IIA, UN BRAND RUMÎNESC RĂSPÎNDIT ÎN TOATĂ LUMEA DE CELEBRITĂȚI

Pe 24 iunie, odată cu sărbătoarea de Sînziene, este sărbătorită în Rumînia, dar și în străinătate Ziua Universală a Iei Rumînești. Acest brand rumînesc își face singur reclamă prin însăși originalitatea, simplitatea și frumusețea sa, atrăgînd tot mai multe celebrități.

Regina Maria

Piesa principală a costumului popular rumînesc este iia, termenul fiind atribuit doar cămășii femeiești. Inițial, iile erau confecționate din pînză de in sau cînepă, iar mai tîrziu din mătase și bumbac.

Acesta din urmă era folosit ca urzeală pentru bătătura de in și cînepă, mai ales în partea de nord a țării, în timp ce în sud cămășile erau mai frecvent țesute cu borangic. Sub braț, cămașa este prevăzută cu așa numita ”pavă’, care oferă comoditate în timpul mișcării.

Maria Tănase

Iia populară este, în fapt, o cămașă tradițională rumînească de sărbătoare, confecționată din pînză albă, bumbac, in sau borangic și împodobită cu mărgele și broderii la mîneci și la gît. Croiala este relativ simplă: un dreptunghi de pînză, tăiat rotund în jurul gîtului și întărit cu șnur răsucit. Mînecile sunt, de cele mai multe ori, încrețite atât la umeri, cît și la încheieturile mîinilor.

Inna

Tehnica decorării iei s’a transmis de la mamă la fiică, fapt care a conservat tradiția și gustul de la o generație la alta. Motivele sunt stilizate, geometrice sau inspirate de natură. Partea din față a cămășii este și ea brodată, prin repetarea acelorași modele existente pe mâneci.

Culorile folosite la broderie erau în două — trei nuanțe cromatice, de regulă, dar se broda și cu o singură culoare, de obicei negru.

Regina Maria

În timp, finețea materialelor folosite, armonia cromatică, dar și croiul pieselor de port rumînesc, țesute, croite și brodate în casă au fost apreciate de reginele Rumîniei, Elisabeta și Maria, dar și de aristocrația feminină a timpului, care au purtat cu mîndrie costumul popular în diferite momente.

Pe de altă parte, ia a atras atenția artiștilor, fiind imortalizată de pictorul francez Henri Matisse în mai multe tablouri, unul dintre ele

”La blouse roumaine” (1940)

fiind expus la Muzeul Național de Artă Modernă din Paris.

Un alt pictor român de origine evreiască, Constantin Daniel Rosenthal, a imortalizat’o pe Maria Rosetti, în ”Rumînia revoluționară”, purtând atât ie, cît și năframă.

Iia rumînească apare și în tablourile semnate de Camil Ressu, Ion Theodorescu-Sion, Francisc Șirato, Nicolae Tonitza, Dumitru Ghiață ș.a.

Iia rumînească a fost, deopotrivă, sursă de inspirație pentru creația vestimentară a unor celebri designeri precum Yves Saint Laurent, care a creat, în 1981, o întreagă colecție intitulată ”La blouse roumaine”, urmat Jean Paul Gaultier, Kenzo sau Tom Ford, care a reinterpretat ia din zona Sibiu, cu broderii negre specifice zonei, și care a apărut în numărul american al revistei ”Vogue”, în martie 2012, purtată de cîntăreața Adele, notează Agerpres. Apoi au fost Oscar de la Renta, Agatha Ruiz de la Prada, Anna Sui sau Philippe Guilet.

Comunitatea online ”La Blouse Roumaine”, a propus ia — bluza tradițională rumînească — ca brand de țară și a organizat, pe 24 iunie 2013, odată cu sărbătoarea de Sînziene, prima Zi Universală a Iei.

Nadia

Prezentăm în continuare peste 40 de celebrități cărora le’au plăcut sau le place să poarte Ia, bluza tradițională rumînească.

Trupa de muzica suedeză ABBA

Angelina Jolie

Angelina Jolie

Ali MacGraw

Sophia Loren

Raquel Welch

Camila Alves, fotomodel, căsătorită cu actorul Matthew McConaughey

Taylor Swift

Jennifer Garner

Emma Watson

Giulia Nahmany

Halle Berry

Emma Stone

Emma Stone

Rita Wilson

Kate Moss

Lana del Rey

Katie Holmes

Katie Holmes

Kate Beckinsale în ”Van Helsing”

Jackie Chan,  luptător de arte marțiale (Hong Kong) și Ziyi Zhang, actriță chineză.

Karen Allen în ”Indiana Jones”

Kourtney  Khardashian

Rhizlaine El Cohen în ”Frumoasa adormita”  serial TV,  regizat de Catherine Breillat

Helen Mirren

Katie Holmes

Anne Hathaway

Brigitte Bardot

Liv Taylor

Actrița americană Anna Chlumsky în filmul ”Fata mea”

Nicole Kidman

Jane Birkin

Khloe Khardashian

Alexa Chung

Penelope Cruz

Cântărețul american Shaggy și soția sa

Sharon Stone

Selma Blair

Kirsten Dunst

Camilla Belle

Adele

Demi Lovato

Gisele Bundchen

Andreea Esca

Citiți și: ATLASUL FRUMUSEȚII: PORTRETE DE FEMEI FRUMOASE ÎN ȚĂRI DIN ÎNTREAGA LUME

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

Reclame

SPAȚIUL ROMÂNESC A GĂZDUIT CEA MAI MARE CIVILIZAȚIE A VECHII EUROPE

Între lunga epocă a societăților vânătorilor proto-istorici și epoca primelor civilizații, cum ar fi cele din Egipt și Mesopotamia, se află o perioadă lungă de timp. Această perioadă este asociată cu formarea bazele acestor civilizații, cum ar fi crearea unor economii de reproducere, a obiectelor de artizanat, a primelor poduri, și a limbajului scris. Aceste perioade istorico-culturale ale dezvoltării umane sunt numite „proto-civilizații”. Printre proto-civilizațiile agricole ale Europei antice, este proto-civilizația Cucuteni care a existat din mileniul al VI-lea până la sfârșitul mileniul al IV-lea î.Hr..

Aceasta a fost contemporană cu proto-civilizațiile din Egipt, Mesopotamia, Valea Indus (hindușii) și China. În această perioadă aceste proto-civilizații au fost la aproximativ același nivel de dezvoltare. Pe parcursul celui de’al V-lea mileniu î.Hr., când proto-civilizațiile din Balcani și Europa Centrală decad treptat, cultura Cucuteni, numită și Tripolia în Ucraina după satul descoperit inițial, la limitele „lumii civilizate” europene din acea vreme, a continuat să se dezvolte pentru un alt mileniu.

Proto-orașele, arhitectura monumentală, primele fundații, artizanatul, metalurgia, tesutul, ceramica, sisteme de însemne ca limbă scrisă, toate au continuat să se dezvolte și sunt motive să se considere Cultura Cucuteni ca una dintre cele mai interesante și dezvoltate proto-civilizații.

Actualul teritoriu al Moldovei (situat în cadrul graniţelor României) ocupă o suprafaţă de circa 45.000 kmp, reprezentând 19% din suprafaţa României, în timp ce locuitorii din această provincie răsăriteană totalizează cam 21% din populaţia ţării. Desigur, datele din prezent pot să difere de cele din perioadele istorice mai vechi, dar ridică, totuşi, problema de ce există aici acest plus demografic, chiar în situaţia în care, actualmente, principalele surse de prosperitate ale unei populaţii nu mai provin din activităţile agricole, ci, mai ales, din cele industriale şi comerciale.

Această situaţie favorabilă pentru un procentaj demografic sporit provin dintr’o realitate geografică: Moldova are condiţii dintre cele mai bune pentru amplasarea aşezărilor umane, oferind un relief variat, în care se regăsesc regiuni montane, submontane,
colinare şi de şes, cu o reţea hidrografică densă, uniform răspândită şi cu un regim climatic şi pluviometric normal, specific zonelor temperate. Chiar dacă de’a lungul mileniilor s’au produs unele schimbări climatice, acestea nu au fost, după sfârşitul erei glaciare, în măsură să influenţeze atât de puternic aspectul general, încât să conducă, de exemplu, la deşertificări sau măcar la o ariditate excesivă.

Epoca veche a pietrei

În îndelungata perioadă a paleoliticului, care a durat câteva sute de mii de ani, ritmul evoluţiei umane (inclusiv al procesului de antropogeneză) a fost unul extrem de lent, durând sute de mii de ani, datorită condiţiilor de mediu extrem de nefavorabile, datorate în primul rând glaciaţiunilor, care acopereau întreaga suprafaţă a pământului. În aceste condiţii, primii oameni trebuiau să’şi procure mijloacele de subzistenţă doar prin activităţi legate de vânătoare, pescuit şi, eventual, cules, mulţumindu’se, deci, să obţină numai ceea le oferea direct mediul natural.

Pe măsură ce se trecea de la o etapă la alta a paleoliticului, ritmul evoluţiei s’a intensificat, fapt reflectat atât în scăderea timpului de existenţă a acestor etape, care se înnoiau din ce în ce mai repede (paleoliticul inferior: c. 700.000-120.000; paleoliticul mijlociu: c. 120.000-35.000; paleoliticul superior: c. 35.000-10.000; epipaleolitic: c. 10.000-6.000 î.Hr.), în apariţia unor aspecte locale, denotând capacitatea grupurilor umane de a se adapta la anumite condiţii de mediu, precum şi în înmulţirea numărului de urme lăsate de aceste grupuri, ceea ce indică un remarcabil spor demografic spre sfârşitul perioadei paleolitice, în paleoliticul superior şi în epipaleolitic.

Astfel, de la descoperiri sporadice în etapele mai vechi ale paleoliticului, limitate la numai câteva zone (Ripiceni şi Mitoc pe malul Prutului; zona Ceahlăului), urmele lăsate de oamenii paleoliticului superior şi ai epipaleoliticului vor acoperi, în mod uniform, întreaga suprafaţă a spaţiului dintre Carpaţi şi râul Prut, aceeaşi situaţie constatându’se şi dincolo de Prut, pe întreg teritoriul Moldovei istorice.

Epoca nouă a pietrei.

În condiţiile încălzirii climatice globale, care a dus la retragerea calotei glaciare şi la apariţia covorului vegetal, precum şi la schimbarea fundamentală a faunei, oamenii au avut capacitatea necesară de a se adapta noilor condiţii de mediu şi de a’şi făuri treptat un nou mod de viaţă, în cadrul căruia vechile ocupaţii furnizoare de hrană (vânatul, pescuitul, culesul), specifice unui tip de economie ”prădalnic”, au trecut pe un plan secund, fiind înlocuite cu noile îndeletniciri ale unei economii ”producătoare”, de tip agricol, bazată pe cultivarea plantelor şi creşterea animalelor domesticite. Pentru definirea noii perioade, cea a neoliticului, accentul se pune pe noua structură economică, iar nu pe caracteristici secundare (cum ar fi apariţia ceramicii sau a uneltelor de piatră şlefuită), derivate din această structură fundamentală.

Noul mod de viaţă, bazat pe necesitatea perpetuării, de la un an la altul, a ciclului agrar, se caracterizează printr’o stabilitate sporită a comunităţilor umane, care trăiesc acum în case ridicate din materiale trainice (îndeosebi lemn şi lut), locuinţele fiind grupate în aşezări de tip rural, asemănătoare cu satele tradiţionale. Schimbările nu s’au pe trecut doar pe plan material, ele fiind din plin resimţite şi pe planul manifestărilor spirituale, care cunosc acum o gamă extrem de variată de reprezentări, net superioară celei din paleolitic.

Practic, lumea neolitică este o lume a simbolurilor, prezente în aproape toate artefactele utilizate de oamenii acestei perioade. Recunoaşterea simbolurilor şi explicarea semnificaţiei lor este calea prin care pot fi înţelese gândirea şi concepţiile populaţiei din acele vremuri.

În cadrul lungii perioade a neoliticului (aproximativ mileniile VI-IV î.Hr.) se pot sesiza două etape principale: cea a neoliticului propriu-zis (când principala materie primă pentru realizarea uneltelor este doar piatra) şi cea a eneoliticului / calcoliticului (cu sensul de epocă a aramei şi pietrei, deoarece, acum, pe lângă piatră, apare şi primul metal–arama). Utilizarea doar a termenului de neolitic şi pentru etapa de după apariţia aramei nu mai reuşeşte să surprindă existenţa acestui nou element, care, treptat, a contribuit la modificarea structurală a societăţii umane, prin trecerea la epoca metalelor. Unii cercetători au considerat chiar că se poate vorbi de o epocă a cuprului, dar această opinie apare ca fiind prea tranşantă, deoarece nu ţine cont de utilajul de bază al perioadei, care rămâne totuşi cel litic.

Deoarece între cele două etape nu există o ruptură bruscă, ambele bazându’se în esenţă pe acelaşi mod de viaţă (desigur, cu evoluţie lină firească), s’a propus utilizarea termenului de neo-eneolitic, care reflectă ansamblul evoluţiei, în sensul de ”neolitic şi eneolitic”. Separarea etapei eneolitice în cadrul neoliticului impune o periodizare nuanţată în cadrul celor două mari perioade ale neo-eneoliticului, fiecare având câte trei faze: neoliticul timpuriu (sau protoneoliticul), neoliticul vechi şi neoliticul târziu; eneoliticul timpuriu, eneoliticul dezvoltat şi eneoliticul final (sau perioada de tranziţie spre epoca bronzului).

Svastica a început sa atraga atenția europenilor la sfârșitul secolului al XIX-lea, prin descoperirile arheologice ale lui Heinrich Schlimann, cel care a găsit simbolul în situl anticei cetăți getice Troia. Specialiștii vremii au ajuns la concluzia că svastica a fost un simbol specific european. Ulterior, descoperirea simbolului svasticii printre motivele hitite și ale vechiului Iran au părut să confirme teoria.

Descoperirile din ultima parte a secolului XX completeaza însa ceea ce se știa până acum și dau o alta perspectivă asupra istoriei svasticii pentru că cea mai veche localizare fizică a acesteia o găsim în cultura Cucuteni, pe vase ceramice cu o vechime de peste 7.000 de ani. În acest context, putem așeza înca o cărămida la temelia tezei care spune ca spațiul carpato-danubiano-pontic este Vatra Vechii Europe. Daca în acest spațiu găsim cele mai vechi dovezi materiale ale existenței svasticii, iar pe restul continentelor o găsim cu mii de ani mai târziu, înseamna ca populațiile cucuteniene antice au dus’o în cele patru zări din spațiul românesc.

Diagrama taoismului, Taijitu, simblolul  Yin și Yang datează din China de câteva mii de ani în urmă, dar originile sale pot fi găsite cu mult mai devreme în Cultura Cucuteni de acum aproximativ 7.000 de ani.

Simbolul este, de asemenea, cunoscut în culturi europene târzii, cum ar fi cea etruscă și celtică, dar în general nu este considerată asociată școlii și gândirii metafizice care o aveau chinezii.

Numele acestei civilizații a fost convențional stabilit de arheologi, în conformitate cu satele Cucuteni (în România, lângă Iași) și Trypillia (din Ucraina, lângă Kiev), în cazul în care, la sfârșitul secolului al XIX-lea,  s’a descoperit pentru prima oară ceramică pictată și statuete de lut – categorii de produse care au devenit simboluri ale acestei civilizații antice. În timp de mai mult de o sută ani care au trecut de la descoperirea lor, aceste așezări arheologice au intrat în literatura de specialitate de specialitate din întreaga lume.

Suntem în fața unei civilizații ce se întindea pe aproximativ 350.000 km pătrati, cu mii de așezări de diferite dimensiuni, proto-orașe de sute de hectare, cu sisteme mari de fortificație, cu locuințe de diverse tipuri, de la simple colibe la construcții cu două etaje, cu o ceramică în care utilitatea este armonios combinată pentru aspectul estetic, mult peste specificitatea obișnuită a timpului, cu o religie fascinantă, ale cărei urme sunt marcate de idoli și obiecte de cult de un simbolism profund, a căror funcționalitate rituală reprezintă un alt subiect de interpretare.

Baza de simbolistică acestor culturi se găsește în cosmologie, locul omului în cadrul modelului și dinamismului pământului și cerului, iar aspectul fundamental a fost respectarea rotației în sensul invers acelor de ceasornic a cerului din emisfera de Nord în jurul Constelațiilor Nordice, precum și în sensul acelor de ceasornic din emisfera sudică,

Cea mai mare locuință din prima fază a perioadei pre-Cucuteni a fost descoperită de arheologi în localitatea suceveană Baia din Suceava. Specialiști de la Universitatea Cambridge au sprijinit cercetările pentru a identifica modul în care, în acea perioadă, se făcea schimb de cereale între China și Europa.

Directorul Muzeului Bucovinei, arheologul Emil Ursu, a prezentat, în comuna Baia, un al doilea sit pre-Cucuteni găsit în urma continuării cercetărilor începute în zonă unde a fost descoperită cea mai mare locuință pre-Cucuteni (5200-5100 î.Hr.) și unde Universitatea Cambridge dorea să stabilească cum se făcea schimb de cereale între China și Europa:

„Este foarte important acest lucru pentru că vorbim de alt doilea sit pre-Cucuteni I, descoperit în arealul unei civilizații care cuprinde Moldova, sud-estul Transilvaniei, Republica Moldova și Ucraina. Primul sit a fost descoperit in 1951″, spunea Ursu.

Descoperirea de la Baia vine să demonteze ceea ce se știa până acum.

”Este foarte nordică aceasta locuire, ceea ce înseamnă ca trebuie regândită și rediscutată și bineînțeles cercetată această prima fază. Ca datare, așezarea de la Baia datează undeva prin 5.200-5.100 î.Hr.”, spunea arheologul sucevean care a precizat că datarea se va face cu Carbon 14 la un laborator din Germania.

Locuința descoperită la Baia are aproximativ 92 metri pătrați și este cea mare locuință găsită vreodată în cultura pre-Cucuteni. Aceasta se păstrează bine, iar în afara de ceramică și un număr de vase întregibile au fost găsite și foarte multe unelte, piese unicat, cum ar fi un pandantiv de piatră, unicat în arealul pre-cucutenian, dar și o vatră păstrată în integralitatea ei.

Au fost găsite si foarte multe râșnițe, ceea ce înseamnă ca partea de prelucrare a grânelor era importantă, motiv pentru care pe șantier se afla și o echipă de la Cambridge care studiază modul în care se făcea, în acea perioada, schimbul de cereale între Europa și Asia, în special cu China.

Profesorul Martin Kenneth Jones de la Universitatea Cambridge, unul dintre cei mai importanți specialiști în arheologie biomoleculară a cerealelor, a spus la rândul sau că studiază de zece ani modul în care a început schimbul de cereale între agricultori din Europa si Asia și că cercetările le’a început în China, unde a descoperit cereale aduse din Europa:

”Cultura Cucuteni este foarte importantă pentru arheologi din lumea întreagă, fiind cunoscută pentru fascinantă ceramica pictată, dar totodata este importantă pentru etapele inițiale ale fermelor care s’au răspândit în partea de est a Europei.”

Martin Kenneth Jones:

„E o cultură minoră care credem că are legături cu culturile agricole din China. Am fost interesați de zece ani de această dezvoltare și am început munca în China pentru a întelege mai bine ce este cu aceste produse agricole, cerealele.”

El a subliniat că este interesant, pentru acea perioadă, că nu s’au găsit numai în China cereale provenind din Europa, ci și pe bătrânul continent cereale din China, precum meiul.

Martin Kenneth Jones:

”În acea perioadă, pe vremea migrațiilor, transportul nu era atât de simplu, iar cum s’a făcut acesta este interesant.”

El a precizat că studiază perioada în care s’a făcut schimbul inițial de cereale între Asia și Europa, subliniind că mult mai târziu a apărut schimbul de pietre prețioase și apoi „Drumul Mătăsii”.

Un alt cercetător care contribuia la lucrările de la Baia era Stanislav Țerna, de la Școala Arheologica Superioară din Chișinău, care a precizat ca situl descoperit este „cu adevarat extraordinar”.

Prezent la aceasta prezentare, președintele CJ Suceava, Cătălin Nechifor, a declarat că autoritățile județene vor acorda tot sprijinul pentru continuarea cercetărilor. El a precizat că CJ asigură finantare prin Muzeul Bucovinei pentru aceste cercetări arheologice și că se vor căuta fondurile necesare și pentru analizele de datare cu Carbon 14 la laboratorul din Germania.

De menționat este că echipa de cercetători de la Cambridge, din care făcea parte și un specialist chinez, își asigura finanțarea pentru cercetările pe care le făcea în situl de la Baia.

Experiment al incendierii unei imitaţii de locuinţă tipică Cucuteni, întocmai precum proceda populaţia neolitică (Arheoinvest).

Confirmări științifice pentru o ipoteză îndrazneață: vechea Europa s’a născut în Carpați.

Pentru multi oameni, integrarea noastră in Uniunea Europeana are înțelesul larg de integrare în Europa, ca spațiu cultural și istoric.

De parcă până acum am fi fost în afara ei!

Ba și mai mult: Europa își are rădăcinile și valorile ancestrale plămădite tocmai aici, la noi, la Dunărea de Mijloc, într’o civilizație înfloritoare, de acum 7-8000 de ani, într’o vreme când Occidentul era doar un ”vest salbatic”.

Fără această civilizație a Vechii Europe, contemporană cu cele ale Egiptului, Sumerului, Mesopotamiei, nu ar fi fost posibile sinteza greco-romană de mai târziu și nici nașterea Europei moderne. Dar astăzi, când Europa ne învață cum să ne anesteziem porcul înainte de a’l sacrifica, ori cum să dezinfectam ugerul vacii înainte de muls, ar trebui să avem curajul și mândria de a’i aminti Europei cat de mult ne datorează, rostind doar câteva cuvinte precum: Cucuteni, Gumelnița, Hamangia…

Acum 50.000 de ani. Alungarea din paradis

Nu știm unde a ajuns omul după ce Dumnezeu l’a alungat din Rai. Unii spun că în Africa, deoarece acolo s’au descoperit cele mai vechi fosile de homo sapiens. Pare să fie adevărat până la descoperirea altor fosile care să schimbe această percepție. Manualele ne învață că în Europa, primii oameni „moderni” au ajuns acum aproximativ 50.000 de ani, venind dinspre Africa, prin Caucaz și Asia Mica, trecând Bosforul și urcând prin Bulgaria în România.

De aici, pe linia Dunării, au înaintat spre centrul și vestul Europei. Dar răcirea accentuata a climei, coborârea ghețurilor dinspre nord i’au împins pe oameni spre sud, lăsând o Europa aproape pustie. Această ultimă epoca de gheață a ajuns la apogeu pe la anul 18.000 î.Hr.. Acum 12.000 de ani, clima a început să se încălzească iarăși, marcând sfârșitul ultimei glaciațiuni, iar Europa a început să se trezească din hibernare.

Stratul de gheață acoperea doar emisfera nordică a pământului. Întreg nordul Europei se afla sub un strat gros de gheață de doi kilometri: teritoriile viitoarelor țări nordice, insulele britanice, nordul Germaniei și al Franței, Polonia, țările baltice, dar și Elveția și nordul Italiei se aflau în hibernare. Ghețurile coborau până la gurile Rinului, ale Cracoviei și Moscovei. Ceva mai spre centrul Europei, până la Szeged, chiar dacă nu exista strat de gheață, predomina permafrostul (pământul înghețat permanent).

Cu toate astea, în câteva locuri palpita viața!

Conform celor mai recente studii de genetică, trei au fost zonele în care oamenii au supraviețuit în acele vremuri teribile de îngheț, transmițând mai departe moștenirea genetica: zona bascilor din Pirinei, Balcanii și zona moldoveano-ucraineană, de la Dunăre până dincolo de Nistru, în nordul Mării Negre.

Astfel că astăzi, 80% din stocul genetic al europenilor provine de la acești oameni. În ciuda invaziilor din afara Europei și a amestecurilor de populații din toate timpurile, „materia” genetică străveche nu a putut fi modificată. Suntem urmașii direcți ai primilor oameni „moderni” ajunși din Africa în Europa, oamenii de Cro-Magnon.

În sensul acesta, indo-europenii, care se presupune că au invadat Europa în epoca bronzului, nu au afectat genetic populațiile pe care le’au găsit aici, decât cu un procent de 10-15%. Unii cercetători afirmă chiar, în ultima vreme, că în realitate nu a existat nicio invazie, ci a existat o continuitate firească din epoca pietrei până acum, că suntem aici dintotdeauna, împreună cu limbile pe care le vorbim.

Acum 40.000 de ani. Primul european modern: Ion din Anina

Prin urmare, în drumul lor spre centrul și apusul Europei, oamenii veniți din Africa au ajuns întâi pe la noi, în zona Carpaților și a Dunării Mijlocii. Au stat pe aici câteva mii de ani și abia apoi, unele grupuri au înaintat spre restul Europei. Deci, nu ar trebui să mire pe nimeni că cele mai vechi urme de homo sapiens din întreaga Europă (descoperite după cele din Africa) s’au găsit în România.

Este vorba de o mandibula veche de aproximativ 40.000 de ani, descoperită în anul 2002 în Peștera cu Oase din Anina (Banat). Fosila a fost descoperită întâmplator, de un grup de speologi din Timișoara. Cercetările au fost preluate de specialistul american Erik Trinkaus, iar descoperirea a intrat în literatura de specialitate sub numele de Ion din Anina. Deși este un european ”modern”, Ion are și trăsături care îl apropie de omul de Neanderthal, acest văr al omului modern, care a locuit ținuturile Europei acum câteva sute de mii de ani (de acum 230.000 de ani după unii, 400-500.000 de ani după alții) și care a dispărut chiar în perioada în care s’a întâlnit cu homo sapiens. După cei mai mulți cercetători, dispariția omului de Neanderthal ar fi fost provocată tocmai de această „întâlnire”.

Coincidență sau nu, dispariția omului de Neanderthal ne’a arătat cât de diverse pot fi căile aventurii umane și cât de înfundate unele drumuri. Ion al nostru din Anina le’a demonstrat antropologilor că cele doua specii au coexistat o vreme și chiar s’au încrucișat.

Dar Ion nu era singur în Peștera cu Oase. Cercetătorul american i’a descoperit în anii următori și pe Vasile și Maria, care însă erau mai ”tineri” decât Ion cu 14000 de ani… Această descoperire a celui mai „bătrân” european modern a fost repede luată în atenție de lumea științifică de peste hotare.

Cercetătorii români însă nu s’au zorit să facă prea mult caz de această prețioasă relicvă. Dacă ea s’ar fi descoperit în altă parte, cu siguranță ar fi fost mult mai mult mediatizată.

Acum 10.000 de ani. Cea mai veche așezare stabilă din Europa: Schela Cladovei-Lepenski Vir

În zona noastră, Carpații au constituit o barieră în timpul glaciațiunii. La vest de munți se afla Europa adormită sub ghețuri. La est, în câmpia Dunării și în Moldova, viața înflorea. După ce vremea a început să se încălzească și ghețarii să se topească, Europa s’a repopulat, treptat-treptat. Timpul s’a pornit să curgă tot mai repede, iar pe la anul 8000 au început să mijeasca zorii agriculturii pe continentul nostru.

S’au domesticit primele animale, iar așezările umane au devenit stabile. Cea mai veche așezare stabilă de pe continentul nostru se afla tot pe teritoriul țării noastre, la Schela Cladovei, în clisura Dunării, având o ”soră” pe malul celalalt al Dunării, la Lepenski Vir. Schela Cladovei este o așezare străveche, care s’a dezvoltat între 8000 și 5500 î.Hr., deci acum 10.000 de ani.

Locuitorii acestei așezări nu cunoșteau ceramica, ci foloseau piatra, osul și cornul, pentru confecționarea diferitelor obiecte. Așezarea a fost descoperită de arheologul Vasile Boroneant. Astăzi, ea este cercetată de o echipa internațională de specialiști. Nu este o întâmplare că în acel loc s’au ”copt” primele semne de civilizație, căci întotdeauna, de’a lungul marilor fluvii s’au dezvoltat civilizații mari.

Arheologul Vasile Boroneant, președintele secției de istorie a Academiei Oamenilor de știință:

”Acolo, în clisura Dunarii, erau condițiile cele mai potrivite pentru producerea unui salt de civilizație. Clima era blândă, sub-mediteraneană, mai caldă decât în restul Europei. Curenții calzi dinspre Marea Neagră și Mediterana contribuiau și ei la un climat propice, Orientul Mijlociu era relativ aproape.

Dunărea oferea condiții foarte bune de trai. Încălzirea climei a dus la apariția de bălți și lacuri, exista deci apă dulce, mult pește, păsări, vegetație și animale din belșug. Alternanta anotimpurilor a jucat și ea un rol esențial în saltul care s’a produs: oamenii erau obligați să se preocupe de adăposturi, îmbrăcăminte, să producă noi tipuri de unelte. Încălzirea climei i’a determinat să renunțe la blănuri și să treacă la țesut, să dezvolte noi metode și noi instrumente.

Odată ce s’au așezat într’un loc și au început să stocheze rezervele de hrană, au trebuit să se gândească și la mijloacele de depozitare. Varietatea aceasta de situații i’a determinat să observe și să experimenteze permanent. Dar, în același timp, au ajuns să aibă și mai mult timp liber, nefiind obligați să alerge zilnic după vânat. Astfel, s’au dezvoltat arta, religia, meditația asupra vieții și morții, asupra forțelor naturii.

La Cuina Turcului a fost descoperita o splendidă reprezentare pe o falangă de cal sălbatic, veche de 11000 de ani! Cu timpul, au fost domesticite unele animale. Câinele a fost cel dintâi. În timp ce în Orientul Apropiat se domesticea oaia, la noi se domesticea porcul. În același timp, s’a trecut de la cules la cultivarea plantelor, și astfel a apărut agricultura. S’au născocit plugul și alte unelte. Zona aceasta a fost un centru de dinamică istorică. Aici se plămădeau zorii civilizației.

Într’un fel, aici era „Occidentul”, aici se produceau invențiile, aici apăreau ideile noi și se răspândeau spre restul Europei. Schela Cladovei – Lepenski Vir era un fel de capitală a Europei acelor timpuri, în vreme ce vestul și nordul continentului erau încă populate de vânători și culegători. Vedeți, noi suferim astăzi de un miraj al Occidentului, dar nu întotdeauna vestul a fost locomotiva.

Mai târziu, când Imperiul Roman de Apus avea să cadă și Europa occidentală era cufundată în intuneric, tot în Orient a inflorit civilizația, în Imperiul Bizantin. Nouă ni se pare că am împrumutat mereu de la alții, iar alții n’au avut ce învăța de la noi. Nu este așa.

Uitați’vă, de pildă, la descoperirile făcute de Dinu Rosetti la Vidra. Există mai multe bumeranguri din corn de cerb, vechi de 7000 de ani, primele bumeranguri din Europa. Iar lumea mai crede și astăzi că este o armă exotică.

Descoperirile de la Schela Cladovei au fost puse sub semnul întrebării de arheologii vremii, superiorii mei, timp de mai mulți ani. Nu au vrut să creadă că sunt atât de vechi. Abia dupa ce și colegii sârbi au confirmat autenticitatea și vechimea descoperirilor pe care le făcusem pe malul românesc al Dunării, au început să creadă și specialiștii români. Sârbii descoperisera lucruri asemănătoare, pentru că cele două așezări străvechi erau în strânsă comunicare, iar locuitorii de pe cele două maluri erau conștienți de unitatea lor de limbă și cultură.

Inundarea zonei în urma construirii lacului de acumulare de la Portile de Fier I și II ne’a limitat cercetările. Occidentalii au rămas neîncrezători multă vreme. I’am invitat să vină la fața locului, să se convingă. Așa se face că după 1989, am săpat mai mulți ani împreuna cu englezii, care au fost încântați de colaborare și continuă să sape în fiecare an, sub conducerea arheologului Clive Bonsall.”

Acum 7000 de ani în Moldova. Cea mai avansată cultură a Europei: Cucuteni-Tripolie

Cu mult înainte ca civilizația minoică, socotită prima civilizație europeană clasică, să răsară în insula Creta, cu mult înainte ca în Italia să se infiripe ideea unui imperiu, într’o vreme când vestul Europei nici nu bănuia ce glorie avea să’l aștepte, aici, pe teritorul țării noastre, înflorea cea mai mirifică civilizație din preistoria Europei, cultura Cucuteni. Ea se intindea până în Ucraina, la Tripolie, și a constituit, după părerea unor specialiști, prima civilizație urbana de pe continentul nostru, sau cel putin o civilizatie protourbană. Alaturi de cultura Gumelnița, care se întindea în Muntenia și Dobrogea, era cea mai avansată cultură a Europei.

Așadar, între 4500 și 3000 î.Hr. , din Moldova și până dincolo de Nistru, oamenii au creat și au construit într’un mod în care nimeni nu o mai făcuse până atunci. Casele lor, mai ales în zona estică a ariei, erau grupate în așezări întinse. Unele așezări ajungeau la sute de hectare, sute de străduțe și mii de case, având 10.000-15.000 de locuitori. Locuitorii din Cucuteni se mutau periodic, dând foc vechilor case: rămășițele a mii de case incendiate au fost descoperite de arheologi. Casele lor puteau avea unul sau două etaje. Ceramica lor era de o frumusețe tulburătoare, pe care avea sa o egaleze doar ceramica chineză, o mie de ani mai târziu.

Ce s’a întâmplat cu această civilizație moldovenească, ce la vremea aceea reprezenta „vârful” Europei?

S’a stins în mod misterios. Unii arheologi susțin că schimbările climatice i’au obligat pe cucutenieni să renunțe la agricultura și să se retragă spre munți, dedicându’se mai mult păstoritului. Alții invocă invaziile dinspre stepele Asiei. Totuși, această cultură nu s’a stins de tot. Ea a supraviețuit într’un mod tainic, iar motivele care împodobeau ceramica de Cucuteni se regăsesc și astăzi în costumele populare românești, în arta populară, pe ouăle încondeiate.

Iar tradițiile și obiceiurile populare românești, basmele și doinele noastre păstrează străvechi tipare neolitice, transmise din generație în generație. Și, cine știe, poate că și unele mlădieri ale limbii române păstrează ceva din incantațiile graiului de acum mii de ani.

Tăblițele de la Tărtăria reprezintă, dupa unii specialiști, cel mai vechi mesaj scris din istoria omenirii, mai vechi chiar decât primele scrieri sumeriene. Totuși, astăzi, cei mai multi arheologi români sunt neîncrezatori cu privire la autenticitatea lor, cum sunt sceptici de câte ori vine vorba de o descoperire excepțională. Ne refuzăm mereu dreptul la originalitate, la valoare, și preferăm să afirmăm că am împrumutat mereu, de la toate neamurile, popoarele, limbile, câte ceva. La fel și cu tăblițele de la Tărtăria: or fi aduse de vreun sumerian și pierdute pe aici, spun unii; sau or fi fost aduse în vremurile mai noi de un colecționar; ori poate sunt falsuri…

Nu același lucru se poate spune despre cercetătorii străini, care au studiat subiectul în cele mai mici detalii și au elaborat studii serioase. E adevarat, în anii ’60, când au fost descoperite tăblițele de la Tărtăria, nu existau destule indicii care să confirme existența unei scrieri neolitice în această arie geografică. Piesele erau unicate, stranii. Cu timpul însă, cercetările au avansat, iar astăzi există peste o mie de piese, în special ceramice (fragmente de vase, figurine), descoperite în peste 50 de localități, care conțin semne ale unei scrieri străvechi.

Aceste semne nu sunt decorative, ci reprezintă un început de scriere. Piesele inscripționate au fost descoperite în aria culturii Vinca-Turdaș, în special la noi în țara și în Serbia. Turdaș și Parța reprezintă la noi localitățile care au oferit piesele cele mai numeroase și mai interesante. Astfel, tăblițele de la Tărtăria nu mai sunt singure, chiar dacă rămân cele mai importante. Aceasta scriere nu a apucat să evolueze și să dea roade, stingându’se odată cu cultura ce i’a dat naștere. Poate că schimbările climatice majore au determinat retragerea populațiilor spre zone mai ferite, sau poate că valurile de populații venite dinspre Asia au adus alte moduri de exprimare, cert este ca germenii scrisului neolitic au pălit.

Totuși, rămân zecile de semne inventariate de cercetători, nedescifrate, enigmatice, care nu știm cum au influențat evoluția culturii ulterior. Dar putem fi siguri că au influențat’o. Ceea ce știm cu siguranță este că scrierea neolitică a culturii Vinca-Turdaș este prima scriere a Europei și poate prima scriere a omenirii.

După dispariția splendidelor culturi ale Vechii Europe și intrarea în epoca metalelor, istoria a început să fie scrisă de cei ce aveau arme mai bune, orgolii mai mari și saci cu bani mai numeroși. Destul de repede, civilizația greco-romană devine felinarul Europei, luminând anemic și subiectiv un continent ce părea să fi fost cuprins de noapte.

Tot ce nu era grecesc sau roman era barbar, sălbatic, primitiv. Restul Europei devine o lume în aparență fără valori, privită din perspectiva romanilor, care ne’au vândut și continuă sa ne vândă, peste secole, o istorie părtinitoare. Civilizațiile ”barbare”, intrate în manuale prin ochiul cuceritorului, aproape că nici nu’și mai primesc dreptul de a se numi civilizații.

O civilizație trebuie să aibă arhitectură monumentală, să construiască colosseum-uri, în care să puna oameni să se ucidă între ei, spre distracția supremă a privitorului, ori să ațâțe animale înfometate împotriva unor oameni neajutorați.

O civilizație trebuie să aibă o armată puternică, cu care să cucerească mereu noi teritorii. O civilizație trebuie să se consume în ospețe copioase și în serbări fastuoase. O civilizație trebuie să aibă morminte princiare bogate, piramide sau temple impozante.

Dar civilizația nu reprezintă doar aspectul material, economic, al unei populații, nu reprezintă doar bunurile, ci și valorile. Modelul occidental ne’a obișnuit să privim cu mai multă admirație aspectele materiale, cele care ne aduc confort și siguranță fizică, decât pe cele spirituale, care ne ajută să aflăm care este rostul nostru în lume. Marile civilizații, trecute sau prezente, sunt demne de admirație.

Dar adevăratele valori nu trebuie căutate în realizările materiale, ci în cele spirituale. Când preoții geților se rugau în munți, în peșteri ascunse, și îi învățau pe oamenii de rând că sufletul este nemuritor, iar trupul, materia nu contează, cei ai altor neamuri înălțau temple sclipitoare împodobite cu statui impozante. Iar dacă geții nu cheltuiau sume enorme pentru a construi clădiri colosale și a întreține armate profesioniste, asta nu’i făcea mai puțin înțelepți decât vecinii lor. Dimpotrivă.

Dacă geții erau convinși de lipsa de însemnătate a valorilor materiale, este firesc să nu fi investit prea mult în aceste valori. Nu și’au ridicat statui, nici palate colosale, se îmbrăcau modest, la fel ca țăranii noștri de astăzi, regii purtând în picioare opinci, iar pe cap o căciulă de lână în loc de coroana fastuoasă din aur, bătută cu pietre prețioase.

Iar cei care, investind mult mai mult în bunuri materiale, i’au numit pe aceștia ”primitivi” ori „sălbatici”, nu au înțeles că spiritualitatea este deasupra civilizației materiale. Cei care trăiau mai mult în mijlocul naturii, aproape de zei, au înțeles aceste lucruri mai bine decât cei ce’și petreceau vremea în băi, ospețe și spectacole de circ. Spiritualitatea Europei se stinge dinspre vest spre est. La răsărit mereu credința a fost mai puternică. Orientul poate fi salvator.

Primul homo sapiens din Europa, cea mai veche așezare stabilă din Europa, cea mai veche scriere, cea mai veche cultură – astfel de sintagme îi sperie pe mulți, dar mai ales pe cercetători. Nu de puține ori, istoricii noștri, într’o luptă oarba cu diletanții care se entuziasmează în fața unor descoperiri precum cele enumerate mai sus, susțin că românul trăiește o frustrare istorică.

Românul ar fi frustrat, chipurile, ca nu a avut și el o istorie grandioasă, de invingător, precum alții, și atunci își inventează una care să’l satisfacă. În această falsă istorie, românul este cel mai tare, cel mai mare, cel mai frumos și primul în toate. Un discurs atât de radical din partea specialiștilor noștri elimină cu totul posibilitatea ca, uneori, chiar să fim cei mai buni sau cei mai tari sau primii.

Căci cineva trebuie să ocupe și aceste locuri. Uneori aceștia suntem noi, alteori sunt alții.

Noi și noi descoperiri duc mereu la schimbarea datelor din cărțile de istorie, iar dacă uneori suntem și noi printre primii, acest lucru ar trebui să ne onoreze, nu să ne sperie. Dacă am lăsa deoparte toate aceste temeri și am căuta să cernem și să așezăm fiecare lucru la locul lui și să’i dăm importanța cuvenită, am fi priviți, poate, cu mai mult respect în Europa.

Cine să ne respecte dacă noi înșine nu ne respectăm?

Cât datorează Europa acestor locuri, acestor civilizații, acestei istorii, acestor oameni? Cât datorează Europa acestui ungher de lume, în care au încolțit primele semințe de civilizație și spiritualitate europeană?

Gânditorul de la Hamangia, considerat între cele mai importante artefacte din istoria omenirii, este un simbol al acestor rădăcini milenare. Pe umerii lui s’au așternut deja 7000 de ani, dar dacă ar începe astăzi să vorbească, probabil ar spune:

„Bun venit acasă, Europa!”

Sursa: arheoinvest.uaic.ro, mediafax.ro, incont.ro, formula-as.ro

Citește și:  ”ȚARA ORAȘELOR” PELASGILOR CUCUTENIENI

sau: ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

AȘEZĂRI ÎN CARPAȚI MAI VECHI DECÎT PIRAMIDELE EGIPTENE, DOVEZI DE ÎNTÎIETATE ÎN EUROPA


Un adevăr greu digerabil nu doar de către parveniții tineri din Europa, dar chiar și de cei din Occident, la fel de tineri, este că nu doar chinezii, perșii, egiptenii sau eleniii se pot lăuda cu dovezi de civilizație antică sau elemente spectaculoase la fel de străvechi.

Ei bine, și noi rumînii avem așezări preistorice aparținînd unor culturi vechi de mii de ani, mai vechi chiar și decît unele civilizații precum vestita Mesopotamie sau Vechiul Egipt din nordul Africii.

Unele așezări din Carpați sînt atît de vechi, încît cele din Mesopotamia și Egipt pălesc…și nu degeaba se spune de către foarte mulți cercetători că aceasta este vatra multor triburi care au creat popoare în alte părți ale lumii. Un exemplu sînt chiar celții care au populat Alpii, Germania, Iberia, Britania, aceștia coborînd din vechii cimerieni de la Marea Neagră care cel mai probabil parte din ei se trag și din Cultura Cucuteni.

Să ne gîndim de pildă la culturile Cucuteni, Hamangia, ori Boian, întinse la est, respectiv la sud de Carpați, în mare parte pașnice, matriarhale, fascinante, pasionate de frumos, de artă și de olărit.

Au fost stabilite cu certitudine matematică și arheologică pe teritoriul Rumîniei de astăzi cu 3.000 – 4.000 de ani înaintea binecunoscuților geți și romani pentru care s’a creat o adevărată obsesie. Poate și pentru că de acolo avem cele mai multe dovezi materiale.

Nimic rău în asta, dacă nu am da însă la o parte și pagini de istorie veche mult mai importante, unele care au precedat marile și cunoscutele piramide egiptene, de exemplu!

Dar ceea ce este remarcabil de știut este că din oamenii acestor culturi s’a stabilit genetic că ne tragem cea mai parte din rumînii de azi, tot pașnici ca și cei de atunci, ceea ce ne face niște urmași foarte fideli strmoșilor noștri cărora le’am moștenit felul lor de a fi.

Cînd ni se spune ”mămăligari’, deși este spusă cu intenția de a ne jigni ca popor, în fapt, invidioșii ne recunosc implicit vechimea matriarhală ale acelor vremuri fără să știe, săracii de ei !!!

Sintagma ”mămăliga greu explodează” este o trimitere directă la trecutul nostru matriarhal, în care strămoșii noștri apreciau mai presus decît orice Zeița Mamă, care era o Zeiță a Păcii, a Fecundității și a Pămîntului, și nu a oricărui pămînt, ci exact a acestui pămînt căruia de curînd i s’a adus încă o dată recunoașterea unui tărîm a Maicii Domnului, și nu gratuit.

Să dăm citire unor așezări, mai vechi decît celebrele piramide:

1. VÎRFU CÎMPULUI, Botoșani

Toată Moldova și Basarabia este plină de urmele civilizației Cucuteni.

Vorbim despre o cultură care’și are începuturile pe la 5.500 î.Hr., adică cu 2.000 de ani înainte de construirea primelor piramide egiptene și cu 3.500 de ani înainte de patriarhii din Biblie.

Este o cultură care a dăinuit timp de peste 2.700 de ani și care a lăsat în urma ei obiecte uluitoare de artă ceramică, dar și mărturii ale unei filozofii de viață atemporale uimitoare și încă de nepătruns și de explicat în întregul ei.

De exemplu, pe teritorul comunei Vîrfu Cîmpului din Botoșani, în punctul numit ”La Temelii” (Ionășeni), s’au găsit numeroase fragmente ceramice de culoare neagră, brună sau gălbuie cu lustru și incizii specifice, iar astfel de descoperiri abundă pe tot teritoriul Moldovei, pentru că civilizația care le’a lăsat în urmă se întindea pînă departe, în stepele Ucrainei, acolo unde de asemenea această civilizație își are urmași.

Multe din frumusețile culturii se pot vedea la Iași la muzeul civilizației Cucuteni.

Citește și:  SPAȚIUL ROMÂNESC A GĂZDUIT CEA MAI MARE CIVILIZAȚIE A VECHII EUROPE

2. HÎRȘOVA, așezare veche de șapte milenii

Hîrșova este o localitate cu vechime de 7.000 de ani!

În partea de sud-est a localității, pe malul Dunării, se găsește o așezare neo-eneolitică dezvoltata sub forma unei coline de aproape 12 m ca urmare a distrugerii și refacerilor succesive a locuințelor din lut.

Cercetările de aici au identificat o comunitate care se ocupa cu vînătoarea, pescuitul, cultivarea pămîntului și creșterea animalelor.

Au fost identificate schimburi comerciale cu comunități de pe spații mult mai îndepărtate. Pe vatra localității se găsesc mai multe așezări din epoca bronzului și fierului, ceea ce arată o continuitate neîntreruptă de locuire în diferite etape ale dezvoltării umane.

Epocile următoare sunt bine ilustrate.

În antichitate, comunitățile de aici au cunoscut cea mai mare dezvoltare.
Acestea s’au aflat în strînsă legătură cu orașele de pe litoralul vestic al Mării Negre (Histria și Tomis, cu deosebire).

Epoca romană a marcat puternic istoria oamenilor de aici.

Cel mai probabil, în a doua jumătate a secolului I d.Hr. s’a clădit fortificația cunoscută în izvoarele romane cu numele Carsium (un toponim de origine getică legat de aspectul stîncos al zonei, de la care derivă și numele de astăzi, slavizat, al localității.

Punctul de vedere potrivit căruia numele actual se trage de la cuvintele ”hîrsîz-ova”, ceea ce înseamna ”vadul hoților” este cu totul eronat și nerealist din punct de vedere topografic.

În documentele cadiilor din perioada stăpînirii otomane, cetatea este trecută cu numele Harisova, iar pe hărțile germane din secolele XVII-XVIII o găsim cu numele de Chirschowa, Hirsowe, Kersova, iar în secolul al XIX-lea, Hirsowa.  În secolul al XVII-lea celebrul călător Evlia Celebi, care a vizitat localitatea, preciza că numele vine din expresia, ”odovan hîrs geliyor,”! care se traduce prin ”vine ursul (hîrs) din șes (cîmpie)”.

Vorbele acestea au fost rostite de sultan la cucerirea fortificației.

Apărătorii cetății au folosit piei de urs pentru a’i speria pe turci. Atunci sultanul a strigat:
”Odovan hîrs geliyor”!, pecetluind astfel numele acesteia.

Cetatea este distrusă în epoca marilor invazii și refacută tot de atîtea ori.

Sînt atestate reconstrucții din timpul împăraților Constantin cel Mare și Justinian din secolele IV-VI d.Hr.

Din a doua jumătate a secolului al VII-lea, după așezarea bulgarilor la sud de Dunăre se întrerup contactele cu lumea răsăriteana.

Abia în secolul al X-lea bizantinii revin la Dunăre și reconstruiesc vechile fortificații, între care și pe cea de la Carsium.

Este posibil ca în secolul al XIII-lea așezarea să fi fost sub administrație genoveză.

În secolul al XIV-lea, în timpul lui Mircea cel Bătrîn, intră în componența Tării Românești.

Între secolul al XV-lea și prima parte a secolului al XIX-lea este fortificație otomană.
Orașul cunoaște o mare înflorire. La 1651 Evlia Celebi face o descriere a acestuia: avea 1600 case, geamii, băi, bazar și era apărat de un zid de 3000 pași.

Cu puțin timp înainte de distrugerea sa, cetatea este imortalizată într’un desen după care se fac celebrele litografii, de către A. von Saar, la 1826.

În secolul al XIX-lea aici sosesc mocanii ardeleni care construiesc orașul modern.
Centrul acestuia se afla pe malul Dunării. În jurul portului se construiesc prăvălii, depozite, bănci, iar pe dealul dinspre vest, o scoală monumentală și o biserică pe măsură. Școala a adăpostit și un muzeu, primul muzeu regional al Dobrogei.

În timpul primului război mondial orașul a fost ars în întregime. Distrugeri mari s’au facut și în al doilea război mondial.

Epoca regimului comunist a marcat începutul decăderii orașului. Dintr’un centru al comerțului cu cereale, centru administrativ și judecătoresc, a fost reclădit cu o noua identitate. Au fost închise Judecătoria, Procuratura, Muzeul. Economia a capatat un caracter meșteșugăresc. Lipsit de resurse, orașul a decăzut. Mulți locuitori au migrat spre orașele învecinate (Tulcea, Constanța, Slobozia ).

În ultimii ani ai regimului comunist, toate clădirile vechi, istorice din partea centrală a orașului, lasate special în ruină, au fost demolate și s’au construit blocuri. În vecinătate s’a ridicat și o platformă industrială unde s’a construit o întreprindere de sîrmă și cabluri care funcționează și parțial un șantier naval ruginit astăzi.

La 20 de ani după prăbușirea regimului comunist, localitatea nu’și regăsește vechiul destin.  Cei care au administrat localitatea visează încă să o facă un puternic centru industrial, ceea ce este imposibil, în lipsa unor resurse naturale și infrastructuri adecvate. Așa se face că de pe stema orașului adoptată în 1933, crucea și semiluna au fost înlocuite cu semiroata dințată, simbol al unei industrii aproape inexistente, și ancora, simbol portuar, dar și al speranței, în cazul de față, cu totul întîmplător.

Pornind de la experiența altor așezări similare din Europa și din spațiul apropiat, trebuiesc puse în valoare resursele existente: lutul, foarte bun pentru materiale de construcții, calcarul, monumentele istorice care pot fi o bază solidă pentru turismul cultural și apele termo-sulfuroase din amonte, excelente pentru afecțiuni reumatismale.

Am trecut în revistă o întreagă istorie a unui oraș ca să vedem cum prin inconștiență sau neprofesionalism nu se pot valorifica adevăratele comori ale unor locuri. Grecia azi trăiește eminamente din turism, cum la fel și Hărșova ar putea să o facă lejer cu oameni bine ancorați în realitățile acelor locuri.  Și nu cu industrie, Dumnezeule Mare !

3. CERNAVODĂ și Gînditorul de la Hamangia

Și această așezare dăinuie, sub o formă sau alta, de peste 7.000 de ani. Aici primele descoperiri aparțin culturii Hamangia (eneolitic timpuriu) – mai multe așezări și o necropolă (cca. 400 de morminte).

Tot aici a fost descoperit Gînditorul de la Hamangia alaturi de perechea sa Femeie Sezînd, datînd din a doua jumătate a mileniului V – începutul mileniului IV î.Hr.

4. TURDAȘ, o așezare de dinainte de piramide

În apropierea rîului Mureș a fost descoperită așezarea neolitică de la Turdaș care datează de dinainte de piramide, pentru că aparține culturii Vinca-Turdaș, contemporană cu etapa timpurie a culturii Cucuteni (5.700 – 4.500 î.Hr.).

Istoricii rumîni spun chiar că e primul oraș din Transilvania, și printre primele din Europa.

Suprafața cercetată de arheologii sibieni a fost de aproximativ 11 hectare, considerată a fi imensa, mult peste orice standard în Europa.

Așezarea, estimată la 100 de hectare suprafață, era de fapt un oraș, lucru dovedit de existența fortificațiilor din lemn, unul care includea și niște ritualuri înfricoșătoare, avînd în vedere descoperirea de sacrificii umane la fața locului.

Orașul dispunea de un sistem de fortificație cu porți întărite și turnuri din lemn.

De asemenea, se pare că așezarea de la Turdaș a fost și un centru regional de producție și distribuție a ceramicii, fapt dovedit de descoperirea unui număr foarte mare de cuptoare și obiecte din ceramica, de la vase pana la statuete antropomorfe, zoomorfe și‚ ”statuete pe tron” care reprezintă regalitatea – unii dintre primii regi ai continentului european !!!!

Tăblițele de la Tărtăria, parte a Culturii Vinca-Turdaș.

Alții le’ar transforma în suveniruri și simboluri ușor de recunoscut în lumea întreagă.
Noi ce facem ? Oricum, nimic în acest sens. Sau prea greoi…

Și cîte ar fi de făcut ca să valorificăm aceste dovezi în favoarea rumînilor, nu doar de continuitate, ci de’a dreptul de întîietate asupra tuturor europenilor !!!

Dacă spunem și că au mai fost găsite doar 2-3 situri similare în Europa, ne dăm seama că vorbim de o comoară imensă.

Lăsată de noi în pămînt, evident, de ce să o valorificăm !???

Cercetările arheologice de pe traseul viitoarei autostrăzi Sibiu-Nadlac au scos la iveala primul oraș din Transilvania – așezarea neolitică de la Turdaș, judetul Hunedoara, care era un centru regional de de producție și distribuție a ceramicii.

Sabin Luca, directorul Muzeului National Brukenthal din Sibiu, institutie care a coordonat o parte din lucrările arheologice de pe traseul viitoarei autostrăzi Sibiu-Nadlac, a declarat, într’o conferință de presa, că în punctul Lunca din judetul Hunedoara, în apropierea rîului Mureț, a fost descoperit primul oraș din Transilvania – așezarea neolitică de la Turdaș, care datează ”de dinainte de piramide”.

Suprafața cercetată de arheologii sibieni, între lunile mai – noiembrie 2011, a fost de aproximativ 11 hectare, ”o cercetare arheologică imensă, peste orice standard în Europa”.

Așezarea de la Turdaș era cunoscută de arheologi încă de la jumătatea secolului al XIX-lea, datorită materialului deosebit de bogat descoperit, inclusiv Sabin Luca conducînd, din 1992, timp de opt ani, cercetări arheologice în zonă, împreună cu Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, însă acestea au fost de mici dimensiuni.

Sabin Luca, spune:

„Primele cercetări s’au facut in jurul anului 1850. Poate ca e unul din primele situri cercetate în Rumînia. Iar prima cercetare sistematică s’a făcut în 1875, de prima femeie arheolog din zona aceasta a Europei, Zsofia Torma.”

Explicația materialului arheologic foarte bogat, descoperit de’a lungul timpului în zonă, sta în faptul că această așezare, estimata la 100 de hectare suprafață, era de fapt un oraș, lucru dovedit de existența fortificațiilor din lemn, unul chiar consacrat religios, dovadă fiind sacrificiile umane descoperite.

Directorul muzeului Brukenthal, Sabin Luca:

„De ce spun că e primul oraș din Transilvania, ca să nu spun cel puțin din sud – estul Europei: pentru că am descoperit un sistem de fortificație, de imprejmuire, compus din 11 palisade și șanțuri succesive, pe o profuzime de 200 de metri. Am descoperit două porți de intrare în sistemul de fortificație, cu turnuri, totul din lemn. Acest sistem, de o așa de mare dimensiune, nu s’a putut cerceta în Europa fiindcă costă foarte mult. Am surprins aceste palisade, șanțuri, turnuri, care ocroteau un nucleu care, din punctul meu de vedere, în stadiul inițial avea cam 100 de hectare împrejmuit. Faptul că este consacrat după toate regulile vedem din faptul că, la distanțe de aproximativ 200 de metri, în interiorul primei sau celei de’a doua fortificații este pus cîte un sacrificat. Am gasit vreo cinci (schelete – n.n.). Ceea este curios este ca nici unul nu e în aceeasi poziție, deci e clar că e sacrificiu, nu este o înmormîntare. I’au sacrificat în diverse ritualuri. Sînt puși fie pe burtă cu mîinile și picioarele legate, fie pe spate cu mîinile si picioarele legate, fie cu capul tăiat și pus pe piept.”

Potrivit acestuia, așezarea de la Turdaș a fost un centru regional de producție și distribuție a ceramicii, fapt dovedit de descoperirea unui număr foarte mare de cuptoare și obiecte din ceramică, de la vase, în stilul Turdașului, ”unic in Europa”, pînă la statuete antropomorfe, zoomorfe, și „statuete pe tron”, care exemplifica regalitatea și care au mai fost găsite doar în „două – trei situri din Europa”.

Sabin Luca:

„Trebuie să ne gîndim la un mare centru regional al acelui moment. Am găsit explicația asupra numărului mare de vase și statuete de lut descoperite aici. Am găsit 60 de cuptoare pentru arderea obiectelor de mici dimensiuni și singura concluzie care se poate trage este că aici se făcea plastica de statuete, idolii, pentru o țară. Și această mare așezare sacră cu caracter urban livra aceste piese, consacrate deja, spre comunități. E singura așezare din toate cele cercetate pînă acum din Europa neolitică care are un număr așa mare de cuptoare. (…) Putem argumenta ideea că sîntem în fața unei așezări protourbane aidoma marilor așezări din Orient, o așezare care avea sigur regi, datorită statuilor pe tron.”

În situl de la Turdaș au fost descoperite șase orizonturi diferite, datate în neoliticul timpuriu, eneoliticul timpuriu si dezvoltat, perioada getică și cea medievala, în jurul secolului XII.

Potrivit lui Luca, așezările neolitice descoperite aici erau suspendate, la șase-opt metri înălțime, datorită inundașiilor, localnicii dovedind cunoștințe inginerești remarcabile pentru acea epocă și datorită sistemului de fortificații care a rezistat calamităților.
De asemenea, s’a putut dovedi existenta în acea perioadă a „metalurgiei cuprului, lucru ce toată lumea bănuia pînă acum”.

Sabin Luca:

”Săpăturile din ultimul an și jumătate (2011-2012) au creat un nou muzeu, avem deja mii de piese întregi restaurate, extrem de reprezentative, unicat, de la ceramica la metal, de la piatră la os. La cercetarea aceasta se va mai lucra patru-cinci ani pînă cînd vom tipări volumele. (…) Pînă acum s’a cercetat un eșantion ceramic de doi-trei la sută și s’a cercetat cam trei-patru la sută din oase. La cea mai mare cercetare din Europa nu poți să estimezi nimic, decît că la final vom raporta cel mai mare esantion ceramic cercetat în Europa, cel mai mare esantion osteologic cercetat în Europa, cel mai mare, pentru că ăsta a fost norocul nostru.”

5. SCHELA CLADOVEI, 8.750 de ani de locuire neîntreruptă

Conform concluziilor trase în urma cercetărilor făcute la Schela Cladovei din Drobeta Turnu-Severin, se pare că aici se afla, dacă nu cea mai veche așezare umană din Europa, în mod sigur una dintre cele mai vechi.

Are urme de locuire continuă datînd de peste 8.700 de ani!
Zona a fost locuită înca din cele mai vechi timpuri ale umanității, dar cine să știe asta în Rumînia?

Vorbim de schelete de Homo Sapiens vechi de peste 8.000 de ani, de ateliere, de locuințe, de urmele unei așezări nu doar agrare, ci și de mesteșugari, care’și duceau traiul aici acum aproape 9.000 de ani!

Au fost descoperite locuințe, vetre rituale și morminte, precum și unelte agricole.
Șantierul arheologic ar fi mană cerească pentru turism, în alte țări. Am da aici 2 exemple Serbia și Bulgaria, 2 țări care nu sînt gîtuite de mentalitatea latinistă care a fost impusă samavolnic la noi.

La noi, totul e trecut cu vederea de oficiali, sau fac cunoscute aceste realități cu mari rețineri, de parcă cineva, o autoritate le’ar cenzura entuziasmul profesional.
Sigur, mulți știm deja ce se află în spatele acestei tăceri și rețineri a specialiștilor, cu toții trebuind să păstreze un mod de silenzio stampa asupra unor origini ale noastre care ies din tiparele impuse de școala ardeleană și de rigorile accepate de papalitate cîndva.

Un lucru aparte al așezării Schela Cladovei o reprezintă locuitorii săi preistorici: după descoperirea a peste 60 de morminte de înhumatie, s’a observat ca oamenii de aici erau adevărați ”uriași”, de regulă avînd peste 1,90 m înălțime, fapt neobișnuit pentru zona și timpurile acelei perioade.

Mai mult, se pare ca erau consumatori de carne crudă. Așezarea Schela Cladovei pare să fie cel puțin pînă în prezent și cea mai veche așezare omenească stabilă distrusă printr’un conflict armat.

Azi ne limităm numai la istorii tinere de 2000 de ani, cînd în realitate deținem mai mult decît atît, iar necunoașterea valorii istorice a locurilor peste care edilii sînt însărcinați să fie primari este o adevărată dramă pentru acele așezări.

Cunoașterea atît de către aceștia, cît și de către localnici ar trebui să fie obligatorie, pentru că un popor nu are viitor fără un trecut, și cunoașterea acestuia, iar acel popor ”ajunge să moară încet, dacă nu este deja un popor mort” !

Elenii se laudau cu istoria zeilor olimpieni, în timp ce multe dintre legendele lor trimit către lumea de la nord de Dunăre, adică către pămînturile noastre.

De unde le veneau semizeii lor ancestrali? De ce tot ignorăm, oare, această moștenire?

Trebuie să cerem cuiva acordul să ne asumăm aceste identități străvechi?

Personal cred că fiecare dintre noi care nu depindem de salariul sau pensia sistemului captiv unei ideologii străine de meleagurile noastre, trebuie să spunem răspicat și cu mult curaj, că ascendența noastră ca neam zace aici în aceste civilizații străvechi.

Citește și:  ”ȚARA ORAȘELOR” PELASGILOR CUCUTENIENI

sau: ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

PETRE ȚUȚEA DESPRE UNGURI

”Cu ungurii nu putem avea probleme militare: dacă dăm drumul la toţi caii din Ardeal, fără călăreţi, în două ceasuri se pişă în Budapesta…

…Ungaria este un cavou al medievalismului habsburgic. Cum poţi să fii cavaler, dacă nu eşti militar?

Ce geniu militar a dat într’o mie de ani de bătălii?

Au fost pe la liziera habsburgică. N’au avut misiuni civilizatoare. Au fost grăniceri.

Cum puteau să ne civilizeze pe noi?

Noi suntem popor…, din sămânţă glorioasă, cu o istorie glorioasă strivită între trei împărăţii revărsate şi lăbărţate asupra noastră.

Ungurii au rămas antropoizi. Un popor turanic nefericit, care şi’a păstrat limba şi sîngele, şi care se simte rău în haina europeană catolică latino-germanică.

Se bat acum cu uzbecii, veniţi sub forma diviziilor blindate sovietice, ca asiaticii prin păpurişuri. N’au tactică, n’au strategie politică şi nici militară.

… Ungurii au venit din Atelcuz şi prezintă un fenomen de involuţie. Un neam turanic, care nu poate asimila valorile Europei. Reprezintă o cireada de elefanţi care vor să se facă o turmă de purcei sau de mioare.

N’au dat nici un om mare.

Bolyai este sas: îl cheamă Johann, iar pe tatăl său Wolfgang. Cultura lor este latino-germană.

Antropoizi fără măsură, n’au dat niciun cavaler şi niciun jurist.

Nu sunt de acord în evaluarea rasială a maghiarilor. Topor impulsiv, cu viziune planetară ca toate popoarele de stepă, călări, iar nu sedentari, ca plugarii, maghiarii au un panaş simpatic.”

Petre Pandrea, Memoriile mandarinului valah, 2011.

Citiți și:   ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE UNGURI

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

ARGUMENTE IMBATABILE DESPRE CONTINUITATEA GETO-RUMÎNILOR

Descoperirile arheologice și urmele materiale atestă continuitatea populației geto-rumînești, păstrarea riturilor funerare, circulația monetară. Teoria continuității a evoluat în epoca modernă în funcție de politică, lucru care a influențat intelectualitatea rumînească. Temele principale au fost originea și rolul romanilor, geților și slavilor în formarea poporului rumîn, spațiul geografic al etnogenezei rumînilor.

CERTITUDINI ȘI ARGUMENTE IMBATABILE DESPRE CONTINUITATEA GETO-RUMÎNILOR

1. RETRAGEREA AURELIANĂ NU A FOST TOTALĂ, ȘI NICIDECUM A BĂȘTINAȘILOR
Populația băștinașă nu a avut un motiv real de a părăsi teritoriul getic nord-dunărean. Au plecat în schimb doar oficialii care aparțineau de imperiul roman, aceștia fiind pe ștatul de plată al autorităților romane, urmașii acestora trecînd Dunărea înapoi, precum legionarii, funcționarii imperiali, magistrații etc.

Oricum, prea puțini geți din sudul Dunării au venit în provincia romană Dacia ca să se reîntoarcă la locurile lor de baștină, și nu că nordul nu le’ar fi aparținut tot lor…

Cei care’i șicanau pe oficialii imperiului erau geți din alte triburi, forțîndu’i să elibereze teritoriile ocupate de la nordul Dunării, mai întîi de toate erau frați cu populația locală, și apoi de ce ar fi pus’o pe fugă, dacă ei nu au pus nicăieri pe fugă băștinașii, nici la sudul Dunării, nici măcar la Roma pe care au ocupat’o în final.

Dimpotrivă, din cîte știm Teodoric, regele geților din Italia ocupată a dat legi de împăcare și toleranță reciprocă între romani și geții ocupanți.

2. JUDELE ERA JUDECĂTORUL BĂȘTINAȘILOR

Documente din secolul 4 atestă prezența Judelui, cel care împărțea dreptatea băștinașilor, iar dacă nu era populație localnică, cui o împărțea?

Cu siguranță nu oficialilor romani plecați, și care s’ar fi numit altfel: caesar, patriciu, despot. Judele era un termen local ar căpeteniilor geto-rumîne peste băștinașii lor, un administrator sau un om la legii al unor comunități. Acest termen se păstrează peste 1200 de ani căpătînd și alte conotații, jude devenind stăpînul rumînului, iar judec rumînul liber.

Cîtă vreme a existat rumînia, miciĭ proprietarĭ au păstrat și purtat cu mîndrie titlul de judec.

De aceea termenul de Jude ne caracterizează prin timp pe noi rumînii, și prin legile care le aplica Judele, acel celebru Jus Valachicum, adică vechile Legi Belagine ale geților (Pelasgine, Velaghine, Valachine). Judele avea și un echivalent slavon Cneaz, ca să îl înțelegem mai bine. Cneazul a dat naștere la Cnezat, iar Judele la Județ în spațiul în care stăpînea.

3. DISPARIȚIA TOTALĂ A INSCRIPȚIILOR ESTE FALSĂ

Inscripțiile nu au dispărut cu totul, deși cunoaștem că inscripțiile în piatră au fost un specific al autorităților romane. Așadar, dacă se face caz de lipsa inscripțiilor în piatră de după Retragerea Aureliană ar trebui să se facă și despre lipsa lor de dinaintea ocupației romane. Ori dacă, lipsa lor era și înainte ca și după, pe cine au mai cucerit atunci romanii?

Explicațiile lipsei inscripțiilor sînt însă mult mai simple, populația localnică eminamente rurală, pentru că cetățile fuseseră distruse, nu aveau motive raționale să treacă la producerea lor.

Construcțiile în piatră oricum nu erau un specific al localnicilor geți, știindu’se că ei erau pasionați ai lemnului, cetățile în general fiind construite masiv din acest material abundent în Carpați și pe teritorul nord-dunărean.

Decapitarea elitelor geto-rumînești va rămîne din păcate ca un blestem specific local, deoarece acestea greu s’au mai ridicat în condițiile în care acest teritoriu va fi mereu călcat de alte căpetenii venite din afara spațiului carpatic și lideri de clanuri care supuneau populația pașnică locală.

Lipsa inscripțiilor sau a scrierilor despre localnici este o explicație elementară și pentru faptul că nu ai ce să relatezi despre o populație locală pașnică care nu duce războaie. Dar este de la sine înțeles că aceste grupuri războinice nu ar fi cucerit un teritoriu gol de populație ca să’l lucreze agricol, ci dimpotrivă, o populație localnică supusă de la care luau cele de trebuință pentru susținerea unei elite de luptători.

Monument funerar (stecak) atribuit vlahilor din Bosnia si Muntenegru în vestul Rumîniei

4. TĂCEREA DOCUMENTELOR

Așa cum am spus mai sus despre lipsa inscripțiilor care nu au dispărut în totalitate, nici tăcerea documentelor nu este o ipoteză de acceptat pentru existența sau inexistența unei populații.

Despre albanezi nu se pomenește peste 1000 de ani, dar ei există în acel spațiu și au o vechime considerabilă pe care nu o neagă nimeni, dimpotrivă li se atribuie o moștenire antică ilirică perfect logică.

Nici despre populația Raetică nu se pomenește nicăieri în documente, dar această populație este azi o realitate.

5. A FĂGĂDUI, A TĂGĂDUI, A BĂNUI SÎNT CUVINTE CE ATESTĂ O PERIOADĂ LUNGĂ DE CONVIEȚUIRE CU LIMBA MAGHIARĂ

Dacă aceste verbe folosite uzual în actele de justiție au fost luate dintr’un radical din limba maghiară, așa cum se susține, aceasta denotă și o lungă conviețuire cu cei cărora li se dorea implementarea unei legislații impuse de regele apostolic al meleagurilor controlate de Papă de peste Panonia.

Papalitatea își dorea cu insistență extinderea către est în Ardeal, apoi în Moldova, iar această misiune era girată celor care ocupau deja mlaștinile panonice, adică unor triburi păgîne care se prosternau scaunului papal mai ales după marea schismă care împărțeau acum nevoiașii în catolici și ortodocși.

Lupta de cucerire devenise practic un laitmotiv de impărțire a legilor catolice prin misionari înarmați și pregătiți de Papă, și se ridică întrebarea atunci, pe cine să convertească la catolicism dacă nu ar fi existat păgîni mai întîi, și apoi schismatici?

6. TRANSILVANIA ȘI SILVAE BLACHORUM

În documentele medivale se arată fără echivoc că geto-rumînii trăiau în pădurile acestui spațiu, ferindu’se evident din calea acelor căpetenii venite după jaf și tîlhării.

În definitiv ”rumînul frate cu codrul” este o vorbă veche rumînească care atestă această situație. Ceea ce se știe foarte puțin este că aceste teritorii locuite de rumîni erau cîndva complet acoperite de păduri, nu degeaba vlăsie sau vlașcă sînt numite și azi pădurile puține cîte au mai rezistat defrișărilor.

Vlăsia sau Vlașca era locul împădurit locuit de vlasi, vlachi, numit în documente latine și silvae blachorum, adică păduri valahe. Cum toate pădurile erau locuite de valachi, nu e de mirare că și azi a rezistat titulatura unei regiuni Transilvania, care era locul de dincolo de păduri, deci un loc plin de bogății de dincolo de vlăsiile valahilor rumîni.

Din aceste considerente, armatelor catolice trimise de Papă le iau peste 3 secole ca să ocupe Ardealul și nu din lene sau lentoare, știind cît de iuți au fost cînd fugeau din calea pecenegilor, triburile asiatice care sălășluiau la Nistru de au ajuns rapid o sperietoare pentru germanicii lui Otto, cel care’i va decima pînă la o mînă de familii de le va scoate din cap gîndul jafurilor.

7. SLAVISMELE DIN LIMBA RUMÎNĂ NU PROVIN DOAR DE LA SUD, CI ȘI DE LA VEST SAU NORD-EST

Cuvintele din limba rumînă care sînt considerate ca provenind din limbile slave sud dunărene, nu presupunea ca rumînii să trăiască la sud pentru a le prelua și asta în cazul în care cu adevărat au fost împrumutate de la cei sudici (bulgari, sîrbi) și nu de la cei nordici (slovaci, polonezi, ucrainieni).

Pe acest considerent, slavii trăind la toate punctele cardinale ale Carpaților, trebuie ca rumînii să fi venit de peste tot, și de la nord, și de la vest și de la nord și est.

Numai că incidența cuvintelor slave în limba maghiară, mai curînd pe aceștia îi face slavi, și nu ”unguri” asiatici.

Cercetarea statisticilor demografice austriece arată cît de puțini maghiarofoni trăiau la 1800 în mlaștinile panonice, pe cînd vlasii (blasii) și păstorii rumînilor erau pomeniți încă de acum 1000 de ani în cronicile medievale în aceste mlaștini inundabile și greu locuibile.

De asemenea, pînă la venirea slavilor în Balcani aici trăiau peste tot geto-rumîni, aceștia fiind numiți placi, blaci, blachi, vlachi, vlasi, tocmai de către noii-veniți, iar toate teritoriile împădurite care erau imense, Vlăsii, tocmai de acești slavi care s’au insinuat printre aceste populații locale, pe alocuri chiar dominînd politic localnicii.

Influența limbii slave asupra gramaticii limbii getice a fost însă inexistentă și asta arată doar că limba rumînească veche era deja închegată în formele sale medii ca să o mai poată influența un străin.

În schimb toată lumea recunoaște existența slavilor în toată zona carpatică prin toponimele vechi lăsate aici încă dinainte de anul 1000 localnicilor: Bistrița, Ialomița, Prahova etc.

Desigur, în acest sens nu doar argumentele lingvistice sînt de evidențiat, ci și cele arheologice, etnografice, care întăresc ideea continuității din secolele de tăcere a documentelor.

8. AȘA-ZISELE ÎMPRUMUTURI DIN LIMBA ALBANEZĂ SÎNT ANALOGII PUERILE

De ce o cultură geto-rumînească locală trebuia să împrumute cuvinte dintr’o limbă sud-dunăreană cum era albaneza?

În primul rînd că nu erau vecine aceste limbi, poate decît cu rumînii sud-dunăreni, printre albanezi trăind și azi multe comunități de aromîni, armîni băștinași acolo unde trăiesc și azi.

Este cît se poate evident că așa cum foarte multe cuvinte nu ne parvin din limbile slave, enorm de multe cuvinte au etimologii eronate azi în dex-ul oficial, acestea parvenind nu din alte limbi învecinate, ci dintr’un lexic comun arhaic din care au ajuns și în albaneză, dar și în cele slave, pentru că toate acestea și inclusiv greaca și latina au aceeași origine europeană arhaică foarte puțin explorată și cercetată în Rumînia.

Așa aflăm din dex-ul cu etimologii false și eronate că limba rumînească este o limbă de împrumuturi și nu o limbă de sine stătătoare care, dimpotrivă, este mai curînd donatoare de lexic altora, decît primitoare.

9. GELU SAU GHILĂU, APOI GILĂU SÎNT NUME GET-BEGET RUMÎNEȘTI

Dacă asupra numelor lui Glad și Menumorut planează confuzia, asupra numelui Ghelău (Gelu) care este cît se poate băștinaș, devine chiar toponim în timp, Gilău.
Osteneala celor fără rădăcini prin Europa de a nega cronica lui Anonimus care pomenește aceste nume de voievozi, este inutilă, cît prezența vlasilor, volochilor este menționată și de cronica rusească a lui Nestor care vorbește de prezența geto-rumînilor în spațiul carpatic înainte de venirea asiaticilor.

10. TOPONIMELE ANTICE AU FOST PĂSTRATE DE BĂȘTINAȘI, NU DE VENETICI

Carpați, Cluj, Dunărea, Nistru, Nipru, Prut, Siret, Argeș, Buzău, Olt, Mureș, Timiș, Criș, Someș, Tisa și multe altele poartă la origine benumirile antice și multe altele sînt păstrate puțin schimbate în limba rumînă modernă de către cei mai vechi locuitori ai acestor locuri.

Acesta este unul dintre cele mai importante argumente că pe lîngă vechii geți care au păstrat în limba rumînă toponimele vechi, s’au așezat și cîțiva slavi care au dat toponime slave cum am spus mai sus, toponime care sînt însă tîrzii de cel mult 1000 de ani, și nu antice mai vechi de 2000 de ani precum Dunărea (Danubius, Donaris, Danaistru).

A se vedea: Vladimir Iliescu, Die Räumung Dakiens im Lichte der Schriftquellen în Dacoromania 1, 1973, Karl Albert Verlag, Freiburg i. Br, p.6-27 precum și celelalte articole din volumul citat.

Vezi, de asemenea: Vladimir Iliescu, Romania du Sud – Est în Romanische Sprachgeschichte, ed. G. Ernst, M-.D. Gleßgen, Chr. Schmitt, W. Schweikard, Vol. 2, Art. Nr. 101, Walter de Gruyter, Berlin-New York, 2006, p.1153-1167.

Concluziile acestor lucrări au fost confirmate de Cambridge Ancient History, ed. 2, 2005, vol. XII, p. 53 și urm.

Djuvara, Neagu (2012). A Concise History of Romanians. Cross Meridian. p. 21

Citiți și:  CONTINUITATEA ROMÂNILOR ȘI TOPONIMIA LOCALITĂȚILOR

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

REGELE SARGEȚIEI, DACIBALO, VICTORIOS ÎN FAȚA ROMANILOR

Tăblița 94 confirmă relatările lui Dio Cassius (LXVII, 6) despre victoria Regelui Geției de Sus, Decebal, de la Tapae.

Text Tăbliță:

ΔAЧIBAΛO ONΣOTYЧEO ΔV MAEPO BIPO ΔAЧYO AIPOZANTO ΠOE NOBAΛIEO ZEBEΛA
TO PEYV ΔAЧIEO KVE KOPOΛEO ΣAMITOE AZO ΛVE ΔEO ZABEΛO ΠVΔO ON ΨENY
BEYPO ΔVE ΛO ΣAPΨEЧEIO -X. ΔIEΨIO BIEZINO APEZANΔO ΠANTEΛO PVMVNOΣO
ΛVE MATO ΔAЧIBAΛO
Sub soldații din stînga : ΣAΛЧEPO POTOΠANO
În dreapta, deasupra celor trei siluete: ΦVΣKO- KOTOΠOΛO BOIЧEPO -K- BAIONΣO ENO
EPIΨEPIO ΨENVKΛOE
Sub cetate : TAΛIΠIKO ΣAPMIΨETVZO -Σ/E-M-E-M Δ -E-KIPY

Transliterare și ordonare:

DACIBALO ONSOTICEO DU MAERO BIRO DACIO AIROZANTO POE NOBALIEO ZEBELA TO REIU DACIEO KUE KOROLEO SAMITOE AZO LUE DEO ZABELO, PUDO ON GENI BEIRO DUE LO SARGECEIO -H.
DIEGIO BIESINO AREZANDO PANTE LO RUMUNOSO FUSKO LUE MATO DACIBALO.

SALCERO ROTOPANO

KOTOPOLO BOICERO -K- BAIONSO EN ERIGERIO GENUCLOE
TALIPIKO SARMIGETUZO – S/E-M-E-MD-E-KIRY

Variantă de interpretare:

DACIBALO ONSOTYCEO (însoțit) DU (de) MAERO BIRO (Marii Bărbați) DACIO (daci) AIROZANTO (onorare) POE (pus) NOBALIEO (nobilimea) ZEBELA (războinică) TO REIU (Regelui) DACIEO (Dacilor) KUE (cel) KOROLEO (încoronat) SAMITOE (înălțimea) AZO (cerească) LUE (lui) DEO (Zeul) ZABELO (Războiului, Ares), PUDO (puternic) ON (în) GENI (ocrotirea) BEIRO (biruințe) DUE (aduse) LO (la) SARGECEIO (SarGeția).

DIEGIO, BIESINA AREZANDO (închinînd, arătînd) PANTE (drapelul) LO (lui) ROMUNOSO (romanului) FUSKO (comandantul romanilor Fuscus) LUO (luat) MATO (regelui) DACIBALO.

SALCERO (Lăncieri) ROTOPANO (Rotopani)

KOTOPOLO (Marele Preot) BOICERO – K- (Chiliarhul) BAIONSO EN (în) ERIGERIO (Guvernămîntul) GENUCLOE (Genuclei).
TALIPIKO SARMIGETUZO – E-M-E-MD-E-KIRY
Falnica Sarmizegetusa ––

Variantă în vorbirea curentă:

”Decebal însotit de Mari Bărbați daci onorînd eroica nobilime războinică a Regelui Dacilor, cel încoronat sub zodia Zeului Războiului (Zabelo), Puternicul Ocrotitor al Biruințelor aduse Geției de Sus.
Diegis, Vezina prezentînd stindardul luat romanului Fuscus, Regelui Decebal.

Lăncieri, Rotopani

Marele Preot Boicero, Chiliarhul (Generalul) Baionso din Guvernămîntul Genuclei.

Falnica Sarmigetuzo”

Comentarii:

Prima și cea mai importantă mențiune care o regăsim este denumirea regatului lui Decebal, un amănunt puțin acceptat de istorici, Sar-Geția fiind considerat numai rîul în care Decebal și’a îngropat unul din tezaure, ulterior jefuit de romani. În tăblița noastră un zeu al războiului nu putea fi un ocrotitor al unui râu, ci ori al întregului regat (”reiu”), ori a unei cetăți importante.

De aceea, nu este exclus ca SarGeția, să fie ori o denumire a întregului regat a lui Dacibalo, ori a complexului fortificat de dave din Munții Orăștiei, numit sugestiv Geția de Sus.

SarGeția înseamnă Geția de Sus, prefixul Sar- fiind plauzibil chiar și pentru capitala SarGeției, Sar-mi-Getuzo, întîlnită des pe Tăblițe sub forma Sarmi Getuzo. Particula Sar/Sal/ Zal este întîlnită la Zalmoxis și multe din toponimele getice, Dan Oltean în ”Religia Dacilor” atribuindu’i sensul de ”soare”, ”luminat”.

Încă din primul an de domnie, din anul 85 d.Hr., Decebal se confrunta cu o situație dificilă. Imperiul Roman organizează prima campanie în inima SarGeției.

În 86 d.Hr., regele get Duras și’a trimis trupele la sud de Dunăre în provincia romană Moesia.

După acest atac, împăratul roman Domițian a venit personal în această provincie, reorganizînd’o în Moesia Inferior și Moesia Superior. Aici a plănuit un viitor atac asupra Geției.

Împăratul Domițian, pentru a’i arăta lui Decebal cine este ”stăpînul lumii”, trimite o armată comandată de prefectul Gărzii Pretoriene, Cornelius Fuscus. La ordinele împăratului Domițian, generalul Cornelius Fuscus a traversat Dunărea – se presupune – într’un final, cu cinci legiuni romane.

Marea bătălie are loc la Tapae ar fi avut loc, potrivit mărturiilor istorice, în anul 87 d.Hr.

Se zvonește ca înainte de această primă bătălie, Decebal, văzînd numărul mare al forțelor armate romane, a propus încheierea unui tratat de pace cu romanii, însă a fost refuzat. Atunci, Decebal a trimis o nouă solie, cu înștiințarea că de’i vor cere lui romanii pe viitor pace, nu o va da decît în schimbul unui tribut de doi oboli pe an de fiecare cap de roman din imperiu.

Se pare că la acest zvon Fuscus a luat atunci insulta asupra sa și că a decis să intre, pe cît de furios, pe atît de imprudent, în Geția de Sus, spre a’l pedepsi pe Decebal.

Pe baza documentelor si mărturiilor scrise, se pare că Fuscus a fost atacat din toate părțile, iar armata lui a copleșit sub presiunea Geților. Într’un defileu carpatic, Decebal atrage forțele romane într’o cursă.

Înainte de a fi ucis, Fuscus a făcut o ultimă încercare de a’și ridica oamenii, dar legiunile sale nu au fost decît împrăștiate și zdrobite, în special Legiunea V Alaudae. Comandantul roman cade în luptă, iar Decebal duce în Munții Orăștiei prada de război: prizonieri, trofee și stindardul legiunii a V-a.

Standardul de luptă, faimosul Vulturul Roman, a fost pierdut, iar Geții au capturat steagurile și mașinile de luptă ale romanilor.

Avînd un astfel de temperament impulsiv, înțelegem cum Fuscus a putut fi atras în cursă și sfărîmat, de cumintele, socotitul și plinul de resurse strategice, Decebal al Geților.

Dio Cassius, LXVII, 6:

1. Cel mai însemnat război de atunci al romanilor a fost cel împotriva dacilor, asupra cărora, în vremea aceea, domnea Decebal [Duras, care domnise mai înainte, lăsase lui Decebal de bună voie domnia pentru că era… Exc. Val.] foarte priceput la planurile de război şi iscusit în înfăptuirea lor, ştiind să aleagă prilejul pentru a’l ataca pe duşman şi a se retrage la timp. Dibaci în a întinde curse, era un bun luptător şi se pricepea să folosească izbînda, dar şi să iasă cu bine dintr’o înfrîngere. Din această pricină, multă vreme a fost un duşman de temut pentru romani.

2. Eu îi numesc daci pe oamenii pomeniţi mai sus, cum îşi spun ei înşişi şi cum le zic şi romanii, măcar că ştiu prea bine că unii dintre greci îi numesc geţi, fie pe drept, fie pe nedrept. Căci eu îmi dau bine seama că geţii locuiesc dincolo de Haemus. de’a lungul Istrului.

3. Domiţian a pornit cu oaste împotriva lor, dar puţin îi păsa de război; el zăbovi într’un oraş din Moesia şi se dădu pradă desfrîului, cum îi era obiceiul, într’adevăr, nu numai că nu era în stare să îndure osteneli şi era fără curaj, dar se arăta cu totul lipsit de frîu şi de ruşine faţă de femei şi băieţii tineri. Trimetea la război în locul său pe alţi conducători de oşti şi de cele mai multe ori nu izbîndeai. Xiph. 219, 10-24 R. St. şi (§1) Exc. Val. 284 = Suidas sub cuvintele δεινοσ şi καιριοσ şi (v. 7-10) Exc. Val. 285, de asemenea (v. 8-10) Exc. Val, 280.

Citiți și: GETYO, PATRIA DIVINĂ

5. Decebal, regele dacilor, a trimis soli lui Domiţian şi’i făgăduia pacea. Drept care, Domiţian îl porni pe Fuscus cu armată multă. Cînd a aflat de aceasta Decebal, i’a trimis din nou solie, în bătaie de joc, spunînd că va încheia pace dacă Domiţian are să vrea ca fiecare roman să’i dea lui Decebal, anual, doi oboli. Iar dacă nu va primi aceasta propunere, Decebal spunea ca va duce mai departe războiul şi că romanii vor avea de îndurat mari nenorociri. Petr. Patr. Exc. de leg. 3 (Hoeschel, p. 15 = FHG, IV, p. 185, fr. 4).”

Pe Tăblița 94 (conform numărătorii lui Dan Romalo) apar Dacibalo, Diegis, Bezino (Vezina) și generalul roman Cornelius Fuscus. Este prezent kotopolo Boicero și de asemenea, kotopolo Baionso marele preot din Genucla.

Apare fraza DEO ZABELO PUDO ON GENI BEIRO DUE LO SARGECEIO, care se repetă și în Tăblița 114, și care în accepțiunea noastră poate însemna o formulă standard de exprimare privitoare la Zeul Războiului (Deo Zabelo) care era Ocrotitorul Victoriilor în Luptele duse de Regatul Geției de Sus.

Sînt menționate și cetățile Genucla și Sarmigetuzo.

Sub reprezentarea grafică a armatei, compusă din două tipuri de soldați apare textul SALCERO, lăncieri sau sarceri, luptători cu sabia încovoiată care se numea Sarcero (seceră), și ROTOPANO, rotopani, luptători cu toroipanul (arh. buzdugan, bîtă mare).

Dicționar:

onsoticeo, onsoticie, onsotise, onsotice, onsoticeu, onsohito – ”însoțit de, însoți, însoțitor, împreună cu”, sotia ”soție, asociere”, soti ”împreună / însoțită”, sotivo ”împreună cu, alături de”, socheo, soceo ”însoțind/însoțiți/împreună cu” sînt forme antecesoare rom. soț, soție, a însoți (și celelalte derivate) fiind echivalenți cu lat. socius din PIE *sokʷui-s ”însoțitor, companion” (IEW, 896) (cf. DELR, soț).

Maero Biro – ”Marele Bărbat / consul la romani, primar”, veiro ”cu bărbăție”, brebiro ”a ieșit învingător/mai bărbat”. Geticul biro/viro și derivați săi nu au lăsat nu au lăsat urmași decît indirect în forma bărbat care inițial va fi însemnat ”bărbos” ca și în latină și în mai multe limbi indo-europene. Subst. viro este echivalent cu lat. vir ”bărbat”, alb. burë ”id”, lituan. viras din PIE *ŭir– ”bărbat” (IEW, 1177). Forma bărbat provine de la barbă, cu sensul inițial de ”bărbos” ca apoi prin asociere semantică cu viro (probabil *biro în unele dialecte precum brebiro) a început să însemne bărbat. Forma varvatos ”bărbat” se găsește în neogreacă, care în mod cert, este veche întrucît ea a intrat în greacă pe vremea cînd b nu trecuse încă la v, în această limbă, asta nu mai tîrziu de sec. I-II d. Hr., dacă nu ceva mai devreme, cînd nu putea fi vorba de romanizarea geților.

1. arezandu – ”au închinat, au oferit o ofrandă”, airozanu ”rugăciune / te deum, jurământ, ofrandă, închinare”, rigoete, roghiau ”se roagă / se închină”, sînt echivalenți cu lat. rogō, –are ”a (se) ruga” din PIE *rog-o ”stretching” (EDL).

2. airozanto, erosanto – onorare, omagiu, a saluta, ”eroic”, ”erosanto” provine de la rădăcina ”ero, hero”, ce provine din rădăcina *ser-  ”a proteja”, Beekes apreciind că este probabil un cuvînt ”pre-grec”, cel mai probabil provenind din lexicul pelasgilor.

3. arezando – ”a răsări, a se arăta”, zăreață s.f. (Oltenia, Muntenia) ”înfățișare bună, sănătate, vigoare”. Este pomenit în dicționarul lui Scriban. Poate fi o formă arhaică pentru ”a zări” sau a lui ”a răsări”, a arăta, a se arăta, a se ivi, a apărea, a se vedea. Poate fi și o metaforă din vb. a zări- ”strălucind, luminînd”, sau din vb. a arde – ”arzînd” cu același sufix. În textul nostru i se potrivește sensul de ”prezentînd drapelul” sau și mai simplu ”arătînd drapelul”.

zanto / santo – ”sfînt, sacru” și vine din proto-indo-europeanul *sān- ”sănătos, fericit”.

poe, po, pu, pi, pie, pus, pusere – ”puse, pune, pus să fie, să pună, așeza, impus”, poeno ”au pus”, pout (put) ”au fost puși, au supt”, repunero ”se înlocuiește”, so ropus ”au fost repuse” sînt cognați cu lat. ponō, -ere ”a pune” < *pozno < *po-sino ”a pune jos” (EDL, 479).. Prin urmare forma cu -n- este ulterioară și apare în textele getice doar o singură dată. În umbrică apar forme fără -n- ca și în getică, anume perstu, pestu ”a pune” (cf. EDL. 461).

reiu – ”rege, regat, împărăție”

corolo, corolu, coroleu – ”încoronează, încoronat, coroană”, trimit direct la actualele coroană, a încorona, precum și a (în)-cununa, cunună, considerate tot de origine latină, fiind cognați cu lat. corona, precum și gr. κορωνις ”obiect curbat”. Toate aceste forme provin din PIE*(s)ker– ”a îndoi, a încovoia” (IEW, 935). Radicalul este foarte prolific în limba rumînă precum și în multe alte limbi indo-europene. Formele rumînești menționate nu sînt de origine latină.

deu – ”zeu”, diu ”zeu, preot”, deus ”Marele Preot/zeu”

samitoe, samitue – înălțimi, are același sens cu lat. summus ”culme, înățime” derivat din summa, deși etimologic și fonologic vorbind apropierea este forțată.

azo – ”ceresc, spirit, energie”, prezent azi și în alte limbi europene

pudo – putea, putere, voința, puternic, cu origine din vechea proto-europeană și echivalent cu Aromînul pot, puteari, Asturianul poder, Aragonezul: poder, Catalanul poder, Corsicanul pudè, Dalmațianul potar, Friulianul podê, Galicianul poder, Italianul potere, Ladinul podei, Napolitanul puté, Occitanul poder, pòdre, Portughezul poder, Romansch pudair, puder, pudeir, Sardinianul podere, podi, podiri, potere, Sicilianul putiri, Spaniolul poder, Venețianul poder ș.a.

beiro – ”a birui, biruitor, biruitori”, de asemenea, învingători, victorioși, se declină din biro – ”bărbăție”

sar – ”prelat/prelați”. Din moment ce definește noțiunea de ”preot” la un popor cu o religie străveche este de presupus că și cuvântul respectiv trebuie să fie foarte vechi. Ar putea proveni din adv. sar ”sus” care pare a fi cognat cu lat. sursum ”sus”, dar ipoteza nu este tocmai sigură. Ar putea fi vorba de un caz tipic de omoninie. Trebuie asociat cu sargerio și sarmatu.

Sargeceio, sargeto, sargheto – ”Geții de Sus”, Sargeția, Geția de Sus sînt forme compuse din sar- și gheto, geto.

pant, pante – ”stindard, drapel de luptă”, pante dato ”drapel dobîndit (?)/ încredințat de zei”, patela ”stindard”. Cele două forme getice pentru ”drapel, stindard” trebuie să aibă aceeași origine. Ele provin din PIE *pet– ”a zbura”, pet-n-es ”vîrf de aripă, pană” (IEW, 826) cu echivalenți în mai multe limbi indo-europene cu sens de ”pană, aripă” (cf. DELR, pană). Prin urmare, forma getică ”pant” provine de la acest radical, prin epenteza nazalei n, iar cea de’a doua formă provine din același radical, sensul inițial fiind acela de ”cel care flutură”.

Salcero – lăncieri sau sarceri, luptători cu sabia încovoiată care se numea Sarcero (seceră)

talipico, talipica – ”falnica, semeața, cei de seamă, înalți, înălțătoare”, talpico (talipico) ”de sus”, tali, talu, talue ”înălțimi, înalți, înalt, de sus”. Aceste forme provin de la rad. alt- ”înalt” prin metateza lichidei l, cu echivalenți în mai multe limbi indo-europene (celtice, germanice, albaneză), pe lîngă latină.

Nu insistăm cu explicația tuturor cuvintelor, textul nefiind prea lung, dar și pentru că multe din cuvinte au explicații pe situl nostru la citirea celorlalte Tăblițe descifrate.

Citiți și: CINE A PRELUAT PUTEREA DE LA BUREBISTA (TĂBLIȚA 62)

sau: GEȚIA LUI BUREBISTA ADUNA 126.000 DE GEȚI DIN DOAR 16 CETĂȚI

Sursa: Izvoare privind istoria Rumîniei, Editura Republicii Populare Rumîne, Bucureşti, 1964, Mihai Vinereanu – limbaromana.org, Mato davo geto

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

 

SEUTHOPOLIS, CAPITALA REGATULUI GETIC AL ODRISILOR VA FI SCOASĂ DIN APĂ

În adîncurile lacului de acumulare Koprinka, din Bulgaria, se află unul dintre cele mai fascinante situri arheologice subacvatice. Este vorba despre capitala regatului getic al odrysilor, cel mai puternic trib getic de la sud de Dunăre, din Tracia Getică, mărturie a gloriei marelui neam al geților antici care a creat o măreață cuvilizație.

Misterele oraşului antic scufundat de comunişti

Seuthopolis era capitala celui mai puternic trib getic din Balcani, și este o adevărată comoară arheologică pentru care există planuri de readucere a lui la suprafaţă de către arheologii care au demarat o serie de măsuri pentru a’l cerceta și reconstrui.

Ruinele orașului au fost descoperite și excavate în 1948 de către arheologii bulgari în timpul construirii Barajului Georgi Dimitrov (ulterior redenumit Koprinka).  Propriu-zis sit-ul a fost descoperit chiar înainte de a fi inundat, fiind considerat la acea vreme cel mai bine conservat oraş getic din Tracia.

În perioada 1940-1950, guvernul comunist al Bulgariei a decis construirea unui baraj pe rîul Tundzha şi crearea lacului de acumulare Koprinka lîngă Kazanlak. La prima vedere nimic excepţional, avînd în vedere că toate republicile populare cu regimuri comuniste preferau astfel de mega-structuri uneori cu accente megalomanice.

Din punct de vedere arheologic şi cultural, odată cu inundarea zonei de la Koprinka s’a produs o adevărată dramă, în același timp, o pagubă imensă din punct de vedere cultural, istoric și turistic. În acest fel orașul vechi de peste 23 de secole și un sit arheologic de o valorare inestimabilă a fost inundat și a fost lăsat cu bună știință aproape șapte decenii la 20 de metri adîncime sub apele lacului de acumulare.

Prin intermediul arheologiei subacvatice, specialiştii în domeniu au reuşit să găsească sit-ul sub apă. Este vorba despre un spectaculos şi misterios oraş antic al geților odrysi, întemeietorii unui regat care a dominat Balcanii cîteva secole.

Oraşul getic de pe fundul lacului de acumulare Koprinka a fost identificat de specialişti ca fiind Seuthopolis, capitala regatului getic al odrysilor. Autorităţile datorită importanței descoperirii, au dat apoi arheologilor răgaz timp de 6 ani să cerceteze și să păstreze cît pot mai mult din oraș, apoi au decis inundarea zonei şi implicit a fostei capitale Seuthopolis.

Seuthopolis poate fi scos din apele lacului

Poveștile Atlantidei sînt și astăzi apreciate atît de copii, cît și de părinți. Cine s’ar fi gîndit însă, că o astfel de poveste ar fi atît de aproape de realitate?

În anul 2005, arhitectul Zheko Tilev a realizat un proiect numit ”Seuthopolis project”, prin intermediul căruia se urmăreşte scoaterea de sub ape a vechiului oraş Seuthopolis. Arhitectul bulgar Zheko Tilev a propus în cadrul proiectului, asanarea zonei, conservarea și reconstrucția orașului Seuthopolis (cel mai bine conservat oraș getic din Bulgaria de azi) prin intermediul unui zid de baraj care înconjoară ruinele din mijlocul barajului, permițînd înregistrarea sit-ului ca un monument al Patrimoniului Mondial UNESCO și o destinație turistică de importanță mondială.

Costurile s’ar ridica la 50 de milioane de euro, iar autorităţile municipale din Kazanlîk au fost încîntate de acest proiect mai ales că scoaterea la suprafaţă a oraşului Seuthopolis ar reprezenta o fantastică oportunitate din punct de vedere turistic.

Turiștii vor fi transportați la sit-ul arheologic cu bărci. Zidul rotund, de 420 de metri înălțime, ar permite vizitatorilor să vadă orașul de la 20 de metri deasupra și ar avea, de asemenea, ”grădini suspendate”, ascensoare de sticlă, chei, restaurante, cafenele, magazine, ateliere, lumini nocturne etc.

Din păcate nu a putut fi strînsă suma necesară, încă. În anul 2015, ministrul Turismului din Bulgaria a precizat că urmăreşte finanţarea ”Proiectului Seuthopolis” prin ”Fondurile Ambasadorilor pentru Conservare Cultural” a Ambasadei Statelor Unite în Sofia. Ambasada SUA poate finanţa însă doar parţial acest proiect.

Proiectul a fost donat de arhitect municipalității Kazanlîk și fondurile strînse sînt insuficiente pentru a începe construcția.

Seuthopolis, minunea de sub ape

Oraşul a fost construit la ordinele regelui geților odrisi Seuthes al III-lea în secolul al IV lea î.Hr. De altfel în apropiere, în Valea Regilor Geți, în zona văii Kazanlîk, se află şi mormîntul lui Seuthes al III-lea, acest rege faimos al geților odrisi.

În anul 1980, arheologii bulgari au putut efectua cercetări succinte la Seuthopolis, profitînd de golirea lacului de acumulare pentru reparaţii la baraj. Cu această ocazie, arheologii bulgari au putut constata că zidurile oraşului sînt conservate.

Se presupune că Seuthopolis a fost fondat ca oraş în anul 323 î.Hr. servind drept capitală pînă în anul 270 î.Hr. În urma cercetărilor arheologice efectuate înainte şi după scufundarea oraşului s’a ajuns la concluzia că Seuthopolis era o aşezare fortificată care se întindea pe 5 hectare. La această suprafaţă se adăugau suburbiile.

S’a constatat că Seuthopolis a fost construit pe ruinele unui complex getic mai vechi, probabil tot o aşezare de mari dimensiuni. Poziţia capitalei Seuthopolis era strategică, oraşul fiind înconjurat din trei părţi de rîul Tundzha, numit în antichitate Tonezus.

Chiar şi aşa Seuthopolis era înconjurat de un zid puternic lung de 890 de metri. Oraşul lui Seuthes al III lea ar fi avut două porţi de unde plecau două străzi care străbăteau întreaga aşezare. După dimensiuni, dar şi ceea ce s’a putut observa ca spaţii de locuire, Seuthopolis ar fi avut capacitatea să adăpostească peste 50 de familii, evident spuma aristocraţiei geților odrisi.

S’au descoperit şi ruinele unui palat care ar fi avut două nivele. Se presupune că era reşedinţa lui Seuthes al III-lea. Palatul dar şi numeroasele monumente erau ridicate în stil elinesc, existînd o evidentă influenţă elenistică în arhitectura capitalei odrisilor.

Lîngă palat se afla o clădire impunătoare, tot cu o puternică influenţă elinească, probabil un templu. Totodată, arheologii au constatat că majoritatea clădirilor erau construite din cărămidă, ceea ce’l făcea unic în lumea getică sud-dunăreană.

Pentru specialişti, Seuthopolis era simbolul măreţiei şi puterii economice a regelui Seuthes al III-lea. Drept dovadă stau cele peste 2000 de monede descoperite în Seuthopolis, dintre care 800 cu chipul lui Seuthes.

Totodată au fost descoperite şi obiecte de lux, de provenienţă elinească, în special ceramică, bijuterii, amfore, dar şi alte tipuri de artefacte. Sunt de asemenea, numeroase alte clădiri ale căror funcţionalitate nu este deocamdată cunoscută. Deocamdată multe mistere planează în jurul acestui oraş scufundat, unul dintre cele mai spectaculose din această parte a Europei.

Seuthopolis plan urbanistic

Seuthopolis a fost un oraș vechi de tip elenistic fondat de regele geților Seuthes III între anii 325-315 î.Hr. devenind capitala Regatului Odrysilor. Ruinele sale se află acum pe fundul lacului de acumulare Koprinka lîngă Kazanlîk, provincia Stara Zagora, în centrul Bulgariei. La cîțiva kilometri nord de oraș se află Valea Regilor Geți, unde se găsesc numeroase morminte regale magnifice.

Seuthopolis nu a fost un adevărat polis, ci mai degrabă sediul lui Seuthes și curtea lui. Palatul său avea un rol dublu, funcționînd și ca un sanctuar al Cabirilor, zeii Samotraci.
Cea mai mare parte a spațiului din oraș era ocupată nu de case, ci de structuri oficiale, majoritatea locuitorilor trăiau în afara orașului care a avut populație getică și elină.

Rolul dublu al palatului lui Seuthes (curtea regală și sanctuarul) indică faptul că Seuthes era un rege preot: marele preot al Cabirilor printre geții odrysi. În mitologia antică, Cabeiri sau Cabiri (elina veche: Kábeiroi), de asemenea transliterat Kabiri, au fost un grup de  de zeități htonice enigmatice. Ei s’au închinat într’un misterios cult strîns asociat cu cel al lui Hefaistos, centrat în Insulele din Marea Egee de Nord din Lemnos şi, eventual, Samothrace, (Complexul Templelor Samothrace), şi la Teba.

În originile lor îndepărtate Cabirii şi zeii Samothraciani puteau include elemente pre-elene, sau alte elemente non-elene, cum ar fi cele getice, Tireniane, Pelasge, Frigiene sau Hitite. Cultul Lemnian a fost întotdeauna local la Lemnos, dar cultul misterios Samothracian s’a răspîndit rapid în întreaga lumea elină în perioada elenistică, iar în cele din urmă a devenit un cult în care s’au iniţiat și romanii. 

Unele surse mai vechi nu erau de acord că zeităţile din Samothrace au fost Cabiri, ci relatează despre două culte diferite în detalii. Dar cele două insule sînt aproape una de alta, la capătul nordic al Mării Egee, iar cultele ce par similare, nu se potrivesc cu uşurinţă în Panteonul Olimpic: Cabirii și’au dat o genealogie mitică, în special ca fii ai lui  Hefaistos ca zeu al focului, al metalelor și al metalurgiei, al fierarilor, sculptorilor și artizanilor, și Cabeiro, o nimfă a mării care a trăit pe insula Lemnos, fiică a zeului marin Proteus. După ce a fost alungat de pe Muntele Olimp, zeul Hephaistos a avut trei fii, cunoscuți sub numele de Cabeiri și trei nimfe cabire.

Potrivit lui Strabon, Cabirii erau venerați în Imbros și Lemnos, inclusiv în Seuthopolis în Tracia şi diverse alte orașe din Asia mică.

Conform urmelor descoperite în Seuthopolis, în piața din Seuthopolis se afla sanctuarul lui Dionyssos sau al lui Sabazios.

Cimitirul din Seuthopolis include o serie de morminte de cărămidă numite tholos (construcție funerară de forma circulară acoperită cu un fel de cupolă), unele acoperite de tumuli, în care clasa superioară a fost cuprinsă, uneori împreună cu caii lor. Cei mai puțin bogați au fost incinerați, cu morminte modeste, așezate alături.

Printre altele nu se ştie, cum a sfîrşit acest oraş, dacă a fost abandonat sau cucerit. În 281 î.Hr. a fost se pare ocupat de către celți. Seuthopolis nu a fost singura capitală a geților odrisi, dar spun specialiştii bulgari a fost cea mai strălucitoare.

Vechii stăpîni ai Balcanilor

Cei care au construit Seuthopolis, oraşul scufundat, au fost geții odrysi. Era unul dintre cele mai puternice triburi getice din valea rîului Hebrus, adică Maritsa, de astăzi.

Istoricul grec Herodot este primul care’i menţionează pe odrisi. Mai apoi Tucidide şi Xenophon vorbesc despre obiceiurile şi faptele odrysilor.

Odrisii locuiau o suprafaţă destul de întinsă, în special în centrul Traciei (cu roșu pe harta noastră), dar întinzîndu’se pînă la nordul Munților Haemus din sudul Scyithiei Minor (Dobrogea) către nord-est şi pînă către partea europeană a Turciei de astăzi.

Odrisii erau neamuri foarte războinice şi mari amatori de vin.

Xenophon scria că odrisii erau îndrăgostiţi de cursele de cai şi era o obişnuinţă la aceştia să bea cantităţi uriaşe de vin atunci cînd îngropau un războinic faimos. Poate aşa se explică uşurinţa cu care odrisii au adoptat cultul lui Dyonisos şi ar fi ridicat un templu în cinstea acestuia chiar şi în capitala Seuthopolis.

Puterea odrisilor a început să crească odată cu slăbirea puterii persane în zona Traciei.
Este cunoscut faptul că Tracia a făcut parte din Imperiul Persan din anul 516 î.Hr., în urma cuceririlor întreprinse de marele rege persan Darius cel Mare. După o serie de revolte şi o efemeră eliberare de sub jugul persan, Mardonius aduce sub ascultare Tracia, din nou în 492 î.Hr..

Tracia făcea parte din Satrapia Skudra. Nu după mult timp, în urma înfrîngerilor suferite de perşi împotriva oraşelor-state elineşti, în timpul războaielor eleno-persane, geții din Tracia au scuturat stăpînirea, şi aşa formală, a marilor regi din Orient. Primii care şi’au afirmat dominaţia au fost triburile getice ale odrisilor.

Mai mult decît atît au unificat în jurul lor peste 40 de triburi getice, reuşind să constituie o confederaţie foarte puternică, dar şi un regat odris. Încă din sec.V Herodot şi Tucidide menţionează existenţa unui regat odris care s’ar fi întins de la Abdera şi pînă la gurile Dunării.

În imediata succesiune a domniei lui Zalmoxe, izvoarele literare care ne’au parvenit nu ne oferă prea multe informaţii privitoare la situaţia politică din regiunea Dunării de Jos şi cu atît mai puţin la o instituţie anume (fie ea şi cea mai vizibilă) a arhitecturii statale din această parte a lumii. În articolul ”Regalitatea arhaică. Momentul Zalmoxis” (Nistorescu 2010), autorul a propus şi argumentat că domnia legendarului rege s’a desfăşurat la cumpăna secolelor VI-V î.Hr., cu un debut ulterior anului 508 î.Hr. şi un sfîrşit mult anterior anului 429 î.Hr. Lucrarea ”Davele Dacilor” a lui Dan Oltean este dedicată și epocii lui Zalmoxis și care îl plasează pe Zalmoxe în intervalul secolelor 7-5 î.Hr.

Dacă această lacună ar reflecta starea de fapt, am fi obligaţi să punem sub semnul întrebării întreaga reconstituire de mai sus, întrucît ar fi greu de susţinut ca existenţa unui personaj istoric atât de important şi cu care posteritatea nemijlocită a fost atît de generoasă să nu fi produs consecinţe de durată.

Din fericire, aşa precare cum sunt, izvoarele literare nu ocolesc referirile la instituţia regalităţii, iar completările pe care investigaţiile arheologice le aduc sînt mult mai generoase: în intervalul de timp dintre sfîrşitul dominaţiei persane în Balcani (corespunzînd, grosso modo, cu dispariţia fizică a lui Zalmoxis) şi declanşarea epopeii macedoneene, formatoare de universalitate elenistică, în spaţiul getic sunt clar puse în evidenţă procese precum reluarea locuirii în cîmpia deschisă a Dunării, dezvoltarea unor aşezări suprarurale de’a lungul rutelor comerciale şi apariţia unor sisteme de cetăţi şi fortificaţii integrate pe spaţii largi (fapte atestînd indubitabil existenţa unei autorităţi capabile să confere securitate locuitorilor din regiune), precum şi manifestări ale unei aristocraţii bine formate şi nemijlocit interesate în existenţa unui factor de putere centralizat.

Personaje regale desemnate generic (precum Rex Histrianorum), sugerate (spre exemplu, ca şi lideri politici, eventual şi efectivi, ai contingentelor getice din armatele conduse de regii odrysi Sitalkes şi Seuthes sau, mai tîrziu, ai armatei opuse lui Alexandru cel Mare şi Zopyrion), vagi (precum Charnabon), ori explicit nominalizate (precum Ariapeithes, Spargapeithes, Octamasades, Zeuta/Seuthes, Kotys, Scylas, Kothelas, Atheas, Filip al II-lea etc., iar spre finalul intervalului, Moskon şi Alexandru cel Mare) – scyţi, traci sau macedoneni, cu toții fiind geţi – sînt menţionate ca exercitîndu’şi efectiv ori revendicînd autoritatea la gurile Dunării.

Să urmărim firul cronologic.

Sîntem îndreptăţiţi să apreciem că domnia şi viaţa lui Zalmoxe s’au încheiat cîndva, în perioada suveranităţii lui Xerxes (486 – 465 î.Hr.) sau mai devreme, cel mai probabil după eşecul campaniei acestuia de cucerire a Eladei, din anii 480-479 î.Hr..

Aşa stînd lucrurile, este tentant să credem că succesorul său imediat (sau, cel mult, după 2-3 efemere alte domnii) a fost anterior pomenitul rege get Charnabon – aceasta, dacă luăm în calcul faptul că ”tragedia Triptolemos” a lui Sofocle (cea în care apare menţiunea despre Charnabon, „care în timpurile de faţă domneşte peste geţi”) a fost scrisă în jurul anului 468 î.Hr..

Referinţele la regelui get Charnabon sunt, totuşi, prea fragile pentru a le putea utiliza într’o interpretare istorică; în schimb, este de domeniul evidenţei faptul că regele agatîrs Spargapeithes a fost contemporan mai degrabă cu sfîrşitul regalităţii zalmoxiene, în vreme ce incidentul care l’a opus pe acesta regelui scyt Ariapeithes trebuie plasat după epoca zalmoxiană, chiar după 445 î.Hr., anul dispariţiei fizice a socrului lui Ariapeithes, întemeietorul statului geto-odrys, Teres I.

Una dintre cele mai valoroase descoperiri este o mască aurie masivă de aproximativ 600 g, care prezintă o față masculină cu păr bogat și barbă, această Masca de înmormîntare din aur și inelul cu sigiliu, se crede că aparțineau regelui legendar Teres al Odrysilor descoperite în 2004.

În mormîntul ”Svetița” a fost descoperit un tezaur bogat al unui aristocrat al geților. Printre darurile funerare se numără obiecte de aur, argint, bronz, ceramică, fier.  Tezaurul de înmormîntare a fost găsit într’un bloc masiv de piatră. Numai o parte din oasele corpului s’au găsit. Potrivit opiniei arheologului Georgi Kitov, cadavrul a fost disecat înainte de moarte, iar în mormînt s’au plasat doar părți din acesta care mărturisesc un ritual orfic. Articolele expuse fac parte din colecția Muzeului Istoric Iskra – Kazanlîk și sînt singurele exemplare muzeografice ale originalelor care se țin la Sofia.

Teres I, întemeietorul acestui regat sud-dunărean a trăit între aproximativ 470-440 î.Hr. și a fost primul rege al Regatului Odris. Datele cu privire la începutul și sfîrșitul perioadei în care s’a aflat la conducere diferă de la o sursă la alta. A avut doi fii: Sitalkes și Sparadokos, care i’au succedat la conducerea regatului și o fiică ce va fi dată de soție regelui scyt Ariapeithes.

În regiunea getică a Traciei este primul regat format prin unificarea mai multor triburi getice sub un conducător unic. Teres I este cunoscut pentru abilitățile sale militare și și’a petrecut o mare parte din viață pe cîmpul de luptă. La început regatul se extindea numai în Tracia de Est și în regiunile nordice, pînă la gura Dunării.

În jurul anului 440 î.Hr. a murit la vîrsta de 92 ani în timpul uneia din numeroasele sale campanii militare. A fost înlocuit de cel de’al doilea fiu, Sitalkes.

O rasă de călăreţi

În acest al doilea sfert al veacului V î.Hr., interval în care, la sudul Balcanilor, regatul lui Teres înlocuia satrapia Skudra pe măsura alungării una cîte una a garnizoanelor persane, viaţa politico-militară de la Dunărea getică a fost marcată de conflicte, unele ajungând pînă la confruntări armate, între odrysi şi scyţi (cel prezumabil a se fi încheiat prin căsătoria fiicei lui Teres cu Ariapeithes), scyţi şi agatîrşi, fiind de asemenea posibilă implicarea directă a elenilor (în primul rînd a coloniilor din Pontul Stîng, puse în faţa necesităţii de a’şi asigura securitatea după ieşirea din scenă a metropolei miletiene, dar şi a reprezentanţilor coaliţiei ateniene, preocupate să preia controlul unor puncte strategice din spaţiul ponto-egeean) şi a autohtonilor geţi.

Este aproape sigur că statul odrys nu şi’a extins autoritatea la nord de Balcani în acest interval; după cum o dovedeşte incidentul dintre neamul thynilor şi Teres, acesta nu avea, încă, autoritate nici asupra întregului spaţiu dintre Balcani şi Marea Egee.

Genealogie a regilor geți din Sudul Dunării, descendeți ai regelui get Teres I

Urmaşul lui Teres, Sitalkes I (aprox. 440-424 î.Hr.) a purtat o serie de lupte cu scyţii din nordul Dunării şi a dus o politică de bună înţelegere cu grecii din Abdera şi încheind alianţe cu Atena. Sub acest cîrmuitor, regatul odrys, avînd o bună organizare internă şi întemeindu’şi autoritatea pe supunerea celorlalte seminţii getice şi pe tributul plătit de unele cetăţi elineşti, a cunoscut maxima sa înflorire.

Potrivit aceleaşi surse Sparadokos, fratele lui Sitalkes, care domnea în partea de nord a Traciei şi’a atras antipatia atenienilor din cauza politicii sale ostile. Atenienii i’au asmuţit pe macedonenii lui Perdiccas, dar chiar şi pe geții lui Sitalkes, contra lui Sparadokos.

Extinderea regatului se petrece cel mai probabil în cursul primilor ani ai domniei lui Sitalkes, fiul şi succesorul imediat al fondatorului Teres- moment care trebuie plasat, din perspectivă getică, în generaţia care urmează dispariţiei lui Zalmoxe, generaţie înăuntrul căruia ar putea fi plasată o eventuală domnie istorică a lui Charnabon.

Cu sau fără acest element, probabilitatea ca asocierea getică la statalitatea incipientă geto-odrysă să fi avut un caracter voluntar este foarte mare. Poate cel mai important dintre argumentele în favoarea unei atari prezumţii este raportul de forţe care se manifestă între tribului odrysilor şi geţii luați în ansamblu.

În vremurile sale de glorie, armata regatului odris era de temut.

Tucidide scria că regele geto-odrys Sitalkes adunase din neamurile geților sud-dunăreni 150.000 de războinici pe care i’a aruncat ca pe ”un stol de lăcuste” împotriva Macedonenilor măturînd totul în cale.

Istoricii spun însă în realitate avînd în vedere fragmentarea tribală a populaţiilor getice, se putea aduna odată nu mai mult de 20.000 de războinici.

Chiar dacă hegemonia celor dintîi pare a fi categorică, geţii se dovedesc a fi, încă din primele două generaţii ale existenţei regatului pan-getic al odrysilor, un factor de putere militară imposibil de neglijat de către suveranii odrysi: în oastea lui Sitalkes, contribuţia geţilor este de acelaşi ordin de mărime cu cea efectiv odrysă luată separat (împreună, cele două neamuri formînd un corp de cavalerie de 50.000 de luptători, în vreme ce în campania condusă de Seuthes în părţile Chersonesului (deci la mari distanţe de locurile de origine, fapt ce face cifra mai importantă), geţii oferă un contingent de 2.000 de pedestraşi.

Dacă nu luăm în calcul posibilitatea ca asocierea geţilor la aşezămîntul politico-militar creat pe structurile fostei satrapii persane să se fi făcut pe căi mai curînd voluntariste, ar fi foarte greu de explicat cum, într’un răstimp relativ scurt, în care au avut de înfruntat ostilitatea aproape a tuturor celorlalţi vecini, suveranii odrysi au reuşit să’şi extindă şi, mai ales, să’şi menţină autoritatea pe un teritoriu atît de mare. De altfel, caracterul asociativ al relaţiei geto-odryse nu ar fi fost o excepţie, în poziţii similare găsindu’se neamurile sud-est-getice ale melandiţilor, tranipseilor şi thynilor, care ajung să constituie domeniul unor principi ce vor revendica la un moment dat regalitatea pan-getică a Traciei, precum Maesades, tatăl lui Seuthes al II-lea.

Este posibil ca acestă alianţă asimetrică dintre geţi şi tribul odrysi să fi luat, uneori, şi forma uniunii personale – cel puţin aceasta este sugestia pe care o face informaţia (altminteri tîrzie) consemnată de Jordanes, care’l nominalizează pe Zeuta (Seuthes) ca rege-sacerdot al geţilor, alături de Zalmoxis şi Deceneu.

Aceeaşi interpretare poate fi luată în calcul şi în cazul inscriptiilor evocîndu’l pe regele Kotys pe fiala de la Agighiol şi, respectiv, pe cupa de la Borovo – primul suveran geto-odrys cu acest nume (care a domnit, cel mai probabil, între anii 384 – 359 î.Hr. şi al cărui nume va mai fi purtat în secolele următoare, poate chiar în consecinţă genealogică, de mai mulţi regi geți şi chiar de un ocupant al tronului regal de la Sarmizegetusa) fiind, de altfel, beneficiarul direct al cuceririlor geto-odryse în Chersones.

În schimb, faptul că, pe timpul lui Lisimah, sînt simultan desemnaţi ca regi ai odrysilor şi Seuthes al III-lea, şi Dromichete, ne determină să luăm în considerare şi posibilitatea ca geţii să’şi fi avut în mod constant un rege propriu, gentilic, care să fi participat în virtutea rangului său la ”frăţia regală” aflată în fruntea condominium-ului getic sub hegemonie odrysă.

Unul dintre primele momente în care putem detecta implicarea geţilor în această ”frăţie regală” – este drept, nu în mod explicit – se petrece în imediata consecinţă a decesului regelui scyt Ariapiethes, petrecută, am amintit mai sus, ca urmare a conflictului cu regele agatîrs Spargapeithes. Anterior conflictului dintre regii scyt şi agatîrs, cel dintîi încheiase cu regele odrys Teres, foarte probabil pentru a stinge o stare de conflict prexistentă, o alianţă matrimonială, fructul căsătoriei dintre Ariapeithes şi fiica lui Teres fiind principele Octamasades.

Instalat pe tronul tatălui său, fiul lui Teres, Sitalkes, va încerca să’şi impună nepotul pe tronul scyt, după moartea lui Ariapeithes – însă se va lovi de opoziţia fermă a unui alt pretendent la succesiunea lui Ariapeithes, fiu al acestuia cu o aristocrată din cetatea Histriei, Scylas, care’şi va păstra rangul de rege.

Este vorba, să precizăm, de acelaşi Scylas despre care Herodot ne informează că şi’a ridicat un palat la Olbia şi s’a iniţiat în misterele dionysiace – îndrăznim să afirmăm, o etapă obligatorie pentru legitimarea puterii în această parte a lumii. Lesne de observat, întreaga intrigă gravitează în jurul domeniului geto-histrian: conflictele (deopotrivă cel scyto-agatîrs şi cele scyto-odryse – inclusiv cel evitat de Sitalkes prin predarea lui Octamades către Scylas, care’şi va ucide rivalul) au loc în zonele de contingenţă cu stăpînirea getică (sau geto-agatîrsă), de controlul cărora trebuie să legăm natura litigiilor şi miza alianţelor matrimoniale.

În acest tablou, geţii nu sunt nominalizaţi distinct – dar faptul că foarte puţin după aceste întîmplări, mai exact în anul 429 î.Hr., ei ajung să furnizeze un consistent contingent de luptători profesionişti pentru cavaleria pe care Sitalkes o angajează în lupta cu macedoneenii, ne obligă să’i considerăm nemijlocit angajaţi în evenimente. De altfel, pe agenda cooperării politico-militare odryso-gete, alături de înlăturarea scyţilor de la controlul Histriei şi al gurilor Dunării şi, respectiv, consolidarea forţei militare a tinerei statalităţi pan-getice, apar în curînd şi alte obiective – printre ele numărîndu’se confruntarea cu geții triballi, în luptă cu care Sitalkes îşi va pierde, în asediul de la Delion din 424 î.Hr., chiar viaţa.

La moartea lui Sitalkes, lucrurile vor rămîne nerezolvate în ceea ce priveşte mecanismul de transmitere a succesiunii în cadrul „frăţiei regale” pan-getice – şi putem evoca, în acest sens, faptul că acestuia nu’i urmează la tron fiul său Sadocus (devenit cetăţean atenian în cadrul aranjamentelor diplomatice contemporane Războiului Peloponesiac, la fel cum cumnatul lui Sitalkes, Nimphodorus, va deveni ambasadorul regatului getic la Atena), ci un nepot de frate al suveranului decedat, Seuthes, primul rege get cu acest nume, care era avantajat de alianţa matrimonială cu fostul adversar, Perdicas al II-lea al Macedoniei.

Seuthes I va domni pînă prin 410 î.Hr., la moartea sa regatul cunoscînd prima divizare, între Seuthes al II-lea şi Amadocus – şi este foarte tentant să presupunem că celui dintîi i’a revenit acea parte a ţării de care erau legaţi şi geţii, fapt ce’i va fi dat posterităţii temeiul să’l considere rege şi sacerdot get.

Kotys I 384-359 î.Hr.

Dacă lucrurile vor fi stat efectiv astfel, este totuşi greu de spus; cert este că sub fiul acestui Seuthes al II-lea, Kotys I (care domneşte în al doilea sfert al secolului IV î.Hr.), regatul geto-odrys îşi va reface vremelnic unitatea pan-getică – pentru ca, după asasinarea acestuia (petrecută cu mînă ateniană, cel mai probabil în anul 360 î.Hr.), statul să se divizeze pentru a două oară – de această dată, în trei părţi distincte (ce revin lui Amadocus al III-lea, Kersobleptes şi Berisades).

Încă şi mai evident decît în cazul primei divizări, geţii par să nu fi format obiectul acestei împărţiri, toate cele trei domenii regale fiind localizabile la sud de Munţii Haemus, unde vor avea de suportat presiunea Atenei şi a Macedoniei lui Filip al II-lea – în vreme ce la nord de Balcani Munții Haemus, spre fluviu şi probabil şi dincolo de acesta, este atestată, independent de evoluţiile politice sud-getice, existenţa unui aparent anonim Rex Histrianorum.

Nu după mult timp, macedonenii îşi îndreaptă privirile către regatul odrys, iar Filip al II lea, cel care a revoluţionat de altfel armata şi societatea macedoneană îi cucereşte. Chiar şi aşa, nuclee de rezistenţă odryse au rămas şi în vremea lui Alexandru Macedon, inclusiv în timpul regelui Seuthes.

Cu toate că Alexandru cel Mare a antrenat în campaniile sale din Asia pe mulţi geți, mulţi din cei rămaşi au format nuclee de rezistenţă care au dat mult de furcă macedonienilor mai ales sub conducerea lui Seuthes.

De altfel, odrysii au rezistat şi puternicei invazii geto-celtice în Balcani, dar şi cuceririi romane. Contra primilor veniţi, celţii, s’au răsculat şi au reuşit să refacă un regat odrys în Balcani.

Forţa principală a geților odrisi era cavaleria spune Christopher Webber în lucrarea sa ”Odrysian cavalry arms, equipment, and tactics”.

”Armata odrysilor era compusă în mare parte din cavalerie şi peltaști (infanterie uşoară specializată în hărţuirea inamicului, mai ales dotată cu suliţe pentru aruncat şi scut), restul fiind infanterie cu aruncători de suliţă, luptători cu praştia și arcaşi. În armata lui Siltakes aceşti războinici veneau din triburile geţilor ale triburilor odrisilor, trerilor, tilateanilor, apsinthilor, crobizilor, bessilor şi thynilor.”

Impresionantă era însă cavaleria getică, în special a odrysilor. Euripides şi Homer îi numeşte pe geți, ”o rasă de călăreţi”.

În urma studiilor realizate pe resturile osteologice ale cailor găsite în mormintele din Tracia, arată că războinicii geți beneficiau de rase bune de cai. Erau mai mari decît caii de stepă şi comparabili cu cei ai elenilor.

Xenophon scria că geții din Tracia îşi antrenau caii pentru război şi pentru curse. De atfel geții aveau în aceaste condiţii o iscusinţă deosebită în lupta călare. Cavaleriştii odrysi luptau de obicei fără armură, bazîndu’se pe viteză şi pe precizie, aruncînd din goala calului suliţe asupra armatei adverse.

După campaniile lui Filip II în 347-342, o parte semnificativă a Traciei era dependentă de Macedon. După moartea lui Filip în 336 î.Hr., multe dintre triburile getice s’au revoltat împotriva fiului lui Filip, Alexandru cel Mare, care a organizat o campanie împotriva și i’a învins pe geți și pe regele Syrmus al geților Triballi.

Toți ceilalți geți au trimis trupe să se alăture armatei lui Alexandru.

Seuthes sa revoltat împotriva Macedoniei în jurul anului 325 î.Hr., după ce guvernatorul lui Alexandru Zopyrion a fost ucis în lupta împotriva geților.

După ce Alexandru a murit în 323 î.Hr., el a luat din nou brațe în opoziție cu noul guvernator Lysimach. Ei s’au luptat unul cu celălalt la egalitate și fiecare sa retras din luptă.
În cele din urmă, Seuthes a fost obligat să recunoască autoritatea lui Lysimach, de atunci unul dintre regii succesorilor lui Alexandru.

În 320 î.Hr., Seuthes III a mutat regatul Odrysilor în centrul Traciei și și’a construit capitala la Seuthopolis (Kazanlîk, actuala Bulgaria).

Capul de bronz al regelui Seuthes III

În 313 î.H., el l’a sprijinit pe Antigonus I în războiul lui din urmă împotriva lui Lysimach, ocupînd văile muntelui Haemus împotriva domnitorului său, dar a fost din nou învins și forțat să se supună.

Cu romanii au reuşit să trateze şi să se înţeleagă pînă în anul 46 d.Hr., cînd împăratul Claudius va transforma Regatul Odris în provincia Romană Tracia.

Citește și:   TRACIA ȘI ANATOLIA, ȚINUTURI VECHI GETICE

Izvoare literare

* Herodot Herodot, Istorii, ed. Onu, Liviu, Şapcaliu, Lucia, Ed. Minerva, Bucureşti 1984

* Iordanes Iordanes, Getica, trad. Popa-Lisseanu, Gh., ed. Drăgan, J.C., Ed. Nagard & Centrul European de Studii Tracice, Roma 1986

* Tucidide Tucidide/Thukydides, Istoria Războiului Peloponesian, trad. Barbu, Nicolae I., ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1966

Literatură modernă – sinteze

* Lund 1992 Lund, Helen Sarah, Lysimachus: A Study in Early Hellenistic Kingship, ed. Routledge, London/New York

* Petre 2004 Petre, Zoe, Practica nemuririi. O lectură critică a izvoarelor greceşti referitoare la geţi, ed. Polirom, Iaşi

* Preda 1994 Preda, Constantin (coord.), Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei Vechi a României (EAIVR) vol I A-C, Ed. Enciclopedică, Bucureşti

* Preda 1996 Preda, Constantin (coord.), Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei Vechi a României (EAIVR) vol II D-L, Ed. Enciclopedică, Bucureşti

* Preda 2000 Preda, Constantin (coord), Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei Vechi a României (EAIVR) vol III M-Q, Ed. Enciclopedică

Literatură modernă – articole

* Lewis 2000 Lewis, D.M. (ed.), The Cambridge ancient history: The fourth century B.C., vol. VI, Ed. Cambridge University Press

* Nistorescu 2010 Nistorescu, Laurenţiu, Regalitatea arhaică. Momentul Zalmoxis, în Studii de Istoria Banatului nr 34, ed. Universităţii de Vest, Timişoara 2010, pg. 5-22

* Vulpe 2000-a Vulpe, Alexandru, Dacia înainte de romani, în „Istoria românilor”, vol I, Petrescu-Dâmboviţa, Mircea, Vulpe Alexandru (coord), ed. Academia Română – Secţia de ştiinţe istorice şi arheologice, ed. Enciclopedică, Bucureşti 2001, pg. 399-450

* Vulpe 2000-b Vulpe, Alexandru, Istoria şi civilizaţia spaţiului carpato-dunărean între mijlocul secolului al VII-lea şi începutul secolului al III-lea a.Chr., în „Istoria românilor”, vol I, Petrescu-Dâmboviţa, Mircea, Vulpe Alexandru (coord), ed. Academia Română – Secţia de ştiinţe istorice şi arheologice, ed. Enciclopedică, Bucureşti 2001, pg. 461-464

* laurlucus.ro, editiadedimineata.ro

Foto: archaeologyinbulgaria.com

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

DE UNDE AVEAU GEȚII AURUL FURAT DE ROMANI?


Originea marelui tezaur luat de romani din Geția în urma războaielor de la începutul secolului al doilea a stîrnit numeroase controverse. Prada de război ar fi totalizat, potrivit unor autori antici, peste 160 de tone de aur şi 300 de tone de argint, cantităţi impresionante care i’au făcut pe mulţi istorici moderni să le considere ireale.

Comoara getică legendară

Autorul antic Dio Cassius menţiona povestea comorii ascunse de Daci Balo, înainte de sfîrşitul războiului cu romanii şi furată de Traian:

”Fură descoperite şi comorile lui Daci Balo, deşi se aflau ascunse sub rîul Sar-Geția, din apropierea capitalei sale. Căci Daci Balo abătuse rîul cu ajutorul unor prizonieri şi săpase acolo o groapă. Pusese în ea o mulţime de argint şi de aur, precum şi alte lucruri foarte preţioase – mai ales dintre cele care suportau umezeala, aşezase peste ele pietre şi îngrămădise pămînt, iar după aceea aduse rîul din nou în albia lui. Tot cu oamenii aceia pusese în siguranţă, în nişte peşteri, veştminte şi alte lucruri la fel. După ce făcu toate acestea, îi măcelări, ca să nu dea nimic pe faţă. Dar Bicilis, un tovarăş al său care cunoştea cele întîmplate, fu luat prizonier şi dădu în vileag toate acestea.”

Numeroşi istorici au încercat să ofere explicaţii pentru originea bogăţiilor legendare în aur furate de romani, ca pradă de război, din Regatul Getic al lui Daci Balo înfrînt de armatele împăratului Traian.

Numeroşi savanţi au încercat să explice originea bogăţiei geților.

Istoricul Jerome Carcopio, autor al unor lucrări despre bogăţia Geției şi redresarea Imperiului Roman după cucerirea ei, susţinea că minele de aur exploatate de localnici ar fi explicat prada impresionantă de război.

Istoricul Jerome Carcopino, a fost citat în volumul ”Aurul Daciei”, de I. Oprişan, (Editura Saeculum):

”Traian a pus mîna pe tezaurul enorm pe care regii geți, moştenitori ai minerilor agatîrşilor despre care vorbeşte Herodot, acumulaseră produsul exploatărilor de aur şi argint, pe care din preistorie şi pînă în zilele noastre nu au încetat să le ofere locurile cele mai grandioase din Munţii Transilvaniei. Şi bogăţia acestui tezaur s’a revărsat deodată ca un rîu de aur asupra întregului Imperiu.”

Citește și:  VASELE GETICE DE AUR

Aur din prăzi de război

Şi academicianul Vasile Pîrvan s’a numărat printre cei care au încercat să ofere explicaţii pentru originea marilor tezaure ale geților, capturate de romani.

Vasile Pîrvan, în volumul Getica:

”Jerome Carcopino crede, pe baza cifrelor de mai sus, că extracţia aurului şi argintului din minele Geției în vremea pre-romană a trebuit să fie foarte energică, dînd un produs de circa 5.500 de kilograme de aur şi 11.000 de kilograme de argint pe an. Părerea noastră e că recolta anuală – pe cale minieră – a trebuit să fie mult mai mică, dar că în schimb geții strînseseră încă de pe vremea lui Boero Bisteo uriaşe cantităţi de metal preţios prin războaie de cucerire, în special împotriva celţilor, mari iubitori de podoabe de aur şi de argint, şi că prin oficiul de mercenari pe care îl făceau în slujba diferiţilor regi. Ei de asemenea adunaseră mari cantităţi de aur şi argint, atît în monede, cît şi în podoabe, începînd încă din secolul V î.Hr., dar mai cu seamă în secolele II şi I î.Hr..”

Marile tezaure descoperite în epoca modernă conţin cantităţi mari de stateri Koson şi Lysimach din aur şi argint, provenite din secolul al III-lea şi I î.Hr., adăuga istoricul, îşi aveau originea fie în prăzile de război fie în plăţile de pradă primite de geţi.

O explicaţie asemănătoare a oferit’o și Radu Vulpe în ”Columna lui Traian” (ciMEC, 2002), explicînd scena CXXXVIII de pe Columna lui Traian, care înfăţişează soldaţii romani ducînd pe animalele de povară desagi încărcate cu vase şi metale scumpe (vezi foto):

”Au căzut astfel în mîinile romanilor enormele comori adunate în curs de secole de regii geților, provenite din dări asupra circulaţiei comerciale, din daruri inter-tribale, din războaie, dar mai ales din exploatarea rocilor şi nisipurilor aurifere din munţii şi apele ţării. La creşterea acestor avuţii contribuise şi Imperiul Roman însuşi, prin subsidiile pe care, încă înainte de Domiţian şi chiar pînă în primii ani de domnie ai lui Traian, le plătise geților pentru a se abţine de la atacuri la sud de Dunăre. Întreprinzînd războaiele pentru cucerirea Geției din motive esenţial strategice şi politice, Traian fusese stimulat, fireşte, şi de perspectiva de a pune mâna pe considerabilul tezaur getic.”

În scena CXXXVIII este reprezentat doar transportul tezaurului la Roma, fără nici un indiciu cu privire la modul în care acesta a fost ascuns sau dacă a fost ascuns doar într’un singur loc. Poate că Bicilis și’a salvat viața lui și a camarazilor lor doar pentru că a spus de tezaur.

Dar a tăinuit locul unde au fost ascunse restul tezaurelor.

Putem înțelege numai din imaginea sculptată cu copacii și aspectul stîncos al locului, că totul are loc într’o regiune împădurită din munți, desigur, undeva în jurul zonei cucerită a SarmiGetuzei, așa cum era normal și așa cum reiese din relatarea lui Dio Cassius, în partea sa plauzibilă.

Ioannes Lydus, în secolul al VI-lea a încercat să aprecieze amploarea jafului în aur şi argint, petrecut după cucerirea SarmiGetuzei:

”Înţelept om fiind (împăratul Iustinianus I) şi aflînd din cărţi cît de bogată este în avuţii Fara (Scythia) şi puternică prin arme acum ca şi odinioară, ţară pe care primul a cucerit’o marele Traianus, punînd mîna pe căpetenia geţilor Decebalus şi a capturat aur în greutate de 5.000.000 libre şi dublu de argint, în afară de paharele şi vasele de nepreţuită valoare, turmele de vite şi armament, şi bărbaţi luptători excelenţi, în număr de peste 500.000 luaţi cu arme cu tot, precum Cryton care a fost părtaş la război o dovedeşte.”

Valoarea comorii a fost imensă.

De la medicul Cryton, care a participat la războaiele getice ale lui Traian și a scris o carte despre ele (din păcate pierdută), aflăm, din textul transmis de scriitorul Ioannes Lydus, în secolul VI (II, 28), că învingîndu’i pe geți, împăratul Traian a adus romanilor ”cinci milioane de libre aur și de două ori mai mult argint (= între 380 și 550 g), în afară de vase și obiecte care mergeau dincolo de orice preț”.

În mod natural, așa cum au fost de acord toți criticii moderni, aceste cifre sunt total exagerate, chiar fantastice transportorul putând exagera. Dar chiar și reducîndu’le la o zecime, așa cum este calculat de către savantul francez J. Carcopino, și anume însumînd numai 165.000 kg de aur și 331.000 kg de argint, acestea rămîn uriașe.

Ce a făcut Traian cu prada de război?

Citește și:   DESPRE AUR ȘI BOGĂȚIILE FURATE DIN ROMÂNIA

Prada getică trebuie să fi contribuit imens la înflorirea activităților economice, sociale și constructive ale imperiului.

Înainte de războaiele sale împotriva lui Daci Balo, Traian a fost nevoit să ia măsuri dure pentru a salva, în scopul de a echilibra finanțele statului, lăsate într’o stare proastă de predecesorii săi, dar acum el trece la cheltuieli bruște nelimitate: drenarea Mlaștinilor Pontine, extinderea porturilor din Italia, construirea unui nou apeduct pentru a furniza apa la Roma, refacerea în Egipt a canalului dintre Nil și Marea Roșie, creșterea armatei prin înființarea a două noi legiuni, pregătind marele război împotriva Parților din 113 – 117, renunțînd la anumite impozite, dînd poporului roman mărețe și spectacole lungi, alocînd pentru subvenții considerabile săracilor, dar, mai presus de toate, construind în mijlocul orașului incomparabilul Forum Ulpium, cu edificii magnifice și cu însăși Columna lui, a cărui relief descrie războaiele getice.

Istoricii care au cercetat lucrarea lui Ioannes Lydus afirmau că, Traian ar fi adus din Geția 165 de tone de aur şi peste 330 de tone de argint.

Comori de aur impresionante, provenind din vremea geților au fost descoperite de’a lungul timpului, pînă în prezent, în toate zonele ţării, mai ales în regiunea Ardealului şi pe teritoriul fostelor cetăţi antice din Munţii Orăştiei.

Cele mai spectaculoase descoperiri sunt spiralele din aur masiv, cu greutăţi între 600 de grame şi 1,3 kilograme fiecare, provenite din SarmiGetuza Regia.

După cucerirea bogăţiilor Geției, capturarea comorilor şi stăpînirea exploatărilor miniere, Traian devenise atât de bogat încât se arată indulgent faţă de supuşii săi privind taxele pe care aceştia trebuiau să le plătească. A fost cuprins la scurt timp de febra construcţiilor grandioase care au schimbat înfăţişarea Romei, şi’a mărit numărul legiunilor şi şi’a răsplătit poporul cu generozitate.

Dio Cassius:

”El dădu spectacole timp de o sută şi douăzeci şi trei de zile, în cursul cărora au fost ucise cam unsprezece mii de animale sălbatice şi domestice. Au luptat zece mii de gladiatori. De asemenea, în această vreme, Traian construieşte drumuri de piatră prin mlaştinile pomptiene, cu clădiri pe margini şi cu poduri măreţe. Topeşte toată moneda deteriorată.
Întemeie biblioteci şi ridică în for o columnă foarte mare, atât spre a’i sluji ca mormânt, cât şi ca o dovadă de măreţie a lucrărilor din for. Căci tot locul acela fusese muntos, iar el îl săpă atât cât se înălţă columna, şi în felul acesta făcu o piaţă netedă.”

Alţi istorici au contestat existenţa unei asemenea cantităţi de aur în Geția, susţinînd că geții erau un popor de plugari, crescători de animale şi meşteşugari.

I. Oprişan, în volumul ”Aurul Daciei”:

”Cine a văzut lingouri de aur de 8–10 kilograme, de mărimea cel mult a unei cărămizi, îşi dă seama că ele ocupă un simplu colţ al unei încăperi şi nicidecum zeci de vagoane. Şi e vorba totuşi de o ţară cu un puternic potenţial militar şi economic, cu cele mai bogate zăcăminte aurifere din Europa, pentru cucerirea căreia au trebuit două războaie de ample dimensiuni, duse de cel mai mare imperiu, cvasimondial, al timpului.”

Sigur, sunt multe semne de întrebare, dar nimeni nu poate spune ce comori au mai fost îngropate de Daci Balo, presupunând că preventiv tezaurul getic a fost îngropat sau ascuns în cel puțin 2-3 locuri, conform unei zicale vechi, ”Nu’ți pune toate ouale în același cos!” sau conform obiceiului cucului care nu’și depune ouăle într’un singur cuib.

Apoi, cine poate garanta că Traian nu a dosit o mare cantitate din captură?

Ulterior această imensă comoară de aur ar fi putut fi tezaurizată de împărații romani și chiar de Vatican.

Este foarte posibil ca datele rămase în scripte să fie eronate, dar nu neapărat în cifre exagerate, ci mai curând în cifre minimalizate, pentru că aurul a fost exploatat nu doar în Carpați și nu doar din minele din Apuseni, ci și din râurile carpatine.

Unde găsești aur în apele Rumîniei?

Aurul extras de om la începuturile istoriei utilizării sale provenea din depozite aluviale, adică din zăcăminte secundare, din cel puţin două cauze: pe de o parte, culoarea şi luciul caracteristice, gratie inerţiei sale chimice, au atras atenţia omului primitiv, iar pe de altă parte, în zăcămintele aluvionare, aurul atinge în general concentraţii mai mari decît în zăcămintele primare, deoarece procesele de dezagregare, transport şi eroziune, la care se adaugă greutatea specifica şi stabilitatea chimică ridicate, au determinat concentrarea sa în aluviunile râurilor, fapt ce a permis o valorificare artizanală.

Descoperirea aurului în pietrişurile şi nisipurile bazinelor rîurilor şi pîrîurilor a avut loc în jurul anului 4000 î.Hr., însă există cercetatori care o plasează mult mai timpuriu în jurul mileniului VII, dovadă stînd Tezaurul de la Varna de acum 7000 de ani.

Dovezile arheologice directe plaseză începuturile exploatării aurului aluvionar în jurul anului 3000 î.Hr. în India, 1765 î.Hr. în China, 1400 î.Hr. în Europa, 1200 î.Hr. în Peru, 1122 î.Hr. în Corea şi 900 î.Hr. în Indonezia.

Oricum există părerea cvasiunanimă că aurul nativ este primul metal remarcat de om pe suprafaţa scoarţei terestre.

În aluviuni, aurul se găseşte alături de pirită, ilmenit, granaţi, zircon, amfiboli, sau piroxeni, cuarţ, sfen, magnetit, epidot, zoizit, monazit, rutil, staurolit, apatit, turmalina, kianit, anatas, cassiterit, sfalerit, galenă.

Aurul aluvionar se găseşte în Rumînia în terasele cu pietrişuri şi nisipuri de la Valea lui Stan, Pianu de Sus, Cîndeşti, în nisipurile văilor ce străbat regiuni aurifere: Olt, Jiu, Nera, Argeş, Bistriţa Aurie, Mureş, Arieş, Ampoi, Geoagiu, Sebeş, Someşul Cald, Someşul Mic, Someşul Mare, Crişul Alb, Crişul Negru, Strei, Lotru, Olăneşti, Buzău, Ialomiţa etc.

Pe harta substanţelor minerale utile din România, publicată de Institutul Geologic al României în anul 1984, sunt figurate doar cinci areale cu ocurenţe de aur aluvionar, respectiv Pianu, situat la nordul Munţilor Sebeş, Cibin Olt – pe rama nordică a Carpaţilor Meridionali, Rîureni, situat pe rama sudică a Carpaţilor Meridonali, Valea Arieşului din Munţii Apuseni şi Nera/Bozovicidin Munţii Banatului.

Astfel de ocurenţe sunt mult mai numeroase, extragerea aurului din aluviunile râurilor a fost o activitate larg răspândită pe teritoriul Rumîniei de’a lungul istoriei. Activitatea a început în perioada pre-romană şi a continuat, cu intermitenţe, pînă la începutul secolului XX.

Analizînd şi sintetizând informaţii din diverse surse geologice şi istorice, Tămaș-Bădescu (2010) a numărat peste 125 de zone cu ocurenţe de aur aluvionar ce au fost exploatate în decursul istoriei pe teritoriul Rumîniei:

”Contextul geologic al Rumîniei a fost favorabil formării unor depozite aluvionare purtătoare de aur (…), regimul climatic şi pluviatil au favorizat activitatea de recuperare a aurului din aluviunile râurilor, în special în zona Transilvaniei.”

Pentru Epoca Bronzului, se semnalează spălătorii de aur la: Borlova, Bolvaşniţa, Turnu, Valea Mare şi Oraviţa în Banat; Găina, Balomireasa, Vidra, Bistra, Cîmpeni, Roşia Montană, Sălciua, Caraci, Barza, Criscior, Ruda, Săcărîmb şi Someşul Rece în Mţii Apuseni; Băiţa, Cavnic şi Băiuţ în zona Baia Mare; Atid şi Lupeni (Harghita), Lupoaia (Beiuş), etc. Din cele 137 de spălătorii de aur din Transilvania, 73 sunt datate în Epoca Bronzului (Halstatt).

Cercetările arheologice relativ recente arată că începuturile activităţilor de exploatare şi prelucrare organizată a aurului aluvionar din centrul şi vestul Transilvaniei aparţin Neoliticului târziu, cca. 2800-2500 î.Hr.

Arheologii indică mai mai multe situri din Transilvania şi Banat în care au fost găsite evidenţe ale activităţii de spălare a aurului din aluviuni în Epoca Bronzului, o activitate destul de răspîndită.

Ocurenţe de aur aluvionar ce au fost exploatate în decursul istoriei pe teritoriul României

Siturile de pe teritoriul României au fost documentate arheologic sau istoric. Cel mai vechi obiect legat de exploatarea aurului descoperit in Rumînia este considerat a fi covata din lemn pentru spălarea aurului de la Căpuş, în judeţul Maramureş, ce datează din Epoca Bronzului tîrziu (1300-1200 î.Hr.).

Mult mai tîrziu, aurul a fost găsit în geodele de cuarţ din filoanele aurifere, care apăreau la zi, şi ca urmare a început cea de a doua etapă în istoria extracţiei aurului, mineritul.

Zăcămintele secundare se formează pe seama celor primare, în urma dezagregarii şi alterării minereurilor aurifere. Materialul rezultat a fost transportat, apoi depus, aurul concentrîndu’se alături de mineralele cu greutate specifică, numite minerale grele.

Zăcămintele secundare de aur sunt importante din punct de vedere economic, ponderea lor în ceea ce priveste aportul la cantitatea de aur extrasă la nivel mondial fiind de aproximativ 50% în cazul paleoplacersurilor, şi sub 7% dacă se discută de aurul aluvionar.

Colectarea aurului din aluviuni a permis utilizarea lui alaturi de chihlimbar şi agat la confecţionarea bijuteriilor neolitice. De altfel, şi primele obiecte de aur ale civilizaţiilor antice au fost lucrate integral din metal nativ.

Mitologia elenă aminteşte în acest sens ”expediţia argonauţilor în ţinutul Colchidei pentru aflarea lînei de aur”, Colchida putînd fi foarte bine o regiune din Apuseni.

Lîna de Aur a fost în mitologia elină lîna berbecului care i’a dus în zbor pe Frix și pe Hele în Colchida considerta ori un teritoriu în Georgia de azi, ori la poalele Munților Carpați. Frix a oferit acest animal, drept jertfă, lui Aeetes și a atîrnat lîna berbecului de un arbore în pădurea în care era venerat Ares, zeul războiului în mitologia antică asociat adesea cu Tracia, și nu cu regiunile Georgiei de azi.

Lîna de aur semnifica în mitologia greacă simbolul bogățiilor din țările din estul Europei, pe care elinii le’au rîvnit întotdeauna. Legenda spune că Iason, însoțit de argonauți, a pornit în căutarea lînii de aur.

Legenda eroilor de pe corabia Argo, plecaţi în căutarea lînii de aur, ar fi o interpretare dată de antici istoriei străvechi a meleagurilor de la nord de Dunăre, locuite de pelasgi, consideraţi de eleni ca fiind ”cei mai vechi oameni”. Este teoria îndrăzneaţă sugerată cu mulţi ani în urmă de Nicolae Densuşianu, în ”Dacia Preistorică”, şi întărită de’a lungul vremii de o serie de pasionaţi de legende istorice locale.

O variantă este aceea conform căreia călătoria legendară a argonauţilor trebuie interpretată într’un sens simbolic. Pentru unii, căutarea berbecului cu lîna de aur simbolizează importul din Caucaz al obiceiului creşterii oilor, pentru alţii, sugerează tehnica scrierii cu aur pe pergament. Alţi cercetători ai fenomenului spun că lîna de aur semnifică puterea regală, ori o practică religioasă ocultă menită a’l venera pe Zeus, reprezentat printr’un berbec. Alte ipoteze asociază căutarea lînii de aur cu goană după o resursă valoroasă sau un obiect denumit codificat ”lîna de aur”, în realitate el fiind cu totul altceva, aur, grîne aurii sau chihlimbarul care în vechime era foarte preţios.

În această categorie intră susţinătorii unei variante îndrăzneţe care plasează originea mitului în spaţiul românesc, asemănări de toponime şi legende ale locului fiind considerate argumente de către susţinătorii teoriei care a pornit cu mulţi ani în urmă de la istoricul Nicolae Densuşianu, autorul lucrării ”Dacia Preistorică”.

Povestea în variantă locală a argonauţilor care ajungeau în ţinutul colhilor, Colţi de astăzi, în căutarea berbecului cu lîna de aur, le este povestită de mulţi ani încoace turiştilor care ajung în Munţii Buzăului.

Diana Gavrilă scrie în cartea sa prezentată în volumul ”Munţii Buzăului între mister şi realitate”, lansat în 2014, interpretarea legendei argonauţilor, clădită pe ipoteza lansată cu multe decenii în urmă de Nicolae Densuşianu:

”Studiind îndeaproape scrierile anticilor, Densuşianu observă că datele geografice despre expediţia Argonauţilor nu corespund părţilor de răsărit ale Mării Negre sau ţinuturilor de lîngă Caucazul asiatic. În vechile legende, mama regelui Aiete era fiica marelui fluviu Oceanos sau Istru. Însuşi regele Aiete ia în căsătorie pe Idyia, o fiică a Oceanului. Phrixus, după cum susţine Hesiod, fugind de persecuţiile mamei sale vine în Scythia, nicidecum în părţile meridionale ale Caucazului asiatic, iar Valeriu Flacc aminteşte că Aiete era un rege al Scythiei şi regatul său se afla sub Ursa Mare, pe care vechile geografii o atribuiau Geţilor.

(…) Rîul Buzău se numără printre apele posesoare de zăcământ aurifer, într’atît încît blana berbecului aşezată primăvara în undele sale şi luată toamna putea să filtreze cantităţi importante de particule din aur. Însă, în vremurile acelea numai ambra de Colţi putea fi atît de rîvnită. Nici aurul, nici diamantele de mai tîrziu, nici altceva din această lume nu ar fi putut preţui atît de mult ca şi chihlimbarul, căci se credea că în apele sale sălăşluieşte însuşi Dumnezeu. În îndepărtata Antichitate, magicele minerale erau aşezate pe o blană de berbec, poate ritualic dar poate şi practic (în lipsa sitelor), duse la rîu şi spălate.

(…) Dintre firele lungi de lînă şi cu efect electrostatic, pietrele nu se risipeau şi astfel puteau fi spălate în număr foarte mare. După spălare, în lumina soarelui, avînd în vedere transluciditatea chihlimbarului de Colţi, dată de vechimea geologică (aprox. 60 mil. ani), acestea puteau conferi aspectul de aur al blănii respective. Ori, poate importanţa mare acordată acestei răşini transforma această expresie într’o frumoasă metaforă atît de cunoscută în timpurile acelea, ”lîna de aur”. Un cătun al acestei fantastice aşezări poartă numele de Matara. Matarea era numele său anterior, iar ”matarani” erau numiţi localnicii.”

”Aceste două sate, Colţi şi Matarea, din plaiul Buzeului, sunt Colchii şi Methereea Turba ai lui Ovidiu, triburi pastorale, cari trecînd cu turmele lor pe teritoriul Scythiei Mici, inspirau odată atîta teroare poetului obicinuit să traiască în viaţa cea moleşita a Romei imperiale, departe de populaţiunile cele severe şi belicoase ale muntilor.” (N. Densuşianu, Dacia Preistorică)

Indiferent unde ar fi Colchis sau Colchida, evidențele sugerează că această călătorie epică după Lîna de Aur poate să fi avut baze într’o călătorie istorică reală în regatul antic Colchis. Un studiu despre ”nisipurile de aur” din Colchis arată că povestea ar fi avut loc cu adevarat acum 3300 sau 3500 ani.

În mitul lui Iason, fiul lui Aeson, regele din Iolcos, acesta și Argonauții îmbarcați pe vasul legendar Argo pleacă în căutarea Lînii de Aur, pielea unui berbec înaripat al lui Zeus, dar există multe interpretări ale simbolisticii legendei.

Lîna de Aur poate reprezenta puterea regala, o carte de alchimie, iertarea zeilor, un material supranatural țesut, sau averea lui Colchis.

Geologii au observat însă vechile metode din regiunile muntoase, așa cum le întîlnim și azi pe rîurile rumînești. Pepite de aur si nisip aurifer este purtat de apele rîului din stancile erodate. Localnicii folosesc in mod traditional piei de berbec pe care le scufundă în rîuri ca să rețină metalul prețios. Metoda a supraviețuit mii de ani și cercetătorii cred ca acesta este regatul antic Colchis. Se crede că aici a ajuns Iason, Argo și Argonauții.

Descoperirea aurului în aluviunile unor rîuri a creat premisele exploatării acestora şi a descoperirii de noi zăcăminte.

În istoria mai recentă a omenirii, aurul aluvionar avea să joace din nou un rol esențial, descoperirea lui în anumite zone ale Globului fiind la originea declanșării celebrelor ”febre ale aurului”, care le’au adus bunăstare și progres; un moment crucial în istoria exploatării aurului l’a reprezentat descoperirea în anul 1848 a primei pepite de aur pe Valea Sacramento, la Sutter’s Mill (California).

Aceasta a declanşat aşa numita ”febra a aurului californian’”, care s’a extins ulterior şi în Nevada, implicînd peste o jumătate de milion de oameni. Ca urmare a acestei activităţi miniere intense, între 1849 şi 1869 producţia de aur a Californiei a variat între 77 şi 93 t anual.

”Febra aurului australiană” (sau ”victoriană”) a început în anul 1851, odată cu descoperirea primului zăcământ de aur aluvial, în apropiere de Bathurst (New South Wales).

În anul 1896 se declanşează cea mai dramatică si importantă febră a aurului din istorie, cunoscută sub numele de ”febra aurului din Klondike”. Deşi unii autori menţionează că în zonă au fost descoperite placersuri aurifere începînd cu anul 1893, oficial se consideră că febra a fost declanşată de descoperirea unei pepite de aur în intestinele unui peşte pescuit din rîul Tabbit Creek, afluent al râului Yukon, regiunea Klondike, la graniţa dintre Alaska şi Canada.

După 1990, la nivel național a fost desfășurat un program de probare a aluviunilor râurilor, în zonele cu balastiere.
S’au reconfirmat rezultatele obținute cu ocazia activităților de prospecțiune și explorare desfășurate de geologi înainte de 1989, potrivit cărora aurul este prezent în aluviunile râurilor ale căror afluenți drenează zone cu mineralizații aurifere cunoscute, exploatate sau nu până azi.

Conținuturi interesante de aur au fost obținute în aluviunile râurilor ale căror afluenți drenează zone cu mineralizații de tip shear zone (asociate unor zone de forfecare), cum sunt cele din Carpații Meridionali.

Conţinutul mediu de aur la alimentare (ce reflectă conţinutul mediu de aur în depozitul aluvionar recent) în staţiile de sortare menţionate, s’a situat între 0,0018- 0,0373 g/t.

Conţinutul mediu de aur la alimentare în balastiera de la Captalani a fost de 0,007 g/t, iar in balastiera de la Vinţu de Jos de 0,0229 g/t.

Diferenţele se datorează atît modului în care s’a raportat conţinutul de aur (la întregul volum de material extras sau la volumul unei fracţii granulometrice), cît şi existenţei unor deficienţe privind recuperarea aurului în cadrul staţiilor de sortare şi calitatea aluviunilor (zonele cele mai favorabile pentru acumularea aurului nu corespund cu zonele în care se acumulează aluviunile ce îndeplinesc cerinţele calitative privind exploatarea lor ca materiale de construcţie).

Din anul 2002, de cînd au fost închise porţile producătorului de aur din Rumînia Phoenix Baia Mare, BNR nu mai certifică lingourile de aur. În urma unor privatizări oneroase, Rumînia a pierdut certificatul de ”good delivery”, care îi asigura încă din 1972 prezenţa pe lista de producători de aur.

Acesta însemna că fiecare lingou rumînesc (turnat la combinatul metalurgic din Baia Mare) se înscria în standardele acceptate de London Bullion Market Association – organismul care reglementează piaţa metalelor preţioase la nivel mondial.

Aurul prelucrat la Baia Mare avea forma clasică de lingou, cu greutatea standard (între 10,9 şi 13,4 kilograme, în funcţie de conţinutul de aur pur), avea concentraţia potrivită (de 995,09‰ aur pur), era marcat cu un număr de ordine, precum şi două poansoane – unul care nominaliza întreprinderea producătoare şi unul al Băncii Naţionale a Rumîniei.

În prezent, comerț cu aur, poansonat de banca Austriei, face BCR.

Cascada Lotrișor

Valea Oltului

Brana (1958) menţionează că aurul a fost găsit în aluviunile cuaternare din lungul Văii Oltului, provenind în cea mai mare parte din Munţii Lotrului, unde se găsea ca ”firişoare de aur”, în Valea Baranga (afluent al p. Ruda, ce se varsă în Olt), în SE comunei Bercioiu, Valea Bisericii, la sud de Găeşti, în malul stâng al Oltului (aici au fost spălate nisipuri cu cca 0,5 g Au/m3), la SE de Gura Văii, la sud de Fedeleşoiu, Lespezi Fedeleşoiu şi la Râureni, începând din Malul Cucoanei în sud (0,2 g Au/m3).

Aurul şi alte minerale grele din aluviuni (ilmenit, magnetit, granaţi) provin din spălarea acumulărilor din cristalinul Munţilor Făgăraş, cum este cazul ocurențelor enumerate mai sus, dar și din Bazinul Transilvaniei (Borcoş et al., 1984).

În legătură cu această ultimă sursă a aurului din lungul Văii Oltului, foarte interesant este că Haiduc (1940) arată că ar fi putut exista în trecut exploatări ale aurului aluvionar la 15 km SE de Mediaș, odată ce pe harta Marelui Stat Major Ungar, la foaia Dumbrăveni, se poate identifica localitatea Sasz-Zalatna=Slanga (>slavon. zlato=aur), iar pe dealurile satului Mazărea se vede inscripția ”Auf dem Goldgruben”.

Din punct de vedere morfologic, aurul apare ca solzişori, fluturaşi, foiţe în masa unor granule de cuarţ, aur pulverulent. Zăcămintele de aur se găsesc în nisipurile şi pietrişurile vechilor cursuri ale Oltului ce apar sub formă de terase.

În trecut, aurul aluvionar s’a exploatat intens, dovadă fiind nume de comune ca Aurari, Ruda, Rudari, dar încă din 1940 Haiduc nu dădea activităţii de exploatare prea mari şanse de rentabilitate.

Cîțiva ani mai târziu, în 1958, Brana va avea o altă opinie, propunînd o mai temeinică explorare geologică a acestor aluviuni pe viitor, nu numai pentru aur, ci şi pentru alte ”minerale rare”.

Fineţea aurului din aluviunile situate de’a lungul Văii Oltului este de cca. 888,8‰ aur şi 111,2‰ argint (Haiduc, 1940).

Minele de aur şi argint din Zlatna

Aurul care curge, la propriu, este una dintre cele mai valoroase resurse naturale pentru rîurile din Alba. Spre deosebire de aurul din inima muntelui, cel aluvionar poate fi extras mai uşor, fără cianuri şi fără tehnologii scumpe, dar se găseşte în cantităţi mai mici.

De mai bine de 30 de ani Rumînia nu a mai exploatat organizat aurul aluvionar. După 1989, în urma privatizării balastierelor, dar şi în lipsa unor reglementări din partea statului, aurul nu a mai fost sortat de nisip şi de pietriş şi a ajuns, în cele din urmă, în materiale de construcţii, în drumuri și autostrăzi.

Volumul total de aluviuni care s’a dorit aspirat / procesat a fost evaluat la peste 665 mc într’un proiect ce s’a derulat cu avizul Serviciului de Gospodărire a Apelor Alba de către doi întreprinzători privați din Zlatna,  activități pentru care două firme concesionatseră suprafețe de teren din domeniul public al comunei Almașu Mare, terenuri cu pășuni ce cuprind și albia minora a pîrîului Turnu din vecinătatea drumului comunal către fosta mină de aur Haneș. Activitatea de extracție a aurului aluvionar din perimetrele de exploatare au constat în separarea gravitațională a aurului împreună cu metalele grele din aluviunile nisipoase din albia minora a pîrîului Turnu.

Primarul orașului Zlatna, Silviu Ponoran spunea:

”Bine că le dă voie măcar atît, după ce au omorât toată industria din Apuseni. Poate că încet-încet zona își va reveni economic. Să vedem cum vor valorifica aurul, pentru că BNR-ul și’a pierdut dreptul de a ștanța aurul nostru, rumînesc. Am pierdut sau am vîndut tot din țara asta. Ne’au mai rămas foarte-foarte puține…”

Metodologia de extracție a aurului din nisipurile aluvionare prevede urmatoarele etape:

– extragerea nisipului aluvionar din albie prin intermediul unei drage mobile de aspirație a aluviunilor din albie dinspre aval spre amonte și dinspre firul apei spre maluri;

– depunerea/sortarea gravitațională a aluviunilor și a apei aspirate pe șaitroc / jgeab, cu selectarea fragmentelor de aur liber și a metalelor grele (magnetit, sfen/titan, pirită, etc.);

– recuperarea fracției grele și a aurului liber;

– depunerea aluviunilor rezultate din procesul de separare gravitațională aproximativ în aceleași zone din care au fost prelevate. Draga de prelevare prin aspirație este acționată electric (optional diesel) cu o capacitate de procesare de 1-3 mc/h; raportul apa/aluviuni este de cca. 1/1.

Draga mobilă este prevazută cu un furtun flexibil. Sorbul va fi prevăzut cu o sită cu ochiuri de 4-5 mm. Jgheabul / șaitrocul va avea o lungime cuprinsă între 5-8 m și lățimea de circa 0,5 m, montat cu înclinare, pe un cadru metallic prevăzut cu roți și/sau pe un minitrasportor prevăzut cu șenile, unde este orevăzută o pătură de lînă sau un covor din cauciuc prevăzut cu striații peste care trec aluvuiunile colectate.

Munții Sebeș

Haiduc (1940) consemnează ”nisipurile şi pietrişurile aurifere ce provin de aici” – adică Muntii Sebeș, care au fost exploatate mai ales pe vremea romanilor, dar şi în vremurile mai recente, uneori cu bune rezultate. Sunt descrise destul de amănunţit şi localizate precis, în nordul Munţilor Sebeş, cca. 4-14 km lățime și paralel cu aceștia 18-19 km, între comunele Pianul de Sus, Cioara, Șibot, Sebeşul Săsesc, Petrifalău şi Călnic. Grosimea aluviunilor variază între 0,3-6 m.

Cele mai importante sectoare au fost pentru istoria exploatării aurului aluvionar, la Dealul Mare, Pianul de Sus şi Cioara, unde ”nisipurile aurifere au fost de nenumărate ori întoarse şi spălate pe hurcă şi alese cu şaitrocul, aurul are o fineţe de 905‰, găsindu’se uneori pepite de zeci de grame greutate”.

La SE de Dealul Mare, pietrișurile conțin 0,4-1,5 g/t aur, dar au existat și zone mai bogate, care au fost deja exploatate. Regiunea dintre Pianu de Sus și Cioara a fost exploatată, extrăgîndu’se 0,1-0,9 g/t aur fin.

La Pianul de Sus există un câmp metalogenetic cu aur aluvionar, unde aluviunile de pe Valea Pianul de Sus conţin acumulări detritice de aur, sub formă de grăunţi, plăcuţe, solzi, cuiburi, rar pepite, diseminate în nisip, cărora li se asociază ilmenit, magnetit, hematit, zircon, rutil, pirită, granaţi, apatit, si chiar platina nativa, etc.

Originea metalelor este în şisturile cristaline ale zonelor de forfecare din Mt. Sebes şi in rocile eruptive din zona nordică a acestora. Finețea aurului în aluviuni este de 902-908‰.

Valea Streiului

Ocurențele cu aur aluvionar au fost descoperite în albia inferioară a Streiului. Aluviunile au fost în parte exploatate pe porțiunea din apropiere de Simeria în anii 1909-1914 de Heinrich Paikert.

Poteca geților cum mai numesc bătrînii Valea Streiului este vizitată în fiecare an de o mînă de turişti, deşi este o adevărată comoară. Pentru că nu face parte dintr’un circuit, celor interesaţi le’ar fi greu să o descopere.

Valea Streiului este cuprinsă în Parcul Natural Grădiştea Muncelului – Cioclovina şi se supune regulilor unei arii protejate, iar dezvoltarea turistică este îngreunată. Localnicii ştiu şi potecile ascunse care te scot la numeroasele peşteri ori în golul alpin de unde Streiul izvorăşte. Tot pe Valea Streiului găsim un rai al celor pasionaţi de speologie cum ar fi peşterile Pălăriei, Cascadei, Cezar Manea, Gaura Boului, Ponorul de la tăul fără fund sau Peştera Tecuri aflată pe malul stîng al rîului.

Legendele ţesute de’a lungul anilor în jurul acestei văi stîrnesc şi mai mult interesul vizitatorilor. Aici ar fi fost ascunsă celebra comoară a regelui Daci Balo, ferită de romani sub apele rîului Sargetia, despre care se crede că ar fi Streiul. Doar o parte ar fi fost descoperită de romani, iar restul comorii aurului blestemat încă mai este sub albia rîului. Pentru a muta cursul apei, Daci Balo a folosit sclavi pe care i’a ucis ca secretul comorii să nu poată fi dezvăluit.

Citește și: BLESTEMUL AURULUI GETIC

Haiduc (1940) constată că aurul seamănă perfect cu ”acela din șisturile cristaline ale Carpaților Meridionali”. Originea aurului este în rocile Munților Sebeş și Poiana Ruscă. Exploatarea aluviunilor aurifere din Valea Streiului era abandonată în 1940 (Haiduc, 1940).

Valea Jiului

Despre aluviunile aurifere din Valea Jiului se vorbește în literatura de pînă în 1940. Sursele geologice ale aurului aluvionar sunt Munții Lotrului şi Muntii Cimpii, de unde este adus de afluenții Jiului de Est și Jiețului.

Munții Apuseni

Aurul din Munţii Apuseni a stîrnit de’a lungul vremurilor războaie, a înscăunat regi și a purtat blesteme. Aurul Apusenilor noștri a scris istorie, o istorie a sîngelui și a suferinței locuitorilor acestor munți.

Există date istorice care dezvăluie faptul că, pe întreaga perioadă a ocupaţiei romane în Colonia Dacia, nu mai puțin de 500 tone de aur şi 950 tone de argint au părăsit țara pentru a consolida economic Imperiul Roman.

Harta cu siturile exploatărilor aluvionare de aur din perioadele preromană, romană şi evul mediu aflate pe teritoriul Rumîniei, documentate arheologic sau istoric

Pentru mai multă performanță, romanii au adus în Apuseni coloni de origine iliră din sudul Dunării, specializaţi în prelucrarea aurului. Minele erau conduse de un funcţionar numit chiar de împărat, denumit Procurator Aurarium, a cărui reşedinţă era în Zlatna, mai demult Zlacna, Zlagna, în latină Ampelum, în maghiară Zalatna, Kisbánya, în germană Klein Schlatten, Goldmarkt, în traducere ”Tîrgul de aur” semn că aici mereu aurul a fost o afacere. pentru că secole la rînd ungurii, turcii, austriecii şi ruşii au supt și ei aurul din zăcămintele getice.

Exploatarea zăcămintelor de către romani, i’a urmat o pauză de circa 1.000 de ani, după care regii Ungariei, urmaţi de imperialii austrieci de origine habsburgică, au reluat jefuirea aurului din Apuseni şi Maramureş. Mulți rumîni uită că oraşe pe care astăzi le admiră cu un sentiment de frustrare şi invidie, precum Budapesta, Viena, Roma, Istanbul, Sankt Petersburg şi Moscova, au fost construite, în măsură mai mică sau mai mare, şi cu aur extras din zăcămintele noastre.

Conform unor documente istorice, într’un interval de doar 64 de ani, austriecii au scos din Transilvania o cantitate de aproape 10 tone de aur.

Zăcămintele aurifere apar sub două forme principale, aurul de filon şi cel aluvionar. În Munții Apuseni Haiduc (1940) separă două tipuri de aluviuni aurifere:

– aluviuni aurifere provenite din zăcăminte aurifere

– aluviuni aurifere provenite din prelucrarea minereurilor aurifere, cu exploatarea cărora se îndeletniceau oamenii sărmani ai Apusenilor, pe care autorul îi vedea pe lîngă șteampuri că triau nisipul, spălau noroiul și extrăgeau aurul pe petice de lînă sau cu hurca.

Cascada Pișoaia sau Cascada Miresii, din Munții Apuseni

La Almașu Mare, în vecinătatea fostei mine Haneș, aurul aluvionar din pîrîul Turnu se exploatează ca pe vremea geților, cu șaitrocul și pătura din lînă de oaie. Geții au exploatat, în prima fază, aurul aluvionar, cu ajutorul blănurilor de oaie puse de’a curmezişul rîurilor. Miţele de lînă ale blănurilor aveau proprietatea de a reţine micile fragmente de aur, mai grele, lăsînd să treacă majoritatea celorlalte impurităţi aduse de apă.

Acest metal nativ este ușor de cules din rîuri și e extrem de maleabil: dintr’un gram de aur se poate obține o foiță de un metru pătrat.

Haiduc (1940) amintește și alte aluviuni aurifere importante în trecutul istoric, cum sunt cele din lungul Crișurilor, Ampoiului, Mureșului.

Aurul din aluviunile cuaternare din lungul Văii Arieşului provine din zăcămintele de la Baia de Arieş şi Roşia Montană şi din mineralizaţiile de tip shear zone (asociate cu zone de forfecare) din Munții Apuseni.

Astăzi, majoritatea rezervelor naţionale de aur le regăsim în Cadrilaterul de Aur, o suprafaţă de aproximativ 500 kilomteri pătraţi, încadrată între localităţile Săcărîmb, Căraci, Zlatna şi Baia de Arieş.

Maximul de extracţie auriferă din acest perimetru a fost atins în perioada Imperiului Austro-Ungar, în ciuda mijloacelor tehnice rudimentare.

Mineritul de adîncime se practica îndeosebi în raza localităţilor Săcărâmb, Crăciuneşti, Câinel, Ruda-Bran, Căraci, Baia de Criş, Ţebea, Almaşu Mare, Zlatna – Mina Haneș, Roşia Montană, Vulcoi Corabia şi Baia de Arieş.

Mineritul se făcea doar prin forţa braţelor, minereurile bogate în aur fiind desprinse cu tîrnăcoape din măruntaiele muntelui şi încărcate în coşuri de răchită aşezate pe catîri. Minereul era mărunţit în celebrele şteampuri cu apă, trecut prin șaitroc, după care era colectat pe ţesături din lînă sau blănuri de oaie, ca pe vremea geților.

Exploatarea industrializată a ceea ce mai rămas din rezervele de aur ale Apusenilor a luat proporţii în perioada regimului comunist. A urmat decăderea post-decembristă a industriei extractive și prelucrătoare de minereuri din Rumînia.

Apoi a urmat o nouă încercare de scormonire după aur, eșuată lamentabil, a unei companii canadiene, la Roșia Montană. În zonă, locuitorii au rămas fredonînd a pagubă vechea cîntare:

”Munții noștri aur poartă, noi cerșim din poartă’n poartă…”

Citește și:   GETO-ROMÂNII, CEL MAI FURAT POPOR DIN ISTORIE

ADEVĂRUL DESPRE TEZAURUL ROMÂNESC DE LA MOSCOVA

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

LEGILE RUMÎNEȘTI / LEGILE BELAGINE / JUS VALACHICUM – ARGUMENTE

Ceea ce ne leagă pe noi rumînii dincolo de aspectele lingvistice, etno-culturale, istorice, genetice, este și latura vieții strămoșilor noștri pe care o reprezentau Legile Rumînești, care au fost pomenite în diferite perioade din trecut, Legile Belagine sau Legile Valahilor. Ele devin, prin asimilare, parte componentă a Legilor Obiceiului Pămîntului, Belaginele, adică Legile Valahilor şi întăresc morala atît de necesară, acum cînd codurile scrise nu mai există şi cînd e nevoie de autoritate pentru a supravieţui ca popor.

Societatea umană a înregistrat în evoluţia ei de’a lungul istoriei, populaţii care s’au distins prin nivelul înalt al civilizaţiei, exprimată în formele organizării socio-economice şi ale celei spirituale.

Pelasgii, sau proto-geții sînt cei mai vechi locuitori ai Europei, după unii cercetători chiar, cei mai vechi locuitori ai Terrei (D. Balasa, Noi nu sîntem urmașii Romei). Anticii îi mai numesc și hiperboreeni, ceea ce atestă conștiinta identității acestor termeni, a sensului lor, și despre aceștia vorbesc miturile.

Civilizaţia superioară a pelasgilor, ale căror rădăcini urcă în mituri, organizaţi după legi flexibile, realiste şi perfectibile în timp, a asigurat evoluţia întregii omeniri.

Cufundîndu’ne în adîncimea timpului, auzim ecourile cele mai îndepărtate ale strămoşilor, care n’au pierit, ci s’au înveşnicit şi ne’au înveşnicit prin limba lor melodioasă şi prin frumuseţea legilor, care îi unea de Cer şi’i ţinea drept, pe Pământ.

N. Densusianu în ”Dacia preistorică”, Bucuresti 1913, pag. 988, spune că ”primul om pămîntean, întemeietorul semințiilor pămîntului”, homus universales, identic cu Adam, a fost Pelasg, (Munteanul, sau Uranus).

Acesta a întemeiat neamul pelasgilor care și’a întins stăpînirea pe un teritoriu imens. Considerăm lucru absolut posibil, dacă luăm în considerare ceea ce spune S. Coryll în opera ”Valahii în Cartea Genezei”.

Acesta arată, că și Biblia, ca înainte de deriva continentelor, pămîntul era o insula înconjurată de ape. Mitul omului pelasg înregistrează prezența acestuia înainte de potopul lui Noe.

Superioritea omului pelasg e surprinsă tot în mituri; acestea – cum spune Rene Guenon – sunt cele mai durabile creații în timp, ale căror învelișuri ascund miezul adevărului pierdut și neînteles de mase, dar tocmai prin aceasta avînd asigurata ființarea.

Inițiații sînt chemați să descifreze acest miez, al miturilor care, cum spune și Mircea Eliade în ”Mituri esențiale”, reprezintă sacrul, reiterînd timpul ab origine, în ritualuri încifrate.

Despre civilizaţia pelasgilor, înaintaşii GETO-rumînilor, ai valahilor, au scris, sau au vorbit, mai toţi învăţaţii sau personalităţile antichităţii şi n’au fost puţini. Acest lucru este explicabil, dacă ne gîndim că pelasgii au roit din centrul originar, spaţiu vechi primordial, civilizator, aflat în zona carpato-danubiană, în toate direcţiile.

În urmă cu 12 milenii, pe acest teritoriu sînt menţionate în documentele antice, universităţile zalmoxiene, prin care au trecut mari nume ale antichităţii. Atestată documentar este însă Hestia – Ista – Vesta 2500 î.Hr., ca Mare Preoteasă a Colegiului Fecioarelor – ştiutoare de carte.

Aceasta conducea regatul feminin al geților ”ce avea la bază cel mai vechi cod de legi scrise din lumea antică, cod cunoscut sub numele de BELAGINE, sau Legile Frumoase.”

Etimologia cuvîntului ”Belagine”

Unii cercetători propun ca etimologie structurile belanus – cele bune (legi) + ginus = începători, sau începuturi, deci legi de la începuturi, sau derivă acest cuvânt compus de la belle + leagines, ori de la bela + logos.

Vom arăta care este etimologia cuvîntului Belagine pornind de la relevarea clară a etimonului lexemului ”Valah”, care arată, fără îndoială, că Valahii de azi sunt aceeaşi cu

Pelasgii de ieri şi că aceştia, cu adevărat, au fiinţat dintotdeauna aici, sunt cei mai îndreptăţiţi să se mîndrească cu înaintaşii civilizatorii lumii, cu originea lor nobilă, şi că, acceptînd Adevărul, oricît de surprinzător ar fi pentru cei încremeniţi în rutină, aşa-zisele pete albe, dispar.

Vorbim de evoluţia în timp a lexemului ”Pelasg” şi înregistrăm următoarele forme:
pelasg(i) / pelah(i) / velah(i) / valah (nu insistăm asupra legilor fonetice, acestea au fost prezentate în studiul / Valahii – factor de continuitate în istoria universală – M. Ciornei – rev. Dacia Magazin nr. 23 iulie 2005).

Considerăm lexemul BELAGINES un cuvînt compus din doi termeni şi anume din pelasgus şi gentes (gens-gentis, însemnînd, ”neam”, ”gintă”).

Înregistrăm următoarea evoluţie fonetică: desinenţa finală ”us” cade ca o lege generală a trecerii la limba getică/rumînă/valahă – desinenţa – us este pelasgă nu latină – şi rezultă termenul pelas(g)gentis.

Şi prima consoană ”s”, greu de pronunţat dispare şi rămîne cuvîntul pelagentis.
Prin efectul legii comodităţii în comunicare, se anulează fonemul ”t” – se ajunge la forma pelagenis.

Are loc metateza ”i/e”; în vorbire, vocala ”e” se confundă uşor cu vocala ”i” şi se pronunţă termenul în discuţie pelagines.

Între bilabialele ”p” şi ”b” se face confuzia într’o vorbire fluentă, fiind foarte apropiate sonor şi va rezulta termenul în discuţie belagines. În timp se pierde şi terminaţia finală ”s” într’un proces normal de dezvoltare, în condiţii diferite ale aceleaşi limbi pelasge şi va rezulta lexemul belagine.

Să sintetizăm:

PELASGUS + GENTES = PELASGENTIS / PELAGENTIS / PELAGENIS / PELAGINES / BELAGINES / BELAGINE… q.e.d

În traducere vom spune – stricto senso – că cele două cuvinte ”pelasgus” şi ”gentis” înseamnă – ”a neamului pelasg”.

Se cere, fireşte, o completare a sintagmei.

Pentru a deveni inteligibilă adăugăm ceea ce’i lipseşte, şi anume cuvîntul iniţial ”leges”.
Se spunea încă în antichitate LEGES P(B)ELAG(E)INTES, adică LEGILE NEAMULUI PELASG.

Citește și:  PELASGII ȘI GEȚII DINTRE NOI

Cu timpul s’a pierdut, prin neuzanţă, termenul ”leges” şi sensul său l’a integrat lexemul BELAGINES.

Sînt nenumărate exemple: sarmo-getae=sarmatae etc.

Memoria colectivă n’a mai păstrat întreaga sintagmă, formată din mai mulţi termeni.
Acest lucru se datorează tot nevoii de comunicare sintetică; utilizarea frecventă a termenului belagines, a făcut să se piardă sensul originar al celor două cuvinte, devenind sinonim cu noţiunea de ”cod de legi”.

Etimologia cuvîntului BELAGINE odată relevată, constituie încă o verigă din lanţul continuităţii şi vechimii valahilor.

Deşi transformările etimologice nu sunt uşor de urmărit, fiind chiar plictisitoare, etimologia poate aduce lumină în problemele nedezlegate până acum, deschizînd largi orizonturi spre cunoaştere, nu numai în istoria noastră, dar şi în cea universală.

Dacă Pelasgii sunt Valahii, şi Belaginele sunt Legile Valahilor, atunci concluzia cea mai directă este că Belaginele sunt Legile Valahilor, şi am putea chiar închide demersul nostru privind – Belaginele, ca dovadă a continuităţii milenare a valahilor, în istorie.

Demonstrarea evoluţiei fonetice a lexemului BELAGINES, susţine, ca un argument în plus, că valahii cei dispreţuiţi de unii ignoranţi, sau rău intenţionaţi, au ca strămoşi direcţi pe nobilii pelasgi, creatorii unei civilizaţii care s’a impus în toată lumea.

Herodot – lib. I 211, aminteşte de un rege al agatîrşilor Anacharsis care era contemporan cu Numa Pompiliu al Romei – 694 î.Hr., care a compus o lucrare în versuri despre legile scyţilor păstori.

Despre legile agathîrşilor, scrise în versuri a amintit şi Aristotel, N. Densusianu ”Dacia Preistorică” (Buc.Institutul de Arte Grafice Carol Gobel 1913 p. 895).

Familie cucuteno-geto-cimmeriană din perioada migrării triburilor euro-asiatice ale scyţilor-massa-geți. Imagine de pe YouTube, ciclul ”Skazki Nait”, popoarele străvechi… Autorul, probabil arheolog german, redă aici cu fidelitate tipul antropologic (moştenit genetic de geto-valahii rumîni), îmbrăcămintea şi armele populaţiei autohtone din acea perioadă, pregătită să’şi apere de invadatori meleagul natal, căminul şi viaţa.

Redactarea legilor scyte sau agathîrşe, atribuite lui Anacharsis e mult mai veche, ţinînd cont de faptul că turdulii sau turdetanii din Pens. Iberică care s’au desprins în timpuri ”obscure” din arealul Transilvaniei, aveau, cum spune Strabon 1 III 1, 6 ”un codice de legi vechi de 6000 de ani după mărturisirea lor”.

Despre legile agathîrşilor scrise şi cîntate, vorbeşte şi Aristotel (Pobl. Sect.-xix, 28).
De altfel, creştinismul a preluat practica cîntării Legilor Noi, hristice care sporeşte şi întreţine atmosfera de sacralitate.

Putem accepta că aceste legi, date geţilor, sînt de origine divină, cum susţin unii, numai avînd în vedere faptul că, pelasgii făuritorii unei culturi şi ai unei civilizaţii superioare, erau consideraţi de vechii eleni, care au venit mult mai tîrziu pe pămînturile Eladei din N, ”dioi”, (”divini”) de aceeaşi origine cu zeii, (Homer-Iliada X, 422-426, 441) stîrnindu’le admiraţia şi recunoaştera superiorităţii.

Existenţa pelasgilor antici consemnează pe un rege bărbat, numit Zalmoxa. Numele ni’l arată ca fiind un slujitor al lui Zalmoxis, menţionat la jumătatea mileniului al II-lea. (1400 î. d. H.), mare legislator.

Scriitorul Iamblicus (33 d.e.n. Fontes I pag. 19) adaugă că Zalmoxa, ”le’a întocmit legile” şi ”le’a scris”.

Credem că acesta a reconsiderat aceste legi, în raport cu cerinţele timpului, rescriindu’le, aşa cum, de fapt, a făcut şi Deceneu.

La începuturi în adîncul vremii, Belaginele au fost impuse prin constrîngeri şi cu ajutorul vestalelor ştiutoare de carte.

Deceneu, Marele Iniţiat şi Rege al geților, preocupat de cultivarea supuşilor săi, cum spune şi Herodot, a transcris aceste legi şi ele se păstrează pînă astăzi sub numele de BELAGINE” (Fontes II p.416-417), şi tot el este cel ce a simţit nevoia să revizuiască şi să impună mai cu hotărîre, actualizînd, legile vechi.

Belaginele ”stau la baza civilizaţiei umane” (Fontes II p.19).

Ele au prinse în sine legile sfinte care au înveşnicit pe cei nobili, prin respectarea lor, prin perfecţiunea laturii iniţiatice şi nu numai, dar au fost şi ”cuţite” pentru cei ce nu ştiau de nici o ordine.

Belaginle sînt traduse diferit şi de contemporani; fie ”legile frumoase”, (D. Bălaşa op. cit. p.5 ), fie ”legile naturii” (V. Kernbach – ”Universul mitic al rumînilor”, Ed.Ştiinţifică 1994).
Putem lua în considerare aceste interpretări, avînd în vedere că ele erau puse şi în versuri şi se şi cîntau, asigurînd prin prevederile lor, în cazul aplicării, o viaţă armonioasă.

Vechimea Belaginelor

Acestea vin din timpuri imemoriale, după cum am arătat; existau încă în sec. al VI-lea d.Hr. şi Iordanes (”Getica” c.11) spune că se numeau LEGES BELAGINES.

Şi Dionisie Exigul, get de origine,(465-545) cel ce a pus bazele calendarului creştin, introducînd era noastră de la Hristos, responsabilul Marii Arhive Sinodale a Bisericii din Contantinopole ”a avut în bibliotecă Belaginele” (Nicolae V. Dură – ”Strărumînul Dionisie Exigul şi opera sa”, Rev. ”Ortodoxia” 1979, p. 7).

Filozof, publicist, astrolog, poet şi mare didacticist, moralist a fost acesta, Dionisie Exigul a ţinut legătura cu geții de acasă. Ştiutor de carte multă, cunoscînd bine aceste legi morale, de bază pentru geții trăitori, le’a lărgit importanţa, completîndu’le, valorificînd şi tradiţiile orale şi a format un corpus de legi pe care le’a şi comentat şi care s’au impus printre credincioşi, şi printre slujitorii preoţi.

Aceste legi le’au păstrat şi urmaşii; în documentele istorice ale Banatului se numesc Jus Walachie, în Transilvania, în Ţara Rumînească şi în Moldova, Lex Vlachorum, sau Jus et Consuetudo; în Ungaria – Antiqua Valachorum Lex et Consuetudo sau Mos Valachorum.

În Polonia se numeau Jus Valachorum (apud N. Densusianu. op cit. p. 879).

Am insistat asupra acestor denumiri pentru că, avînd în vedere că ”pelasgii” se numesc în timp ”valahi”, este clar că legile bătrîne s’au păstrat neîntrerupt şi că vecinii aveau conştiinţa originii valahilor şi a vechimii legilor lor, pe care le numesc fie Antiqua, fie Vetus.

Orgolioşii romani au preluat legile de la geto-pelasgi, chiar dacă’i urau.

Tacitus (Ann. 27) menţionează că decemvirii, la îndemnul senatului, au făcut un proiect de legi pentru romani, ”culegînd din toate părţile, unde au putut afla ceva bun”.
Servius (Aen. VII 695) spune că aceeaşi decemviri au luat de la falisci, ”o populaţie de păstori, grupă de BELACI – velahi, emigraţi din regiunea Carpaţilor şi a Istrului, stabiliţi în Etruria, sute de dispoziţiuni legale şi au mai luat unele suplimente la cele ”XII Table”.
În sec.al XVI-lea şi al XVII-lea la Făgăraş încă se înregistra Lex Antiqua Valachorum.

N. Densusianu, în urma unui studiu comparativ între acestea şi legile romane prinse în cele ”XII Table”, ambele scrise în limba latină, arată că sunt identice şi ajunge la concluzia că ”Tabulele” sînt o compilaţiune ”şi că acelaşi cod din timpurile pelasge sunt Leges Belagines, în evul mediu numite Lex Antiqua Valachorum, sau Jus Valachie, prezente în A. şi E. Europei.” (N. Densusianu ”Dacia Preistorică”, pag. 903.)

S’ar putea pune problema şi invers-adică de ce n’ar fi copiat valahii legile de la romani.
Problema are răspuns; în primul rînd am demonstrat că valahii de azi sunt pelasgii de ieri, în al doilea rînd înşişi autorii romani vorbesc de o lege tradiţională imemorială, (vezi Cicero – De Republica I. V 1) pe care o numesc Vetus Lex Romana, sau Vetus Mos, ori Romanus Mos – (Nominus p. 53).

Chiar şi în Galia aceeaşi lege tradiţională era denumită Vetustissima Paganorum Consuetudo – (Cicero opera citată).

Dacă cele ”XII Table” romane constituie fondul legislasţiei romane, atunci sintagma Lex Antiqua Romanorum, sigur se referă la antichitatea anticilor, care nu pot fi decît strămoşii lor pelasgi.

Platon (Critias, II, 259) confirmă acest adevăr spunînd că ”în regatul lui Atheas, care domnise peste hiperboreenii din nordul Traciei, au existat cele mai vechi legi de origine divină, scrise cu litere, pe o columnă de aramă”.

Ateas (circa 429 î.Hr. – 339 î.Hr.) a fost descris în sursele elinești și romane ca cel mai puternic rege al Scythiei, care și’a pierdut viața și imperiul în conflictul cu Filip al II-lea Macedon în 339 î.Hr.

Numele lui apare și ca Atheas, Ateia, Ataias și Ateus. În anii 340, el a unit sub puterea sa triburile scyte care locuiau pe un vast teritoriu între Dunăre și mlaștinile maeoțiene. Capitala sa pretinsă a fost excavată de arheologii sovietici în apropierea orașului Kamianka pe Nipru.

Harta teritoriului din nordul şi vestul Mării Negre, invadat în secolele VII-VI î.Hr. de triburile nomade euro-asiatice ale sciţilor-massa-geți, unde aceştia au terorizat populaţia autohtonă prin raidurile lor de jaf, asasinate şi luare de robi. Robii erau vînduţi foarte rentabil pe vase de lux din aur şi ceramică, ulei de măsline şi vin, oraşelor sclavagiste ale metropolei greceşti, prin factoriile lor instalate în aceeaşi perioadă pe litoralul Mării Negre, la început vremelnic, apoi, cu sprijinul interesat al scyţilor şi ale unor căpetenii locale corupte cu aur şi vin grecesc, – definitiv. Devenind puternice, oraşele-colonii sclavagiste, unele formînd uniunea Regatului Bosfor, au inclus cu forţa şi părţi însemnate din teritoriile autohtonilor (v. pe larg în text), înrobind neamurile cucuteno-geto-cimmeriene ale sindilor, meotilor, dandarilor etc., provocînd numeroase răscoale ale acestora, cum a fost revoluţia meoţilor, condusă de regina Tyrgatao (vezi istoria acesteia în text).

La romani aceste legi aveau şi autoritatea unor legi sfinte pe care le venerau – tinerii erau învăţaţi să le cînte – spune acelaşi Cicero. (op. cit.), dar cu mult mai înainte acest lucru îl făceau agatîrşii de pe malul rîului Maris. (Aristotel-op citată)

Belaginele – arc în timp

În demersul nostru de a alcătui un studiu despre antroponimele pelasgo-rumîne, am întîlnit spre bucuria şi stupoarea noastră cîteva antroponime – (nume de familie ) ce trimit la belagine în modul cel mai direct, purtînd în sine, sau în radical, noţiunea de belagine.

Prezentăm aceste antroponime odată cu identificarea lor:

– Blaga = balaginus + lexunus = cele date, legile cunoscute de toţi pe care le respectă.

– Blaguţi = belaginus + gutiunus = termenul ”gut (iunus) este păstrat în germană din adstratul pelasgic – (în istorie se vorbeşte de prezenţa pelasgilor şi în N. Germaniei), însemnînd bun, straşnic, deci legile date (pentru toţi) păzite cu străşnicie.

– Blahovici = blaganus+ hovinecus = homo+ovis+ nec(us) = ucigător de oi străine (locuţiune adj. cu sens metaforic) = neruşinat, deci legile obligatorii cu neruşinare călcate (înseamnă moarte)…

Ne uluieşte puterea de influenţă a acestor Belagine, rămase peste milenii încifrate în nişte nume de familii care există şi astăzi; aflăm, în acelaşi timp şi formele locale de pronunţie a lexemului Belagine şi anume – balaginus / belaginus / blaganus.

Observăm că încă din vechime lexemul belagines include şi pe cel de ”leges”.
Ecouri impresionante, din întunecimea istoriei aduc aceste antroponime. Un imens prestigiu a făcut ca să rămînă peste milenii, în legătură cu nişte răstrămoşi, ai celor ce poartă acest nume, indivizi contemporani cu noi.

Un succint comentariu evidenţiază cîteva caracteristici care explică păstrarea legilor belagine pînă foarte tîrziu, în epoca modernă, sub denumirea de ”legile pămîntului” sau ale ”obiceiului pămîntului”.

Desprindem de aici argumente imbatabile în legătură cu vechimea extraordinară a geților pe aceste pămînturi, evidenţiind şi continuitatea lor pe toată întinderea fostei Geții, indiferent de evenimentele istorice, păstrarea lor nealterată, ca şi faptul că încălcarea lor putea duce la pedeapsa cu moartea.

Dacă documentele scrise despre geto-rumînii pelasgi, valahi s’au pierdut, sau au fost distruse intenţionat, dacă monumentele-edificii le-a distrus timpul sau omul, atunci limba rămâne sursa de informare cea mai sigură şi cea mai conservatoare.

Belaginele – legile obştilor valahilor

După ocuparea Geției la 106 d.Hr., statul getic al lui Decebal dispare; o mică parte dintre băştinaşi colaborează cu noii stăpîni – doar cei legaţi de administraţie în principal. Marea masă se retrage, în frunte cu nobilii şi preoţii iniţiaţi, în munţi, spre nord, spre est la triburile frățești.

Aceştia se organizează – aplicînd vechile legi în condiţii diferite. Principala formă ce funcţionează este cea a obştilor, ce se vor menţine, în unele zone destul de tîrziu, pentru că ele vor fi celula de bază a întemeierii cnezatelor şi a voievodatelor.

Încă din ”Pactul” propus de geții răsculaţi în anul 117, d.Hr. se vorbeşte despre drepturile acestor ”obşti”, ceea ce arată că legile romane n’aveau aplicare pentru geții organizaţi după legile ”gintei”.

Jus Valachicum

Ius Valachicum este sintagma prin care este desemnat vechiul drept românesc care a fost în vigoare în ţările române pînă la mijlocul secolului XIX. A apărut cu mult înainte de cristalizarea puterii de stat şi s’a perpetuat prin formele de organizare socială şi judecătorească ale românilor, pornind de la ”obiceiul bun şi bătrân” şi a ”legilor bune şi drepte” aplicate ”din bătrâni”, trecând prin juzi, cnezi, voievozi şi pînă la domni.

Belaginele devin Legile Obiceiului Pămîntului.

Alte denumiri: ius Volachie, antiqua et approbata lex districtum Volachicaliu universorum, lex Olachorum, ritus Volachie, modus Olachorum, mos Olachorum, Volachorum antiqua let et consuetudo. Toate aceste denumiri desemnează dreptul românesc consuetudinar, ca un ansamblu de reguli juridice de fond sau de normă.

Conducătorii obştei erau, de regulă, bătrînii, depozitarii legilor străvechi. Bