite cu statui impozante. Iar dacă geții nu cheltuiau sume enorme pentru a construi clădiri colosale și a întreține armate profesioniste, asta nu’i făcea mai puțin înțelepți decât vecinii lor. Dimpotrivă.

Dacă geții erau convinși de lipsa de însemnătate a valorilor materiale, este firesc să nu fi investit prea mult în aceste valori. Nu și’au ridicat statui, nici palate colosale, se îmbrăcau modest, la fel ca țăranii noștri de astăzi, regii purtând în picioare opinci, iar pe cap o căciulă de lână în loc de coroana fastuoasă din aur, bătută cu pietre prețioase.

Iar cei care, investind mult mai mult în bunuri materiale, i’au numit pe aceștia ”primitivi” ori „sălbatici”, nu au înțeles că spiritualitatea este deasupra civilizației materiale. Cei care trăiau mai mult în mijlocul naturii, aproape de zei, au înțeles aceste lucruri mai bine decât cei ce’și petreceau vremea în băi, ospețe și spectacole de circ. Spiritualitatea Europei se stinge dinspre vest spre est. La răsărit mereu credința a fost mai puternică. Orientul poate fi salvator.

Primul homo sapiens din Europa, cea mai veche așezare stabilă din Europa, cea mai veche scriere, cea mai veche cultură – astfel de sintagme îi sperie pe mulți, dar mai ales pe cercetători. Nu de puține ori, istoricii noștri, într’o luptă oarba cu diletanții care se entuziasmează în fața unor descoperiri precum cele enumerate mai sus, susțin că românul trăiește o frustrare istorică.

Românul ar fi frustrat, chipurile, ca nu a avut și el o istorie grandioasă, de invingător, precum alții, și atunci își inventează una care să’l satisfacă. În această falsă istorie, românul este cel mai tare, cel mai mare, cel mai frumos și primul în toate. Un discurs atât de radical din partea specialiștilor noștri elimină cu totul posibilitatea ca, uneori, chiar să fim cei mai buni sau cei mai tari sau primii.

Căci cineva trebuie să ocupe și aceste locuri. Uneori aceștia suntem noi, alteori sunt alții.

Noi și noi descoperiri duc mereu la schimbarea datelor din cărțile de istorie, iar dacă uneori suntem și noi printre primii, acest lucru ar trebui să ne onoreze, nu să ne sperie. Dacă am lăsa deoparte toate aceste temeri și am căuta să cernem și să așezăm fiecare lucru la locul lui și să’i dăm importanța cuvenită, am fi priviți, poate, cu mai mult respect în Europa.

Cine să ne respecte dacă noi înșine nu ne respectăm?

Cât datorează Europa acestor locuri, acestor civilizații, acestei istorii, acestor oameni? Cât datorează Europa acestui ungher de lume, în care au încolțit primele semințe de civilizație și spiritualitate europeană?

Gânditorul de la Hamangia, considerat între cele mai importante artefacte din istoria omenirii, este un simbol al acestor rădăcini milenare. Pe umerii lui s’au așternut deja 7000 de ani, dar dacă ar începe astăzi să vorbească, probabil ar spune:

„Bun venit acasă, Europa!”

Sursa: arheoinvest.uaic.ro, mediafax.ro, incont.ro, formula-as.ro

Citește și:  ”ȚARA ORAȘELOR” PELASGILOR CUCUTENIENI

sau: ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

GEȚIA LUI BUREBISTA ADUNA 126.000 DE GEȚI DIN DOAR 16 CETĂȚI

Tăblița 120 este o ”fotografie” a regatului get al lui Boero Biseto, prezentând o enumerare a chiliarhilor (comandanților) și a cetăților pe care le conduc, specificând puterea militară a fiecărei cetăți, fiecare mie de războinici fiind marcată cu asterix în text.

Aflăm astfel că armata lui Boero Biseto numără 126.000 de războinici. Armata, deși pare uriașă, este mai mică decât afirmă Strabo că putea strânge regele get în caz de nevoie, adică 200 de mii de soldați.

Putem, așadar, trage câteva concluzii preliminare. Ori, armata lui Burebista era masată și în altele cetăți, știindu’se că Geția Carpatică nu putea să aibă doar 16 dave fortificate, ori întâlnim și la Strabo același clișeu întâlnit la toți cronicarii din toate timpurile care exagerau forțele militare ale combatanților pentru a crește importanța povestirilor sale.

Textul în caractere getice:

POTΩΠENEO 3* MΘ– ΣAPЧEPYΩ 3*
ΠOY ΔEΩ ONTOYPNIE NE ΔΩE ZABEΛHO ΛEΩ ΔΩE XHΛEAPXI ΛΩPO ΨEΩ ΣOЧEO APMΩΣO ΣOΣYEO AЧEZO ΩN ΣOΛEΘΩΛE ΩN TAΛHΠIЧE ΛΩE ΔABO ΨEΘΩ ΦAΞTO ΩN ANЧEO NΩΣEΘPO
+ M – BΩEPOBYΣEΘO ΩN ΣAPMHΨETOYZΩ KOYE APMΩΣΩ.14*
.X. EPIEΨEP ΔAΠHΨIEIO ΛΩ ΨENOYKΛO 6*
.X. E. ΩPOΛYEO ΛΩ KAPΣEOY 13*
.X – E ZOPAΣEOY ΛΩ MOΛEOΔABΩ 16*
.X. ΓOYEPΩ ΛO ΔINΩΨEΘO 4*
.X. ZAΠYEΩ ΛO ZOYPOΔABΩ 6*
.X. KΩPMYO ΛΩ NOBYΔOYN 6*
.X. ΨEYZO ΛΩ ΣIΨIΔONOE 10*
.X. MANHΣO ΛO ZIΔΩΔABO 6*
.X. BEPYΣO ΣAYXΔABO ΠANONEO 6*
.X. ΔOYEΓΩE ΠOΛΘΩΔABO ΣAPMATHO 6*
.X. KAPΠΩΔO ΛΩ ΣAP TAΠIEO 7*
.X. ΠAPIΩΣO ΛO – EPMYΔABO 3*
.X. MONΓAIΩ ΛΩ NAΠΩKOE 4*
.X. ΓOYPΩE ΛO KOMIEΩΔABO 3*
.X. ΠAΛOE ΛO ΣAP ΔABO ΣEΨEΣTO II – 10*
– KΩTΩΠOΛEOY ЧENEOY MAEPO BHPEΩ Θ : A : ΣM :

Textul dupa conversia fonetica:

ROTOPENEO 3* MT SARCERIO 3*
POI DEO ONTOIRNIE NE DOE ZABELIO LEO DOE QILEARQI LORO GEO SOCEO ARMOSO SOSIEO ACEZO ON SOLETOLE ON TALIPICE LOE DABO GETO FAXTO ON ANCEO NOSETRO
+ M BOERO BISETO ON SARMIGETOIZO KOIE ARMOSO 14*
.Q. ERIEGER DAPIGIEIO LO GENOIKLO 6*
.Q. E.(RIEGER) OROLIEO LO ELIA KARSEOI 13*
.Q. E.(RIEGER) ZORASEOI LO MOLEODABO 16*
.Q. GOIERO LO DINOGETO 4*
.Q. ZAPIEO LO ZOIRODABO 6*
.Q. KORMIO LO NOBIDOIN 6*
.Q. GEIZO LO SIGIDONOE 10*
.Q. MANISO LO ZIDODABO 6*
.Q. BERISO SAIQDABO PANONEO 6*
.Q. DOIEGOE POLTODABO SARMATIO 6*
.Q. KARPODO LO SAR TAPIEO 7* II –
.Q. PARIOSO LO – ERMIDABO 3* II
.Q. MONGAIO LO NAPOKOE 4* – –
.Q. GOIROE LO KOMIEODABO 3*
.Q. PALOE LO SAR DABO SEGESTO II – 10*
KOTOPOLEOI CENEOI MAERO BIREO T : A : SM :

Interpretare propusă:

Stânga sus: Buzdugănari (Rotopeneo) 3.000,
Dreapta sus: Secerători (Sarcerio) 3.000,

Putem ca să (Poi deo) reîntoarcem (ontoirnie) noi (ne) dăruim (doe) Zabelio le (leo) dă (doe) Chiliarchilor (Qilearqi) acelor (loro) care (geo) însoțesc (soceo) armatele (armoso)
lor (sosieo) îi ridică (acezo) în (on) strălucire (soletole) în (on) falnicele (talipice) lor (loe) dave (davo) Getice (Geto) fapte (faxto) în fața (anceo) nostru (nosetro)
Rege (Mato) Boero Biseto din Sarmigetoizo a cărui (koie) armată (armoso) 14.000 războinici
Chiliarhul Guvernator, Dapigeio la Genoiklo (Genucla), 6.000 războinici
Chiliarhul Guvernator, Orolieo la Elia Karseoi, 13.000
Chiliarhul Guvernator, Zoraseoi la Moleodabo, 16.000
Chiliarhul Goiero la Dinogeto (DinoGeția), 4.000
Chiliarhul Zapieo la Zoirodabo (Ziridava), 6.000
Chiliarhul Kormio la Nobidoin, 6.000
Chiliarhul Geizo la Sigidonoe, 10.000
Chiliarhul Maniso la Zidodabo, 6.000
Chiliarhul Beriso la Saiqdabo Panoneo, 6.000
Chiliarhul Doiegoe la Poltodabo Sarmatio, 6.000
Chiliarhul Karpodo la Sar Tapieo, 7.000 II –
Chiliarhul Parioso la – Ermidabo, 3.000 II
Chiliarhul Mongaio la Napokoe (Napoka), 4.000 – –
Chiliarhul Goiroe la Comieodabo (Comidava), 3.000
Chiliarhul Paloe la Sardabo Segesto II – 10.000
Prea-Sfântul (Kotopoleoi) Ceneoi (Deceneu), Marele Bărbat (Maero Bireo) T : A : SM (posibil : SarMongato) :

Citire în vorbirea curentă:

Stânga sus: Buzdugănari 3.000,
Dreapta sus: Secerători 3.000,

Putem reîntoarce prin darurile noastre lui Zabelio, ceea ce acesta dă Chiliarchilor, aceia care însoțesc armatele lor, ridicându’i înspre măreția falnicele lor dave din Geția prin fapte în fața Regelui nostru Boero Biseto din Sarmigetoizo a cărui armată are 14.000 războinici
Chiliarhul Guvernator, Dapigeio la Genoiklo (Genucla), 6.000 războinici
Chiliarhul Guvernator, Orolieo la Elia Karseoi (Carsidava), 13.000
Chiliarhul Guvernator, Zoraseoi la Moleodabo, 16.000
Chiliarhul Goiero la Dinogeto (DinoGeția), 4.000
Chiliarhul Zapieo la Zoirodabo (Ziridava), 6.000
Chiliarhul Kormio la Nobidoin, 6.000
Chiliarhul Geizo la Sigidonoe (Singidava), 10.000
Chiliarhul Maniso la Zidodabo, 6.000
Chiliarhul Beriso la Saiqdabo Panoneo, 6.000
Chiliarhul Doiegoe la Poltodabo Sarmatio, 6.000
Chiliarhul Karpodo la Sar Tapieo, 7.000 II –
Chiliarhul Parioso la – Ermidabo, 3.000 II
Chiliarhul Mongaio la Napokoe (Napoka), 4.000 – –
Chiliarhul Goiroe la Comieodabo (Comidava), 3.000
Chiliarhul Paloe la Sardabo Segesto II – 10.000

Prea-Sfântul Deceneu, Marele Bărbat

Dicționar:

Rotopeneo, Rotopaino, Rotopano, Rotoperi – unități de luptă, tip de soldați care aveau ca armă toroipanul, toroipan (arh.), toroipane, buzdugănari, buzdugan. Se observă o inversare de silabe. Acest cuvânt i’ar desemna pe soldaţii care poartă buzdugane.

Dan Romalo pune în legătură rotopano cu ”toroipan” , cuvânt însemnând ciomag, bâtă. O metateză, deci. Lingviștii dau și aici o etimologie necunoscută: ”TOROIPÁN, toroipane, s.n. (Reg. și fam.) Ciomag, măciucă, bâtă. ♢ Loc. adv. Cu toroipanul = cu forța. – Et. nec.”

În schimb DER (Al. Ciorănescu) îi găseşte originea în neogreacă: ”toropálă (-le), s.f. – Ciomag, bîtă. Ngr. τό ρόπαλον, cu aglutinarea art. (Candrea, GS, VI, 326). – Der. toroipan, s.n. (măciucă), prin schimb de suf. (expresia cu toroipanul ”cu ghiotura, cu grămada” este o transpunere a expresiei ngr. μέ τό παράπανω ”cu ghiotura”); toroipăni, vb. (a aduce în stare de amețeală, a lăsa fără simțire; a cuprinde, a copleși, a învinge; a strivi, a zdrobi; refl., înv., a se exalta, a’și ieși din fire), probabil de aceeași origine (dar cf. rus. toropitĭ ”a se zori”, sl. utrŭpĕti ”a ameți”; Cihac, II, 418; Tiktin); toropeală, s.f. (moleșeală; somnolență). Rotopeneo ar putea trimite spre arhaicul rēt-, rōt-, rǝt- ”par, trunchi”.

Din această rădăcină provine, probabil ”retevei” (menţionat cu ”et. nec.” în DEX 98 ), retevéi (retevéie), s.n. – Par, resteu, scurtătură. Origine necunoscută. Etimonul sl. (Cihac, II, 311) pare dubios. După Bogrea, Dacor., I, 271, din mag. retesz-fej, cf. retez. Ar putea fi în loc de *restevei, dim. de la resteu, dar der. nu pare normală.”

Al doilea formant ”- peneo” sau ”- pano” este probabil acelaşi din ”jupân” şi ”stăpân”. După lingvistul Sorin Paliga, cele două cuvinte sunt autohtone (posibilitatea ca ”jupân” să fie cuvânt getic nu e exclusă nici chiar de Al. Ciorănescu !); ”-pân” ar proveni, după S. Paliga, din arhaicul *pā ‘a proteja, a hrăni, a întreține”. Se conturează aşadar o etimologie destul de plauzibilă a lui ”rotopano” – ”cei care apără, protejează cu buzduganele”. Spre deosebire de ”stăpân” şi ”jupân”, cuvântul rotopano a dispărut din română. Sau, poate, dispariţia lui nu e completă, cuvinte ca ”toroipan”, ”toropală” reflectând de fapt vechiul ”rotopano”.

Numele unui trib getic – ratacensii – ar putea avea de’a face cu rădăcina *rēt , dacă măciuca ori buzduganul le era o armă caracteristică. Similar, numele mocanilor derivă din ”moacă” (măciucă), ceea ce ar fi un motiv să se caute o înrudire între ratacensi şi mocani…

sarce, sarceri, sarcerio, sarcero, salcero, sarceri –  1. unități de luptă, tip de soldați care aveau ca armă secera, sica, seceră, a secera, secerători (sicani) (cf. Răzvan Anghel în MatoDavoGeto), și care într’adevăr echivalentul său ”sarco” în elină însemnând ”carne” și derivă din proto-europeanul *twerḱ- a tăia. 2. sarcină, condiții, obligații, sargeciu – obligații (”ce de sus vin”: cf. Nicolaescu). Dacă asociem etimologic aceste substantive cu sar, atunci nu’l mai putem asocia cu lat. sarcina < sarciō ”a cârpi, a repara”.

poi, poio (puo, pou), puto – va putea, poate să, este echivalent cu lat. poteo, –ere ”a putea”.
Provin din arhaicul *poti-s ”stăpânul casei, stăpân, soț. Cu sensul de a putea se regăsește și în alte limbi italice precum umbr. putiiad, putiians ”a putea”. Aici și în alte cazuri formele getice ar putea fi forme prescurtate, fenomen foarte frecvent în inscripțiile antice.

ontoirnie, onturnu, onturniu, onturna – înturnat / întors, să se întoarcă / să revină, torso, torsos – să revină, întoarcere (la…), turnato – întors, aceste forme getice mai există încă în anumite graiuri arhaizante ale românei sub forma a înturna ”a (se) întoarce”, forme similare cu lat. tornare ”a întoarce” < tornus. De remarcat că faimoasa expresie ”torna, torna fratre”, din sec. VII, d.Hr. nu mai poate fi considerată de origine latină, ci din graiul locului cum se exprimă și cronicarul grec. Toate aceste forme provin din arhaicul *terk-, *tork– ”a suci, a răsuci, a întoarce.
Atât în getică și (română), cât și în latină există forme din rad. tork– și torn-. Se consideră că lat. torno < tornus < gr. τόρνος ”compas, obiect de făcut cercuri, cerc”, dar este o ipoteză greșită.
Getica a avut ambele forme (care provin de fapt de la același radical) și le’a transmis și românei. Beekes susține că forma grecească ar proveni din arhaicul *tor-no– care, de fapt, este o variantă a lui *tork–. Ambele forme sunt prezente în getică, dar nu și în greacă, iar despre latină că formele în -n- sunt împrumutate din greacă.
Considerăm că gr. τόρνος este un împrumut dintr’un dialect geto-iliric, având în vedere că este o formă izolată în limba greacă, fără derivați.

doe, dau – a da, a dat, care este de fapt formă de perfect (simplu), întrucât, după cum am spus, perfectul compus a apărut mai târziu, la care se pot adăuga formele
data, dato, datu – dat, donat, încredințat, fiind forme de partipcipiu trecut. Este evident că desinența de participiu trecut –t (-a, -o, -u), este aceeași ca și în limba de azi,
doni – să dăruiască. Formele provin din arhaicul *do-, dǝ-, dou– ”a da” din care provine și lat. do, dare. Radicalul este foarte răspândit în limbile europene.

geo – cel care, cei care, care

Citiți și:  DESCIFRAREA TĂBLIȚELOR DE LA MĂNĂSTIREA SINAIA ȘI DE CE ACESTEA NU SUNT FALSURI

soceo, socheo – însoțind / însoțiți / împreună cu, sunt forme antecesoare rom. soț, soție, a însoți (și celelalte derivate) fiind echivalenți cu lat. socius din arhaicul *sokʷui-s ”însoțitor, companion.

sosie, sosi – lor, este o formă a pronumelui posesiv și trebuie asociat cu formele posesive său, sa, săi, sale.

on-soletole – strălucit (din înaltul soarelui) este o formă compusă on– ”în” care se pronunța ”ăn”, cuvântul de bază sole ”soare”, precum și – tole ”înalt” (vezi talu)

talipice, talipico, talipica – falnica, semeața, cei de seamă, înalți, înălțătoare, talpico (talipico) – de sus, tali, talu, talue – înălțimi, înalți, înalt, de sus.
Aceste forme provin de la rad. alt– ”înalt” prin metateza lichidei l, cu echivalenți în mai multe limbi europene (celtice, germnaice, albaneză), pe lângă latină.

faxto, faxu, faxtu, fokeso – să se facă, așa să fie!, decizie (prin vointă divină), facindu, facsu, factu, fecuu, fem – făcând, a făcut, au făcut, precum și factice, factu ”fapte, făptuit sau facu, fact, factu ” decis, stabilit (de zei)”, onfaho – înfăptuiască, sunt forme predecesoare ale verbul rom. a face.
Asemănarea cu lat. facio, facere ”a face” este mai mult decât evidentă, dar forme similare se găsesc și în alte limbi italice: cf. falisc. faced, oscă fakiiad,  umbrică façia, fakust, fakurent (III, pl. prefect viitor), venetă vhaχsto, toate cu sensul de ”a face”.

anceu, anceo, ăncio – înaintea, în față, dinaintea, ancieu – dinainte, vechi
ancea, anceu, anceo, ănceo – înaintea, în fața, dinainte (loc) au valoare de prepoziție și sunt forme predecesoare a rom. înainte < în-ante, dinainte.
În textele plăcuțelor, de multe ori t urmat de o vocală închisă (e, i) a devenit africată (č) cum se întâmplă în unele dialecte din ziua de azi (în special în graiul bănățean)
Fenomenul era cu mult mai răspândit, dar a fost ”corectat” datorită limbii literrare folosită pe scară largă în ultimul secol. Formele provin din arhaicul *anti– ”înainte, în față.

nosetro – nostru

mato, matu – rege, marele / stăpânul / suveran / conducător, matiho – preamărețul, matoso gheto – Geții Mari, mateu – majoritatea, grosul. Aceste forme par să provină de la un radical proto-european cu sens de mare sau puternic care poate să nu fie același din care derivă geticul maree, mairo sau lat. magnus etc.
Pe de altă parte pot proveni de la acest radical cu prelungire în dentală (t), dar astfel de forme nu pot fi identificate în alte limbi europene.

erieger, erigerio, erigeros, erigiro – dirigutor, domnitor, guvernator, erigeriu – conducător (adjunct), urmaș, regent. Nu s’a moștenit în română. Provine din arhaicul *reg’– drept, a îndrepta, a ghida, a conduce, a întinde cu echivalenți în multe limbi europene

cotopolo – Prea Sfântul, Înalt Prea Sfântul, cotopolu boiceru – Pontiful boicerilor. Pare să fie un derivat al lui copono – lăcaș sfânt, sfânt, dar derivarea nu este clară.

(mairo) viro – Marele Bărbat / consul la romani, primar, veiro – cu bărbăție, brebiro – a ieșit învingător/mai bărbat.
Geticul viro și derivații săi nu au lăsat urmași decât indirect în forma bărbat care inițial va fi însemnat ”bărbos” ca și în latină și în mai multe limbi europene.
Subst. viro este cognat cu lat. vir ”bărbat”, alb. burë ”id”, lituan. viras din arhaicul *ŭir– ”bărbat”. Forma bărbat provine de la barbă, cu sensul inițial de ”bărbos”
ca apoi prin asociere semantică cu viro (probabil *biro în unele dialecte precum brebiro) a început să însemne bărbat.

Forma varvatos ”bărbat” se găsește în neogreacă, care în mod cert, este veche întrucât ea a intrat în greacă pe vremea când b nu trecuse încă la v,  în această limbă, asta nu mai târziu de sec. I-II d.Hr., dacă nu ceva mai devreme, când nu putea fi vorba de romanizarea geților.

Citiți și:   GETYO, PATRIA DIVINĂ

sau:  PREOȚII PELASGO-GEȚILOR, SOLOMONARII HIPERBOREENI

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

DESCIFRAREA TĂBLIȚELOR DE LA MĂNĂSTIREA SINAIA ȘI DE CE ACESTEA NU SUNT FALSURI

Muzeul Mănăstirii Sinaia deține două tăblițe originale care fac parte dintr’o imensă cronică scrisă lăsată moștenire în aur și plumb de către geții carpatici, motiv pentru care ne’am propus să redăm aici în acest articol, varianta de descifrare pe care o propunem.

Nu cunoaștem istoria acestor două tăblițe, dar este cert că Mănăstirea le deține de ceva vreme, tăblițe care au fost prezentate publicului cu diferite ocazii.

Prima dintre ele este un medalion care are încrustat pe una dintre fețe pe Sirmio sau Sarmis cum mai este cunoscut din istoriografie, pe cealaltă fațetă fiind un rege a cărui existență este controversată, deoarece avem extrem de puține date istoriografice: Kiesoniu sau Coson așa cum este menționat de antici.

Pe una dintre fețe sunt încrustate caractere arhaice. De menționat este că pe Tăblițele de la Sinaia sunt cel puțin 3-4 tipuri de alfabete arhaice folosite pentru a se transmite texte posterității, altele decât cele din alfabetul dunărean, cunoscut azi ca fiind ori latine, ori elene.

Răzvan Anghel în studiul ”Mato Davo Geto”, realizat între 2006-2014 a identificat 3 astfel de alfabete, iar pentru medalionul Mănăstirii de la Sinaia s’a folosit cel din coloana 3 din tabelul de mai sus.

Transpus în caractere moderne textul ne dezvăluie numele Regelui (Mato) Kiesoniu (Coson) ”al Cetății SarmGetuzo”, ori poate ”al Sarmo-Geților”, iar în zona centrală cel mai probabil este chiar figura sa:

MATO KIESONIU O SARMGETO, AN …(?)

Textul este scris circular în sensul invers acelor de ceasornic, pe care le’am numerotat cu roșu de la 1 la 22. Deasupra capului lui Kiesoniu este indicat un an, dar datorită necunoașterii celor două caractere care sunt similare altora de pe alte tăblițe (ex.: Tăblița 131) nu știm ce cifre indică punctele și liniile de pe tăblițe.

Dicționar:

mato, matu – regele / marele / stăpânul / suveranul / conducătorul, matiho – ”preamărețul”, matoso gheto – ”Geții Mari”, mateu – ”majoritatea, grosul”.

Aceste forme par să provină de la un radical proto-european cu sens de ”mare sau puternic” care poate să nu fie același din care derivă geticul maree, mairo sau lat. magnus etc. Pe de altă parte pot proveni de la acest radical cu prelungire în dentală (t), dar astfel de forme nu pot fi identificate în alte limbi europene.

Poza de mai sus este a unei copii după Tăbliță – Medalion deținută de Mănăstirea Sinaia iar în dreapta avem una dintre cele 3 variante de interpretare pe care le avansăm:

Varianta 1:

Evocă ori o alianță a lui Pudio (un rege necunoscut) cu romanii, ori, mai puțin plauzibil (dar nu poate fi exclus), o Marcă a unui ambasador al regelui menționat de artefact care dorește parafarea unei păci cu romanii.

Pudio luptătorul (atleu) lui (lue) Zamuelo (Zamolxio) împreună (onsonto) romanii (riomunoso), nu (no) războiul (balielo) alungă (edo) din Patria Divină (lo PatriDio).

Variantă în vorbirea curentă:
Pudio luptătorul lui Zamolxio alături de romani, nu războiul îi va alunga din Patria Divină.

Originalul Medalionului de la Muzeul Mănăstirii Siniaia

Forma ZAMUELO este rar întâlnită pe tăblițe, dar numeroasele forme sub care apare Zalmoxio, ne îndreptățește să credem că despre el este vorba și aici: ZAMOLXEOIU, ZAMOLSQI, ZAMOLXSIO, ZAMOLSQO, ZAMOLXIOI, ZAMOLXIU, ZAMXOI, ZAMOLSXOI

Varianta 2:

Evocă voința lui Zamolxio de a încheia o pace tactică cu romanii.

Zamuelo (Zamolxio) a pus (pu) divinii (dio) luptători (atleu) întâmpine (onsonto) romanii (riomunoso), nu (no) războiul (balielo) îi alungă (edo) din Patria Divină (lo PatriDio).

Variantă în vorbirea curentă:

Zamolxio a pus divinii luptători să’i întâmpine pe romani, nu războiul îi va alunga din Patria Divină.

Varianta 3:

Zamolxio a pus divinii luptători să anunțe pe romani, că nobilii îi va alunga din Patria Divină.

Citește și:   GETYO, PATRIA DIVINĂ

Dicționar:

dio – divin, zeiesc

pu, po, pi, pie, pus, pusere – puse, a pune, pus să fie, să pună, așeza, impus, poeno – au pus, pout (put) – au fost puși, au supt, repunero – se înlocuiește, so ropus – au fost repuse, sânt echivalenți cu lat. ponō, – ere ”a pune” < *pozno < *po-sino – a pune jos. Prin urmare forma cu –n– este ulterioară și apare în textele getice doar o singură dată. În umbrică apar forme fără –n– ca și în getică, anume perstu, pestu – a pune.
dio – divin, zeiesc,

Atleu, luteo, lutue – luptător, luptă, războinic, soldat, combatant, formă arhaică și pentru atlet

on – prepoziție: în, din, spre, asupra, pe
sonto – 1. sunt (a fi), sau 2. vb. a suna, a chema, a anunța, comunicare, a afla, a lua la cunoștință

onsonto – înștiințare, încunoștințare, a da de știre, informare, întâmpinare, înfruntare, înființare, întruchipare

balie-lo, balie, balo – războiul, război, războinic, luptător, oștean, bela – (al) războinilor / luptătorilor, cu echivalenți în latină bello, bellare – a se război, bellator – războinic, luptător, sau în etruscă bele – a se război.
În plus zeul războiului la geți se numea Zabelo, iar zabelo însemna ”război”. Război provine dinrtr’un mai vechi *razbalio, unde balio are aceeași origine cu balo, iar raz– este un prefix, refăcut după za- care ajunsese un prefix fără semnificație în proto-română, forma de bază evoluând astfel: –balio > *-bal’iu >* –boiu > *-boi.

nobalie, nobalio, nobalisu – nobil, nobiliar, nobilime, nobalitico – ”nobilissimul” echivalenți cu lat. nobilis – ”faimos, nobil” < (g)nobilis < gno- ”a ști, a cunoaște” cu sensul inițial de ”persoană de rang mare, notabilitate”. Termenul ar putea fi ori de origine latină, deși ar fi putut exista și în getică.

edo, ede, edu – plecare, alungare, a veni, a merge, a ajunge, a se duce, să se afle, eide = să purceadă la. Sunt echivalenți cu latinul eō, ire ”a merge”. Radicalul apare și în forma compusă gedi, gedu (ge+edo) = care a venit, de unde a venit. Acest verb getic are mulți echivalenți în limbile europene, dar nu s’a păstrat in limba geto-română (dar s’a păstrat în aromână) decât în interjecția di = îndemn pentru cai să pornească la drum, de un mai vechi *idi sau *edi, (similar cu forma de imperativ singular din latină ii < eo, ire ”a merge”) prin elidarea vocalei inițiale. Aceste forme provin din arhaicul *ei-, *i– ” a merge”. În limbile slave, precum și în anumite forme celtice și italice apar forme în dentală ca în v.sl. iti ”a merge”.

Cea de’a doua tăbliță deținută de Muzeul Mănăstirii Sinaia este posibil să pomenească de Muntele Kogaion unde Zamolxio a stat ascuns departe de geți.

KOGAION PE TĂBLIȚA DE LA MÂNĂSTIREA SINAIA?   TĂBLIȚA MARE

Transcriere din getice în latine:

DOPA KAPO DIO ZABELIO A IO SOP SO SERINA GLOTO ARMOSA DAV SIRMIO DROMIHTO KRONOS POLTAVIO LINATO ISO RA KAGHIO ORU SI SE GETA VRE NODENOS GEO TO KOS. RA SARMGITIOZA TOPO
În casetă: SAR MOGATO DAV SKIT GET

Citire propusă:

După (dopa) Sfântul (kapo) zeul (dio) Zabelio la (a) IO (io) înțelepciunea sa (sop so) rapid (serina) vorbire (gloto) armatei (armosa) davei (dav) Sirmio (Sirmium) Dromihto în timpul (cronos) cât ar fi trait (poltavio) granița (linato) iso (unități de măsură) Regat (Ra) atotcuprinzător (kaghio) aur (oru) și (si) ai săi (se) Geți (Geta), vrere (vre) tainică (nodenos) cea (geo) de a închega (to kos) Regat (Ra) SarmGitioza Măreț (topo)
Casetă: Sarmogato Dava, Templul (skit) Getic

Variantă în vorbirea curentă:

După Sfântul Zeu Zabelio, la IO, înțelepciunea sa a fost transmisă prin viu grai armatelor, până la cetatea Sirmio, tot timpul vieții lui Dromihto, în toate granițele atotcuprinzătorului său Regat de Aur, iar Geții prin dorința sa de suflet, reuniți în Regatul Măreț SarmGitioza.
Casetă: Dava Sarmogato, Templul Getic

Comentarii:

Deși pe Tăblița de la Mânăstirea Sinaia este menționat Dromihete, ea nu este turnată în timpul său, ci ulterior, pe timpul existenței capitalei Geției la Sarmgitioza, ceea ce ne demonstrează că geții erau preocupați să’și țină istoria înscrisă pe tăblițe, ca o adevărată Cronică.

Pe tăblița de la Mânăstirea de la Sinaia, apare menționat Kaghio, un toponim (Muntele Sacru al Geților) ce aduce a Ko-gajon menționat și de Strabon, și care apare și pe câteva hărți de acum 2 secole și identificat cu Cașinul din județul Bacău. Această formă se asociază cu denumirile Kaszon sau Kaszin menționate pe hărți. Pronunțând Koh-Kaszon regăsim destul de clar termentul de Ko-gajon menționat de Strabon. Când alăturăm această analogie cu existența, la poalele muntelui, și a unui râu cu nume identic, la fel ca în descrierile lui Strabon putem spune că am localizat muntele la care se face mențiune.
Ka-ghio (pe tăbliță), Ko-gajon (Strabon), Koh-Kaszon (hărți 1814-1830), Caşin (Bacău) pe harta Romaniei de astăzi lângă Onești și apa Cașinului care se varsă în Trotuș și mai apoi in Siret, se pare că avem localizat misteriosul Kogaionon.

Cu toate acestea, în text are sens de ”atotcuprinzător”.

Scrierea în antichitate era apanajul persoanelor sacre, a preoților, inițiaților și uneori a celor care pretindeau tronul domnesc și care învățau scrierea în temple; marea masă a populației nu cunoștea scrierea, fapt perpetuat până în vremurile moderne când s’a introdus alfabetizarea în masa.

Prin urmare, conceptul conform căruia geții nu cunoșteau scrierea este un adevăr obținut printr’o forțată generalizare istorică valabilă pentru foarte multe populații antice, dar în esență un neadevăr istoric datorat nesincronizării cu gradul uriaș de spiritualitate și tradiții existent în spațiul Carpato-Danubian, mai ales dacă avem în vedere persoanele sacre, inițiații și nu populația obișnuită. Pentru comparație să luăm imperiul roman, unde populația era analfabetă și nu cunoștea scrierea era de peste 98% din întreaga populație.

Sirmio, Sirmium mai târziu (Sremska Mitrovica în nordul Serbiei, azi), este o cetate getică menționată în tăblița analizată. Regele geților tribali, Syrmus, este considerat fondatorul omonim al cetății Sirmio. În secolul 1 d.Hr., Sirmium a câștigat statutul de colonie romană, și a devenit un centru militar și strategic important al provinciei Pannonia. Împărații romani Traian, Marcus Aurelius și Claudius II au pregătit expediții de război în Sirmium. În 103 Pannonia a fost împărțită în două provincii: Pannonia Superior și Pannonia Inferior, iar Sirmium a devenit capitala acesteia din urmă.

Dicționar:

dopa=după, apoi, în urma, conform

cap (capu)=capăt, sfârșit, capo, capi, capu=cap/preot, căpetenie/sfânt, capoe=preoteasă, capono=căpetenie, lăcaș sfânt, copono=lăcaș sfânt, sfânt, capisenta=capiștea, templul, ieslea, copo=căpeteniile (preoți)/sfânt sunt forme din care provin cap (și celelalte derivate) având cognat lat. caput, precum și în multe alte limbi indo-europene provenind de la arhaicul *kap-ut ”cap”. Forma verbală decapeu=decapitare prezintă pref. de- întâlnit și în română, precum și în latină și limbile romanice.

a=contra, la, spre

sop, sop so=cercetător, gânditor, înțelepciunea sa, din arhaicul *sap- ”a încerca, a cerceta”, echivalenți lat. sapiens=a discerne, a fi capabil de discernământ

serina=rapid, cursiv, curgător, alergător, transmitere…mătase, chinezesc, direct din arhaicul *ser- ”a curge, a alerga”, a se vedea sanskritul sara=curgere, sarit=râu, pârâu și vechiul elin ὁρός-horós=zer. De asemenea, poate avea sens de chinez din sanskritul cīna=China, posibil via arabic aṣ-ṣīn=China, sau din elina veche seres=chinezesc (Σῆρες), China, teritorii chinezești, dintr’o rădăcină chinezească apropiată.

Zabelio=zeul războiului la geți se numea Zabelo, iar zabelo însemna=război.

IO=casta sacerdoților geți

glotelu, gloto=a vorbi, vorbire, grai, agloeto=graiul, vorbirea. Aceste forme getice provin din arhaicul *g’hlād- ”a răsuna, a striga” cu echivalenți în vechea irlandeză, greacă, sanskrită, avestică. Sunt forme antecesoare ale glas, a glăsui, deși în Walde-Pokorny sunt reconstituți doi radicali diferiți, ceea ce pare să fie o eroare.

limio, limu=granița/limes, linatu, lunea=frontiera, țărm, hotar, granița, echivalent cu lat. limes=granița. Acest cuvânt getic nu s’a pastrat în limba româna.

poltavio (po alto vio/bio)=de a fi existat/trait. Forma poltavio este un verb compus (sau locuțiune verbală), unde rădăcina verbală -vio ca și subst. vida au pre-existat formelor rom. viu, viața, a viețui, fiind echivalent cu lat. vita, vivus, toate provenind din arh. *gʷīwe/o- ”a trăi”, *gʷīwo- ”viu”, *gʷītā- ”viață”, cu echivalențe în limbile italice, celtice, baltice și slave. Rom. viu (vioi) provine din bio (-vio), pe când rom. viața provine de la o forma alternativa *vetia, în loc de vida.

bio/rubio, bioso, vioso, bioso=vecin, vecini, convivi, biotu ra=state învecinate. Se știe că sat are o formă mai veche fsat < geticul *visato=sat, așezare ți am dedus ca denumirea orașului getic Potaissa, cum apare în textele latine, trebuie să fi fost în getică Patavisa, unde pata=larg, mare și vissa=sat, așezare (format pe același principiu ca și Satu-Mare). Walde (II, 783), consideră, în mod corect, că lat. vicus=sat din arhaicul *uoikos ”locuință, casă”,
Latinul vicus devine vicinus ”vecin”. Sub o formă sau alta radicalul se găsește în foarte multe limbi europene. Privind cu atenție formele getice bioso, vioso, biotu și ținând cont ca lat. vicinus provine din vicus, putem conchide ca aceste forme provin de la același radical arhaic *uoikos, cu metateza vocalelor din prima silaba, și cu trecerea arhaicului *k > s, prin palatalizare, fenomen specific limbilor getică și româna.

iso, izo (izu)=unitate de lungime. Fără a ști încă etimologia acestui termen, putem spune că odată aflată această etimologie, ne’am putea face o părere despre sistemul metric (de măsurare) folosit de geți.

ra, reca, raca=regat, state, provincii, reghio = regesc, regalitate, guvernare, stăpânire, reo=domnie, ro, ra, ri=rege, guvernat, stăpân, guvernator, a conduce, regat, stat, țară, domnie.

Kaghio=Ka, kaghio, cagio=gânditor, înțelepciune, atotcuprinzător, îngrădire, închidere, mărime, direct din arhaicul *kagh-”a prinde, mărime, împeltituri, gard”, echivalent în celtică *kagio- „pentru a cuprinde, închide, anexa”, gallicul caium, franceză veche cai, chai, quai=grind, englezul mediu key, keye, caye, keye=debarcader, galezul cae=gard, gard viu

oru, oro=aur, aurit, echivalent lat. aurum

si = și, inclusiv, este forma din care provine conjuncția rom. și. Forma getică si se pronunță probabil tot și, întrucât provine din arhaicul *kʷe ”și” prin palatalizarea labio-velarei *kʷ > č > š.

segeta, saceu = săgeți, a săgeta, a străluci, este echivalent cu lat. sagitta, formă întâlnită la Naevius și care a rămas cu etimologie necunoscută, deși forme similare există nu numai în română, ci și în albaneză și în limbile celtice, dar și în îndepărtata hittită: cf. hitt. šiyattal=săgeată, ir. saighid=săgeată, lance, bret. saeth=săgeată”, alb. shigjetë=săgeată, dar și alb.(tosk.) segetë=rază, jet, șuvoi. Sensul formei dialectului tosk trimite direct la radicalul arhaic *selg’- ”a slobozi, a trimite, a arunca”. Saceu, sagitta rămas fără etimologie în limba latină. Este un substantiv format cu sufixul de agent -er-o, frecvent în română, latină și în alte limbi indo-europene. Astfel, acest substativ derivă probabil de la o radăcină verbală proto-getico-ilirico-celtică *se(l)g-, *sa(l)k- care este apropiat de arhaicul *selg- ”a slobozi, a trimite, a arunca”. În măsura în care atât săgețile cât și sulițele se aruncă împotriva dușmanului, putem considera etimologia redată aici ca fiind corectă, cu mențiunea că lichida l a fost elidată, atât pentru saceu, cât și pentru săgeată, arhaic pentru a săgeta.

schitu, skiteu=templul, trebuie asociat cu rom. schit care este considerat de origine mediogreacă < gr. ασκήσις ”exercițiu, instruire” < άσκέω ”a prelucra, a modela” sau ”a exersa, a antrena” (la Herodot) a cărui etimologie rămâne necunoscută în greacă (cf. Beekes, I, 150). Nu este exclus ca sa fie forma de doua verbe diferite, cu origini diferite, asociate la un moment dat prin etimologie populara, în limba greaca. De aceea, nu putem să ne pronunțăm cu privire la originea acestui termen getic. În schimb, este cert că el exista în limba getica înaintea venirii romanilor și în mod evident înaintea creștinismului.

cronos = în timpul Renașterii, se identifica cu Cronus și Chronos ce a dat naștere la ”Părintele Timpului” înarmat cu o coasă agricolă (cosor). H. J. Rose în 1928 a observat că încercările de a’i da lui Kronos o etimologie greacă au eșuat. Recent, Janda (2010) oferă o etimologie cu adevărat europeană a ”uneltei de taiere”, de la rădăcina (e) *ker- ”a tăia” (keiro greacă) motivat de actul caracteristic al lui Cronus de ”tăiere a cerului” (sau organele genitale ale lui Uranus antropomorf). Echivalentul indo-iranian a rădăcinii este kar, ceea ce înseamnă ”a face, a crea” de unde și karma, dar Janda susține că sensul inițial ”să taie” într’un sens cosmogonic se mai păstrează în unele versete din Rigveda referitoare la Indra.

denos, deno, denua=a destăinui, mărturisi, dezvălui. Ar putea fi un cuvânt compus din de- ”de-, dez-” și -no, -nu al cărui sens trebuie să fie ceva ”taină, mister” sau provine de la un radical *den- ”taină” care acum nu’l mai putem considera a fi de origine ”slavă”. Nu are echivalenți indo-europeni.

nodenos = secret, taină, mister

geo = cel care, cei care, care, din arhaicul *g/ghe/o- ”acesta”

kos = fixa, prinde, însăila, broda, înfige, a bate cuie, a înțepa, acțiunea de a coase, cosoi, cosor, cosac (colină, teren), cosalău (fâneață), cosaștină (fâneață), echivalent în cos, coasire, megl., istr. cos. lat. pop. cosĕre, macedon. kos = oblic, înclinat, vegl. koser, it. cucire, prov. cozer, fr. coudre, cat. cosir, sp., port. coser, calabr. cusitura, fr. couture, sp., cat., port. costura, catalană cos = corp, krosah din sanscrită krosah= apel, strigăt, norveg. kos = îmbrățișare, sb. kosak = fâneață.

topo = înalt, măreț, semeț, nu pare să se fi păstrat nimic similar în română. Poate fi asociat cu anumite forme din limbile germanice: cf. eng. top=vârf, înățime, v. scan. toppr=vârf.

Considerații asupra Tăblițelor de la Sinaia și demontarea ideii preconcepute că acestea ar fi ”falsuri”, dar și despre ‘suspecții de serviciu ”Hașdeu și Densușianu”

Nu se cunoaște exact perioada în care a fost lansată pentru prima dată ipoteza falsurilor. Alexandru Vulpe, actualul director al Institutului de Arheologie din București, consideră drept origine a acestei idei perioada lui Vasile Pârvan care se încurajau unii pe alții să le conteste autenticitatea: ‘

”…le văzuse și el și credea că sunt falsuri. Generația după Pârvan, la fel, le’a considerat niște falsuri din secolul al XIX-lea. Noi le putem data după anumite criterii”, declara academicianul în 2004, într’un interviu.

Și el crede că plăcile au ajuns la Mânăstirea Sinaia, dar că au fost făcute în altă parte: ”eu le’am preluat de la generația dinaintea mea drept falsurile lui Hașdeu”.

Un prim suspect de fals în cazul plăcilor de la Sinaia este Bogdan Petriceicu Hasdeu. Despre el, P. P. Panaitescu afirmă că ar fi creat două falsuri celebre: unul este ”Diploma bârlădeană”, care ar fi fost elaborată în 1134, și prin care se conferea unor negustori din Messembria dreptul de a face comerț în Moldova fără să plătească taxe, doar la Bârlad și Tecuci, iar cel de’al doilea fals ar fi ”Hrisovul lui Iurg Koriatovici”, indicat ca fiind din anul 1374.

Prin cel din urmă act, Iurg Koriatovici dădea unui slujitor al său, Iacsa Litavor, satul Zăbrăuți. În ciuda opiniei lui Panaitescu, Lingvistul Cicerone Poghirc, care a scris o carte despre Hașdeu, contestă cu vehemență că acesta ar fi făcut falsuri. De aceeași părere sunt unii cercetători, pentru faptul că Hașdeu a publicat zeci de documente, mult mai valoroase decât cele două, și nu avea nevoie să inventeze niște documente atât de banale. Dumitru Manolache, în acest sens, întreabă retoric ce ar fi vrut Hasdeu să demonstreze cu aceste documente, conchizând că pare absurd. Dar presupusa ”Diploma bârlădeană” din 1134 ar fi demonstrat existența unui stat organizat pe teritoriul Moldovei cu aproape două secole înainte de ”descălecatul” lui Dragoș.

Având aceste ”antecedente”, și pentru că vorbise despre un alfabet getic în disputa cu Grigore Tocilescu, Hașdeu figurează primul pe lista suspecților de fals, în cazul tăblițelor de plumb.

Cât despre presupusa perioadă în care Hasdeu ar fi ”plăsmuit” falsurile de plumb, Aurora Pețan ține să precizeze că aceasta nu poate fi alta decât cea imediat următoare morții fiicei lui, Iulia Hasdeu (perioadă în care Hasdeu s’a dedicat, în mare parte, ședințelor de spiritism din castelul de la Câmpina, în încercarea sa de a contacta spiritul Iuliei), deoarece, înainte de 1888 (anul morții Iuliei), Hasdeu a muncit la ”Etymologicum Magnum Romaniae”, și este greu de crezut că în paralel ar fi avut timp și energie să plăsmuiască sutele de plăci.

Cât privește conținutul plăcuțelor și legătura acestora cu ideile hașdeene, lingvista Aurora Pețan, una dintre puținii care au încercat să descifreze inscripțiile misterioase, afirmă:

”Nimic din activitatea și concepțiile lui [Hașdeu] nu se regăsește în plăci.”

Acad. Al. Vulpe a susținut o vreme că autorul ar fi fost B.P. Hasdeu, care ar fi vrut să’i demonstreze lui Gr. Tocilescu existența scrierii la geț

Însă Hasdeu credea în existența unui alfabet ”propriu” dacilor, continuat de secuii din Transilvania, dar care nu are nici o legătură cu scrierile de pe plăci. Dar lucrul cel mai grav îl constituie absența din acest corpus a oricărei idei hașdeene cu privire la limba dacilor. Pentru Hașdeu limba geților era indo-europeană, de tip satem, înrudită, astfel, îndeaproape cu limbile baltice. El nu și’a imaginat niciodată că limba getică este o limbă neindo-europeană și a comparat adesea rămășițele substratului cu sanscrita, vechea persă, limbile baltice, slave.

Nici în privința vocabularului nu avem repere care să ne trimită la Hasdeu: dintre numeroasele cuvinte atribuite de el dacilor, doar două sau trei pot fi regăsite în aceste înscripții, și nici acelea cu certitudine.

Mai mult, Hasdeu era un aprig apărător al latinității noastre. El a înființat ziarul ”Traian” și revista ”Columna lui Traian” și vorbea mereu de Dacia lui Traian, nu de cea a lui Burebista sau a lui Decebal. Pentru Hașdeu, dacismul înseamnă întoarcere la izvoare, cultivarea și conservarea individualității și nicidecum renegarea latinității (din contră, când regele Carol I a urcat pe tron, Hașdeu susținea că este amenințată latinitatea neamului) sau exacerbarea substratului.”

Un altul pe lista de suspecți este istoricul Nicolae Densușianu, care, după 30 de ani de cercetări, a scris cartea ”Dacia preistorică”.

Aurora Pețan consideră că ”aspectul neindo-european al limbii din tăblițe se potrivește cu ideile sale despre o limbă pelasgică, însă el nu poseda cunoștințe de lingvistică atât de avansate încât să poată crea o astfel de limbă. În plus, era foarte sărac, chiar ”Dacia preistorică” a fost publicată abia după moartea sa, prin grija ministrului educației de atunci, C.I. Istrati.”

Falsitatea: ”argumente”

1. Între dovezile de neautenticitate invocate de către acad. Al. Vulpe este și argumentul referitor la cetatea ”Cumidava”.

În plăcile de plumb apare cuvântul ”Comieodabo”, desemnând, după considerațiile doamnei Pețan, cetatea pe care o cunoaștem de la Ptolemeu sub numele de ”Comidava”, iar dintr’o inscripție latinească sub forma ”Cumidava”.

Dl. Vulpe susține că falsificatorul nu avea de unde să cunoască forma reală, ”Cumidava”, deoarece aceasta a fost descoperită mult mai târziu, în inscripția amintită, și prin urmare a folosit o formă apropiată cu cea de la Ptolemeu, autor accesibil în secolul al XIX-lea. Astfel, pentru dl. academician, forma ”Cumidava”, scrisă de un roman într’o inscripție latinească, este forma autentică getică, cea care ar fi trebuit să figureze în tăblițe, dacă acestea ar fi fost autentice.

Despre respectiva considerație a dl. Al. Vulpe, Aurora Pețan întrebă retoric ”de ce ar fi trebuit ca dacii să scrie acest nume exact cum îl auzeau și îl reproduceau în scris romanii” și subliniând că denumirea ”Cumidava” apare într’o inscripție ”latinească”, scrisă de un ”roman”, în secolul al III-lea d.Hr.:

”De ce suntem obligați să admitem că forma latinească era identică cu cea dacică, iar cea grecească, de la Ptolemeu, este coruptă?”

Cu alte cuvinte geții nu aveau dreptul să’și pomenească una dintre cetăți într’una din Tăblițe într’o anumită formă lexicală, doar pentru ca să nu se trezească un istoric peste 2000 mii de ani ca să le conteste ceea ce ai au lăsat în scris urmașilor.

De altfel, acest argument pică și la simpla studiere a toponimelor sau chiar a onomasticii getice, care desființează astfel de idei preconcepute. Am dat deja mai sus un exemplu de ”unitate în diversitate” pentru numele lui Zamolxio. Astfel de exemple sunt zeci în tăblițe, ceea ce face ca argumentul lui Vulpe să nu se susțină.

Komieodabo (Comidava) este identificată cu cetatea antică Comidava, situată lângă orașul Râșnov, județul Brașov.

Ptolemeu plasează cetatea Comidava (Κομίδαυα) la est de râul Olt (Aluta). Aceasta apare pe Tăblița 120 în expresia ”Q. GOIROE LO KOMIEODABO” adică ”Chiliarhul Goiroio la Comieodavo”, care spune că Goiroio este suveranul cetății Comieodava în timpul domniei lui Boerobisteo, cu o armată de 3.000 de luptători.

Doctorul în lingvistică romanică, Aurora Pețan, explică fenomenul, recurgând la analogia cu celelalte nume străine transpuse de către romani și greci, transpunere ”în care a intervenit întotdeauna percepția impusă de structura fonetică a celor două limbi, de ”urechea” grecului și a romanului”.

Astfel, aceasta observă că ”în numele grecești și romane din tăblițe, vocala ”i” cu cantitate scurtă era percepută adesea ca ”e”, iar ”u” scurt ca ”o” (numele lui ”Lucullus” este redat ”Locolo”, cuvântul grecesc ”basileus” este transpus ”baseleo” etc.). Deci, conchide doamna Pețan, este întru totul coerent ca romanii să fi redat prin ‘u’ ceea ce în limba dacilor era un ”o” închis, așa cum a transcris Ptolemeu.”

2. S’a mai invocat drept argument, de către lingvistul Sorin Olteanu și alții, prezența în scrierile din aceste tăblițe a două semne care există și în alfabetul chirilic (semnele pentru sunetele palatale /č/ și /ğ/), litere care ar constitui un anacronism sau, conform domnului Olteanu, elemente de românism modern, deoarece alfabetul chirilic a fost creat mult mai târziu.

Doctorul în filologie, Aurora Pețan, susține că originea celor două semne în alfabetul chirilic este ”necunoscută”, așadar, câtă vreme nu știm de unde au luat slavii aceste semne, acuzația de anacronism nu poate fi susținută. Aceasta mai amintește că alfabetul chrilic a fost creat la sudul Dunării în secolul IX d.Hr., deci într’o zonă care, cu câteva secole înainte fusese locuită de geți. Semnul pentru sunetul palatal ci, existent și în alfabetul chirilic, are la slavi valoarea numerică 90.

Aurora Pețan observă că același semn, cu aceeași valoare numerică 90, dar fără valoare fonetică, se regăsește în alfabetul gotic, creat în Dacia de către episcopul Wulfila în sec. IV d.Hr.

Știind că limba goților nu poseda sunetul ”ci”, doamna Pețan consideră normal ca semnul cu pricina, împrumutat din alt alfabet odată cu celalate litere, să nu fi avut nici o valoare fonetică, și în acest alfabet originea semnului fiind obscură. Dacă semnul a putut să existe la goți, înainte de slavi, Aurora Pețan întreabă de ce nu putea să fi existat și la geți, mai ales că ambele alfabete – cel gotic și cel chirilic – au fost create în zona getică?

În privința semnului pentru gi, acesta există astăzi doar în alfabetul sârb, iar cei mai mulți slaviști sunt de acord că este luat din alfabetul chirilic folosit în textele românești (la sârbi semnul este atestat pentru prima oară cu valoarea fonetică ”gi” în sec. XVII, pe când în textele românești apare cu un secol mai devreme).

Aurora Pețan subliniază că, desigur, există și specialiști care afirmă că românii l’au luat de la sârbi, însă, în acest caz, semnul rămâne cu origine necunoscută în alfabetul sârb, iar problema rămâne deschisă. La toate acestea, dl. Olteanu răspunde că originea literelor în discuție nu este deloc ”necunoscută”.

Așa cum se poate găsi în orice istorie a alfabetelor slave, litera chirilică Ч este împrumutată din alfabetul ebraic, din litera צ tsade non-final, o dată cu Ш din ש šin, în sec. IX. Litera Џ, spune dl. Olteanu, pare a fi cu mult mai nouă, creată pe tărâm românesc, o adaptare a chirilicului Ц pentru a transcrie sunetul /ğ/ și împrumutată ulterior de alfabetul sârbesc.

Cât despre litera gotică adusă în discuție nu este deloc înrudită genetic cu prima, ci este o stilizare uncială, ca toate literele alfabetului lui Wulfila, a semnului grecesc ”koppa”, folosit și în alfabetul grec, și în cele derivate din el pentru notarea numărului 90 (în greacă numerele se scriau din vechime cu litere, două dintre acestea, koppa și stigma fiind utilizate numai în acest scop).

Alt argument utilizat de filologul clasic Sorin Olteanu, tot de natură lingvistică, este acela că literele Ι, Υ și Η din tăblițe se citeau ca în neogreacă, în așa-numita ”pronunție reuchliniană”, nu ca în greaca veche, cum ar fi fost natural să fie dacă plăcuțele erau antice. Aurora Pețan recunoaște că Y (ypsilon) avea cu siguranță valoarea ”i”, la fel ca în neogreacă, deoarece apare în variație liberă cu I (iota), dar, susține d-sa, acest lucru nu este un anacronism, căci încă din sec. IV î.Hr. aceste două semne se confundau în inscripțiile din Athena, iar confuzia a devenit frecventă în epoca romană, deci nu este specifică doar epocii recente.

Dl. Olteanu contestă însă această argumentare, afirmând că deși unele ezitări între [υ] și [ι] apar și înainte de Hristos, generalizarea pronunției /i/ pentru [υ] s’a produs după sec. V-VI d.Hr., iar confuzia completă între υ = η = ι (toate pronunțate /i/), așa cum se întâmplă pe tăblițe, este de abia de dată bizantină.

În plus, spune d-sa, pe tăblițe nu este vorba de ezitări accidentale între utilizarea lui [υ], [η] și [ι] pentru /i/; aceste litere sunt folosite cu bună știință în mod absolut aleator pentru a reda vocala /i/, lucru care, observă dl. Olteanu, nu se întâmplă în nici un singur alfabet antic sau modern.

Nicăieri literele care se pronunță la fel nu se află în ”variație liberă”. Acolo unde ele există, folosirea lor este normată de reguli ortografice sau de tradiție.

În concluzie, nu există argumente infailibile care să respingă autenticitatea limbii și lexicului din cuprinsul acestor Tăblițe de o importanță deosebită pentru istoria noastră, și nu insistăm aici asupra suportului de plumb care le poartă, care deși sunt unanim acceptate ca fiind copii, aceast  aspect constituie totuși, singura piedică reală pentru declararea lor ca autentice.

Citește și:  HARGHITA-COVASNA GETICĂ: 200 DE AȘEZĂRI, 34 DE CETĂȚI ȘI PESTE 30 DE TEZAURE GETICE

sau:  PREOȚII PELASGO-GEȚILOR, SOLOMONARII HIPERBOREENI

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

GETYO, PATRIA DIVINĂ

Împortanța Tăbliței 72 o constituie menționarea patriei geților carpatici, unul dintre puținele documente sau artefacte pe care le avem de la geți cu privire la acest aspect. În cuprinsul acesteia denumirea Țării Geților – Getyo, Patria Divină (GETIO PATRIDIO).

Textul cu caractere originale (caractere getice arhaice):

ΠOEΣTO ΔABO ΨETYO ΠATPIΔYO AIM EVO KOΣENΔOΣ MO ЧEPAΣANA AIЧEO MIE AЧYΩNAIPY ΔIN ЧEATEO ΔIY ΔIE BEPYEA EЧEA NEЧEO A TOΠEYO MENIO PEZVBYO ΩYO AΛYE TV TEMO ΔIY PEЧITE ΦYO NYTIYV MEHO ΠATPIΔIO ΣO MAEBOΣTO ΠOENO KOE ΩN PETPENIO ZVPEOAΣO ENENYMVE KOE TA PAΔOE ΠATPIΔYO TEH ΠOEΣTO ΩN ONEPEYV ZEΛYEΣO ΠO KOTIZONYO ZIΔO E MATO ΔABO ΨETYO TPAΣO ΩN KO-ΔIO ЖYO
În cartușul de jos : KIPINO ΛOΓVI KOTIZONIEO

Textul după conversia fonetică:

POESTO DABO GETIO PATRIDIO AIM EVO COSENDOS MO CERASANA AICEO MIE ACIONAIRI DIN CEATEO DII DIE BERIEA ECEA NECEO A TOPEIO MENIO REZUBIO OIO ALIE TU TEMO DII RECITE FIO NITIIU MEIO PATRIDIO SO MAEBOSTO POENO QOE ON RETRENIO ZUREOASO ENENIMUE QOE TA RADOE PATRIDIO TEI POESTO ON ONEREIU ZELIESO PO COTIZONIO ZIDO E MATO DABO GETIO TRASO ON KO-DIO ЖIO
În cartușul de jos : KIRINO LOGUI COTIZONIEO

Interpretare-citire propusă pentru textul Tăbliței 72:

Peste (Poesto) Dave, Geția (Getyo) Patria Divină (PatriDio) numită (aim) aievea (evo) cu consimțământul (cosendos) MO (Zeul Molxio – Zamolxio) cere (cera) puterea (sana) aici (aiceo) mie (mie) a acționa (acionairi) din (din) ceata (ceateo) diilor (dii) a da (die) biruință (beriea), aceea (ecea) necesară (neceo) înălțătoare (topeio) menire (menio) reabsorbi / reuni (rezubio) acel (oio) aliat (alie) tău (tu) temătorii (temo) dii invocați (recite) fie (fio) net (niti) întărită (meio) Patria Divină (PatriDio) a sa (so) măreție (maebosto),  punerea (poeno) cel (qoe) în (on) retragere (retrenio) Zureoaso inamicii (enenimue) ce (qoe) al tău (ta) popor (radoe) Patria Divină (PatriDio) Zeul (Tei) Suveran (Poesto) către (on) Onorific (onereiu) și zelos (zelieso) puse (po) Cotizonio ziditor (zido) și (e) Mai Marele (Mato) Dave (Davo) Geția (Getio), scrisă (traso) către (on) Zeus (Ko-Dio Jio).

În cartușul de jos:  Sfatul Înțelepților (kirino) vorbind (logui) lui Cotizonieo

Variantă în vorbirea curentă:

Peste davele Patriei Divine, numită Geția, din dorința și cu cosimțământul Zeului Mo s’a dat dezlegare pentru a acționa ca aici din Cetatea Diilor să dăm biruință, pentru necesara și înălțătoarea menire de a reîntregi, ca prin alianța cu neînfricații Dii menționați, să fie clar consolidată măreția Patriei Divine, să respingă inamicii lui Zureoaso și al neamului Patriei Divine, punându’l pe onorificul și ambițiosul Cotizonio să fie Ctitor și Mai Marele Davelor din Geția, scrisă către Jio (Zeus).

În cartușul de jos:  Sfatul Înțelepților vorbind lui Cotizonio.

Comentarii:

În Tăblița 72 vom întâlni menționată o mare divinitate, MO, deși, cea mai des menționată formă din Tăblițele de la Sinaia este forma ZaMOlxio. Cel mai probabil, Divinitatea supremă MO este numirea în acronim M.O. care ar însemna Marele Om, ori scrierea în oglindă OM = MO, altă variantă ar fi doar simpla prescurtare pentru Zeul (Za) MOLXIO. Pe tăblițe avem prezentă și natura dublă a lui Zamolxio reprezentat prin figuri ianiforme, datorită dimensiunii sale duble, pământene și ulterior divine.

Tăblița 72 mai este foarte importantă și pentru că aici maestrul scrib care a turnat’o a rezolvat problema nedespărțirii cuvintelor în text, așa numitul ”scriptio continua”.
Meșterul folosește pentru prima literă din cuvânt (vezi foto) un caracter mai vechi, dintr’un alfabet mult mai arhaic, decât restul textului care este scris cu caractere din alfabetul getic folosit și de elenii din sudul Balcanilor.

În felul acesta este foarte simplu să se recunoască cuvintele, tăblița devenind astfel un punct de reper pentru identificarea corectă a cuvintelor de pe celelalte plăci.

Litera Ψ (citit ghe/ghi) în alfabetul getic este întâlnit în alfabetul elinesc ca Ψ (psi) și citit: ”ps” !

Kotizonio este identificat cu regele Cotiso / Cotisonis care a fost un rege get care a domnit cu o oarecare aproximație între 40 – 9 î.Hr., la începutul domniei lui Octavius Augustus (27 î.Hr. – 14 d.Hr.), și despre care autorul antic Florus ne spune că acesta, ”Cotisonis regis imperio”, obișnuia să atace garnizoanele romane aflate pe teritoriul din sudul Dunării.

Cotiso a fost un rege get care a stăpânit în zona munților dintre Banat și Oltenia, cu o oarecare aproximație, de la începutul domniei lui Augustus (27 î.Hr.) și despre care autorul antic Florus ne spune acesta obișnuia să atace garnizoanele romane aflate pe teritoriul din sudul Dunării, atunci când aceasta era înghețată. După victoria lui Octavian în războaiele civile, romanii au luat măsuri de pedepsire a regelui get, decapitându’l și transportând capul acestuia la Roma unde a fost arătat mulțimii ca asigurare că armata romană nu va mai fi atacată de armata geților.

Istoricul Florus ne’a lăsat următorul pasaj privind localizarea Regelui Cotiso, într’un rezumat în două cărţi al tuturor războaielor din Titus Livius, vreme de 700 de ani […]:

”Geții trăiesc nedeslipiți de munți. De acolo, sub conducerea regelui Cotiso, obișnuiau să coboare și să pustiască ținuturile vecine, ori de câte ori Dunărea, înghețată de ger, își unea malurile. Împăratul Augustus a hotărât să îndepărteze această populaţie, de care era foarte greu să te apropii. Astfel a trimis pe Lentulus şi i’a alungat pe malul de dincolo (al Dunării); dincoace au fost aşezate garnizoane. Astfel, atunci geții n’au fost înfrânţi, ci doar respinşi şi împrăştiaţi.”

Un alt izvor care amintește pe acest rege este Horațiu. Într’una din odele sale, datând din anul 29 î.Hr., poetul scrie:

”Occidit Daci Cotisonis agmen” (”armata dacului Cotiso a pierit”).

Cotiso este menționat de Suetonius, într’un pasaj din biografia lui Augustus. Astfel, relatând conflictul deschis izbucnit între Octavian (viitorul împărat Augustus) și colegul său de triumvirat Marcus Antonius, istoricul-biograf scrie:

”M. Antonius scrie că Octavian a făgăduit’o pe Iulia mai întâi fiului său Antonius, apoi lui Cotiso, regele geților (Getae), cerând în același timp ca fata regelui să îi fie dată în căsătorie.”

Suetoniu probabil  credea că descrie un rege get Coson și nu despre Cotiso (grafia Cosoni trebuie să fie coruptă din Cotisoni – Cosini):

”În cazul acesta, reconstituirea probabilă a istoriei lui ar fi, în linii mari, următoarea: ajuns la 44 î.Hr. stăpân pe o parte a moștenirii teritoriale a lui Burebista, Coson intră în legături cu Brutus care, în Macedonia, se pregătea de luptă împotriva triumvirilor.”

Cel mai probabil că regele get îi dăduse lui Brutus ostași, primind în schimb bani buni de aur cu numele lui, acei celebri kosoni, dar cu figurația luată de pe monedele generalului roman.

În bătălia de la Philippi însă (42 î.Hr.), Brutus e învins și se sinucide. Dobândind de la Octavian iertare pentru neinspirata alianță cu dușmanul său, Coson ajunge în relații destul de bune cu el pentru ca, prin anii 32 – 31, zvonuri despre o proiectată încuscrire a lor să poată fi puse în circulație la Roma.

În acest caz, Coson, rege get, ar fi diferit de Cotiso, despre care Quintus Horatius Flaccus și Florus scriu că era ”dac”. În realitate, deosebirea între geți și ”daci”, deși creată artificial tocmai de către romani, aceasta neexistând în realitate, deoarece acei geți din davele montane fiind tot o ramură ale aceluiași mare trunchi al geților, nu era nicidecum atât de tranșantă, încât să se poată vorbi de doi regi diferiți.

Este vorba totuși de unul și același rege, forma Coson fiind contrasă din aceea mai răspândită, Cotiso. Pentru aceasta ar mai pleda și urmele getice din Munții Orăștiei. Cotiso nu pare a fi totuși un rege al formațiunii centrale din Transilvania, deoarece, dacă dăm crezare lui Iordanes, după Boero Bisteo, domnia au luat’o succesiv Deceneu, Comosicus și Coryllus. Este posibil, deci, de a’l considera un rege domnind în ținuturile de deal și munte ale Olteniei, dar și ale Banatului.

El poate fi un predecesor al acelui bazileu, Thiamarkos, cunoscut din inscripția de pe fragmentele ceramice de la Ocnița.

O interesantă semnificație o găsește Eugen Nicolaescu în ”Vorbele din plumb Plăcuțele de la Sinaia” pentru Cotizonio:

”Numele suveranului ”Cotizonio”, ca mai toate numele sacerdoților sau guvernanților, are o anume semnificație în limbajul davo-get:
”sfântul părinte divin al nostru” (co + ti+ zo + nio).”

În privința regelui Zureoaso (Zurasieo) prezent și el pe tăblița prezentată:

Regii Dapigeo, Zurasieo și Orolio sunt menționați de Dio Cassius în cartea LI (51), capitolele 24 și 26, din lucrarea ”Istoria Romană”,
sub formele Δάπυγι (Dapigi, 2 apariții), Δάπυγα (Dapiga), Δάπυξ (Dapix), Ζυράξου (Zuraxoi, 2 apariții), Ῥώλου (Roloi) și Ῥώλης (Rolis, 2 apariții).
Iată în continuare traducerea textului, extrasă din lucrarea ”Izvoare privind istoria Romîniei”, 1964.
Numele celor trei regi apar în traducere sub formele Dapyx, Zyraxes și Rholes.
În reproducerea de mai jos am înlocuit forma din traducerea inițială cu numele regelui așa cum apar el pe Tăblița 72: ”Zureoaso”.

”26. 5. [Crassus] a pornit apoi împotriva Genuklei (Γένουκλα, Genoikla), cea mai puternică întăritură a statului lui Zureoaso (Ζυράξου, Zuraxoi), căci auzise că se află acolo steagurile luate de Bastarni de la Gaius Antonius (Ἀντωνίου τοῦ Γαΐου,
Antonioi Gaioi), lîngă ceatea Istrienilor (Ἰστριανῶν, Istrianon). Asediind cetatea – în același timp și de pe uscat și de pe Istru (Ἴστρου, Istroi), deoarece era durată lîngă apă – în scurtă vreme o cuceri dar cu multă osteneală,
deși Zureoaso (Ζυράξου, Zuraxoi) nu era de față.
6. Căci el, de îndată ce aflase de atacul lui Crassus, s’a îmbarcat și a pornit la Sciți cu mulți bani, pentru a le cere ajutor, dar nu a mai apucat să se întoarcă. Iată cele săvârșite de Crassus la Geți (Γέταις, Getais).”

Kirino din medalion nu pare a fi un nume de Mare Bărbat cum sunt numiți marii prelați, ci mai curând întregul Sfat, deoarece sunt prezentate 4 persoane. Cel mai probabil Marele Sfat sau Sfatul Bătrânilor este format din mai mulți înțelepți, dar care nu pot fi prinși decât schematic într’o lucrare de dimensiuni atât de mici.

Dicționar (în ordinea întâlnită în text):

poesta, poesto, poestu –  peste, deasupra, atotputernic, suveran, a conduce, guvernator, capetenie. În antichitatea getică expresia ”Peste Davo-Geția” se folosea pentru Suveran sau Regele unui Regat.

Patri-dio – deși am fi tentați să atribuim acest nume unui rege sau mare prelat, în realitate este un cuvânt compus dintre patri=patrie (vatră) și dio=divină (zeiească), uneori întânită și Dio Gitio sau Dio Geția. Patridio nu este consemnat de contemporani ca fiind un conducător, mai ales că evenimentele din Tăblița 72 se petrec imediat după moartea lui Boero Bisteo, în perioada domniei regelui geților Cotizonio (Cotiso), la trecerea dintre milenii când romanii devin tot mai interesați de teritoriile geților nord-dunăreni.

aim, aimi, imai, iami, ema, imu, ime  – numită, denumită, nume, numeau, numind din această familie sunt multe forme întâlnite pe tăblițe, imeio ”să fie numit/desemnat”, imitu ”se va numi, denumit”, imu ih ”numind, /numită, numele său”, imanu ”nominalizare / numire”, z(imu) ”își zic, se numesc/se cheamă”. Aceste forme au cognați în multe limbi europene, inclusiv latina provenind din arhaicul *ne-mn– *n-men ”nume”. Formele getice aduc mai mult cu formele celtice (cf. v.ir. ainm, v.cymr. anu), cu alb. emër, precum și cu formele slave (cf. rus. imya).

evo, euo, aevu, aevio – ”vis, dorință”, chiar o posibilă rădăcină pentru ”evocare” s’a păstrat în româna de azi în adverbul aevea (aievea) care este considerat a fi de ”origine slavă”, ipoteză definitiv eronată.

cosendo, sendu so ”simțindu’se, admițând că”, sendos ”acord, consimțământ”, cosendos ”acord / consimțământ, stabilit, a dat acordul” sunt echivalenți cu lat. sentio, –ire ”a simți” < arhaicul *snt-ie/o–, ori *sénti – ”a observa”.

cera – a cere

sana – putere, vigoare, sănătate, voinic din proto arhaicul european *swā-n- („puternic, sănătos, întreg, activ, viguros”), echivalenți în elina veche σῶς (sôs), olandeză zoen („sărut”) și gezond („sănătos”), germană Sühne („ispășire”) și gesund („sănătos”) și latinul ”sanus” – sănătate.

cerasana – a cere puterea, a dat dezlegare, împuternicire, împuternicit

aiceo – aici

eceo, ece – ”iată, uite” este forma predecesoare a formelor românești iacă, iată, cu echivalenți în limbile italice: latinul ecce, paelică ecuc, oscul ek (uk), umbrianul eso.
În etruscă avem formele ec, eca, ece, mai apropiate nu numai de getică, dar și de română. De exemplu rom. iaca (iacă) provine de la un mai vechi *eca, atestat în etruscă, dar nu în latină sau în alte limbi italice.

ceateo, ceotu, cetea, ceteo, cetie, cetu, cita – ”ceată, trib, cetate” este predecesorul românescului ”ceată”, ”cetate” și ”citadelă”, și echivalent cu latinul caterva ”companie, grup, ceată” și umbrianul kateramu, caterahamo ”ceată, grup”.

dii – trib de geți din sudul Dunării din Munții Haemus (Balcani).

beriea, beiro, bereo, beroa – ”birui, biruință, izbândă, victorie”

neceo – născută, a naște, necesară, naturală, fără pierdere de vreme, utilă, din naștere, nativă, natală

topeio, topo – ”înaltă, măreață, semeață” nu pare să se fi păstrat nimic similar în română, deși cuvântul toponim i se atribuie o etimologie via franceză: toponyme. Poate fi asociat cu anumite forme din limbile germanice: cf. engglezului top ”vârf, înățime, v. scan. toppr ”id”.

menio – menire

rezubio – reabsorbi, reînghiți, reîntregi, prin satemizarea (g=z) a arhaicului *ǵómbʰos – dantură, dinte, echivalenți în dialectele slave zub = dinte, zubni=dantură

alie – a se alia, aliat, alianță

temo, timie, timieis – teamă, să se teamă, se tem are echivalenți în latinul timeō ”a se teme” din arhaicul *tem–, alți echivalenți avem în elină și sanskrită, netemo, notemo – netemător, neînfricat

recite – invocați, citați, numiți, nominalizați

fio, fio, fiu, fo, foe – a fi, a fost, verbul ”a fi” apare sub mai multe forme: fi ”a fi”, fu (fio, fiu, fo, foe ) ”fost, a/au fost, fi, fu ”ca fiind, să fie, a/au fost”, da hie ”să fie”, precum și simo ”fie”, fu, fue ”ca fiind, să fie, a/au fost”

niti – net, limpede, clar, curat, strălucitor, din proto- europeanul arhaic *ney- ”a străluci”, și echivalent cu latinul *nittus, sau neto=curat, clar

meio – ”a întâri, consolida, fortifica”, din arhaicul european *mey- a consolida, din care provine și latinul ”murus” = zid

poeno – au pus….vezi ”po”

retrenio, retero, retahio – ”retragere, scos, retras, retrage (se vor…), a trece dincolo de, a da înapoi”. Este un verb compus din rad. ter-, tah- a cărui origine este greu de identificat. Ar putea fi asociat cu arhaicul *tragh– ”a trage”, sau *dʰregʰ-, și are echivalenți vechiul elen τρέχω (trékhō), și englezul drag, draw, trigger, track = a trage celor două forme diferite între ele, dar diferite și de radicalul respectiv.

radoe, rudo, rudoi, rudu – neam, rude, popor, frați, frăție, rodim ”născut”, a rudio ”a se înfrăți”. Sunt forme din care provin rom. rudă (a(se) înrudi) considerate eronat de origine slavă, întrucât și limbile slave au forme similare care sunt, de fapt, echivalenți ai acestor forme getice și respectiv românești.

tei, teu, teo, teos, tio, tiu – ”părinți / preoți / divin / prelați / zei / sacerdoți / divinități.”

zelieso – zelos, plin de zel, de râvnă, de ardoare, activ, harnic, muncitor, neobosit, neostenit, silitor, sîrguincios, sîrguitor, vrednic, perseverent, ambițios, puternic.

traso, trasu, treset – ”semnează / însemnată de / scrisă / extrasă / semnată” provin din forma de participiu trecut verb. *trag– ”a trage” < PIE *trāgh– ”id” cu echivalenți în latină și alte limbi europene.

on – către, spre, la

po, pu, pi, pie, pus, pusere – ”puse, pune, pus să fie, să pună, așeza, impus”, poeno ”au pus”, pout (put) ”au fost puși, au supt”, repunero ”se înlocuiește”, so ropus ”au fost repuse” sunt echivalenți cu lat. ponō, -ere ”a pune” < *pozno < *po-sino ”a pune jos”. Prin urmare forma cu –n– este ulterioară și apare în textele getice doar o singură dată. În umbrică apar forme fără -n- ca și în getică, anume perstu, pestu ”a pune”.

zidoe – ziditor, creator, ctitor

kirino – ”Sfatul Bătrânilor, curtea regelui, puterea conducătoare a regatului”, apare și în textele de alte tăblițe: 14 – în expresia KIREN BISIKA AIO ЖEOI, Tăblița 94 – în expresia E(rigerio) M(ato) D(acebalo) E(rigerio) – KIRI, și placa 67 (KIRA), este asemănătoare cu elinescul ”κύριος” (kyrios), adică ”șef, căpetenie, conducător” și derivatele ”κύριον” (kyrion), = ”puterea conducătoare într’un stat”, ”κύρος” (kyros) = ”putere supremă, autoritate”, ”κυρία” (kyria) = ”autoritate, putere”, din care derivă și maghiarul Kiraly.
Se remarcă de asemenea existența în latină a termenului ”curia” = curte regală, curie (diviziune a tribului la romani), asociere (grup) / ”Curia” = casa senatului, locul de întâlnire al senatului.

logui, logo, logu, logiu – ”vorbind (lui / cu…) / zise, vorbească, a vorbit / cuvântarea”. Este echivalent cu latinul loquor, loqui, ambele din limba arhaică europeană *tlokʷ ”a vorbi”, de unde provine și românescul ”tâlc” (tâlcui).

Citește și:  HARGHITA-COVASNA GETICĂ: 200 DE AȘEZĂRI, 34 DE CETĂȚI ȘI PESTE 30 DE TEZAURE GETICE

sau:  PREOȚII PELASGO-GEȚILOR, SOLOMONARII HIPERBOREENI

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

PREOȚII PELASGO-GEȚILOR, SOLOMONARII HIPERBOREENI

Șamanii, solomonarii și preoții geților

Solomonarul este ”magicianul” (vrăjitorul) despre care se credea, în mitologia românească, că poate controla norii și ploaia. Solomonarii sunt cei care controlează mișcarea balaurilor norilor, pot aduce grindina și vindecă boli.

Solomonarii, aceste enigmatice personaje ale mitologiei româneşti, trăiesc pe jumătate în legendă, pe jumătate în realitatea cotidiană a satului românesc. Personaje semidivine, aceşti solomonari investiţi cu puteri magice, sunt cunoscuţi în credinţele populare sub diferite nume precum: grindinari, hultani, gheţari, izgonitori de nori, salmani sau zgrebunţaşi. Legendele îi pun în legătură cu duhurile, mai ales cu Vântoasele, atribuindu’le puteri precum îmblânzirea şi călărirea balaurilor, ascensiunile cereşti, impunerea voinţei asupra fenomenelor meteorologice (mai ales grindina şi furtuna) sau harul vindecării.

În această direcție există două variante:

1. Prima ar fi aceea că lucrul se întâmpla în mod real fiind un străvechi procedeu de teleportare denumit popular ”hultănie”.

”Hultanii
Basmul se apropia de sfârşit. Îl ascultasem cu foame de amănunte pe povestitorul din faţa mea, despre care se zicea că’i dintr’un neam foarte vechi de huțuli. Auzisem o întreagă legendă cu solomonari, îmblânzitori ai balaurilor furtunii, stăpânitori de vânturi şi ploi, istorisiri despre ”hultănie”, o tehnică străveche de teleportare între spaţii şi vremi, sau despre vechile ”şcoale de solomonărie” din Bucovina, care’i învaţă pe magii stihiilor prevestirea viitorului, cititul în stele, legarea şi dezlegarea de ploi. Şi totuşi, interlocutorul meu nu reuşise să strângă pulberea acestor împrăştiate legende, pe care le întâlnise prin cărţi, gazete sau poveşti relatate de babe şi de bătrâni, nu’mi putea explica ce sunt misterioşii solomonari, nici dacă ei au existat vreodată. Îl interesaseră toate aceste superstiţii doar fiindcă trăise în copilărie o întâmplare neobişnuită, ce avea legături cu misterioasele solomonii. Atunci nu’i dăduse atenţie, dar cu trecerea anilor a înţeles că secvenţa aceea are tâlcuri mult mai adânci şi secrete. Îşi amintea mulţi ţărani cu straie albe şi pielea arsă de soare, risipiţi pe un câmp nesfârşit. Aşteptau ceva parcă, privind în cer. Seceta pustiitoare, totul era roşiatic, ogorul fript de blestemul arşiţei, iar către amiază, glia devenea precum jarul şi aerul se curba. Ţăranii auzeau un zgomot înspăimântător, înfundat, de joasă frecvenţă, şi imediat încetau lucrul, bătând speriaţi mii de cruci:
”Doamne, ajută’ne!”. Dacă ridicau ochii spre soare, ei spuneau că le fulgera privirea ceva ca un ghem de cârpă albă, înconjurat de ceaţă, trecând prin văzduh, o nălucire spintecând cerul sau propriile lor minţi, cine ştie.”
Oamenii scuipau în sân cu obidă, ţipând: ”ptii, hultanu’!”.

Hultanul, adică uliul, vulturul, era de fapt solomonarul care fie mergea prin nori, fie ”aducea pe sus” pe cineva din locuri şi timpuri îndepărtate… Bătrânii ne ziceau atunci că’n sat umbla oameni anume creaţi pentru a fi vrăjitori, născuţi cu cămaşa descântată şi căiţă pe cap, pe care’i recunoşti prin aceea că se ţin ca nişte cerşetori.

Dar pe cerşetorul acesta nu vezi să’l huiduiască cineva, ci lumea se uită la el cu sfială, ca la un om sfânt. Pita pe care o iau aceşti milogi nu o mănâncă, ci o aruncă pe ape, pentru sufletul morţilor sau pentru dezlegarea ploilor. Ei, copilăria a trecut… Apoi, când am citit undeva că hultănia este asemănătoare chiar practicilor șamanice, toate aceste secrete ale prunciei mele au început să mă preocupe iarăşi, şi foarte intens”, îşi aminteşte tovarăşul meu de drum.
Şi totuşi, omul meu nu văzuse vreodată vreun solomonar, nu ştia nici dacă în locurile copilăriei sale mai există cineva care să poată povesti despre descântătorii ploilor. Mai mult, ca un semn rău, el pur şi simplu nu reuşea să’şi amintească nici măcar satul bucovinean unde au avut loc aceste apariţii, avea însă credinţa că trebuie să fie undeva în triunghiul Moldoviţa-Brodina-Arbore. Drept care acum, la sfârşit de poveste, s’a legat să pornească împreună cu mine prin Obcinile Bucovinei, în căutarea adâncilor sale obsesii.” (formula as)

Hultan în limbaj popular înseamnă vultur, ori unul dintre simbolurile ce’l desemnau pe Zamolxe în dubla sa ipostază de principiu masculin şi principiu feminin este vulturul bicefal al cărui simbolism este identic, dar invers celui al caduceului. Cel mai exact simbolismul acvilei bicefale este legat de simbolismul lui Ianus Bifrons ce desemnează în ipostază antropomorfă simbolismul caduceului a acelui ”solve et cuagula” al alchimiştilor medievali.

La Mănăstirea Tismana, toaca metalică din faţa bisericii mari are forma unui vultur bicefal cu aripile întinse şi cuprinde trei medalioane, câte unul pe fiecare aripă şi altul pe piept. Vulturul ţine cu ghearele câte o filacteră ce ne spune că ”această toacă s’a făcut pentru Sf(â)nta Mănăstir(e) Ti(s)ma(n), p(r)in osârdia şi kiă(l)tuiala lu(i) Ştefan Ieromonahul, la anul 1840”.
Inscripţiile au literele în relief şi la turnare s’au produs unele deformări care îngreunează citirea. Acesta este şi motivul pentru care nu a fost publicată decât în parte. Piesa este un unicat, de o originalitate şi frumuseţe deosebită.

La fel Zeus Pelasgicul avea ca emblemă a suveranităţii universale vulturul și nu este exclus ca emblema ordinului solomonarilor să nu fi fost tocmai aceea a unui vultur bicefal de la care să fi preluat acest nume.

Acvila bicefală a fost și stema Imperiului Roman de Răsărit, Imperiu a cărei moştenire culturală, spirituală şi chiar de limbă era, pentru că limba latină se trage dintr’un dialect getic carpatic în definitiv.

Acvila bicefală a fost o prezenţă heraldică constantă în Ţările Române, de găsit în biserici, în cărţi de cult şi pe obiecte liturgice; acvila bicefală este stema Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol, a Muntelui Athos şi simbolul neoficial al Creştinismului ortodox, credinţa majoritară a românilor; creştinii catolici din Transilvania s’ar putea regăsi şi ei în simbolul acvilei bicefale – fosta stemă fiind preluată și de monarhia vieneză a habsburgilor; se găseşte pe stemele mai multor state vecine (Serbia), simbol comun care inspiră şi unitatea de tradiţie a acestei părţi a lumii.

Simbolistica acvilei bicefale este multiplă şi foarte inspirată:

a) Simbolizează dualitatea dintre planul spiritual şi planul secular din singurul corp social al unei ţări;

b) Reprezintă dualitatea ce trebuie să fie în armonie dintre domnie şi societatea civilă;

c) Reprezintă dualitatea în armonie dintre democraţie şi statul de drept;

d) Reprezintă dualitatea în armonie dintre puterile în stat.

O acvilă bicefală, având un scut cu stemele tuturor provinciilor istorice româneşti, fiind încununată de o singură coroană – cea a României regale şi având şi deviza ”Nihil sine Deo”, ar fi o stemă care ar spune o poveste mai consistentă decât vulturul cruciat actual, care exprimă doar un soi de precedenţă a Valahiei faţă de celelalte ţinuturi româneşti.

În poza de mai sus este o reprezentare a acvilei bicefale din timpul lui Constantin Brâncoveanu, pe conacul de la Potlogi, unul din multele semne ale conştiinţei domnitorilor din Ţările Române că sunt continuatori ai Imperiului Roman de Răsărit, că sunt ”Bizanţ după Bizanţ”, cum frumos şi adevărat spunea Iorga.

2. A doua varianta și mai tulburătoare este aceea în care se afirmă că aceste călătorii se făceau în vis la voință.

Știința lor este transmisă de la maestru la un ucenic, luat de un solomonar bătrân dintre copii însemnați la naștere (purtători de căiță, o membrană care le acoperă capul și trupul) și crescut în peștera lor de la marginea pământului.

Se spune că numele de ”solomonar” și l’au capătat abia în evul mediu sub influența culturii iudeo-creștine datorită unei asemănări fonetice cu termenul local ”salman”.
Unii cercetători sunt de părere că denumirea de salmani atribuită solomonarilor ar proveni de la regele biblic Solomon care el însuşi, era considerat un mare vraci.

Aşa să fie oare?

Nimic din legendele legate de solomonari nu ne îndreptăţeşte să credem că ar fi aşa. Dar, numele de salmani ne îndreptăţeşte să credem că solomonarii au o filiaţie directă cu Zamolxio deoarece unele izvoare istorice atestă și forma Salmoxe ca derivat al numelui marelui zeu al geților.

Studiind acest termen aflăm că salman este un cuvânt compus: sal – man ce, aşa cum şi este cazul de faţă, desemnează un personaj semidivin, iniţiatul zamolxian.
Sal, derivat din Zal, rădăcină a numelui divin Zalmoxio, care poate însemna și Zeul Moş, unul dintre epitetele de care se bucura Zamolxio ca rădăcină a zeilor şi oamenilor deopotrivă, demonstrează cu prisosinţă faptul că solomonarii erau preoţi zamolxieni.

Pe de altă parte, particula ”man” alăturată unor cuvinte din vocabularul limbii române are sensul de (om) ”mare”. Iată cum omul şi divinitatea se reunesc pentru a da naştere, în forma legendei, iniţiatului cunoscător al tainelor lumii şi a celor de dincolo de lume!

Revenind si privind dintr’un alt punct de vedere, vedem că însuşi Zamolxio avea ca epitet de onoare ce’l desemna ca şi creator al oamenilor numele de OM.
Prin urmare, numele salman dat solomonarilor, nu are nimic de’a face cu istoria şi spiritualitatea ebraică şi nicio filiaţie cu regele biblic Solomon, ci desemnează omul care a trecut cu brio etapele iniţierii zamolxiene, ajungând să se asimileze cu zeul, prin moartea iniţiatică infăptuită prin aruncarea în cele trei suliţe de care aminteşte Herodot; şi tocmai la acestă iniţiere supremă face referire ascensiunile cereşti amintite de tradiţia legată de solomonari.

Ne mai interesează aici încă un aspect legat de tradiţia despre solomonari. Se spune că ei călăreau şi îmblânzeau balaurii. Nu este oare aici un aspect destul de clar a credinţei lor zamolxiene, aceasta cu atât mai mult cu cât stindardul geților era chiar un balaur (dracon)?

Dacă Zamolxe era divinitatea sub patronajul căreia se afla ordinul solomonarilor atunci înseamnă că aceştia, implicit, în farmecele şi descântecele lor, nu’l puteau invoca decât pe el. De aici, de la aceste invocaţii pe care le făceau atât pentru a aduce grindina, ca pedeapsă divină, pentru nemărinimia oamenilor, cât şi pentru a vindeca, li se trage solomonarilor porecla de zgrebunţaşi întâlnită în Țara Moţilor.

”A zgrebunţa” este o variantă a termenului popular ”a zgrăcina”- a chema necontenit, a invoca, a striga tare şi de multe ori (numele cuiva), dar este și un derivat al popularului zgrăbunță, care există încă prin dicționare care înseamnă: 1. Bubuliță, coș. 2. Grăuncior de unt, de brânză, de gheață etc. (care plutește într’un lichid).

Așadar varianta aceea despre care se spune într’un basm bucovinean, cules în 1932, că puterea, solomonarii o au de la împaratul cel înțelept Solomon, care a stăpânit toate tainele de pe lumea asta este doar o legendă născocită de evrei.

Iar despre Solomon, faimosul rege biblic, care putea să închidă și să deschidă cerurile, iar la porunca lui vânturile care îl ridicau chiar până la Dumnezeu, vom aprecia după ce aflăm cât de lumesc trăia.

După opinia arheologilor Finkelstein și Silberman, Solomon nu ar fi fost rege și nu ar fi avut un regat, descrierea din Biblie a regatului său potrivindu’se mai mult perioadei regelui iudeu Manase, vasal al Asiriei:

”Considerând problema sub toate aspectele, avem o situație în care condițiile descrise ca fiind din marele regat al lui Solomon seamănă foarte mult cu cele din ținutul regelui Manase. Districte bine administrate și un mare număr de lucrători de corvoadă clădind noi orașe regale; legături comerciale cu lideri străini; caravane către nord trecând prin teritoriul Iudeii și ambasadori din Arabia aflați în Ierusalim – care sunt combinate cu amintiri neclare, împrumutate din zilele de glorie ale comerțului din Israelul aflat la nord – toate susțin credința în vechimea și înțelepciunea strategiei regelui Manase de participare înflăcărată la comerțul și diplomația imperiale”, Israel Finkelstein și Neil Asher Silberman, David and Solomon. In Search of the Bible’s Sacred Kings and the Roots of the Western Tradition.

Nu s’au găsit până în prezent dovezi arheologice despre regatul lui Solomon, ci numai din vremea unor regi urmași ai săi. Nu a fost găsită până în prezent nicio urmă a Templului lui Solomon. În schimb există urme ale Templului (Al Doilea Templu), care a fost reconstruit, potrivit Bibliei, în locul acestuia.
Toate acestea ne face să credem că Solomon putea fi un mare inițiat, sacerdot sau un șaman al acestor învățăminte, cel despre care se crede nejustificat că ar fi dat ulterior numele acestei caste.

Trebuie menționat că acesta se presupune că ar fi trăit pe vremea geților hitiți din Anatolia, între 1000- 931 î.Hr., a fost căsătorit cu o fiică a unui faraon din vremea sa, a mai avut și alte 700 de neveste și 300 de concubine.
Cu greu ar putea fi luat de model ”regele Solomon” de către un ascet al acestui ordin al salmanilor sau al solomonarilor cum totuși li se mai spun.

În Biblie se spune:

”Solomon s’a încuscrit cu Faraon, împăratul Egiptului. A luat de nevastă pe fata lui Faraon, și a adus’o în cetatea lui David, până și’a isprăvit de zidit casa lui, casa Domnului, și zidul dimprejurul Ierusalimului”, (3 Regi 3:1).

Ceea ce ne întărește bănuiala că Solomon nu era iudeu, așa cum nu era nici pustnic.
Deși Dumnezeu interzisese încuscrirea cu 7 neamuri ”mai mari la număr și mai puternice” decât cel al lui Israel (hitiții, ghirgasiții, amoriții, canaaniții, fereviții, heviții, iebusiții), așa cum relatează cartea Exodului și Deuteronomului pentru ca fiilor lui Israel să nu le fie întoarse negreșit inimile către dumnezei străini, Solomon a nesocotit porunca Domnului și a trăit cu 1000 de crăiese împărătești și țiitoare moabite, amonite, edomite, sidoniene și hitite. Iar la bătrânețe, femeile i’au abătut inima, i’au plecat inima spre alți dumnezei, după cuvântul Domnului, și, astfel, inima ”nu i’a rămas în totul a lui Dumnezeu, cum fusese inima presupusului său tată, David”.

De asemenea, Ordinul Solomonarilor se spune că ar fi apărut în 1450 î.Hr. și ar fi fost introdus de Zamolxio înainte de biblicul Solomon, dar nu avem certitudini în acest sens.

Asemenea unor asceți, solomonarii trăiesc departe de lume, pe Tărâmul Celălalt, dar mai coboară prin sate pentru a cerși, deși nu au nevoie de nimic, iar unde nu sunt primiți bine, abat balaurul grindinii.

Legendele româneşti consideră uneori solomonarii ca oameni sfinţi lasând a se înţelege ca sunt un fel de instrumente a dreptăţii divine deoarece ei evaluaiază valoarea morală a oamenilor. În acest ultim sens, tradiţia spune că solomonarii umblă prin sate în chip de cerşetori şi dacă nu sunt primiţi cum trebuie ei se supără şi aduc grindina asupra hotarelor satului distrugând recoltele şi bunurile. Tot ceea ce primesc solomonarii ( deşi, aşa cum lasă să se înţeleagă unele relatări, ei nu au nevoie de nimic) aruncă pe apele curgătoare pentru duhurile necurate.

Adesea sunt descriși ca oameni simpli sau cu aspect de cerșetori, care testează bunătatea oamenilor cerând de pomană, binecuvântându’i in primul caz și pedepsindu’I dacă erau refuzați.

Cele mai multe relatări se referă la oameni înalți, roșcovani, cu mantii albe, având la brâu unelte magice, fie cerșind prin sate fie călare pe balaurii grindinei singuri sau alături de moroi.

Moroiul este, în mitologia românească care se crede că ar proveni de obicei al unui prunc mort înainte de a fi botezat, ucis sau înmormântat de viu, sau dintr’un mort neputrezit, căruia nu i s’a făcut slujba religioasă. Se crede că moroii plâng noaptea și își cer botezul. Există credința că moroiul iese noaptea din mormânt în chip de fantomă pentru a pricinui rele celor vii.

Dincolo de Carpați, în majoritatea zonelor etnografice ardelene, cu deosebire în Țara Moților și in zona Pădurenilor din județul Hunedoara, prin moroi (și forma sa feminină, moroiniță) se înțeleg exclusiv vrăjitorii (vrăjitoarele) care fură laptele și mana vacilor, într’un exemplu unic de vampirism îndreptat împotriva belșugului alimentar adus de animalele domestice.

În schimb, în Oltenia și în Teleorman, moroii sunt absolut identici cu strigoii, oamenii fiind convinși că dacă mortul a fost în viața sa un om cu inima rea, a dușmănit pe rudele sale și s’a purtat aspru și fără milă cu ai lui, atunci – inevitabil – se face moroi.

Pentru a se feri de mânia solomonarilor, oamenii puteau apela la un Meșter Pietrar, un solomonar revenit printre oameni, dar care le știe magia.
Tradiția românească nu pune la îndoială existența lor, ba chiar ar exista și mărturii din Ardeal și din Bucovina, cu privire la existența unor ultimi solomonari.

Există însă numeroase interpretări a provenienței mitului, cele mai multe legate de preoții pelasgo-geților Kapnobatai sau Ktistai, peste care s’au adăugat și numeroase influențe creștine și nu numai, rezultând un produs sincretic de mituri și credințe.

Kapnobatai si ktistai sunt asceți ce aparțin acestei ramuri și sunt adepții doctrinei zalmoxiene.

”Poseidonios afirmă că misii se feresc, din cucernicie, de a mânca vietăți, și iată motivul pentru care nu se ating de carnea turmelor lor. Se hrănesc cu miere, lapte și brânză, ducând un trai liniștit – pentru care pricina au fost numiti theosebeis și kapnobatai. Unii geți (traci) își petrec viata fără să aibă legături cu femeile, numindu’se ktistai; ei sunt onorați și socotiți sacri, trăind, așadar, feriți de orice primejdie”, (Strabon – Geografia).

Aceste cuvinte aparțin marelui geograf antic Strabon si se referă la calugării și la preoții geto-moesilor.
Cine erau acești moesi? O populație nord-getică ce locuia între Balcani și Dunăre, făcând parte dintre geți, având aceeași limbă.

Un alt istoric celebru al Antichității, iudeu, Iosephus Flavius, născut la Ierusalim, vorbind în cele două opere ale sale (”Războiul iudaic” și ”Antichitățile iudaice”), despre esenieni, ne spune că ”nu trăiesc aceștia într’un fel deosebit de al celorlalți oameni, ci traiul lor seamănă cu al așa-numiților pleistoi de la geți”.

Cum relativ despre pleistoii geți nu avem izvoare, mărturia sa este de o deosebită importanță, pentru că ne arată aspecte din viața asemănătoare pe care o aveau și geții pleistoi:

”Esenienii au bunurile în devălmășie, iar bogatul nu se bucura intru nimic mai mult de cele ce are decât acela care nu are nici un fel de avere. Și asa se poarta oamenii în numar de peste patru mii. Ei nu’și iau neveste și nici nu obișnuiesc să aibă sclavi, pe de o parte socotind că robia duce la nedreptate, pe de alta dându’și seama ca se ivește astfel prilej de răzvrătire. Aceștia trăiesc prin ei înșiși și se folosesc de serviciile pe care și le pot face unii altora. Aleg un fel de perceptori ai veniturilor și ai roadelor ce le produce pământul, aceia fiind niște bărbați, cumsecade, iar preoții iau asupra lor pregătirea grâului și a alimentelor.”

Acestea sunt toate informațiile ce ne’au parvenit cu privire la asceții-călugări ai geților. Ele au iscat numeroase discuții, mai ales în ceea ce privește originea etimologico-lingvistică.

Theosebeis înseamnă poate ”adoratori ai zeilor”.

În schimb kapnobatai, ktistai și pleistoi sunt cuvinte getice, poate în dialect moesic (transdunărean zis și tracic), asupra lor formulându’se diverse opinii, fără a se fi ajuns la un consens. Vasile Pârvan a tradus kapnobatai prin ”călător prin nori”, sau ”umblători prin fum”.

Al treilea termen ”pleistoi” s’ar traduce prin ”cei mari”, ”conducătorii” și se referă la preoții geți.

În descrierea lui Romulus Vulcănescu ei sunt uriași sălbatici cu chica roșcovană, ochi bulbucați și sângeroși, trupul păros, au ”cozi de pene la subțioară și noada terminată într’o codiță”. Poarta ”tundre albe”, peste care atârnă traiste în care țin uneltele magice, o toporișcă de fier descântată, un frâu din coajă de mesteacăn, o carte de înțelepciune, un fel de pravila de divinație.

Sub cele șapte pieptare pe care nu le leapadă niciodată, nici pe căldura lui Cuptor, atârnă o toacă mică, simbol al declanșării furtunilor. Când bate în toacă, toate spiritele elementare ale furtunii, Vântoasele și Ropotinile, încep să se foiască prin văzduh.

După cum se știe, Potopul se consideră azi tot mai des a se fi petrecut la Marea Neagră. În Peștera comorilor, un text apocrif siriac din secolul al V-lea sau al VI-lea, este prezentată o legendă ce explică apariția și folosirea toacei.

După ce Noe a terminat de construit arca, Dumnezeu i’a poruncit să fabrice o toacă din lemn de trei coți lungime și un cot și jumătate lățime și un ciocan din același lemn.
În această toacă Noe trebuia să bată de trei ori pe zi, dimineața devreme, la prânz și seara, după apusul soarelui, pentru a’i aduna și informa pe oameni despre iminența potopului și a’i îndemna să se pocăiască și să se convertească.
Această legendă a fost folosită de Lucian Blaga în piesa Arca lui Noe.

Dar cea mai pertinentă opinie credem că este, cea a lui Mircea Eliade, care a studiat atent fenomenul:

”În acest caz kapnobatai ar fi dansatori și vrăjitori (șamani) misieni și geți, care întrebuințau fumul de cânepă pentru a provoca transele extatice …”

Deci în cultul lui Zalmoxe se includ și practici șamanice existente și la alte seminții getice, cum ar fi celții, germanicii sau vikingii.
Șamanismul este un fenomen religios extins până în tărâmurile siberiene, central asiatice și apoi pe tărâmuri americane, răspandit și pe o vastă zonă ce cuprinde Indonezia, Oceania și Australia.

Șamanul este un extatic a cărui inițiere comportă moartea rituală urmată de inviere, extazul semnificând ridicarea sufletului la cer, peregrinări pe pământ, ori coborârea printre morți. Șamanul intreprinde asemenea călătorii din diverse motive: pentru a’l întâlni pe zeu și a’i prezenta ofrandele, a căuta un suflet răpit de demoni, ori rătăcit de corp, a conduce sufletul unui mort, ori pentru a’și îmbogăți știința.

Șamanismul se întâlnea și în Grecia încă din epoca arhaică, în experiențele lui Orfeu. Printre șamani se înscrie si Pythagoras, considerat a fi ”modelul” lui Zalmoxio, deci nu e de mirare că învățați precum K. Meuli ori E.R. Dodds îl socotesc pe acesta din urmă drept un șaman mitic.

Educația solomonară

Preoții sacerdoți au jucat un rol important în societatea getică, mai mult decât este acceptat azi aportul preoților creștini în societatea românească, mare parte din rolurile lor fiind luate azi de judecători, profesori și medici, și pot fi comparați cu druizii geto-celților.

Preoții geți aveau cunostințe științifice, ori îndeletniciri medicale care își găsesc bune analogii la druizii cețti. Tot ei sunt cei care, citind semnele cerești, fac prorociri. Din aceste motive nu plăteau impozite și nu mergeau la războaie. Ei oficiau cultul, se îngrijeau de sacrificiile publice și private, explicau practicile religioase. La ei veneau un mare număr de tineri ca să învețe și tot ei sunt cei ce împart dreptatea.

Iordanes, geograful, vorbind despre Comosicus, care i’a urmat lui Cenio (Deceneu) spune că ”el împărțea poporului dreptate ca ultimă instanță”.

În fruntea preoțimii getice se găsea preotul suprem, care a jucat un rol deosebit de important. Un asemenea mare preot a fost însuși Zalmoxio, despre care Strabon ne spune că îl sfătuia pe rege, lucra în înțelegere cu el.

În timpul lui Buero Bisteo demnitatea de mare preot era deținută de către Deceneu. Tot Strabon relatează că învațase, ca și Zalmoxio, în Egipt, unele semne de prorocire.
Despre Deceneu, sau Cenio așa cum reiese din Tăblițele de la Sinaia, Iordanes ne spune ca Buero Bisteo i’a dat o ”putere aproape regală”, iar după moartea lui, geții ”au avut aproape în aceeași venerație pe Comosicus, fiindcă era tot așa de iscusit”.

Pe vremea lui Daci Balo se pare că funcția de preot suprem o deținea Vezina, care era ”vice-rege”. Iordanes ne mai amintește și de celebrul Zeuta, pe care Mommsen îl identifică cu Seuthes, tatăl hiperboreanului Abaris.

În Țara Moților sunt cunoscuți ca Șolomonari sau Zgrimințieș.

”Mitologia populară spune că șolomonarii au o anumită carte, în care se cuprinde toată știinta și puterea lor. Cartea aceasta o învață șolomonarii în școala din cetatea Babariului, și nu fiecare iese șolomonar, ci numai din 7 unul”, conform cu Literatura populară, București, 1985, p. 53.

Solomonarul este văzut ca un bărbat înalt cu ochii bulbucați și părul roșcat, îmbrăcat într’o haină albă. Solomonarii poartă un topor din fier descântat cu care se crede acesta fabrică grindina, dar care are și un rol de paratrăznet când este împlântat în pământ sau în pragul casei, un frâu din coajă de mesteacăn cu care acesta strunește, îmblânzește și dirijează balaurul grindinii, Cartea Solomonăriei, în care se află toată puterea și știința lor, iar la piept o toacă mică de lemn cu care solomonarul invocă Vântoasele.
În unele părți din recuzita solomonarului are și niște legături din cârpe ce poartă, ”moime”, nume ce seamănă, etimologic vorbind, cu termenul ”moine” adică ”vreme grea”, furtună.

Legendele românești mai spun că solomonar poate deveni doar copilul născut cu căiță (bonețică, placentă, scufiță, tichie) sau cu o membrană ce îi acoperă corpul care la o vârstă fragedă este luat de un solomonar bătrân și dus la Solomonanță sau Școala de solomonărie, aflată undeva la capătul pământului într’o groapă adâncă sau într’o peșteră.
Se spune că aici, lecțiile ar fi predate de însuși Diavolul sau de arhidemonul Uniilă și că din 7 ucenici doar unul singur ajunge să fie solomonar plin, la sfârșitul unui stagiu de pregătire ce durează până la vârsta de 20 de ani, desfăsurându’se în condiții foarte dificile.

În această școală solomonarii învață toate limbile vietăților de pe pământ, toate farmecele și toate descântecele și după ce asimilează toate acestea se retrag într’o peșteră în care, așezați la o masă din piatră, scriu într’o carte toată știința.

Traian Herseni crede că tagma solomonarilor ar proveni din ordinul monastic al geților – ktistai – deoarece locuiau ”în locuri solitare, în păduri sau aproape de lacurile montane”.

Eugen Agrigoroaiei, îi compară cu Kadmos, și definind casta lor ca fiind moștenire getică, spune că solomonarul din tradiția folclorică este rezultatul unui ”proces de zeificare a sacerdotului”.
Pentru acest cercetător, solomonarii sunt ”preoți inițiați”.

Solomonarii, numiți și grindinari, hultani, ghețari, izgonitori de nori sau zgrăbunțași sunt inițiați (trăind și astăzi prin Bucovina) la școlile de solomonărie în astrologie, prezicerea viitorului, dar mai ales în stăpânirea tuturor fenomenelor meteorologice, venind de pe Tărâmul Celălalt.

Deși se crede că termenul solomonar a pătruns în lexicul românesc abia prin secolele XVII-XVIII, se pare că originea primilor izgonitori de nori se pierde în adâncimile istoriei.
Unii îi alătură vechilor preoți asceți geți – kapnobatai (călători prin nori sau umblători prin fum), cei care săgetau norii spre a opri balaurii furtunilor.

Alții spun c’ar fi urmași ai Sfântului Ilie, des întâlnit în legendele populare, vrăjitorul care’i fulgera pe draci și oamenii păcătoși. Au fost identificati ulterior, ceva mai târziu cu Sfântul Ilie, ca urmare a aspectului lor demonic, de pedepsitori și aducători de urgie, Meșterul Pietrar, un fost solomonar, apărând în opoziție ca cel care avea abilitatea de a împiedica acțiunile lor malefice.

Fără îndoială că numărul marilor preoți geți a fost cu mult mai mare decât cei pomeniți în operele literare ale Antichității. Despre ei nu avem informații și nu putem decât afirma că au jucat un rol esențial în conducerea regatelor getice și în istoria enigmatică a neamurilor getice care au trăit în jurul Carpaților, pe ambele maluri ale Dunării și la Marea Neagră, în întreaga lume getică.

Dacă solomonarii sunt într’adevar urmașii inițiaților geți, vechii sacerdoți zalmoxieni, atunci e posibil ca aspectul demonic să fie accentuat de influențele creștine care îi vedea ca pactizând cu forțele întunericului.

Ceea ce a rămas despre ei este faptul că erau inițiați în tainele văzduhului, ale munților înalți, ale peșterilor adânci și ale iezerelor ascunse. Erau protectori ai drumurilor de munte, stăpâni peste împărăția de jos a negurilor pâclelor și promoroacei, deținători ai secretelor Vămilor văzduhului și stăpâni ai balaurilor aducători de furtună, așa cum spune tradiția populară.

Se remarcă totuși influența a două percepții diferite, cea a solomonarilor din negura vremurilor, persoane de excepție care au ajuns să stăpâneasca natura în urma unor îndelungi inițieri în școlile de solomonărie, și cea de vrăjitori malefici, pactizând cu forțele diavolului.

Am putea remarca ascensiunea balaurului din fundul pamântului prin intermediul unui iezer adinc, stăpânit cu ajutorul ghieții și ridicat până în culmile cerului.
Solomonarii erau văzuți ca fiind stăpânii balaurului din adâncul pământului, Împăratul Șerpilor, un termen asemănător cu cei folosiți în tradițiile asiatice pentru a descrie pe Kundalini.

Cât despre ”regele iudeu” Solomon cel despre care se spune că ar fi patronul spiritual al solomonarilor carpatici, noi ipoteze sunt aduse în fața cercetătorilor.

Generații succesive de teologi și arheologi au bătut Țara Sfântă, fără succes, în căutarea capitalei, palatului, templului și bogăției, astfel că trebuiesc luate în considerare și variantele în care textele ori sunt false, ori greșit înțelese.

Istoricul și autorul britanic Ralph Ellis, afirmă ca dacă Solomon era rege, el totuși nu era iudeu:

„Vine un punct când trebuie fie să acceptăm faptul că relatarea biblică este în întregime fictivă, fie că suntem în căutarea unui loc greșit ori că înțelegem lucrurile greșit. Cercetările mele sugerează că există o bază factuală pentru povestea lui Solomon și a bogățiilor sale, dar că a fost puternic modificată și ascunsă de cărturarii biblici.”

Acesta a condus 20 de ani de cercetare în povestea regelui Solomon în încercarea de a găsi minele fabuloase, despre care se scrie în Vechiul Testament. Dar Ralph Ellis a spus că poveștile despre bogățiile uluitoare îngropate sub pământ sunt probabil o ”greșită interpretare” a textelor istorice. El a spus că există încă o ”grămadă de adevăr istoric” în povestea bogăției spectaculoase a lui Solomon, dar într’o dimensiune mult mai puțin legendară.

Studiul său, care a început în 1997, ”indică puternic că ”Solomon nu era un bogat rege al Israelului, ci mai degrabă un Faraon egiptean, temut și puternic. Acesta consideră că conducătorii vecini au jefuit mormintele regale situate în Valea Regilor ai Egiptului și au prezentat bogățiile lui Solomon ca ”tribut” pentru a preveni invazia. Vorbind despre cartea sa, ”Solomon, faraonul Egiptului”, istoricul de 55 de ani a mai spus:

”Conform Bibliei, regele Solomon a fost uimitor de bogat. O dinastie israelită bogată și puternica a existat, așa cum susține Biblia, dar ei nu erau pur și simplu regii israelieni, iar capitala lor nu era la Ierusalim. Nu este un fel de revelație pe care mulți arheologi israelieni vor dori să o audă, din motive politice și culturale, dar spre deosebire de interpretările clasice ale povestirii biblice, ea are sens în relatările biblice confuze.”

El crede că povestirile faraonilor au fost considerate „nesatisfăcătoare și inacceptabile” de către autori biblici mai târziu, care și’au modificat istoria pentru a crea un erou ”pur și simplu israelit”. El sugerează dacă teoria sa este adevărată, atunci comorile lui Solomon pot fi găsite cu ușurință la Muzeul Egiptean din Cairo, unde pot fi văzute zeci de artefacte din epocă.

Articolele de aur de aur din imagine se numără printre numeroasele comori prădate din Valea Regilor pentru a aduce un omagiu lui Șoshenq I.

Potrivit Vechiului Testament, Solomon a condus Monarhia Unită a Israelului și a Iudeii între anii 970 și 931 î.Hr. și a acumulat 500 de tone de aur pur. O mare parte din ceea ce se spune că provine dintr’o regiune numită ”Ophir”, dar Biblia nu oferă detalii suplimentare, iar locația exactă rămâne un mister. Romanul din 1885 al lui Rider Haggard, ”Minele regelui Solomon”, a inspirat nenumărate expediții în Africa, Arabia și Asia, dar nicio dovadă universal acceptată a lui Ophir nu a fost descoperită vreodată.

Ralph Ellis sugerează că regii Solomon și tatăl său David erau, de fapt, faraonii Psusennes al II-lea și succesorul său, Shoshenq I:

”Există paralele convingătoare între David și Solomon, Psusennes și Shoshenq. Chiar și strămoșii și membrii familiei acestor” două „dinastii regale par a fi exact la fel”.

„Odată ce acceptăm că acești regi” israeliți „erau de fapt faraoni ai Egiptului de Jos, atunci toate neconcordanțele din relatările biblice sunt ușor de explicat”.

Bibliografie:

Ion Horatiu Crisan – ”Spiritualitatea geto-dacilor”;

Mircea Eliade – ”Istoria credințelor și ideilor religioase”;

Strabon – ”Geografia”, formulaas.ro, dailymail.co.uk

Imagini: Andrei Șușkin https://weles.in.gallerix.ru/

Citește și:  HARGHITA-COVASNA GETICĂ: 200 DE AȘEZĂRI, 34 DE CETĂȚI ȘI PESTE 30 DE TEZAURE GETICE

sau: GETO-ROMÂNII, CEL MAI FURAT POPOR DIN ISTORIE

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

 

CHEMAREA LUPILOR

Numele lupului nu e atestat în geticã, dar a putut fi dedus din trecutul geților de la nordul Dunării. Lupul a ocupat un loc important, descoperindu’l în orice istorie a românilor. Stindardul getic care avea cap de lup și coadă de balaur, rãmâne extrem de important prin semnificaţiile pe care le comportă. După Nicolae Iorga, şarpele, balaurul din steagul getic nu e ”numai un simbol animalic, ci esenţa religiei strămoşeşti”.

O tradiţie a oamenilor lupi este atestată de Herodot şi pentru neuri, locuitori străvechi ai actualului pământ românesc :

”Aceşti oameni au reputaţia de a fi vrăjitori, căci atât scyţii, cât şi elinii stabiliţi in Scyţia spun că o dată pe an fiecare dintre neuri se preschimbă în lup, pentru puţine zile, şi că pe urmă îşi recapătă îndată forma.”

Practicile şi superstiţiile lycantropice au dăinuit din cele mai vechi timpuri până astăzi în România. Obiceiuri care se mai văd si astăzi prezintă oameni care poartă mască de lup.

Romulus Vulcănescu compară în ”Măştile populare” aceste măşti de lup cu măştile de lemn ale capetelor de şacal din Egiptul antic. Credinta în lycantropi (oameni-lupi) a conservat dupa el fragmente rituale dintr’un cult al lupului. ( … )

Cândva, în vremuri uitate, un preot al lui Zamolxio cutreiera fără răgaz tărâmurile geților pentru a’i ajuta pe cei care aveau nevoie, pentru a transmite geților că Marele Zeu veghea asupra lor. Spre deosebire de toți ceilalți, fără a fi în vârstă, avea parul și barba albe ca neaua, iar credința, curajul și dârzenia sa erau cunoscute nu numai de oameni și de Zalmoxio însuși, ci și de fiare.

Zeul, dându’și seama de valoarea slujitorului său, îl oprește la el, în munți pentru a’l servi de aproape. Departe de oameni, preotul continuă să slujească cu aceeași determinare ca și înainte. În scurt timp, fiarele Geției au ajuns să asculte de el și să’l considere conducătorul lor. Cel mai mult îl îndrăgeau lupii, căci aceștia erau singurii fără conducător, numai foamea ținându’i în haită.

După un timp, Zalmoxio vorbește cu preotul său și decide că a venit timpul ca acesta să’l slujeasca în alt chip, astfel, îl transformă în animal. Însă nu în orice animal, ci în cea mai temută și mai respectata fiară a Geției Carpatice, într’un Lup Alb, mare și puternic cât un urs, dându’i menirea să adune toți lupii din codri întru apărarea tărâmului. Astfel, de câte ori geții erau în primejdie, lupii le veneau în ajutor. Era de ajuns doar să se audă urletul Marelui Lup Alb și de oriunde ar fi fost, lupii săreau să’i apere pe cei care le deveniseră frați.

Lupul Alb însă, era și judecător, pedepsind lașii și trădătorii. Într’o zi însa, Zeul îl cheamă din nou pe slujitorul său la el, de aceasta dată pentru a’i da posibilitatea să aleagă, pentru ultima oară dacă vrea să rămână lup sau să redevină om. Cu toată mâhnirea pe care o poartă în suflet, știind ce vremuri vor urma, decide să rămâna alaturi de Zeul său, sperând ca astfel să slujească mai cu folos ținutul și poporul său.

Cu toata vigilenta geților, a lupilor și a Marelui Lup Alb, romanii reușesc să se infiltreze în rândurile lor și, în apropiere de marea invazie, sădesc în sufletele unor lași sămânța neîncrederii față de Marele Zeu. Astfel, unii geți încep să se teamă că Zeul nu le va fi alături în marea bătălie, iar trădătorii cuprinși de frică încep să omoare toți lupii ce le ieșeau în cale în speranța că unul din aceștia va fi Marele Lup Alb al cărui cap îl vor putea oferi romanilor în schimbul vieții lor. Lupii, câți au mai scăpat fug în inima munților spre a nu mai reveni niciodată în ajutorul fraților ce’i trădaseră.

Lupul Alb și Zalmoxio se retrag în Muntele Sacru de unde vor privi cu durere în inimi cum geții vor fi înfrânți de romani din cauza trădării.

Legendele atribuite geților, în general, nu sunt foarte complexe în ceea ce privește intriga, însă felul cum s’au propagat și cum au fost păstrate, conținutul lor plin de simboluri, însemnătatea ascunsă pe care o poartă, fac să fie printre cele mai interesante legende ale lumii.

Stindardul geților, balaurul cu cap de lup unic în lume la începuturile neamului getic, se propagă și pe alte meleaguri unde se răspândesc triburile geților, inclusiv la romani, cei care vor resrupa mulți geți în legiunile imperiului. Lupii apar ca simbol pe multe obiecte descoperite de arheologi pe tot cuprinsul țării și în vecinatati. De asemenea, lupii sunt considerati de unii cercetători ca fiind simbolul sanctuarelor getice.

Simbolul lupului ca apărător al acestor pamanturi nu se opreste numai la perioada geto-dacilor. În alte legende în marea lor majoritate demonstrate de către istorici, Sfântul Andrei a fost trimis să propovăduiască în ”tărâmurile lupilor” și a fost vegheat pe tot parcursul său înspre sanctuarele getice de către Marele Lup Alb, probabil în acele vremuri, acest supranume îl purta ultimul mare preot zamolxian.

”În codri bătrâni, sub bolta înstelată, în bătaia caldă a vântului de libertate, cei cu inima pură pot auzi și acum chemarea la lupta a Marelui Lup Alb. Pamantul, frunzele si cerul il cunosc preabine. Voi îl auziți ?”, Felix Crainicu și Cristi Ioniță în ”Legendele dacilor liberi”.

Baci Farcaș, Felix Crainicu și Cristi Ioniță – întregesc fiecare frânturile de poveste. Cât la sută din poveste vine de la bătrânul cioban din Bucegi? Cat la suta a reținut Cristi Ioniță? Cât a adaugat Felix Crainicu din intuiția sa? Nici ei nu mai știu. Aici e misterul. Când intri în poveste, povestea te scrie pe tine, nu tu pe ea. De aceea nu are rost să ne întrebâm ce e adevărat și ce nu în aceste legende. Fiecare lucru își are adevărul său, care astăzi poate fi socotit fabulație, iar mâine istorie curată.

Semnificative sunt și cuvintele bocetului cules de către Constantin Brăiloiu :

Şi’ţi va mai ieşi /Lupul înainte /

Ca să te spăimânte / Să nu te spăimânţi, /

Frate, cum să’l prinzi / Că lupul mai ştie /

Seama codrilor / Şi’a potecilor /

Şi el te va scoate / La drumul de plai /

La’un fecior de crai – Să te ducă’n rai /

C’acolo’i de trai / În dealul cu jocul /

C’acolo ți’e locul / În câmp cu bujorul / C’acolo ți’e dorul…

Numele Daoi sub care erau cunoscuţi parte din geții din antichitate devine în dialectul geto-frigian daos, care în tălmăcire înseamnă lup. Prin urmare, geții se identificau cu lupul, animalul totemic cel reprezenta pe Marele Zamolxio / Apollo, dar nu avem certitudinea că’și spuneau ”davi” sau ”daci”, acesta este un etnonim venit probabil de la romani prin latinizarea termenilor frigieni.  De asemenea, una din versiunile cu privire la originea numelui geților ia în considerare originea în cuvântul daoi – provenit dintr’un dialect al limbii getice, semnificând lup. Aceasta atribuire este după alti autori legată și de rolul geților ca Protectori ai Centrului Spiritual al Lumii, sau ai Patriei Originale a Neamului getic, numit și Polul Getic.

Mai mult, printr’o altă asimilare lingvistică, atât Daos, cât şi daoi, se reduc la epitetul dioi, nume ce’l dădeau elinii, pelasgilor, locuitorii din nordul Dunării de Jos, din Geția străveche, pe care îi considerau ”cei mai vechi oameni de pe pământ”, deci oameni primordiali, dar cu un bun simț ieșit din comun!

Prin urmare, concluzia care se impune de la sine, urmând cele expuse este că Geții se considerau Fii Marelui Lup Alb – Zamolxio / Apollo.

Sursă:
Felix Crainicu, Cristi Ionita – ”Legendele dacilor liberi”, Editura Dacica, 2009

Citește și:  ”ȚARA ORAȘELOR” PELASGILOR CUCUTENIENI

sau: ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

 

LITOVOI, SENESLAU ȘI FARCAȘ, DIN FRUNTEA ȚĂRILOR ROMÂNE ERAU ROMÂNI

Specialiştii în istorie dau dovadă de suficiență uneori sau vorbesc chiar după ureche când afirmă că nu există o istorie a strămoșilor noștri. Reprezentantul Şcolii critice, Dimitrie Onciul spunea că unde nu sunt documente nu este istorie, iar P. P. Panaitescu afirma că ”întemeierea Ţării Româneşti este o pagină nescrisă în istoria noastră”. Adevărul este că nu avem prea mulți istorici documentariști care să umple aceste lacune ale istoriei scrise, deși unele fapte din vremurile de început a țărilor române au ajuns legende, pe care bătrânii le povestesc cu emoţie, și mai ales cei care afirmă că stră-străbunii lor se trag din oastea lui Matei Basarab.

Bezerenbam a fost un conducător muntean menționat la 1241 în cronica persană a lui Fazel-Ullah-Raschid, alături de Mișelav. Era stăpânitorul Țării Ilaut (Oltenia), unde l’au întâlnit tătarii în timpul invaziei lor. Unii cercetători presupun că a fost predecesorul lui Litovoi, alții însă nu se hazardează în asemena afirmații, datorită traseului greu de determinat, potrivit relatărilor cronicii:

”Ordul, trecând prin țara Ilaut, a întâlnit pe Bezerenbam și l’a bătut. [Și, în continuare, Budjek] trece Munții Sassanilor ca să intre în Kara-Ulag, înfruntă popoarele karaulaghilor, trece munții și intră în țara lui Mișelav, unde bate pe dușmanul care’l aștepta.”

Bogdan Petriceicu Hasdeu a considerat că este vorba despre banul Basarab, un conducător local, în vreme ce Constantin C. Giurescu a opinat că în fapt numele ar fi doar o stâlcire a titulaturii banului de Severin (Terra Zeurino).

Mișelav (sau Mislav, Micislav, Mihai) pare să fi fost un conducător din Muntenia la 1241, localizat pe cursul superior al Oltului, în aceeași perioadă a celei mai mari invazii a tătarilor în Europa. Singurele referi la adresa sa pe care le știm până acu apar într’o cronică slavonă și cea persană menționată. O parte a istoricilor îl identifică cu Mihai, un strămoș al lui Litovoi, care potrivit unor cronici venețiene, ar fi purtat același nume, Mihai.

Urmașul său pare a fi, la 1247, Seneslau, deși Neagu Djuvara și C-tin C. Giurescu îi consideră pe cei doi una și aceeași persoană. Controversele asupra acestui Mihai (Micislav) sunt amplificate și de anumite confuzii cu numele regelui lituanian care obținuse o victorie împotriva tătarilor.

Cert este că unii chiar și’au luat numele Basarabă sau îl aveau din moşi strămoşi, fapt consemnat ca sigur de istoricul Ion Conea pe vremea când făcea săpături arheologice la dealul Tihomir din zona Tismanei. El identificase prin anii 1940, doi locuitori cu acest nume, având casele pe o uliţă numită Valea Mică, aflată la poala dealului Tihomirului. Numele Basarabă deşi s’a stins încetul cu încetul, îl egăsim și astăzi la familii ”de’ai lui Basarabă”. Mai ales că una din legende spune că Matei Vodă ar fi avut o aventură cu cea mai frumoasă femeie dintr’un sat din zonă, care trăia singură pe un deal şi avea un bordei izolat pentru că era mută, și unde domnitorul trăgea adesea făcându’i mulţi prunci.

Atât după sfârşitul imperiului valaho-bulgar cât şi după trecerea marii năvăliri tătăreşti, unii boieri plecau un timp în pribegie, alţii rămâneau prin compromisuri. La mijlocul veacului al XIII-lea, boierii olteni făcuseră din Oltenia basarabească centrul cel mai activ al vieţii româneşti, în strânsă legătură economică şi politică cu cnezatele de pe Valea Timocului, cnezatul lui Ioan, dincoace de Dunăre şi voievodatul lui Litovoi ce cuprindea toţi munţii până în faţa Haţegului (cf. terra Lytua, excepta terra Harszoc).

Acesta era teritoriul pomenit cu toate drepturile sale vechi de diploma Ordinului Ioaniţilor din 1247. Tăria boierilor olteni care se trăgeau din vechea clasă predomnitoare – basarabii– consta în faptul că, spre deosebire de alte teritorii valahe, ei aveau oaste proprie.

Boierii basarabeşti se opuseseră tătarilor cu oaste şi deşi teritoriul lor fusese cucerit de aceştia, nici măcar ioaniţii prin ”diploma” lor, nu aveau curaj să pretindă măcar o părticică a lui. Pentru că teritoriul oltean fu câştigat cu proces greu în anul 1220, proces judecat de arhiepiscopul din Ohrida, singurul din Balcani ce avea drept de judecată pentru cei de rang foarte înalt. Procesul fusese foarte complicat pentru că privea drepturi de posesiune, zestre şi moştenire ce aveau fiinţă în vremea stăpânirii bizantine din sec. al XII-lea şi care fuseseră întrerupte de stăpânirea vremelnică a imperiului valaho-bulgar.

Litigiul privea două mari familii boiereşti înrudite şi de viţă nobilă: pe a lui Litovoi – secondat de Mile – care vin după proces din Macedonia în munţii Gorjului şi ai Oltului şi pe a lui Ioan Tihomir care rămăsese la Skoplie, prin grija lui Constantin. Cum s’a împărţit Oltenia la proces, vedem rezultatul după harta voievodatelor basarabeşti existente după incursiunea Asăneştilor din anul 1233.

Lui Litovoi şi fratelui său Bărbat li se restituise ”terra Lytua, excepta terra Harszoc” – cum le numea Bela al IV-lea în diplomele sale – cuprinzând Minele de la Bratilovo şi văile râurilor Motru, Tismana şi Jiu până la confluenţa acestora. Celălalt participant la proces, Seneslau (Mileslav, uneori Mile) stăpânea ca mai înainte teritoriul din stânga Oltului.

Cât despre Ioan Tihomir şi tatăl său Constantin Tih, lor li se restituie judeţul din dreapta Oltului, ce fu cnezat sub imperiul valaho-bulgar şi vecin cu judeţul numit la vremea aceea ”Terra Zeurini” şi care, cuprindea trei banate.

Ţara Litua a fost un cnezat condus de către Litovoi, primul domn român care şi’a dat viaţa pentru apărare provinciei sale, pentru că a refuzat să mai plătească bir regelui Ungariei.

Istoricul Vasile Cărăbiş arată că factorii geografici şi conjuncturi politice şi economice au impus şi în Oltenia formarea de ţărişoare româneşti cunoscute către jumătatea secolului al XIII-lea. Erau aşezate de’a lungul apelor sub conducerea marilor cnezi şi voiezvozi.

Bela al IV-lea, regele Ungariei, a luat o serie de măsuri de apărare, în anul 1247, împotriva invaziei cumanilor, cea mai vulnerabilă zonă pe unde putea pătrunde forţele cotropitoare era Banatul de Severin. Din acest motiv, regele ungar cheamă ordinul cavalerilor Ioaniţi sau Ospitalieri din Ierusalim şi le conferă mai multe avantaje şi drepturi în schimbul apărării graniţei. Diploma sau actul pe care Bela al IV-lea îl dă cavalierior Ioaniţi atestă pentru prima dată organizarea existentă în Oltenia.

Astfel, Bela le acordă Ioaniţilor ”întreaga ţară a Severinului, împreună cu munţii ce ţin de ea, precum şi cu cnezatele lui Ioan şi Farcaş până în râul Olt, afară de ţara cnezatului Litivoi, pe care îl lăsăm românilor aşa cum l’au stăpânit şi până acum”.

”Din punct de vedere al organizării politice, diploma ioaniţor certifică existenţa unei formaţiuni dintre care patru în dreapta Oltului şi una la stânga lui. În Oltenia se menţionează, mai întâi, «Ţara Severinului», urmează apoi cele trei cnezate: al lui Ioan, a lui Farcaş și al voievodului Litovoi. Erau formațiuni politice vechi, aşa cum erau şi în Transilvania, cunoscute încă din secolul al IX-lea. În depresiunea Târgu Jiului, tăiată prin mijloc de râul Jiu, prelungindu’se spre apus până în depresiunea Tismanei, iar spre răsărit până la Olt era centrul ţării Litua condusă de voievodul Litovoi. Documentul nu cunoaşte cum se numea această ţară de către locuitorii ei şi a numit’o după numele domnului. Ţara Litua era un voievodat întins, în primul rând pe teritoriul judeţului Gorj de astăzi, din moment ce îngloba şi Ţara Haţeguluui, (…) o continuare naturală prin Valea Jiului, loc pe unde şi legăturile dintre românii de dincolo şi de dincoace au fost permanente. În sud, voievodatul cobora spre câmpie“, arată arată istoricul Vasile Cărăbiş în lucrarea ”Ţara Litua”.

Cnezatul voievodului Litovoi şi ţara lui Seneslau erau superioare cnezatelor lui Ioan şi Farcaş, care au fost cedate cavalerilor Ioaniţi. Potrivit istoricului Vasile Cărăbiş, stăpânirea lui Litovoi reprezintă cel mai important nucleu politic românesc din Oltenia.

Organizarea socială

Organizarea socială era bine pusă la punct. În Litua existau diferite pături sociale.  Vasile Cărăbiş menționează următoarele:

”Diploma Ioaniţilor mai arată că la jumătatea secolului al XIII-lea în Ţara Litua, ca şi în întreaga Oltenie, în afară de cnezi şi voievozi, mai erau şi nobilii, în termenul nostru boieri, şi «rusticii», adică ţăranii. Aşadar, încă înainte de întemeirea Ţării Româneşti exista o stratificare socială: o pătură superioară de proprietari, de nobili sau boieri, şi o pătură inferioară de rustici sau ţărani. (…) Există, de asemenea, şi o organizaţie militară. Cnezii şi voievozii trebuiau să adune oaste în caz de luptă. Oştenii se recrutau din ţară şi erau de arme deosebite.”

Ţara lui Litovoi se va mări după moartea regelui Ştefan al V-lea al Ungariei, în anul 1272 şi venirea pe tron al urmaşului său Ladislau al IV-lea, care era minor.

”Voievodul «Litovoi Gorjeanul» – cum îl numeşte Iorga – ocupa împreună cu fraţii săi o parte din teritoriul din sud de Carpaţi pe care’l avea coroana ungară ca putere suzerană şi refuză să mai plătească tribut. (…) Stăpânitorul Ţării Litua e înfăţişat ca un adversar de temut, şeful unei familii cu aparenţă de dinastie. Vechiul calificativ de cneaz voievodal a dispărut, iar Litovoi este voievod”, se mai arată în lucrarea ”Ţara Litua”.

Să vedem ce ne spune Bogdan Petriceicu Hașdeu despre Litovoi:

”Mă mărginesc acum numai cu voievodatul cel din Oltenia, deşi voievodul Semeslav din Muntenia era şi el din casta Basarabilor, căci purta şi el capete negre pe steag, deoarece domnea peste acei ”Negri-Români” despre care, abia cu cinci ani înainte vorbise Fazel-ullah-Rashid. În Oltenia dară erau mai mulţi kinezi, nu cu înţelesul cel redus sau scăzut pe care’l aveau kinezii români pe aiurea sau mai în urmă ca primari ai satelor şi chiar ca ţărani liberi, ci cu înţelesul feudal de principi, sensul fundamental în paleoslavică – princeps, dux, ”magnatum unus”; iar ca verb – ”regnare”.

Aceşti kinezi se aseamănă mult cu kinezii români cei din Podolia, aşa numiţii ”principi Bolohovesci” din aceeaşi epocă, care se distingeau prin strânsa lor solidaritate. În Oltenia, dintre toţi kinezii unul singur era voievod, cap recunoscut peste ceilalţi, reprezentant al tuturor Basarabilor de acolo, un Basarabe prin excelenţă, ca Radu Negrul cel din lupta cu mongolii. Oricare kinez, oricare Basarabe, putea deveni voievod după moartea sau încetarea voievodului precedent. Aceasta fundamentală instituţiune oltenească, de fapt sau cel puţin în principiu, după întemeierea cea definitivă a Statului, se mai păstra încă în Ţara Românească, apoi în Moldova după urmaşii lui Petru Mușat, rămânând în hrisoave ca o formulă tradiţională sacramentală până şi sub Domnii cei mai autoritari. Ca specimen, iată acea formulă, dintr”un hrisov al teribilului Ţepeş:

”după moartea domniei mele, ori pe cine va binevoi a’l alege Dumnezeu de a fi Domn Ţării Româneşti, fie din rodul de inimă al domniei mele, fie din rudele domniei mele, fie chiar din păcatele noastre un alt neam”.

Un alt specimen, de la Alexandru cel Bun din colecţiunea lui Venelin:

”iar după viaţa mea, pe cine îl va alege Dumnezeu a fi Domn al ţării noastre moldoveneşti, fie din copiii noştri, fie din neamul nostru, ba fie şi altcineva”.

De la Mircea cel Mare, de la marele Ştefan, de la alţi Domni până la 1500, această formulă ne întâmpină adesea. O găsim deja în hrisovul românesc cel mai preţios, anume de la Vladislav Basarabe din 1372, posterior numai cu un secol actului din 1247, unde acest principe, atât de puternic, nu zice deloc că pe tron vor urma, din fiii săi sau din familia sa, ci se exprimă despre urmaşii săi într’un mod dubitativ: ”nostris Successoribus, qui în nostro Vajvodatus Dominio erunt successores”, şi pe acei urmaşi îi pune într’o intimă legătură cu kinezii, calificaţi latineşte ca baroni: ”ac Baronibus supplicamus”. O formulă de felul acesta e fără exemplu la unguri, la poloni, la ceilalţi vecini ai românilor.

La olteni dară, voievodatul era eligibil dintre şi de către kinezii din casta Basarabilor. Putea să fie ales de’a dreptul fiul fostului voievod; dar acesta trebuia să se întâmple rar şi raritatea cazului lesne se explică. Un voievod prea tânăr nu avea destul prestigiu şi se presupunea a nu fi în stare de a apăra întreaga ţară în împrejurările cele grele. Tocmai din cauza vârstei se alegea imediat mai de preferinţă fratele mai mic, iar fiul răposatului rămânea să mai crească şi numai uneori reuşea în urmă a se alege după moartea unchiului. La prima vedere, un asemenea sistem prejudicia în familia voievozilor o necontenită vrajbă între fraţi pe de o parte, între unchi şi nepoţi pe de alta; ceea ce astâmpăra însă acest motiv de duşmănie era mulţimea kinezilor, având fiecare acelaşi drept de a deveni voievod ; iar prin urmare fraţii, unchii şi nepoţii din aceeaşi familie, ajunsă odată la voievodat, aveau interesul comun de a trăi în armonie unii cu alţii pentru a nu fi înlocuiţi printr’o altă familie din casta Basarabilor, adică, după expresiunea formulei celei tradiţionale, de a nu ”fi ales la Domnie din păcatele noastre un alt neam”.

Sistema dară se întemeia pe o raţiune de Stat, bine cumpănită din toate puncturile de vedere. Putem acuma să ne oprim de aproape asupra voievodului oltenesc celui din actul de la 1247. Era el oare acelaşi ”Basarabe” de la 1241? Acelaşi ”Radu Negrul” de la 1232 din memoria Reșinărenilor? Vechiul luptător contra contelui Conrad şi contra mongolilor?

Nu e de crezut. El trebuia atunci să fi fost un bărbat de demult vestit printre kinezii olteneşti, cel puţin de vreo treizeci de ani pe la 1230, născut cam pe la 1200. Poate să se fi născut chiar înainte între anii 1180-1200, astfel că la 1241 va fi fost de vreo şaizeci de ani. Voievodul însă cel numit ”Lytuon” în diploma din 1247 a regelui Bela a mai trăit în puterea vârstei până pe la 1278, purtând acelaşi nume de Liten (Lytuon, Lythen, Litua), când a murit cu sabia în mâna într’o crâncenă bătălie contra ungurilor, ceea ce nu prea se potriveşte pentru un octogenar.

Liten-vodă de la 1247 n’a fost dară acelaşi cu voievodul de la 1241, ci numai urmaş pe tron. Nu era nici un frate al aceluia, căci Liten-vodă avea el însuşi mai mulţi fraţi mai mici pe la 1278, încât iarăşi s’ar încurca cronologia. Deci putea să fi fost un fiu sau nepot de frate al lui Basarabe de la 1241, poate chiar un Basarabe dintr’o altă familie ”din păcatele noastre un alt neam”. Nu risc deocamdată nicio ipoteză.
Un punct foarte important în actul din 1247 este menţiunea Haţegului, al cărui nume ne întâmpină, aici pentru prima oară în istorie desfigurat în ”Harszoc”, dar topograficește definit într’un mod neîndoios prin vecinătatea sa cu Ţara Lotrului:

”ab Olacis terram Lytira habitantibus, excepta terra Harszoc”.

Liten-vodă stăpânea dară, pe ambele laturi ale Jiului de la izvorul sau în regiunea Haţegului prin Gorj (=Jiul-de-sus) până la revărsarea în Dunăre prin Dolj (=Jiul-de-jos), întregul curs al acestui fluviu, fluviu caracterizând într’adevăr până mult mai târziu cuibul Basarabilor, care păstrau acolo în special titlul de kinezi. Vom vedea îndată că tocmai Haţegul pare a fi fost cauza războiului în care a pierit la 1278 Liten-vodă combătând pretenţiunea ungurilor de a numi dânşii pe un ”comes de Hatzek” alăturea cu ”Banus de Zeurino”. Înainte de 1247 Radu Negrul cel de la 1241 cată să fi stăpânit deja Haţegul, de vreme ce’l lăsa el de’a dreptul urmaşului său Liten-vodă, căci în scurtul interval dintre 1241-1247 n’a fost nici o cucerire. Este de crezut că tot de la Radu Negrul va fi conservat Liten-vodă teritoriul cel transcarpatin la răsărit de Haţeg, adică acea ”Sylva Blacorum” unde la marginea Făgăraşului avusese loc la 1241 lupta cu mongolii.

Într’un cuvânt, Liten-vodă ne apare ca un principe foarte puternic, ”princeps potentissimus” după cum peste un secol numeau ungurii pe Alexandru Basarabe. Prin aceasta se explică încuscrirea voievodului oltenesc cu regele sârb Ştefan Milutin pe la 1274. Să sărim însă, peste episodul încuscririi, limpezind mai întâi documentele cele ungureşti relative la moartea lui Liten-vodă.

În diploma regelui Ladislau Cumanul din 1285, păstrată în original la familia nobilă maghiară Soos din Soovàr, ni se spun următoarele:

”cum nos in etate puerili post obitum karissimi patris nostri regnare cepissemus, Lython (al. Lythen) Woyuoda una cum fratribus suis per suam infidelitatem aliquam partem de Regno nostro ultra alpes existentem pro se occuparat, et prouentus illius parts nobis pertinentes nullis admonicionibus reddere curabat, pedictum Magistrum Georgium contra ipsum misimus, qui cum summo fidelitatis opere pugnando cum eodem ipsum interfecit, et fratrem suum famine Barbath captivauit et nobis adduxit, super quo nos non modicam quantitatem pecunie fecimus extorquere, et sic per eiusdem Magistri Georgij seruicium tributum nostrum în eisdem partibus nobis fuit restauratum” ;

adică:

”pe când apucarăm noi coroana regală, fiind în vârstă copilărească încă după moartea preaiubitului tatălui nostru, atunci Liten-vodă dimpreună cu fraţii săi, călcând credinţa, cuprinse pe seama sa o porţiune a Regatului nostru cea aflătoare peste munţi, şi nici într’un chip nu se lăsa a ne restitui veniturile ce ni se cuveneau de acolo; deci asupra lui trimiserăm pe des-citatul magistru Georgiu, care cu o extremă credinţă s’a luptat contra aceluia şi l’a şi ucis, iar pe fratele aceluia, numit Bărbat, l’a robit şi ni l’a adus nouă, ceea ce ne’a făcut să stoarcem de la dânsul mulţi bani şi astfel, prin serviciul acestui magistru Georgiu, s’a restabilit tributul cel datorat nouă în acea ţară”.

Însuşi magistrul Georgiu, într’un act particular din 1288, menţionează acelaşi război cu Liten-vodă şi captivarea lui Bărbat. În ce an însă s’a petrecut acel eveniment, atât de însemnat pentru Olteni? Contextul diplomei din 1285 precizează data în cestiune, arătându’ne că moartea lui Liten-vodă şi robirea fratelui său Bărbat s’a întâmplat anume după înfrângerea bohemilor de către unguri, aliaţi cu împăratul Rudolf, prin urmare nu înainte de anul 1278. Această dată o mai confirmă Katona printr’o altă diplomă din 1288, relativă cu mai multă claritate la acelaşi rol al magistrului Georgiu în victoria asupra bohemilor.

Încă o dată, catastrofa lui Liten-vodă cade pe la finele anului 1278 sau în cursul anului 1279, mai târziu poate, în orice caz nu înainte de 1278. Istoricii noştri, d. Xenopol, Tocilescu, Densușianu şi alţii, au comis o gravă eroare de a pune moartea lui Liten-vodă îndată după 1272, ceea ce s’a petrecut cu şase ani mai târziu. Numai anul 1278 corespunde textului documentar şi se potriveşte atât cu încuscrirea lui Liten-vodă cu Ştefan Milutin pe la 1274, precum şi cu părăsirea de către acest rege sârb a fiicei voievodului oltenesc după 1278, când dânsa rămâne orfană.

Liten-vodă moare dară pe la 1278. Regele Ladislau mai învederează în diploma sa că revolta lui Liten-vodă izbucnise deja mai de demult înainte de război, de vreme ce lupta cea definitivă fusese precedată de refuzuri repetate din partea voievodului oltenesc de a satisface pe unguri: ”nullis admonicionibus reddere curabat”.

Nu voi fi departe de adevăr, dacă voi căuta începutul duşmăniei pe la anii 1275-1276; şi iată cum.

Domnia lui Liten-vodă se începuse cel puţin de pe la 1246, cel mult de pe la 1242, şi a durat apoi maximum până pe la 1279, ceva ca 24 de ani, intervalul pe care cronicele munteneşti îl atribuie întemeietorului Statului Ţării Româneşti. Întemeietor al acestui Stat el n’a fost; necontestabil însă era un principe foarte remarcabil. Din viaţa lui un eveniment important a fost încuscrirea cu regele sârb Ştefan Milutin. Dar înainte de toate să mă opresc o clipă asupra onomasticei.

Liten nu este un nume de botez, nici un nume românesc poporan. Întrucât Liten nu figurează într’o proprie subscriere personală, ci numai din partea altora, este mai curând o poreclă, după cum poreclă era Cuman la regele unguresc contemporan: ”Ladislaus Cumanus”. Lui Ladislau, ungurii îi ziceau ”Cumanul” din cauza legăturilor celor intime ale acestui rege cu Cumanii.

Româneşte, Litenul are o accepţiune foarte apropiată, însemnând ”păgân”. Etimologia cuvântului e interesantă. Din toate popoarele indo-europene ale Europei, acela care a îmbrăţişat creştinismul mai târziu şi mai cu anevoie decât celelalte, au fost litvanii. În sec. XIII-XIV ei toţi erau idolatri. De aici la români ”liftă spurcată”, ”liftă rea”, ”liten”, au rămas ca sinonime cu ”păgân”. Tot aşa, în limba bohemă medievală, anume în ”Vocabularius” al lui Rozkochany: Barbarus – Lytwenyn, Saraceni – Lytwyene;
iar într’un text din 1556 ”litwa” se întrebuinţează la bohemi cu sensul de ”păgânătate”.

Nu urmează că Liten-vodă va fi fost necreştin, dar se vede oricum că era rău creştin, nu era un creştin ortodox, era aplecat către ritul grecesc mai puţin decât către cel latin, aceasta din urmă explicaţiune confirmându’se mai la vale.

Alexandri zice :

”Litfă e sinonim de neam rău şi fără credinţă”.

Cihac traduce tot aşa litfă prin: ”homme sans foi et honneur”.

Pentru viteazul voievod oltenesc dintre anii 1246-1279 numele Liten, ”Lythen Wayuoda”, iar într’un document chiar Litfa , ”Lytua Wayuoda”, nu era altceva decât o poreclă cu sensul de păgân, în special cu acela de eretic sau papistaş. I se zicea ”Liten-vodă”, întocmai după cum mai târziu fiul şi nepotul lui Mircea cel Mare, ambii Vladislav, erau porecliţi de către alţii ca ”Dracu-vodă” şi ”Ţepeș-vodă”.

Neortodoxia, mai propriu catolicismul lui Liten-vodă, este în legătură cu energica propagandă papală în Oltenia tocmai din acea epocă. Într’o bulă din 1238, înainte de urcarea pe tron a lui Liten-vodă, pe când el era încă un simplu kinez, papa Gregoriu IX ne spune că în Ţara Severinului s’a înmulţit atât de tare numărul catolicilor, încât era lipsă de un Episcop deosebit. Episcop nu s’a înfiinţat, dar misionari trebuie să fi fost destui. Pentru Liten-vodă, papismul poate să nu fi fost decât o dibăcie politică; oricum însă, aceasta şovăire religioasă, această ”lepădare de lege”, se vede a’i fi atras porecla de Liten.

Se naşte dară întrebarea: care să’i fi fost lui Liten-vodă numele de botez? Mihail, ca nume de botez al lui Liten-vodă, răspândeşte o lumină cu totul neaşteptată asupra unei problerne nedescurcate până acum din cronica muntenească: Mihail Basarabe urmând pe tron după Radu-Negru.”

Hai să vedem ce mai găsim prin documente. Pe 8 ianuarie 1285 regele Ungariei Ladislau Cumanul îi dădea magistrului Georgius o moşie drept răsplată pentru faptele sale de arme, iar în documentul pe care l’am redat mai sus din spusele lui Hașdeu, apare şi o relatare despre români:

”Şi în sfârşit, când începusem noi a domni, fiind încă copil, după moartea preaiubitului nostru tată, iar voievodul Litovoi împreună cu fraţii săi, în necredinţa sa, cuprinse pe seama sa o parte din regatul nostru, aflătoare dincolo de Carpaţi, şi cu toate îndemnurile noastre nu s’a îngrijit să ne plătească veniturile ce ni se cuveneau din acea parte, l’am trimis împotriva lui pe des-numitul magistru Georgius, care, luptând împotriva aceluia cu cea mai mare credinţă, l’a ucis pe el, iar pe fratele lui Bărbat (Barbath în original) l’a luat în prinsoare şi ni l’a adus nouă. Pentru răscumpărarea acestuia noi am stors o sumă de bani foarte mare şi astfel, prin slujbele acelui magistru Georgius s’a aşezat iar tributul ce ni se datora din acele părţi”.

Pe 6 octombrie 1288 magistrul Georgius îi dădea comitelui Petrus zis Pirus o parte din moşia obţinută de la regele Ladislau Cumanul, iar în actul de donaţie este evocat încă o dată episodul bătăliei cu Litovoi:

”De asemenea, când pe necredinciosul voievod Litovoi, din porunca aceluiaşi domn al nostru Ladislau, strălucitul rege al Ungariei, l’am omorât, iar pe fratele acestuia cu numele Bărbat l’am adus prins în faţa domnului nostru, acelaşi comite Petrus vărsându’şi sângele în acea întâmplare, ne’a slujit cu cea mai mare credinţă.”

Istoricii au stabilit că bătălia dintre oastea condusă de magistrul Georgius şi cea a voievodului Litovoi s’a dat în anul 1277. În actul din anul 1247 prin care sunt aşezaţi cavalerii teutoni în Transilvania se vorbeşte de un (cel mai probabil altul) voievod Litovoi, dincolo de munţi, în dreapta râului Olt.

Din aceste două paragrafe se pot trage mai multe concluzii logice.

În primul rând voievodul Litovoi avea o armată, şi nu una oarecare din moment ce a fost nevoie să fie trimis împotriva sa unul dintre cei mai buni comandanţi ai regelui Ladislau Cumanul (în documentul din 1285 sunt menţionate mai multe bătălii la care a participat magistrul Georgius). Apoi, lupta dintre Litovoi şi Georgius a fost una serioasă de vreme ce mâna dreaptă a magistrului Georgius, comitele Petrus ”şi’a vărsat sângele”.

În al doilea rând voievodul Litovoi avea o administraţie bine pusă pe picioare şi făcea parte dintr’o dinastie voievodală destul de veche, lucru dovedit de faptul că fraţii rămaşi acasă au fost în stare să strângă o recompensă atât de mare pentru răscumpărarea lui Bărbat încât să îl impresioneze pe regele Ungariei. Dacă dinastia voievodală ar fi fost una slabă nu s’ar fi zbătut nimeni să adune banii de răscumpărare.

În al treilea rând aflăm că voievodul Litovoi era vasalul regelui Ungariei căruia îi datora tribut. Cum bătălia s’a dat în perioada în care Ladislau Cumanul era minor cel mai probabil relaţia de vasalitate dintre voievodul Litovoi s’a stabilit în timpul domniei lui Ştefan al V lea (cel puţin, dacă nu cumva exista mai dinainte). Relaţia de vasalitate între voievozii transalpini şi regii Ungariei este una normală pentru perioada medievală. Doar că Litovoi nu a fost un vasal supus: a refuzat să plătească tributul şi a încercat să îşi extindă voievodatul – de aceea a fost pedepsit. Mai trebuie subliniat că Litovoi era considerat nobil de către regele Ungariei (care nu putea intra într’o relaţie suzeran-vasal cu un oarecare). În armorialul de la Wijnbergen din Franţa Olanda (contemporan cu evenimentele de care vorbim) apare o stemă a ”regelui Valahiei”: un scut fasciat aur cu roşu (element care se va regăsi şi mai târziu în stema familiei Basarabilor).

Stema lui ”roi de Blaque” din armorialul Wijnbergen

În al patrulea rând vine chestiunea etniei. Era Litovoi român?

Păi pe fratele lui îl chema Bărbat, îmi vine greu să cred că era slav sută la sută. În plus, documentul din 1247 care vorbeşte de voievodatul lui Litovoi (altul, cel mai probabil tată sau bunic al celui mort în 1277) se spune că aparţinea românilor (valahilor), iar după cum a reușit și Hașdeu să demontreze părea să fie o mai mult o poreclă decât un nume.

Voievodatul lui Litovoi din anul 1247 era de asemenea amintit ca fiind vasal regelui Ungariei şi dator să îi ajute pe cavalerii teutoni în expediţiile lor militare. Deci şi acest prim Litovoi avea o armată serioasă şi era un nobil încadrat într’un sistem feudal. Din nou: un astfel de stat nu putea să apară peste noapte fix în anul 1247. Exista cu multă vreme înainte.

Pe scurt: în jurul anului 1200 în Oltenia exista un stat condus de o dinastie nobiliară cunoscută până în Franţa, încadrat într’un sistem feudal, care avea o armată zdravănă, era populat şi condus de români.

Litovoi moare pe câmpul de luptă

Regele Ungariei a încercat să’l aducă pe Litovoi la supunere pentru recunoaşterea suzeranităţii şi la plata tributului pe cale paşnică. Cu toate insistenţele regelui, mândrul şi curajosul voievod gorjean a refuzat cu demnitate pretenţiile maghiare şi astfel s’a ajuns la conflictul armat. Împotriva lui Litovoi, regele l’a trimis pe magistrul Georgius sau Gheorghe. Lupta are loc între noiembrie 1276 şi mai 1277 şi s’a desfăşurat lângă Haţeg.

Pe câmpul de luptă, Litovoi îşi pierde viaţa, iar fratele său Bărbat a fost luat prizonier şi dus în faţa regelui, care, pentru a’l elibera a fost cerută o sumă mare de bani, fiind instituit din nou tributul faţă de regele ungar. Bărbat rămâne în fruntea voievodatului, dar pierde Ţara Haţegului.

”Litovoi este cel dintâi domn român căzut în apărarea ţării lui. Simbol al libertăţii şi independenţei româneşti, rămâne una dintre figurile de seamă ale neamului nostru.

William Robert Shepherd – The Historical Atlas, William R. Shepherd, 1911.

Nicolae Iorga punea întrebarea:

”Dacă dinastia din Argeş a domnilor «pe toată Ţara Românească» e a urmaşilor lui Seneslau de la 1274 sau a coborâtorilor din Litovoiu (sic!) cel din dreapta Oltului ?”, iar în alt loc susţine:

”numele întemeietorului primei dinastii româneşti «Băsărabă» […] e cuman.”

Era nume propriu, de botez, ceea ce nu înseamnă că purtătorii lui erau cumani, precum numele slave Dan, Vladislav, Radu, Mircea, nu înseamnă că avem de’a face cu domnitori de neam slavon, ci numele cumane au fost adoptate de români ”cel mai vestit nume cuman din istoria noastră este Basarabă, numele întemeietorului Ţării Româneşti şi al altor domnitori, un nume de botez şi nu de familie cum greşit s’a crezut. Basarabă înseamnă în dialectul vechi turc «tată cel prea bun»”, (O. Densusianu).

Prof. Em. C. Grigoraş, în anul 1924, semnalează descoperirea unei inscripţii aflată pe capul unuia dintre leii aşezaţi în faţa intrării principale a Arsenalului din Veneţia. Cei doi lei au fost cumpăraţi de amiralul veneţian Francesco Morosini din Pireu în anul 1687 şi aveau următoarea inscripţie parţial ştearsă de vitregiile vremii:

”1128 egipsia iglisia i Valakia” (Biserica egipteană şi valahă), iar o alta:

”1113 Nicolai Basarab ot Vdi ot Bulgaria” (Nicolae Basarab al Valahiei şi Bulgariei).

Un lucru nu a fost înţeles foarte clar şi anume ce reprezentau cei doi ani. Cornel Bârsan susţine că leii ”reprezentau un dar omagial făcut bisericii de către voievodul Nicolae Basarab”. Îşi pune în continuare întrebarea ”cine este acest Nicolae Basarab în anul 1113 când primul domnitor cunoscut cu acest nume în istoria ţării este Basarab I, fiul lui Tihomir, care devine domn în 1310?”

Acest Basarab nu putea fi de neam cuman deoarece este cunoscut faptul că aceştia nu ctitoreau biserici nefiind creştini, dar Nicolae Basarab ca domn al Valahiei şi Bulgariei putea fi iniţiatorul viitorului Imperiu Vlaho-Bulgar al Asăneştilor.

Istoricul Andrei Veress din Budapesta are o altă părere potrivit căreia ”la sfârşitul veacului al XIII-lea familia Basarabilor, cu o mână de oameni războinici veniţi de pe plaiurile dintre Prut şi Şiret, care au locuit cine ştie câte secole laolaltă cu cumanii, au cucerit poporul român aflat pe şesul Dunării, alcătuind acolo un stat”.

C. C. Giurescu afirmă:

”întemeierea se datoreşte voievozilor din stânga Oltului şi nu celor din dreapta lui, cum s’a crezut mai înainte. De la Câmpulung şi de la Argeş a pornit acţiunea care avea să ducă la formarea statului muntean”.

De aceeaşi părere este şi P. P. Panaitescu:

”Basarab era urmaşul lui Seneslau, voievodul de la stânga Oltului şi nu al voievodului din Oltenia, Litovoi; aceasta o deducem din faptul ca la 1330 Carol Robert al Ungariei l’a urmărit, cu oastea lui la Argeş (azi Curtea de Argeş), unde se afla reşedinţa lui.”

Marele istoric Nicolae Iorga susţine că regele unguresc a trebuit să caute apoi, în veacul al XIII-lea a stăpâni şi ”ţara de dincolo de Munte” (Transalpina), în părţile oltene şi muntene. Pentru aceasta s’au întrebuinţat – pe de o parte ostaşi aşezaţi în cetăţi şi pe de altă parte episcopii veniţi să aducă legea catolică cea care era şi a regelui. Mai mulţi cneji şi voievozi din părţile oltene […] au fost astfel siliţi să recunoască stăpânirea ungurească. Aşa s’a întâmplat pe la 1250 când pe lângă un Ioan, (se afla) un Farcaş (sau Vâlcea – Farcaş ungureşte şi Vâlcea slavoneşte înseamnă lup), judele voievod Litovoi din Ţara Oltului, dacă nu (la fel s’a întâmplat şi cu) şi cu voievodul Seneslau de dincolo de Olt, pe plaiuri argeşene, avându’şi chiar reşedinţa la Argeş.

Voievodatul contemporan al lui Litovoi cuprindea ambele laturi ale Munţilor Retezat – formaţiune politică închegată, cu centre şi cetăţi întărite – atestat arheologic în stânga Oltului muntean şi transilvănean ar putea fi identificată cu cea condusă în 1247 de voievodul Seneslau, contemporanul lui Litovoi din dreapta Oltului.

Ţara lui Seneslau cuprindea regiunea de munte, deal şi şes din Muntenia vestică, deci actualele judeţe Argeş, Dâmboviţa, Olt, Teleorman şi eventual Prahova, precum şi unele părţi din Transilvania de miazăzi aşa cum avea Litovoi în Ţara Haţegului.

Cercetările arheologice au adus probe că reşedinţa lui Seneslau era la Argeş, unde s’a descoperit o aşezare voievodală datând din secolul al XIII-lea, sau poate la Cetăţeni.

Ion Conea este de părere că au existat două persoane cu numele de Litovoi, deoarece ”e greu să admitem, mai ales pentru acele vremi că un modest voievod ar fi putut rămâne 30 de ani în demnitatea de voievod vlah supus ungurilor”.

Litovoi îşi pierde viaţa pe câmpul de luptă, iar fratele său Barbat a fost dus la curtea regelui ungar – unde s’a cerut o răscumpărare însemnată. Această primă încercare de independenţă a eşuat, dar se pot trage două concluzii: voievodatul ajunsese la o dezvoltare considerabilă având forţele necesare pentru o luptă de asemenea anvergură şi banii necesari pentru răscumpărarea lui Barbat.

Încercarea nereuşită a voievodului din dreapta Oltului va fi ”continuată” de cel din stânga râului, de la Argeş, voievodul Seneslau, cel menţionat în ”Diploma Cavalerilor Ioaniţi” în 1247 astfel ”cel dintâi voievod cunoscut din viitoarea dinastie a Basarabilor Ţării Româneşti este acest voievod oltean sau, mai bine zis, al Jiului, menţionat în 1241. De alminteri, el e poate acela care a înfiinţat voievodatul Jiului venind din Haţeg, unde va fi voievodul românilor din acele regiuni. Căci din Diploma ungară a 1247 rezultă cum un voievod român din Haţeg a înfiinţat voievodatul Jiului. Aceasta a fost prima aşa – zisă descălecare din Ardeal urma apoi urmată de descălecarea lui Negru – Vodă la Câmpulung”.

Respectiva ”Diplomă a Cavalerilor Ioaniţi” argumentează larga autonomie şi reglementează raporturile dintre formaţiunile politice româneşti şi regatul maghiar. ”Din Diplomă rezultă că formaţiunile politice de la sud de Carpaţi existau înainte de 1247. Cât priveşte voievodatul lui Litovoi din Ţara Severinului (Oltenia) şi a lui Seneslau din Cumania (Muntenia), se spune clar că ei aveau să stăpânească acele locuri aşa cum au stăpânit şi mai înainte ”regele acorda casei ospitalierilor” toată ţara Severinului cu munţii acesteia şi cu toate locurile ce ţin de ea, precum şi cnezatele lui Ioan si Farcaş, până la râul Olt, şi Munţii Transilvaniei, (sub acelaşi îndatoriri arătate mai sus cu privire la ţara Severinului) în aceleaşi condiţii ca şi ţara Severinului, în afară de ţara lui Seneslau – voievodul românilor, pe care le’am lăsat’o acelora, aşa cum au stăpânit’o şi până acum şi întru totul sub toate aceste îndatoriri rânduite mai sus, cu privire la ţara Litua”.

Există un document din 8 ianuarie 1285 potrivit căruia regele Ladislau al IV-lea al Ungariei întărea mai multe moşii magistrului Gheorghe ( Georgius) pentru meritele în luptele cu Litovoi care – se spune în document – în necredinţa lui împreună cu fraţii lui a cuprins o parte din regatul maghiar de dincolo de munţi refuzând să plătească veniturile ce se cuveneau regelui.

În scrisoarea din 1254 regele Ungariei scria papei că părţile de la est de Olt se aflau sub stăpânirea tătarilor, iar savantul şi omul politic persan Fazei ol Lah od – Din (1247-1318) a scris o monumentală lucrare de istorie universală Djamiot Tevarikh (Suma istoriilor) în care importantă pentru poporul nostru este prezentarea succintă a luptelor de pe teritoriile româneşti (Valagh) unde au acţionat forţele conduse de Bocek. Mongolo-tătarii i’au întâlnit pe români într’un spaţiu geografic foarte întins, locuind compact atât în câmpie, cât şi în zonele muntoase. Un alt pasaj despre luptele românilor cu tătarii poate fi găsit la cronicarul vremii Marino Sanudo cel Bătrân, anume:

”după retragerea tătarilor neamurile din Ungaria care locuiesc în pădurile aproape de dânşii, anume olahii şi secuii, au închis păsurile, ca să nu mai poată trece din nou.”

Cronica veche rusească ştie că tătarii după, înfrângerea ungurilor, s’au luptat cu valahii:

”Tătarii au gonit ungurii la Dunăre şi s’au războit şi cu valahii.”

Unii cronicari târzii afirmă că din anumite motive a fost mutat scaunul domnesc de cealaltă parte (sudică) a munţilor:

”niscai pricini ar fi învrăjbit [pe] domnul românilor (fără a menţiona vreun nume) cu domnii ungurilor şi cu ai saşilor” – spune Radu Popescu, dar a fost, probabil, înlesnită mutarea de slăbirea dominaţiei tătare după acea perioadă în care Nogai era ”atotputernic” în sud – estul Europei (1282-1299) a determinat la sud de Carpaţi o febrilă preocupare de găsire a unor soluţii proprii de rezistenţă.

Spre finele secolului al XIII-lea şi începutul celui următor, ca urmare a luptelor duse pentru eliberarea câmpiei de sub dominaţia tătarilor, formaţiunea feudală românească s’a dezvoltat […] fapt dovedit de fortificaţiile şi aşezările de la Breaza, Cetăţeni şi Curtea de Argeş.

În 1247 există prima atestare documentară a unor cnezate şi voievodate româneşti care aveau şi ierarhie bisericească superioară. Astfel, între alte, Diploma Cavalerilor Ioaniţi prevedea, ca veniturile teritoriilor cedate să se împartă între rege şi cavaleri, iar altele să rămână în întregime acestora. Făceau excepţia de la prevederea respectivă

”Bisericile clădite şi cele care se vor clădi în toate ţările sus zise, din venitul cărora nu păstrăm nimic pe seama noastră, rămânând deci neatinse cinstea şi drepturile arhiepiscopilor şi episcopilor pe care se ştie că le au… (Exceptis ecclessis constructis et construendi in omnibus terris supradictis, de quarum redditibus nichil nobis, reservamus, salvis tamen reverentiis et iuribus ahiepiscoporum et episcoporum, que ha bere dinoscuntur)”.

Unii istorici au ajuns la concluzia că organizarea bisericească urma celei politice, astfel încât ”este de neconceput ca voievozii Seneslau şi Litovoi să nu fi avut pe lângă ei un ierarh care să, hirotonească preoţi şi să sfinţească biserici. Probabil ierarhul lui Seneslau purta titlul de ”arhiepiscop” şi stă în preajma sa, fie la Argeş, fie la Câmpulung sau […] Cetăţuia, Schitul lui Negru Vodă (se pare că Cetatea a fost construită de teutoni, de la care a preluat-o vreun conducător român, cneaz sau voievod). […] înseamnă că aici la Cetate a fost un centru politic, militar şi bisericesc, deci o reşedinţă a voievozilor atestaţi documentar în 1247 şi, implicit, a ierarhilor ortodocşi atestaţi în 1234 şi 1247”.

Scrisorile papale care au fost menţionate mai sus, precum şi unele descoperiri arheologice demonstrează că au existat înainte de secolul al XIII-lea episcopi, preoţi şi biserici ortodoxe. În aceste schituri sau mănăstiri din apropierea conducătorului politic îşi aveau, poate, sediul vlădicii de atunci ”pseudoepiscopii” din scrierile papale, care cu adâncă evlavie şi dragoste de oameni au reuşit să ţină credincioşii legaţi de Sfânta lor Biserică Ortodoxă. Cercetările arheologice dau la iveală multe mărturii despre viaţa bisericească din diferite momente sau locuri. Prezenţa lor constituie o dovadă a existenţei în aceste teritorii a unei populaţii numeroase româneşti.

Arheologii au dat la iveală importante vestigii ale civilizaţiei româneşti anterioare statului feudal şi la Cetăţuia – locul care era acea parte din vechile centre importante din cadrul unei singure comunităţi româneşti ce se întindea pe ambele părţi ale Făgăraşului.

Către începutul veacului al XIV-lea împrejurările erau prielnice pentru întemeierea unei noi ţări a românilor care să poarte acest nume şi să se găsească sub stăpânirea celui mai puternic dintre voievozii ce erau pe atunci.

Seneslau murise în împrejurări necunoscute, iar cronicile slave îl numeau Ivanco, dar poate se numea Iancu sau Ioan ca şi judele oltean din secolul al XIII-lea. Istoricul Nicolae Iorga crede că va fi fost aceeaşi persoană cu Tihomir cel pe care îl pomenesc izvoarele ungureşti – poate nume de origine slavă asemenea lui Tih ţarul bulgarilor – în greceşte Tochos. În regiunea muntoasă a Olteniei există chiar un munte cu nume – al Tihomirului – acelaşi cu numele tatălui lui Basarab I Întemeietorul, motiv pentru care istoricul şi geograful Ion Conea a ajuns la concluzia că:

”întemeietorii dinastiei şi principatului muntean au fost de neam nobil coborâţi din partea muntelui din unul dintre cele mai româneşti ţinuturi: Haţegul şi Hunedoara. Într’adevăr: axa etnică a poporului şi a pământului românesc este formată de regiunea aceea de triplă întâlnire între Banat, Oltenia şi Haţeg, cu inima în Munţii Retezat”.

În jurul anului 1290 se află la Curtea de Argeş un voievod căruia i se închină Basarabii din dreapta Oltului. Nu este menţionată în izvoare data organizării ca stat în Valahia nord – dunăreană (cca. 1307) şi nici numele conducătorului ei, a ”marelui voievod” şi ”domn”.

Mai târziu în 1310 sau 1324 (în 1324 avem prima pomenire a numelui lui Basarab) apare Basarab I, fiul lui Tihomir ca domnul din Argeş fiind în fruntea Ţării Româneşti ce are sub stăpânirea sa teritoriul din stânga şi din dreapta Oltului.

Basarab a fost întemeietorul ţării, cel care a unit voievodatele, întâi pentru că cele mai vechi pomelnice ale bisericilor şi mănăstirilor ţării încep cu el şi nu se cunoaşte nici un ”domn” înaintea lui; […] reunirea voievodatelor nu s’a putut face decât după 1229 după moartea hanului tătar Nogai, deci întemeierea are loc între anii 1299-1324; socotim că ea este mai aproape de ultima dată decât cea dintâi, pentru că puterea tătarilor la Dunărea de Jos nu a decăzut imediat după moartea hanului tătarilor apuseni, ci năvălirile lor periodice în sudul Dunării au continuat până în 1321.

Trei cercetători dintre care doi clujeni, care au studiat singurul mormânt intact din necropola domnească de la Curtea de Argeș, au ajuns la concluzia că dinastia Basarabilor nu este de origine cumană.

Despre mormântul studiat se credea că este al lui Vlaicu Vodă, dar noile cercetări au dovedit că aparține unui fiu al lui Basarab I.

Potrivit unui comunicat de presă al Universității ”Babeș-Bolyai” (UBB), o comunicare știițifică pe această temă, intitulată ”Mormântul 10 din Biserica Sf. Nicolae din Curtea de Argeş. Despre geneza Ţării Româneşti”, a fost susținută pe 28 octombrie 2014, la Academia Română de către dr. Beatrice Kelemen, de la Institutul de Cercetări Interdisciplinare în Bio-Nano Ştiinţe al UBB, dr. Adrian Ioniţă, de la Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan”, al Academiei Române şi de dr. habil. Alexandru Simon, de la Centrul de Studiere a Populaţiei al Academiei Române și Centrul de Studii Transilvane.

Cele mai importante concluzii ale comunicării sunt următoarele:

– defunctul din Mormântul 10 (”Vlaicu Vodă”) a decedat cu puţin timp înainte de ridicarea Bisericii Argeş II (biserica de astăzi), ridicată cel devreme pe la 1350, fiind înmormântat în Biserica Argeş I (datând din anii 1230-1260), fiind vorba, cel mai probabil, de unul dintre fiii nenumiţi ai lui Basarab I amintiţi într’un document din 1335;

-nu au apărut elemente care să îl lege în plan genetic pe defunct de comunităţi sau indivizi de origine cumană;

-mormântul 10 este singurul mormânt neprofanat de la Curtea de Argeş şi rămâne până astăzi singurul mormânt domnesc cu inventar complet;

-istoria defunctului din mormântul 10 se înscrie în coordonatele cruciate (anti-tătare la acea vreme) ale afirmării monarhice, cunoscute atât de Ţara Românească, cât şi de Moldova;

-personajul din mormântul 10 aparţine contextului istoric al acelor Olachi Romani (valahi romani/ români romani) conduşi de către Alexandru, fiul lui Basarab, spre Papalitatea de la Avignon, împotriva intereselor regelui Ludovic I de Anjou al Ungariei la 1345.

Comunicarea științifică a fost găzduită de Sala de Consiliu a Academiei și a fost moderată de acad. Alexandru Vulpe, iar Comunicatul Universității ”Babeș-Bolyai” este acesta:

”Aceşti români erau întinşi din Ţara Românească, în Banat, de’a lungul Munţilor Apuseni până în Maramureş, unde întregeau revolta anti-angevină declanşată de la 1342-1343 de Bogdan (viitorul stăpânitor al Moldovei), precum şi extensiile transilvane ale uniunii politice de la Argeş (Oltenia şi Muntenia): Ţara Haţegului şi Ţara Făgăraşului.

Din perspectivă cronologică este cea mai importantă agregare politică românească, documentată şi acceptată în mediul apusean, până la Dacia lui Ştefan cel Mare, generată la 1498 de administraţia veneţiană şi de interesele Casei de Habsburg care – în cadrul formulei regionale Hungaria, Polonia, Dacia et Croatia – a rezistat vreme de peste trei decenii.”

Ipoteza originii cumane a lui Thocomerius (Tihomir), tatăl lui Basarab Întemeietorul, în fapt o diversiune de’a lui Djuvara, a stârnit o aprinsă dezbatere, după apariția lucrării ”Thocomerius – Negru Vodă. Un voivod de origine cumană la începuturile Ţării Româneşti”.

Ioan Tihomir şi tatăl său Constantin Tih, îşi luaseră numele Tih (Pacificul) după străbunicul său din sec. al XI-lea, Tihomir, care fusese căpitan al armatei bulgare, cunoscut pentru înţelepciunea şi curajul său din timpul revoltei lui Petru al II-lea-Delian, din anul 1040, care s’a răsculat împotriva stăpânirii bizantine asupra Bulgariei.

El se pretinsese neam cu regele Samuil, făcând parte din dinastia Kometopouli, dar bulgarii, printr’o discuţie publică provocată de Petru II Delian, îl dovediră, îl judecară şi aruncară în el cu pietre, ca nefiind de spiţă bulgară, ci de neam valah, recunoscut de latini pe timpul ocupării Daciei.
Şi totuşi, după două secole, originea valahă nu mai fu pentru urmaşul său, Constantin Tih, un inconvenient ca să ocupe în imperiu cea mai înaltă treaptă de îndată Asăneştii îşi începură dinastia: Ivan I Asen 1187-1196, Petru IV (Teodor) 1196-1197, Kaloyan (Ioniţă) 1197-1207, Borilă 1207-1218, Ioan Asan II 1218-1241, Koloman I 1241-1246, Mihail II 1246-1256, Koloman II 1256, Mitso 1256-1257, Constantin Tih (Pacificul) Asen, 1257-1277, Ivailo (1277-1279), Ivan al III-Assen 1279-1280)

Constantin Tih (Pacificul) (1257-1277) care domnise în imperiul valaho-bulgar în timpul dinastiei Asăneştilor îi dăduse numele fiului său Tihomir, pentru aduce Ţării basarabeşti ”tih=liniştea şi mir=pacea”, reuşită de banii Basarabi în vremea romanilor.  Demnitatea de ban era foarte veche, la fel cu aceea din Banatul Timişoarei din Ungaria unde şi acolo se găseau bani şi care, la rândul ei, însemna tot una cu comitele, cârmuitorul unui comitat german. Familia Basarabilor trebuie să fi fost şi ea foarte veche, deoarece, spre deosebire de obiceiurile din evul mediu, Fotino afirmă că în secolele de după retragerea aureliană banul ”urma în aceeaşi familie după moştenire, afară de cazuri extraordinare, şi era cel dintâi în grad după domn, având dreptul moştenirii, la nevoie, şi asupra tronului domniei”.

În 1270 i se mai naşte un fiu din a treia căsătorie cu Maria Paleologa Cantacuzina, Mihail, care, imediat îl forţă pe Constantin să’l declare porphyrogennetos (Concept de legitimitate dinastică nerestricționat de succesiunea imperială a primei naşteri) pentru a’i bloca lui Tihomir accesul şi la tronul bulgar. Căzut de pe cal şi imobilizat parţial, Maria îl sili pe Constantin să încoroneze pe Mihail co-împărat la nici doi ani.

În anul 1277 fu ucis în luptă împotriva Ivailo, fiul său Mihail Asen al II-lea devenind împăratul legitim din Bulgaria.
Tihomir rămase aşadar să întemeieze singur ”Ţară nouă” aşa cum doreau boierii olteni şi spera în ajutorul lor. Deocamdată însă, cutuma alegerii domnului deşi era foarte veche, era precis stabilită. Puterea voievodală ca şi puterea domnească, se transmiteau atunci după principiile ereditar-elective, primând primul principiu: cel care moştenea tronul trebuia să fie de ”os domnesc”. A doua regulă, să fie fi ban, banoveţ, cneaz sau voievod peste anumite teritorii dacă ar fi dorit tronul domnesc. Treptat, puterea devenind şi electivă, chiar şi rude îndepărtate sau fii nelegitimi ai voievodului puteau deveni voievozi. Ori, Constantin şi Tihomir fuseseră confirmaţi ca valahi de viţă domnească de însăşi arhiepiscopul din Ohrida.  Uns de chiar Theodor I Lascaris (1208-1222), primul împărat bizantin la Niceea după ocuparea Constantinopolului de către occidentali in cruciada a IV-a (1204). Mai mult, acesta le recunoscuse drepturile de posesiune, zestre şi moştenire. Şi mai mult, Constantin Tih (Tiş) dusese şi el mari bătălii cu ungurii pentru Banatul Severinului.
Pentru moştenirea tronului Ţării basarabeşti cum se numea Oltenia atunci, Tihomir îndeplinea prima regulă, aceea de ”os domnesc” , a doua regulă fiind să deţină un teritoriu peste care să fie cneaz. Bun strateg, Tihomir se căsători cu Ana, fiica lui Bărbat (genealogia lui Ana, daughter of Barbat (Ana fiica lui Bărbat) pe ramura George este a 12-a, bunica mare pentru Lady Diana a 22-a, bunica mare pentru Churchil este a 20-a , bunica mare pentru Louis XVII este a 16-a. Ancestry.com: husband/partner: Thocomerius – soţ/partener: Tihomir), fratele lui Litovoi, care’i dădu ca zestre ginerelui său partea sa dintre Jiu şi Olt, din dreptul Strehaiei, Tihomir devenind astfel şi cneaz.

La începutul acestor mici formaţiuni prestatale, nu mitropolitul făcea ungerea şi încoronarea ca în cazul domnitorilor de ţară ci alte înalte feţe bisericeşti împreună cu boierii care aveau drept de judecată pe moşia lor şi făceau parte din sfatul conducătorului. În aceste cazuri, după oficierea juridică şi religioasă actele voievodale erau pre-intitulate IO,  dar cu semnificaţia ιω=”Noi” (ΙΩ cu majuscule), titlul venind pe filiera slavă, consemnând împuternicirea cneazului de către un înalt for local reprezentativ.

Cea mai veche consemnare a acestei particule IO (în originalul slavon Ιω sau IωNЬ) ca titlu domnesc, și purtat de domnitorii români din Moldova şi Ţara Românească în Evul Mediu, este cea care datează din 1392 din Moldova, când Roman I se intitulează într’un act al său

”marele şi singur stăpânitor, din mila lui Dumnezeu domn, Io Roman voievod stăpânind Ţara Moldovei de la munte, până la mare”.

În cazul Ţării Româneşti este vorba despre piatra funerară de pe mormântul lui Nicolae Alexandru de la mănăstirea Negru Vodă din Câmpulung:

”În luna noiembrie 16 zile, a răposat marele şi singur stăpânitorul domn Io Nicolae Alexandru voievod, fiul Marelui Basarab, în anul 6873, indictionul 3. Veşnica lui pomenire”.

Unii istorici afirmă că numele ”Ivanko”, alăturat celui domnesc provine tot din ”IO”, prin interpretarea greşită a acestuia.

Originea particulei IO în titlul domnesc a rămas un subiect de dispută între istorici. Principalele teorii sunt:
1. IO provine de la numele ţarului vlah Ioniţă Caloian, prin filieră bulgară, căci toţi ţarii de după acesta i’au purtat numele.

2. IO provine din grecescul ”Ioannes” (Ιωάννης), care înseamnă ”unsul lui Dumnezeu” sau ”cel ales de Dumnezeu”, ceea ce justifică prezenţa sa într’un titlu domnesc.

3. IO ne parvine de la sacerdoții geți IO reprezentând numeralul 10 care se pronunța diece, dece, daci, doci sau doici și de unde se trage etnonimul nemților ”deutsch”. Daci Balo sau Dace Balo reprezentând un supranume pentru Diurpaneus, adică Zece Războinici, pentru că Daci Balo (război) se lupta cât 10.

Documentele vremii păstrează titulaturile voievoizilor. Într’un document al lui Mircea cel Bătrân se arată:

”Hristos iubitor şi autocrat, Io Mircea mare voievod şi domn din mila lui Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu, stăpânind şi domnind peste toată Ţara Ungrovlahiei şi a părţilor de peste munţi, încă şi către părţile tătăreşti şi Amlaşului şi Făgăraşului herţeg şi domnitor al Banatului Severinului şi pe amândouă părţile pe toată Podunavia, încă până la marea cea mare şi stăpânitor al cetăţii Dârstorului.”

De asemenea, Mihai Viteazul se autointitula în documentele oficiale:

”Io Mihail voievod ungro-valah al ţărilor ardealeană şi moldoveană”

Expresia ”din mila lui Dumnezeu” sau echivalente arătau în Evul Mediu că domnitorul ajuns pe tronul tarii a fost confirmat de biserică.

În Valahia, regula era o imitare la scară mai mică a practicilor imperiului vlaho-bulgar.

Onciul în Originile, pag. 38-39, spune:

”Ca urmași ai Asăneștilor, domnii Țerii Românești, și dupa ei și cei ai Moldovei, voind să exprime su­veranitatea lor, se numea toți ”Ioan”, prescurtat Io, Acest nume domnesc, pus înaintea numelui personal, este moștenit dela primul loan al imperiului româno-bulgar, numit și Ioaniță sau Caloioan, care cel întâiu a fost recunoscut de statele euro­pene ca suveran al Românilor si Bulgarilor, fiind încoronat ca rege de legatul Papei după uniunea bisericeasca cu Roma (1204). Tot așa și urmașii Asăneștilor în Bulgaria se numeau loan întocmai ca domnii noștri. În mod analog, și domnii Serbilor se numea Ștefan, după întemeietorul statului serbesc Ștefan Nemania. Acelasi us la împarații romani, care se numeau toți Cesar dupa întemeietorul monarchiei. Deasemenea sl instituțiunile de origine byzantină-bulgară ale principatului Țerii Românesti, transplatate de aci și în Mol­dova, arată legătura cu imperiul româno-bulgar al Asăneștilor. Dacă statul ar fi fost întemeiat din regatul ungar, instituțiunile lui ar trebui sa arete urmele originii sale ungurene, care urme însă nu se găsesc.”

A. D. Xenopol:

”Izvoarele ne spun că dinastia Asăneștilor era de origine valahă. Mai mulţi cronicari francezi şi unul german, care cu toţii descriu fapte, în care ei singuri au jucat un rol pe aici, prin Orient, mărturisesc că Ioniţă era valah. Aşa, Geoffroy de Villehardouin, care luptase în persoană contra lui Ioniţă în armata nenorocitului Baudouin, spune despre Ioniţă că era regele Valahiei şi al Bulgariei şi că el însuşi era valah şi tot astfel mărturiseşte şi Henri de Valenciennes:

”Iohannis qui était roi de Blaquie et de Bogrie et ce Iohannis était un Blaque qui s’était révolté contre son père”.

Pagina 164 conţine în nota 76 o versiune a altor manuscrise, care scrie numele lui Ioniţă ”Iohanice le Blac”, iar p. 209:

”Iohannis, le roi de Blaquie venait secourir ceux d’Adrinople avec une bien grande armée, car il amenait Blaques et Bogres et bien 14.000 Cumains qui n’étaient pas baptises”,

Pagina 219: ”Les Grecs qui étaient entrés dans la cité se rendirent à lui et lui à l’instant les fit prendre et les fit mener en Blaquie, a une ville qui avait no Enlui (alte manuscrise dau: Enlin, Aulin, Alin) qui siet au pied de la montagne de Blaquie.”

Henri de Valenciennes, Idem, p. 309:

”Alors ils résolurent qu’ils iraient vers la Blaquie pour requérir l’aide et l’appui d’un haut homme qui avai le nom Esclas et était en guerre avec Burila, qui était son cousin germain. Alor l’empereur commanda que l’armée chevauchat, vu qu’il avait grand désir de trouver Burila son ennemi, car lohannis l’oncle de Burila lui avait occis son pére, l’empereur Baudouin.”

p. 333: ”Esclas, je vous donne ma flute et puis je vous octroie avec la grande Blaquie, dont je vous ferai seigneur etc..”

Urmaşul lui Baudouin, împăratul Henric, scrie după nefericita luptă purtată contra lui Ioniţă, către Papă că ”deodată s’a repezit asupra lor acest Ioniţă cu valahii şi cumanii săi”. Robert de Clary, un nobil din armata franceză, care a luat parte la mai multe lupte cu Ioniţă, numeşte deasemenea pe acest principe, Ioan Valahul. În sfârşit, îl mai amintim şi pe cronicarul Cruciadei a III-a, întâmplată tocmai în timpul lui Petru şi Asan, Ansbertus, care descrie fapte petrecute sub ochii săi. El îi deosebeşte, între naţionalităţile de căpetenie ale peninsulei Balcanice, pe greci, bulgari, sârbi, valahi şi pomeneşte pe un oarecare Calopetru Valahul şi pe fratele său Crasianus (Asan) cu supuşii lor valahi.

În afară însă de aceste mărturisiri concordante a o mulţime de izvoare atât de deosebite, ca bulele papale, cronicarii bizantini, cronicarul german al Cruciadei a III-a şi acei francezi ai Împărăţiei Latine din Constantinopole, care singure prin întâlnirea lor uniformă asupra naţionalităţii valahe a Asăneștilor ar trebui să ridice orice îndoială, mai posedăm în Nicetas Choniates o ştiinţă încă şi mai preţioasă, care ne arată că ”limba care era mai pe placul capilor răscoalei era aceea valahă”.

El ne spune anume, cu autoritatea lui de martor ocular al celor mai multe scene şi de informat la faţa locului pentru cele la care nu asistase, că ”într’una din numeroasele lupte întâmplate între valahi şi bizantini, unul dintre preoţii prinşi, pe când voiau să’l ducă prizonier în Hemus, fiindcă cunoştea limba valahilor se rugă de Asan, ca unul ce era de aceeași limbă cu el, ca să’i dea drumul”.

Nicetas arătă deci că acest preot îl rugă pe Asan în limba valahă, ca fiind limba lui Asan, preotul spera a’l dispune mai curând în favoarea lui şi să’l facă a primi rugăminţile ce’i făcea. În acest loc noi credem a găsi o dovadă asupra naţionalităţii valahe a lui Asan şi deci a întregii sale familii, asupra căreia nici că mai poate încăpea vreo discuţie. Faţă cu nişte mărturii atât de variate şi totodată atât de concordante, ce se poate aduce?

Împrejurarea că Ioniţă îi numeşte într’un loc al scrisorii sale pe împăraţii bulgari, predecesori ai săi şi pe Simion, Petru şi Samuel, străbunii săi. Ioniţă însă pentru a’şi da mai mult drept la tronul bulgaro-valahilor putea să se pretindă coborâtor din vechea dinastie bulgară. Aşa, tot el spune că Simion, Petru şi Samuel fuseseră împăraţi ai bulgarilor şi valahilor şi lucrul rămâne nehotărât, dacă nu cumva a fost aşa cum spunea Ioniţă, adică dacă românii nu jucaseră un rol însemnat şi în prima împărăţie bulgară. Cât despre împrejurarea că monumentele slave nu’i arată pe Asănești ca români, ci ca bulgari, ea îşi găseşte uşor explicaţia în strânsa legătură în care se aflau românii cu bulgarii, într’un timp când deosebirile etnice nu aveau încă nici o valoare; apoi în faptul că dinastia Asăneștilor, deşi de origine româna, se bulgarizase tot mai mult cu timpul şi membrii ei puteau deci să treacă drept bulgari.”

Pentru a deveni domn, Tihomir mai avea însă un prag neîmplinit: să facă ţară nouă unind mai multe banate, voievodate şi cnezate, lucru pe care’l începu Litovoi cuprinzând voievodatul de peste Olt al lui Seneslau. Doar voievodatul fusese confirmat la Ohrida de însăşi Th. I Lascaris.
Voievodatul devenise însă tributar tătarilor pe la 1254 şi după ce Tihomir îl cuprinse în anul 1272 îi fu voievod doar un an, până când ungurii se treziră că nu mai primeau tribut uitând de termenul dat prin Diploma Ioaniţilor: acesta trebue să se facă doar între 1247-1272!

Litovoi cuprindea deci Cumania nu ca ţară dependentă de Ungaria. ci ca teritoriu valah redobândit legal când la Bizanţ era un împărat pus de cruciaţii veneneţieni, deci uns de papa de la Roma. Pretenţia regelui ungur să’i dea lui tributul pe de’a gata, total nemeritat, era absurdă!

Prin Ordinul Ioaniţilor, ţara lui Seneslau din Cumania plătea hospitalierilor doar 25 ani. Gâlceava se lăsă totuşi prost în 1273, prin uciderea lui Litovoi, într’o ambuscadă la Râul Bărbat, întinsă de magistrul Georgius prin obţinerea de bani de la Bărbat. Peste puţin timp, neavând încotro, documentul din anul 1288 întocmit cu vinovăţie de magistrul George însuşi, numeşte pe Bărbat, fratele lui Lython, cu atributul Voevodul Litua. El prelua voivodatul către 1279 la 1276 gasind în Haţeg pe Petru vv.

Nu a existat voievodat fără nişte reguli prestabilite sau voievodat fără funcţii administrative, judecătoreşti, legisla­tive sau militare, toate actele ungureşti, inclusiv Diploma Ca­valerilor Ioaniţi din anul 1247 confirmând acest lucru, deşi unii spun că e un fals şi care este bun numai pentru faptul că ne con­firmă nouă nişte conducători valahi existenţi atunci. În Diploma Ioaniţilor din 1247 regatul maghiar le dădea acestora teritorii care s’au dovedit ulterior că nu le stăpânea. Aceiaşi stratagemă o vor folosi călugării Tismanei în timpul ocupaţiei austriece a Olteniei falsificând – pentru a nu trece la catolicism – diplomele lui Sigismund I, date după 14 iul. 1418 şi hrisovul lui Huniade din 1444.

Mai devreme sau mai târziu actele trebuiau însă respectate: Bărbat primi înapoi voievodatul său la 1279, primi iar – prin diploma de la 1285 – şi partea lui Seneslau ”aliquam partem de Regno nostro ultra alpes”. Le ţinu până în anul 1290, când, dând toată partea sa lui Tihomir propuse boierilor Olteni alegerea, apoi ungerea şi încoronarea ginerelui său ca domn al Ţării basarabeşti.

Boierii ţinură în acel an sfat: ”os domnesc” Tihomir era din ”două părţi”. Una prin căsătoria lui cu fiica lui Bărbat, a doua, tatăl lui, Constantin Tiş, fusese împărat în dinastia Asăneştilor. Se ştia că lui Ioniţă Caloianul (1197-1207) îi pusese coaroana pe cap însăşi papa Inocenţiu al III-lea (1198-1216) deoarece era de neam vlah, considerat latin.

Tihomir era voievod (cneaz) peste teritoriul dintre Olt şi Jiu – în dreptul Strehaiei – şi mai era acum şi voievod peste recentul voievodat al lui Litovoi ce’l primise de la socrul său. Dar boierii olteni îi confirmară lui Tihomir doar titlul de voievod peste Terra Lytua, nu şi pe acela de domn pentru că nu făcuse ”Ţară nouă” reunind toate teritoriile basarabeşti. Voievodatul lui Seneslau din stânga Oltului, e adevărat că fusese luat de Litovoi de la tătari, în 1272, dar acesta fu ucis peste un an în ambuscadă ungurească.

Regatul maghiar recunoscuse lui Bărbat, la 1285, partea lui Seneslau din Cumania, dar cu condiţia restabilirii tributului pentru ea. Una din regulile basarabeşti de a fi ales Tihomir ca domn, lipsea! Era prea devreme în anul 1290! Regatul maghiar era încă puternic în Cumania, iar Tihomir numit de unguri Thocomerius ţinu ambele voivodate din stânga şi dreapta Oltului la înţelegere cu partea tătărească. De unde şi diversiunea lui Neagu Djuvara că Thochomerius ar fi fost un prinţ cuman venit cu hoardele mongole iar lui fiu’său în pusese nume cuman, Basarab, tradus de acest milionar ca ”tata conducător”.

Tihomir ţinu teritoriile sale până la 1310, începutul noului veac fiind de bun augur pentru el. Fiul său împlini 20 de ani iar peste un an, la 1301, în Ungaria se stinse dinastia lui Arpad prin moartea regelui Andrei III. In lupta ce începu între pretendenţi, voievodatul din stânga Oltului putea fi uşor realipit basarabilor prin susţinere politică şi diplomaţie. Viitorul întemeietor Basarab I, ţinu partea lui Carol Robert de Anjou al Napolei, susţinut de papa Bonifaciu VIII, deşi ungurii îl aleseseră pe Wenceslas al Boemiei. Faptul era de altfel foarte normal: voievozii basarabi primiseră drepturile lor în procesul de la Ohrida cu încuviinţarea lui Theodor I Lascaris (1208-1222), primul împărat la Niceea pus de cruciaţii veneţieni după căderea Constantinopolului. Susţinerea lui Carol Robert în alegerile ungureşti de către Tihomir şi fiul său, se lăsă cu fericire pentru viitoarea Ţară Românească sau Terra Transalpina cum o va confirma regatul maghiar mai târziu. Tânărul fecior de voievod, viitorul Basarab, căpătă ca feude ducatele de Făgăraş şi Almaş luând în căsătorie pe comitesa Margareta, catolică, cu care zidi ”Klosterul” din Câmpulung.
Fu nuntă vestită ajunsă la urechile boierilor şi interpretată mai târziu ca ”descălecat” al lui Negru Vodă (altă diversiune ungurească).

Gheorghe I Brătianu – Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, reeditare, Buc, 1980, la pag. 107 scrie:

”Era dealtfel firesc ca această latură a tradiţiei noastre să capete o deosebită valoare în ochii istoricilor maghiari. Într’o lucrare recentă, dl Ludovic Elekes vede în ea dovada unei conştiinţe ”de a fi venit dinspre miazăzi”, care ar fi dăinuit încă în secolul al XVII-lea când se redacta Cronica anonimă. Dar reproducând cu un deosebit interes cuvintele care o înregistrează, ocoleşte cu nu mai puţină grijă, partea care se referă la descălecatul lui Negru Vodă, purces din Ardealul unde nu trebuie să se afle români la această dată”.

Gh. I Brătianu face aici şi el o eroare cu ”descălecatul” din Ardeal, care va prinde bine istoricilor maghiari. Da, afirmă ei, toţi românii din Ardeal l’au urmat pe Negru Vodă ca oile după cioban şi n’a rămas urmă de valah în Transilvania. Mai încolo însă, tot Brătianu vede şi consecinţa ”plecării vlahilor”:

”La 1291, sub Andrei al III-lea, mai sunt convocaţi, pe lângă nobilii, saşii, ungurii şi vlahii la adunările pentru dieta ardeleană. Dar aceasta este ultima lor menţiune. În 1292 şi 1298, la Pesta, apar în locul lor nobili cumani; iar valahii dispar de atunci din rândul acelora chemaţi la adunările ordinelor privilegiate ale Ardealului.”

Iată, fiul lui Tihomir împlinise şi ultima condiţie de a face ”Ţară noao” cum zice Letopiseţul Cantacuzinesc. De aici înainte istoria se cunoaşte, ba încă prea mult, interpretând’o fiecare cum vrea şi pe cât a citit. Mai puţin de ce ”iară şi băsărăbeştii veniră şi se închinară” lui ”Basarab I zis Negru vodă” !
Luptele interne dure din ungurime ţinură până pe la anul 1318, în vreme ce la 1310 boierii din toate părţile valahe, inclusiv din Ardeal, aleseră pe Basarab, fiul lui Tihomir Tih, mare domn, acesta pecetluind întemeierea Ţării Româneşti prin Bătălia de la Posada, la 1330.

Există variante neţinând cont de faptul că la valahi titlul se pune înaintea numelui. Deci, nu ”Bezeramban” ci „Ban Bezeram”, nu ”Saraba Ban” ca ”Bathu Han”, ci ”Ban Saraba” ca Hașdeu, poate având dreptate chiar şi istoricii sârbi cu explicaţia lor ”Ban”= Domn şi ”Sarab” = rege. Prin ungerea şi încoronarea sa de către un mitropolit, domnului i se dădea titlul IO = Ioanes – ”cel ales de Dumnezeu” şi ”domn din mila lui Dumnezeu”, titulatură confirmată de toţi boierii prin puparea mâinii domnului.

Toate acestea şi mai ales bătăliile purtate atunci, ne fac să înţelegem mai bine de ce Matei Basarab fu urmat de toţi boierii şi fu ales de ei pentru a îndepărta pe Leon Vodă, impus de otomani. Ne fac să înţelegem de ce se numesc unii munteni ”de’ai lui Basarabă” şi de ce au numit un deal din vestul satului ”Dealul Tihomirului”.
Şi mai înţelegem, de ce oştenii care păzeau Pasul Cerna-Jiu aflat în Scocul Jiului şi care făceau ca şi acum transhumanţă – trecând din Oltenia în Ardeal prin Şaua Suliţi – îl scoaseră pe Matei din Mânăstirea Tismana scăpându’l pe acest plai de oştile lui Leon.
Oltenia a fost şi este un areal de mare patriotism a cărui sămânţă s’a plantat de’a lungul istoriei!
Dacă nu ţinem seamă de istoria noastră zbuciumată, nu vom înţelege niciodată de ce oştenii n’au apărat domnul investit în funcţie, ci pe boierul care se răzvrătea contra cozii de topor a turcilor.

Era glasul profund al străbunilor care sub opresiune au voit mereu ”o ţară nouă” şi liberă!

Sursa: Documenta Romaniae Historica, seria D, vol. I, documentele 13 şi 14, enciclopediae.blogspot.ro, tomoniu.ro, george-damian.ro, Monografia Mânăstirii Cetăţuia Negru Vodă Muscel – Argeş, Ed. Muscel 2000, transilvaniareporter.ro

Citește și:   RĂZBOAIELE NEȘTIUTE DUSE DE ROMÂNI

sau: IMPERIUL ȚARIST DESPRE ROMÂNI ÎN 1840: ”MOLDOVA ȘI VALAHIA SUNT ȚĂRI LOCUITE DE UN POPOR CARE ARE O SINGURĂ ORIGINE”

sau: ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

RĂZBOAIELE NEȘTIUTE DUSE DE ROMÂNI

Asemenea altor capitole din istoria furată sau ascunsă a neamului românesc, episoade care fac cinste strămoșilor noștri, dar care aduc în umbră alte popoare care azi sunt mai mari, și care fac jocurile politice la nivel mondial, au avut puterea în dese rânduri să impună neamurilor mai mici și în bătaia vânturilor așa cum era și neamul românesc, cum să’și scrie propria istoria, ce să elimine din această istorie scrisă, sau cum să o descrie în așa fel să nu deranjeze marile puteri.

Unul din capitolele despre care românii contemporani știu foarte puțin sau deloc sunt bătăliile pe care le’au purtat românii în estul României, pe teritoriile strămoșilor noștri care ulterior au devenit prin expansiune și rapt ale imperiului rus, dar și acolo unde neamul românesc a fost deznaționalizat.

Unul dintre argumentele noastre pentru care istoria este încă ținută la sertar sunt dovezile slugărniciei istoricilor noștri, văzând că nici azi nu se fac cercetări despre istoria noastră de dinainte de țariști, mărgineni (ucrainieni) și sovietici. Aici nu vorbim doar de dezinteres, ci și de ploconire și căciuleală în dauna intereselor neamului românesc.

Kalka (sau Kalcik), este un afluent al râului Kalmius, care se varsă în Marea Azov.

Pe râul Kalka a avut loc în 1223, între mongoli și ruși, în care oastea mongolo-tătară, condusă de generalii Sübedei sau (Subotai) ”Bahadur” și Gebei noion, a înfrânt oastea mixtă a cnezilor ruteni (Mstislav cel Viteaz al Haliciului, Mstislav III al Kievului etc.) și a cumanilor hanului Kotian (Kuten). Bătălia de la Kalka a intrat în istorie ca una dintre cele mai importante etape ale marii invazii mongole din Europa, care a culminat în 1241.

Marea invazie mongolă a afectat si regiunile din țările române, importante atât pentru pradă, cât și pentru faptul ca reprezentau baze de atac spre alte țări. Românii, care nu dispuneau de formațiuni statale consolidate, de structuri militare bine organizate, de fortificații corespunzătoare, nu au fost în stare să le reziste. Datorită invaziei care a distrus majoritatea evidențelor culturale de scriitură și limbă când a fost prădată zona în 1241, puține mărturii ale evului mediu cultural românesc mai există astăzi.

Descriem în continuare împrejurările bătăliei de la Kalka la care au luat parte și oșteni români.

”Bătălii uitate în istoria românilor: râul Kalka 1223

Poate unii vor crede că glumesc vorbind în contextul bătăliei de la râul Kalka (1223) despre asocierea românilor la acest eveniment. Vorbim despre o mare bătălie care a însemnat, prin înfrângerea ruşilor, un important recul din istoria lor, reducându’i timp de peste trei sute de ani ca şi tributari şi supuşi tătarilor, de sub suzeranitatea lor reuşind să se desprindă abia în secolul XVI, dată de la care vor începe să’şi clădească marele lor imperiu ale cărui efecte le vedem şi le simţim până şi în ziua de astăzi.

Întrebarea care rămâne, cum ar fi arătat harta Europei, sau chiar a lumii, dacă ruşii nu ar fi fost zdrobiţi şi stopaţi din expansiunea lor timp de trei sute de ani în urma acestei bătălii?

Iar foarte puţini ştiu faptul că românii au avut un rol important în această bătălie care a modelat istoria viitoare a Europei.

Tocmai în acest sens, m’am decis să deschid un nou capitol pe acest blog, destinat exclusiv bătăliilor necunoscute din istoria românilor. Nu este ceva nou pentru mine, m’am aplecat asupra multor evenimente istorice mai puţin cunoscute de compatrioţii mei, tocmai pentru a face primul pas pentru o mai profundă studiere a lor de către istoricii profesionişti, cei cu resurse şi cunoştinţe profunde pentru un astfel de demers. Nu pot spune că nu am fost dezamăgit, văzând că nu există interes pentru asta, poate cu puţine excepţii. Şi este păcat, avem o istorie de care alte popoare ar putea fi mândre, sunt alţii care se laudă în toată lumea cu fapte de vitejie care nu se ridică nici pe departe la nivelul celor realizate de români, cu potenţialul lor din acea vreme, iar noi, beneficiari ai unor fapte de arme şi de vitejie care ne’ar situa printre popoarele de frunte ale Europei, nu numai că le cunoaştem, dar nici nu încercăm să le studiem cât de cât.

Demersul meu, după cum spuneam, nu este nou, am mai încercat să readuc la cunoştinţa cititorilor bătălii uitate din istoria noastră, fapte de arme ignorate sau cenzurate de istoriografia comunistă care ne’a ciuntit istoria timp de patruzeci şi cinci de ani. Totuşi, au trecut douăzeci şi trei de ani de la revoluţie, şi prea puţine lucrări abordează aceste teme.

În acest context se înscriu articolele mele referitoare la împrejurările în care s’a realizat România Mare în 1918, la revoluţia din Ardeal şi războiul cu ungurii din 1919 finalizat cu ocuparea Budapestei de armata română, sau despre luptele cu bolşevicii ruşi în Moldova şi Basarabia în anii 1917-1918, precum şi luptele continue pe linia Nistrului după realizarea idealului României Mari. La fel, am amintit de bătălii importante şi mai puţin cunoscute din al doilea război mondial, acolo unde compatrioţii noştri s’au acoperit de o glorie nepieritoare aş vrea să spun, dacă nu aş constata că este pieritoare, în sensul că această glorie este pe moarte prin ignoranţa şi necunoaşterea de către noi a acestor minunate fapte de arme realizate de compatrioţii noştri care s’au înscris astfel printre cei mai buni combatanţi care au luptat în cea mai cumplită conflagraţie mondială.

Dar am încercat, tot pe tema anunţată, să amintesc de bătălii şi importante fapte de arme româneşti cu totul necunoscute din trecut, cum ar fi Românii care l’au oprit pe Napoleon, care dovedeşte fără putinţă de tăgadă tradiţiile militare româneşti fără de care ne’ar fi fost imposibil să supravieţuim ca şi neam pe acest pământ binecuvântat de Dumnezeu şi disputat de oameni, ţinut aflat în calea tuturor răutăţilor, cum spunea nemuritorul Nicolae Iorga.

Iar acest demers deschis cu acest articol este doar primul, după cum intenţionez, dintr’o serie care dovedească faptul că noi, românii, am fost un factor decisiv şi important care a modelat istoria, noi nu am fost doar victime şi un accident istoric, ci participanţi direcţi care ne’am luat soarta în mâini şi ne’am bătut pentru ca astăzi să fim ceea ce suntem şi am fost, şi ceea ce vom fi, respectiv elementul primordial care nu poate fi scos din rădăcina şi istoria acestui pământ pe care trăim ca şi stăpâni pe drept, după cum spunea acelaşi Nicolae Iorga:

”Românii nu sunt nicăieri colonişti, venetici, oamenii nimănui, ci pretutindeni unde locuiesc sunt autohtoni, populaţie mai veche decât toţi conlocuitorii lor.”

După Alexandru Boldur (născut pe 23 sau 25 februarie 1886, la Chișinău, decedat pe 18 octombrie 1982, București, a fost licențiat în drept, istorie și arheologie, a absolvit Seminarul Teolo­gic din Chișinău (bacalaureat, 1906); Universitatea din Petersburg (licențiat în drept, 1910); Institutul de Arheologie, cu brio; în 1911 — asistent la Facultatea de Drept a aceleiași universități, în 1916 — magistrat în drept pu­blic; în 1917 — conferențiar privat de istorie a dreptului; în 1921 — profesor la Universitatea din Crimeea, apoi la Facultatea Muncitorească din Moscova, întors în Basarabia în 1927 — conferențiar de istorie a românilor la Facultatea Teologică din Chișinău a Universității din lași; în 1932 – profesor agregat; în 1937 – titular la aceeași catedră; în 1938 se transferă la Iași; în 1943 – ‘46 – director al Institutului de Istorie A. Xenopol din Iași; a scris peste 100 de lucrări, inclusiv monografii, studii, tratate istorice, are multe pagini dedicate Chișinăului și este considerat drept unul dintre cei mai importanți istorici basarabeni, cunoștea șase limbi străine).

În acest context, vreau să vă spun că nu glumesc, românii, respectiv brodnicii conduşi de voievodul Ploscânea, au participat la marea bătălie de pe râul Kalka, unde s’a înscris intrarea ruşilor sub dominaţia tătarilor pentru următorii trei sute de ani. Dar pentru asta e nevoie să vedem câte ceva din istoria românilor de dincolo de Nistru.

Ţara Bolohovenilor conform descrierii lui A.V. Boldur

Pentru mulţi dintre vecinii noştri care nu ne doresc aici şi care ar fi făcut orice ca noi să nu fi existat, chiar în ziua de azi nu este nici un efort prea mare care să justifice pretenţiile lor, iar la loc de cinste este răstălmăcirea izvoarelor istorice prin care ei să’l poată contrazice pe Iorga din citatul de mai sus, în sensul că noi nu existam atunci când aceşti vecini au apărut de undeva din stepele asiatice.

Dar tocmai aceste izvoare istorice, cronicile din vechime, îi contrazic, şi culmea, sunt chiar cronicile lor. Nu pare a fi o problemă, încearcă să le răstălmăcească, dar nu prea au cum, dovezile sunt prea evidente.

În articolul meu despre românii transnistreni (Zdrobiţi şi uitaţi, românii transnistreni) aminteam de trecutul românilor de dincolo de Nistru, respectiv de bolohoveni şi brodnici. Nu sunt singurii români amintiţi în documentele privitoare la românii din estul de dincolo de Nistru, în acea perioadă (secolele XI – XIV), mai apar şi alţi români pe lângă brodnici şi bolohoveni, respectiv berladnicii, tiverţii şi ulicii.

Dar aici mă voi referi doar la bolohoveni şi brodnici, despre care avem date mai complete şi mai precise.

Formaţiuni politice româneşti sec X-XIII

Ţara Bolohovenilor apare în cronicile ruse începând cu anul 1150, când principele Mstislav Iziaslavici merge spre Kiev prin oraşul Bolohov. Mai apar menţionaţi în 1172, dar implicarea lor militară apare începând cu 1231, când principii bolohoveni cu trupele lor iau parte la războiul regelui Ungariei Andrei al II-lea pentru Halici contra principelui haliciano-volânian Daniil, fiind aliaţii ungurilor.

La 1235 principii bolohoveni împreună cu halicienii răsculaţi apar ca asediatori ai oraşului Kamenetz, oraşul fiind apărat de un grup de boieri ai lui Daniil din Halici, care în urma răscoalei a fugit la regele ungur. Boierii lui Daniil au ieşit din Kamenetz, au ajuns pe halicienii răsculaţi care o luaseră la fugă şi toţi principii bolohoveni au fost luaţi prizonieri.

Între 1235 şi 1240 bolohovenii întreprind o campanie împotriva principelui polonez Boleslav al Mazoviei. În cursul acestei campanii, împreună cu un grup de halicieni sub principele rus Rostislav atacă oraşul Racota, dar au fost nevoiţi să se retragă. Principele Daniil porneşte o expediţie de represalii contra bolohovenilor, pradă şi arde oraşele lor Derevici, Gubin, Cobud, Cudin, Gorodeţ, Bojskâi, Diadicov, luând o mulţime de prizonieri. Daniil a ocupat ţara bolohovenilor şi a ars’o deoarece aceştia se aliaseră cu tătarii şi le dădeau grâu şi mei.

Despre intenţia lui Daniil de a ocupa Țara bolohovenilor este menţionat într’un document anterior în care se spune că Daniil l’a împiedicat prin negocieri pe Boleslav al Mazoviei să le ocupe ţara deoarece o dorea pentru el. În acest context, este logică şi normală alianţa cu tătarii a bolohovenilor, în scopul de a se apăra de tendinţele cuceritoare ale principilor ruşi.

În 1257 apare ultima menţiune a bolohovenilor în cronicele ruse, când în urma luptelor lui Daniil Romanovici cu tătarii, în urma ocupării mai multor oraşe, aceştia au venit alături de el.

Majoritatea istoricilor au căzut de acord că aceşti bolohoveni nu sunt altceva decât valahi sau volohi, numiţi aşa în acea perioadă. De menţionat că după această dată apar doar denumirile de volohi sau valahi, este uşor de găsit etimologia de la voloh la boloh sau bolohovean în slavă. Despre faptul că valahii nu sunt altceva decât români nu cred că mai trebuie demonstrat, am făcut’o mai devreme în articolul Români sau valahi, o dezbatere sterilă.

Dar câteva cuvinte despre aceşti bolohoveni, a căror ţară a putut fi identificată cu ajutorul toponimicelor şi cercetărilor istorice, cuprinzând porţiunea arătată pe hartă la nord-est de Bucovina actuală. Trebuie menţionat că în acea vreme graniţele ţărilor nu erau păzite cu străşnicie ca şi în prezent, o armată putea trece cu uşurinţă peste o porţiune a unei ţări, iar stăpânirea unui principe era ceva fluid, zone mai mari sau mai mici trecând periodic dintr’o mână în alta.

Cronicile sunt puţine în acea perioadă, iar dacă se menţionează că un principe a pus stăpânire pe un oraş sau pe o zonă, nu înseamnă că a păstrat’o multă vreme, următoarea referire asupra acelui oraş sau acelei zone apărând abia peste câteva zeci de ani.

Dar câteva concluzii se pot impune şi din aceste date sumare. În primul rând, bolohovenii controlau o zonă destul de întinsă şi aveau o capitală, asta dovedeşte o organizare politică. Prin faptul că sunt aliaţi ai unora sau altora, înseamnă că au o structură militară şi o forţă de care trebuia ţinut seama. Mai apare şi problema geografică, fiind aşezaţi între principatele ruseşti de Halici şi de Kiev în expansiune, este normal că au avut de îndurat o presiune mare din partea ambelor, şi este normal şi logic că au căutat alianţe din afară, ca şi cea a ungurilor şi mai târziu a tătarilor, în cazul acestora din urmă plătindu’le un tribut în natură.

Chiar dacă au fost în cele din urmă învinşi, persistenţa elementului românesc s’a păstrat timp de secole sub denumirea de valahi sau moldoveni.

Brodnicii

O importanţă militară mult mai mare au avut’o alţi români care apar în cronicile ruseşti, bizantine, ungureşti sau papale între anii 1147 şi 1359, respectiv o perioadă de 212 ani. Este vorba de brodnici.

S’a putut stabili de către istorici că aceşti brodnici sunt de fapt valahi, la fel şi zona aproximativă în care se întindea Ţara Brodnicilor, deşi istoricii ruşi continuă să’i considere ruşi, lucru îndoielnic din mai multe privinţe, dar ruşii au istoria lor unică şi asupra evenimentelor recente aşa că nu are rost să insistăm.

Oșteni considerați slavi de istoricii ruși

De unde provine această denumire s’au încercat mai multe ipoteze, dar cea mai plauzibilă mi se pare cea care am găsit’o la istoricul Alexandru Boldur, de fapt cuvântul brodnic este o deformare a lui bronnici, adică purtători de cuirasă, de zale.

E adevărat, în unele cronici apar chiar sub denumirea de bronici. G. Popa-Lisseanu presupune că denumirea lor derivă de la pruteni în limba slavă, dar cercetările ar trebui continuate. Mergând după localizarea lor, putem spune că ar putea fi un fel de precursori ai cazacilor de Don, care se poate presupune astfel că sunt urmaşi şi ai valahilor, respectiv ai urmaşilor daco-romanilor.

Nu am spaţiul necesar să dau toate ipotezele şi explicaţiile aici, cei interesaţi pot consulta bibliografia de la sfârşitul articolului, atât în cazul brodnicilor, cât şi în cel al bolohovenilor.

Mergând mai departe, vedem că e vorba de mercenari îmbrăcaţi în zale, deci principala lor îndeletnicire este războiul. Mercenariatul este un fenomen des întâlnit în acea perioadă a principatelor ruse care se luptau pentru supremaţie, dar a decăzut după intrarea ruşilor sub suzeranitatea tătarilor, pentru a reveni mai târziu. De exemplu, în anul 1426 principele lituanian Vitort a pornit un război împotriva Pskovului şi a luat cu el nu numai pe lituanieni şi polonezi, ci şi pe cehi, pe tătari (curtea lui Mehmet) şi ”volohii tocmiţi”, dar a fost înfrânt.

Aici, în loc de brodnici figurează deja volohi.

Dar să revenim la brodnicii din cronici şi în ce bătălii îi întâlnim, pentru ca în final să vedem locul şi rolul lor în bătălia de la râul Kalka.

În anul 1147 principele rus Sviatoslav porneşte împotriva viaticilor, la râul Oka (afluent al Volgăi) trupele sale sunt întărite cu cele ale cumanilor şi ale brodnicilor (aceştia în număr 14000 de luptători). Primele date despre ei: sunt creştini, locuiau în stepele Donului printre barbari şi serveau pentru bani pe principi în certurile lor (mercenari).

În acest caz sunt trimişi de Iuri Dolgoruki din Susdali în ajutorul lui Sviatoslav. Mai apare în ajutorul lui Sviatoslav şi un grup de Poloviţi (neam cumanic cu care ne vom mai întâlni la bătălia de la râul Kalka), precum şi Ivan Berladnic, alt valah, conducătorul berladnicilor.

Ivan va trece mai încolo de partea duşmanului lui Sviatoslav.

În anul 1190 brodnicii alături de cumani îi ajută pe Asăneşti, conducătorii imperiului vlaho-bulgar, în luptele contra bizantinilor pricinuindu’le un adevărat dezastru. Scriitorii bizantini vorbesc de ajutorul venit din partea vlahilor de la nord de Dunăre, iar Nicetas Choniates Acominatus vorbeşte de brodnici ca de o ramură a tauro-scyţilor şi că sunt viteji şi netemători de moarte.

La 1216 brodnicii participă alături de Iaroslav din Susdali în războiul împotriva lui Mstislav din Novgorod.

Alte cronici ungureşti sau papale se referă mai mult la Ţara Brodnicilor şi probleme ce derivă de aici, aşa că nu mă voi mai extinde prea mult, mergând la evenimentul care ne interesează şi descris cel mai amănunţit inclusiv în cronicile ruseşti, unde avem deja şi numele conducătorului brodnicilor, voievodul Ploscânea. De menţionat că şi prin menţionarea sa ca şi voievod putem demonstra că nu era rus, deoarece denumirile de voievod luate de conducătorii ruşi nu apar decât în secolul XIV, până atunci fiind numiţi principi.

Drumul spre Kalka

După ocuparea Chinei şi a hanatului Kara-Kitai, Gengis Han, cel mai mare cuceritor al tuturor timpurilor, şi’a îndreptat hoardele spre imperiul Horezmului ce ocupa un teritoriu întins între fluviul Indus, Marea de Aral, Marea Caspică, munţii Caucaz, Marea Neagră, Marea Mediterană şi Marea Roşie sub conducerea de fier a şahului musulman Ala ad-Din Muhammad sau Muhammad al II-lea (a nu se confunda cu sultanul turc cuceritor al Constantinopolelului).

Cel mai mare raid de cavalerie din istorie, Subotai şi Djebe

Expediţia mongolă a început în toamna anului 1219, în primăvara lui 1220 cei 200.000 de soldaţi ai hanului ajungând la poalele munţilor Tian Şan. După trecerea lor, au ajuns pe teritoriul imperiului Horezmului, unde au avut o serie de lupte cu armata de 400.000 de oameni ai şahului. După o campanie prelungită, Gengis Han îl zdrobeşte pe şah în bătălia de la Buhara, după care cucereşte o serie de cetăţi şi oraşe. Şahul Muhammad scapă cu fuga, imperiul său este desfiinţat pentru totdeauna.

Dar Gengis Han trimite pe urmele lui doi dintre cei mai capabili generali cu 20000 de oameni, pe Subotai şi Djebe Noyon. Aceştia îl urmăresc începând cu luna aprilie 1220 peste fluviul Amu, prin Teheran, apoi spre Marea Caspică. Şahul, deghizat în pescar, a reuşit să se refugieze pe o insulă unde a murit în cea mai neagră mizerie.

Misiunea fiind îndeplinită, Subotai cere şi obţine permisiunea hanului să revină la grosul forţelor după ce va ocoli Marea Caspică pe la nord pentru a cerceta şi cuceri şi acele regiuni. Subotai cucereşte Georgia unde îl ucide pe regele George al IV-lea Lasha, Caucazia şi ajunge la nord de Marea de Azov în anul 1222.

Poloviţii, o ramură a cumanilor, în alianţă cu alanii, cerchezii şi lezginii, încearcă să le facă faţă, dar mongolii îi conving pe cumani să rupă alianţa cu ceilalţi pe care îi înving cu uşurinţă. Apoi devastează ţinuturile poloviţilor bătându’i şi pe aceştia, dar hanul poloviţilor Koten Khan fuge la curtea ginerelui său, principele Mstislav al Galiţiei, căruia îi cere ajutorul.

Acesta formează o coaliţie cu alţi principi ruşi şi pornesc împreună împotriva mongolilor cu o armată de circa 80.000 de oameni. Între timp, mongolii lui Djebe şi Subotai iernează în stepele nord-pontice, iar în primăvară cuceresc Crimeea şi distrug cetatea genoveză Soldaia.

Nu se ştie exact când Ploscânea, voievodul brodnicilor, a încheiat alianţa cu mongolii, dar se presupune că ar fi vorba de iarna dintre 1222 şi 1223. Ţinând cont de faptul că Subotai şi Djebe Noyon aveau doar 20.000 de oameni, o alianţă cu mercenarii lui Ploscânea nu le strica deloc.

Preludiul bătăliei

Koten Khan îl convinge pe Mstislav al Galiţiei spunându’i că astăzi mongolii au cucerit pământurile sale dar mâine le vor lua pe cele ale principilor ruşi, lucru adevărat, dar atunci de ce i’a trădat pe alani, cerchezi şi lezgini?

Indiferent, Mstislav îi convinge şi pe ceilalţi principi ruşi, deşi aflaţi în rivalitate, să pornească o campanie militară contra mongolilor. Această coaliţie se formează şi principii ruşi îşi încep deplasarea trupelor în întâmpinarea mongolilor lui Subotai şi Djebe Noyon.

Djebe Noyon şi Subotai (cel chior), pictură de Viktor Korolkov

Forţele ruseşti cuprindeau armatele principilor ruşi constituiţi într’o alianţă de faţadă, din moment ce disensiunile dintre ei se manifestau din plin încă din etapele premergătoare ale campaniei. Astfel, unitatea de comandă era practic inexistentă. Deşi aveau o armată de patru ori mai numeroasă, din această cauză eficienţa ei era scăzută. Se aflau în cadrul acestei armate trei mari grupuri care de’a lungul timpului fuseseră rivale şi chiar purtaseră războaie între ele.

Primul grup era cel al Kievului, condus de principele Mstislav Romanovici, fiul său Vsevolod, ginerele său, prinţul Andrei, precum şi Viatoslav din Shumsk şi Iuri din Nesvezh.

Al doilea grup era cel din Cernigrov şi Smolensk, condus de prinţul Msitislav Sviatoslavici din Cernigov alături de care venea şi prinţul Oleg din Kursk, precum şi trupe din Putivl şi Trubesk.

Al treilea grup era al făuritorului coaliţiei, care i’a convins pe ceilalţi cu argumentul suprem conform căruia dacă nu îi ajutau pe poloviţi, în mod sigur aceştia se vor alia cu mongolii împotriva lor, respectiv prinţul Mstislav Mstislavic, ginerele său prinţul Daniil Romanovici din Volânia.

Nu se ştie sigur dacă a participat prinţul Mstislav Iarolslavov Nemov din Lutsk, în schimb au lipsit alţi mari prinţi ruşi, cum ar fi Iziaslav Ingvarevici şi Iziaslav Vladimirovici din Terebovl, iar marele prinţ Iuri Vsevolodovici, conducătorul puternicului principat Vladimir-Suzdal, deşi a fost chemat, nu a venit fiind ocupat cu pregătirea unei campanii împotriva livonienilor, l’a trimis în schimb pe nepotul său Vasilko Konstanivoci de Rostov cu o forţă militară, dar acesta a ajuns prea târziu şi nu a luat parte deloc la lupte.

Estimările trupelor variază între 40.000 şi 100.000, dar dacă vedem modul de desfăşurare al bătăliei, precum şi unele surse care vorbesc de pierderi de ordinul a 50000 din partea ruşilor, va trebui să acceptăm numărul ruşilor spre partea superioară a estimărilor. Despre mongoli se ştie că au plecat în urmărirea şahului Muhammad două tumane sau divizii, respectiv 20.000 de oameni, dar care au luptat în Georgia, la Teheran, din nou în Georgia, au trecut munţii Caucaz, i’au zdrobit pe alani şi aliaţii lor, au devastat Crimeea cucerind şi arzând oraşul genovez Soldaia, deci efectivele lor s’au mai împuţinat.

Ar fi trebuit să primească ajutor din partea lui Jochi, aflat la nord de Marea Caspică, dar fiul lui Gengis Khan (Jochi) se îmbolnăveşte şi ajutorul nu mai soseşte. E posibil ca să fi primit unele întăriri, dar nu apare nicăieri acest lucru, la fel este posibil să fi luptat în rândurile mongolilor şi alani, cerchezi şi lezingi dintre cei învinşi în toamnă.
Putem face doar o estimare asupra forţelor brodnicilor lui Ploscânea. Ţinând cont de faptul că 30 de ani mai devreme puteau trimite un corp de 14.000 de oameni, nu cred că la această dată să nu fi avut posibilitatea să strângă câteva mii de oameni.

Dar prin faptul că a luat aripa stângă cu încă doi comandanţi mongoli şi cu trupele lor, tragem concluzia că ori trupele brodnicilor erau mai puţine, ori mongolii nu aveau încredere deplină (logic, având renumele de mercenari) ca să’i lase aripa stângă numai lui Ploscânea.

Mai este şi aspectul militar, tacticile mongolilor erau cunoscute numai de ei înşişi, aşa că era nevoie de încă o trupă mongolă care să’i dirijeze pe aliaţi. Efectivul total al armatei mongole este estimat între 20.000 şi 40.000 de oameni, de aici putem deduce că brodnicii lui Ploscânea erau între 5 şi 10.000 de oameni.

Cunoscând disproporţia de forţe, Djebe şi Subotai trimit soli de pace la ruşi, dar aceştia îi execută, fapt care a produs o impresie defavorabilă la conducătorii mongoli şi care va avea repercusiuni în viitor.

Forţele ruse s’au adunat la sud de Kiev pe la începutul lui aprilie şi au pornit în marş spre nordul Mării de Azov. Ajunşi pe malul Niprului, o nouă ambasadă mongolă apare spunând că mongolii nu vor să lupte cu ruşii, ci doar cu poloviţii au ei ce au. Principii ruşi îi ucid şi pe aceştia, o nouă încălcare a legii mongole şi a codului lor. Marşul a continuat de’a lungul râului, o parte din infanterie sosind cu bărcile.

În data de 15 mai întreaga forţă rusească, împreună cu poloviţii, era reunită. La 16 mai, pe malul estic apar primele elemente mongole. Prinţul Mstislav Mstislavici din Galiţia conduce un mic detaşament din trupele proprii şi un corp de poloviţi împotriva avangărzii mongole. Aceasta rupe lupta şi fuge, urmărită de trupele ruso-polovite. Este capturat comandantul avangărzii mongole, Hambek, ascuns între zidurile unui mormânt, predat poloviţilor care îl execută.

În ziua următoare, prinţul Daniil al Volâniei împreună cu Iuri Domanerici conduc un raid al altui detaşament rus, surprinzând un grup de mongoli ce aveau în grijă nişte turme de animale. Mongolii o iau la fugă şi de această dată. Aceste succese dau impresia unei campanii uşoare, armata rusă are un moral excelent şi conştiinţa unei superiorităţi exagerate, începe traversarea generală a fluviului pe un pod de vase şi avansul în adâncul teritoriului necunoscut.

Ne loveşte o similitudine bizară, la fel se vor comporta cavalerii burgunzi în timpul cruciadei de la Nicopole, mai bine cu o sută cincizeci de ani mai târziu, în 1394. Lecţiile istoriei sunt dure pentru cei ce nu doresc să le înveţe.

Avansul ruşilor a continuat timp de nouă zile, fără vreo confruntare serioasă cu mongolii. Din când în când, aceştia îi lăsau pe ruşi să captureze turme de animale şi unii prizonieri, de fapt pentru a’i încuraja să continue marşul tot mai adânc în teritoriul necunoscut. În avangardă mergeau poloviţii, cunoscători ai terenului, alături de trupele din Galiţia şi Volânia sub comanda prinţului Daniil, apoi urma corpul principal condus de prinţul Msitislav de Galiţia, urmat imediat de trupele din Cernigov, în timp ce ariergarda era formată din forţele kievene conduse de prinţul Mstislav Romanovici.

Mongolii se mulţumeau să arunce săgeţi din posturile înaintate înainte de a fugi lăsându’le în mâna avangărzii ruse.

Întreaga armată înainta cu greu în arşiţa zilei, îndreptându’se spre capcana întinsă cu grijă de Subotai şi Djebe Noyon. Aceştia pregătiseră bătălia cu grijă, alegând terenul care le’ar fi adus o victorie decisivă în cazul în care ruşii ar fi făcut vreo greşeală. În tabăra rusă neînţelegerile şi certurile dintre prinţi deveneau tot mai dese şi mai accentuate. La 31 mai 1223 avangarda rusă atinge malurile râului Kalka. Acest râu nu este identificat astăzi cu precizie, se pot face doar presupuneri (afluent al râului Kalmius,). Cert este că se varsă în Marea de Azov.

Bătălia de la râul Kalka 1223

O nouă ciocnire cu trupe mongole de acoperire de dimineaţă, o nouă victorie rusă deosebit de facilă, în sensul că mongolii au rupt’o la fugă, a făcut ca discuţiile şi certurile să reînceapă între principii ruşi. Neînţelegerile au durat o jumătate de zi, dezbaterea principală fiind dacă armata să treacă râul în urmărirea fugarilor sau să se întărească pe poziţia actuală, o zonă uşor de apărat. S’au reaprins şi chestiuni secundare, de exemplu, de la trecerea Niprului prinţul Mstislav al Galiţiei insista ca la conducerea poloviţilor să treacă Iarun Khan, ginerele lui Khoten Khan. Disputele nu s’au rezolvat, mai mult s’au agravat.

Până la urmă s’a decis trecerea râului Kalka şi continuarea ofensivei. Primii au trecut Iarun Khan cu poloviţii săi, alături de prinţul Daniil şi armata din Volânia, care au continuat să’i urmărească pe mongoli. Ei au fost urmaţi de galicieni şi imediat apoi de prinţul Mstislav Sviatoslavici din Cernigov cu trupele sale.

Poloviţii, ramură a cumanilor, şi ei luptători şi călăreţi ai stepelor, erau buni cunoscători ai tacticilor în care mongolii excelau. Au angajat mongolii din posturile înaintate şi i’au forţat să fugă (în mod sigur din nou o fugă simulată), cavaleria din Volânia a ţinut pasul cu poloviţii, urmaţi la mică distanţă de galicieni, dar luptătorii din Cernigov au trecut râul încet, pierzând ritmul, iar kievenii aşteptau încă pe malul opus trecerea celor din Cernigov. Golul dintre părţile componente ale armatei ruse crescuse îngrijorător.
Acesta era momentul aşteptat de Subotai Bahadur pentru declanşarea atacului.

El conducea centrul mongolilor, Djebe Noyon aripa dreaptă, iar aripa stângă era sub conducerea lui Tsugur Khan şi Teshi Khan, alături de brodnicii lui Ploscânea. La acel moment, avangarda rusă nu se afla sub o comandă efectivă, poloviţii fiind risipiţi în urmărirea mongolilor din avanposturi. Subotai nu a folosit tactica mongolă clasică de atac cu cavaleria uşoară care aruncă nori de săgeţi evitând să angajeze lupta efectivă, ci atacă direct cu cavaleria grea sub acoperirea săgeţilor lansate de cea uşoară.

Era şi simplu, ţinta sa fiind mai întâi poloviţii uşor înarmaţi pe care îi zdrobeşte şi îi împrăştie rapid. Apoi Subotai se îndreaptă în galop spre cavaleria rusă din avangardă angajând’o în luptă directă, în timp ce aripa stângă mongolă loveşte şi ea. Prinţul Daniil Romanovici călăreşte în fruntea trupelor sale pentru a le conduce în luptă, alături de el sunt comandanţii Semen Oliuevici şi Vasiliok Gavrilovici.

În scurt timp, Vasiliok este ucis de o lance şi Daniil este rănit în piept. Prinţul Mstislav din Lutsk cu trupele sale se grăbeşte să vină în ajutor, dar norul de săgeţi care îl întâmpină îl forţează să se retragă.

Prinţul Mstislav Mstislavici din Galiţia le ordonă oamenilor săi să se pregătească de luptă, dar un imens val de poloviţi şi volânieni fugind de pe câmpul de luptă urmăriţi de mongoli dă peste ei dezorganizându’le rândurile şi antrenându’i într’o fugă dezordonată care ajunge şi la cei din Cernigov care abia puseseră piciorul pe malul opus fiind total nepregătiţi.

Vălmăşagul este complet şi dezastrul inevitabil, armata rusă este în colaps după loviturile centrului lui Subotai şi a stângii unde luptau şi brodnicii lui Ploscânea. Prinţul Oleg de Kiev reuşeşte să’şi aşeze oamenii în poziţie de luptă pentru a’i ajuta pe galiţieni, dar este înfrânt rapid şi forţat să fugă. O astfel de situaţie nu avea cum să dureze, armata rusă se dezintegrează şi se descompune în grupuri care o iau la fugă în cea mai mare dezordine.

Pe malul celălalt, armata din Kiev cu prinţul Mstislav Romanovici vede dezastrul şi abia apucă să clădească o poziţie defensivă înconjurat de carele folosite la transport, înainte ca furia mongolă să se năpustească asupra lui. Rezistă şi începe o retragere înceată, cu tot cu carele care îl înconjoară, asaltat continuu de atacurile şi săgeţile mongolilor. După trei zile, epuizaţi şi lipsiţi de apă, acceptă inevitabilul, capitularea.

Mongolii îl trimit pe Ploscânea ca şi parlamentar, care le promite viaţa în schimbul capitulării. Pentru a fi siguri, principii ruşi îl pun pe acesta să sărute crucea, după care capitulează. Dar mongolii nu se ţin de cuvânt, o parte din luptătorii ruşi sunt masacraţi imediat ce ies din tabără.

După părerea mea este improbabil ca Ploscânea să fi ştiut dinainte de planurile mongolilor referitoare la prizonieri, altfel, ca şi creştin, nu ar fi jurat pe cruce. Sau poate da?

Soarta celor care au fugit nu a fost mai bună. Urmăriţi şi hărţuiţi de mongoli, mulţi şi’au pierdut viaţa în stepă. Aşa au fost ucişi prinţul Mstislav Sviatolavici şi fiul său, plus mulţi din armata de la Cernicov. Prinţul de Smolensk a fost mai norocos, retrăgându’se spre nord-vest cu un grup masiv de o mie de soldaţi, reuşind astfel să’i bată pe urmăritorii în grupuri mici.

Au ajuns la Nipru şi au reuşit să scape. Partea proastă a fost că poloviţii s’au întors contra ruşilor, jefuindu’i pe fugari de cai şi arme, de multe ori omorându’i ca şi o răzbunare pentru înlocuirea hanului Koten, cel puţin aşa o justificau. Prinţul Mstislav Mstislavici de Galiţia a reuşit să scape cu o barcă şi a mai condus principatul încă patru ani.

Soarta principilor kieveni capturaţi prin intermediul lui Ploscânea a fost mult mai crudă. Decizia executării solilor mongoli în două rânduri în mod sigur că a cântărit greu în condamnarea lor. Consecvenţi principiului mongol că nu trebuie ca sângele regal să fie vărsat, conducătorii mongoli i’au întins la pământ, au aşezat peste ei o platformă grea de scânduri pe care s’au pus pe ospăţul sărbătorii victoriei în timp ce dedesubt principii kieveni se sufocau lent.

Urmările bătăliei

După victoria decisivă de la râul Kalka de la 31 mai 1223, Gengis Khan le ordonă lui Subotai şi Djebe să facă joncţiunea cu Jochi şi împreună să’i atace pe bulgarii de pe Volga, dar aici sunt învinşi la trecerea fluviului. Primesc ordin să revină acasă, dar Djebe moare cu febră pe drum. La marele Kurlutai ţinut la sosirea lor acasă, Subotai raportează lui Gengis Khan despre marşul său epic, cel mai mare raid călare din istorie.

Jochi este iertat de presupusa insubordonare când a refuzat să i se alăture lui Subotai pe motiv că era bolnav. Atât Jochi, cât şi Gengis Khan vor muri în 1227.

Succesiunea imperiului va fi preluată de Ogodai, fiul hanului, care împreună cu fratele său Batu vor da cea mai cumplită lovitură estului Europei abia paisprezece ani mai târziu.

Descrierea hărții de mai sus:

Dezastrul de la râul Kalka a avut urmări grave în Rusia. S’au topit aici printre cele mai bune armate, cei mai străluciţi principi şi boieri, elita militară a principatelor ruse. A fost ca şi un avertisment pentru ce avea să vină paisprezece ani mai târziu, când Subotai şi Batu îşi vor arunca de data asta o armată de peste o sută de mii de luptători.

Bulgarii de pe Volga, poloviţii, principatele ruse toate vor fi trecute prin foc şi sabie în 1237-1238. Cele mai importante oraşe, chiar şi Kievul vor fi jefuite şi distruse. Apoi va fi rândul Ungariei, Boemiei şi Poloniei în 1241.

Spre norocul Europei, armatele lui Batu şi Subotai se vor întoarce în Asia în 1242 la moartea hanului Ogodai, pentru a alege un succesor care îşi va îndrepta privirea în alte direcţii, spre China şi sud-vestul Asiei. Doar aşa a scăpat Europa de teroarea mongolă.

Dar pentru Rusia a urmat o perioadă de trei sute de ani de suzeranitate mongolă sau tătară, sub conducerea Hanatului Hoardei de Aur, care s’a desprins la sfârşitul secolului XIII din marele imperiu mongol, atunci când acesta s’a împărţit în patru. Fără această suzeranitate, în faţa unui popor cuceritor ca şi ruşii, poate altfel ar fi arătat harta Europei. E suficient să ne gândim cât au cucerit ruşii după ce s’au scuturat de tătari, din secolul XVI, ca să ne imaginăm ce ar fi fost fără intervenţia acestei forţe care să le frâneze ambiţiile cuceritoare.

Notă de încheiere

Nu se ştie ce s’a întâmplat mai departe cu Ploscânea, dar brodnicii au continuat să existe cu tot cu ţara lor ultima referire făcându’se despre ei la 1359. După această dată se fac referiri doar la valahi sau moldoveni, deoarece era normal ca aceştia să graviteze spre noul stat constituit de către maramureşanul Bogdan din Cuhea care îl alungă pe fiul lui Dragoş şi se declară independent de coroana ungară.

Fără existenţa pe acele locuri a unei caste de români luptători care să formeze osatura şi baza noului stat şi să se unească în jurul unui lider militar autentic reprezentat de Bogdan şi apoi de urmaşii săi dinastici, Moldova nu ar fi avut cum să cuprindă în mai puţin de patruzeci de ani întregul teritoriu până la Nistru şi Marea Neagră, în acelaşi timp luptând cu incursiunile tătarilor din Hoarda de Aur şi împotriva ungurilor care încă nu se împăcaseră cu pierderea mărcii lor de răsărit.

Datele prezentate despre brodnici şi bolohoveni sunt ale istoricilor noştri adevăraţi din perioada interbelică ca şi Iorga, Ion Nistor, Alexandru Boldur sau Popa-Lisseanu. Ei şi’au făcut cercetările fără să poată avea acces în teren, pe atunci Uniunea Sovietică.

Dar astăzi cine îi împiedică pe istoricii noştri să facă cercetări în Ucraina de astăzi, chiar împreună cu istoricii ucraineni? Poate doar dezinteresul.

Să vă dau un exemplu despre care vorbeşte Alexandru Boldur pe teritoriul de astăzi al Ucrainei:

”S’au păstrat până acum două linii de valuri de pământ. Primul aşa zis Zmiev val începe la Ecaterinopol (Kalnibolot) la o depărtare de 15 verste la sud de Zvenigorodca şi se întinde în direcţia sud-vestică alături de râul Gniloi Tichici, un afluent al Bugului, şi de satele Latâşcovo (jud Zvenigoroski), Sverdlicov, Nerubaico, Podvâscocoe, Nalivaico (jud Umanski) spre Bug şi se termină la râul Codâma în judeţul Balta.

Vorbind despre valul acesta, Barsov notează:

”Acest val putea să fie o întăritură de hotar a Ţării Bolohovenilor care în sec XII-XIII ocupa regiunea superioară a Bugului şi ale cărei hotare sud-estice trebuiau să treacă tocmai pe aici, cel puţin în perioada iniţială a existenţei acestei ţări.”

Celălalt val de pământ numit de popor Troianov val se întinde, după Plater, în gubernia Podolscaia de la Nistru spre Sbruci, în judeţele Uşiţa, Kameneţ şi Proscurov, iar după Marczinski, începe în judeţul Uşiţa, trece prin judeţul Kameneţului şi continuă până la târgul Satanov (Satu Nou) pe Sbruci şi de acolo se întinde în Galiţia până la târgul Magherov. În unele locuri valul acesta are înălţimea între 3,5 şi 5,5 metri.

În privinţa însemnătăţii acestui val, Schafarik scrie:

”Mărimea lui şi o mulţime de monede romane care au fost găsite lângă el mărturisesc clar că a fost ridicat de împăraţii romani.”

Marczinski, de asemenea, crede că el a fost construit pentru delimitarea graniţelor Daciei din porunca împăratului Traian, în preajma anului 106, şi aceasta este foarte verosimil.
Din cele ce preced ştim că hotarele Daciei nu se întindeau aşa de departe. De aceea siguranţa cu care se afirmă provenienţa romană a acestui val cunoscut sub numele de Traian nu are nici un temei. Dimpotrivă, avem motive să credem că acest val a fost făcut de brodnici pentru apărarea ţării lor împotriva ofensivei haliciene, întrucât graniţele acestei ţări coincid cu linia valului în mare parte a întinderii lui, iar pe cât nu coincid, valul arată, probabil, hotarele iniţiale ale acestei ţări. Era firesc ca brodnicii să’l numească acest val cu numele lui Traian, despre care trebuiau să aibă amintiri, emigrând de pe teritoriul fostei Dacii.”

Cred că este suficient de sugestiv.

Închei menţionând că hărţile deosebite prezentate aici, inclusiv cele trei tridimensionale, provin din cartea Kalka River 1223 apărută la Osprey Publishing, care conţine unele greşeli, dar am găsit la bibliografie şi doi români, respectiv Gheorghe Brătianu cu Reserches sur le commerce genois dans la Mere Noire au XIIe siecle (Paris, 1929) şi P. Diaconu cu Les Coumans au Bas-Danube au XIe et XIIe siecles (Bucarest, 1978).”

Bibliografie:

Osprey Publishing, Kalka River 1223, Genghis Khan’s Mongols invade Russia
Al. Boldur, Istoria Basarabiei, ediţia a II-a, editura Victor Frunză, Bucureşti, 1992
Cpt. Trofin Gh. Ion, Istoria militară în cadrul istoriei universale, vol II, evul mediu, Tipografia Lovrov, Arad, 1935
Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Cartea moldovenească, Chişinău, 1992
G. Popa-Lisseanu, Isvoarele istoriei Românilor, vol XII, Brodnicii, Tipografia Bucovina I. E. Torouţiu, 1938
N. Iorga, Brodnicii şi românii, Cultura naţională., Bucureşti, 1928
Academia Română, Institutul de Geografie – România, atlas istorico-geografic, Editura Academiei Române, 1996

Sursa: cristiannegrea.blogspot.ro

Citește și:  IMPERIUL ȚARIST DESPRE ROMÂNI ÎN 1840: ”MOLDOVA ȘI VALAHIA SUNT ȚĂRI LOCUITE DE UN POPOR CARE ARE O SINGURĂ ORIGINE”

sau: ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA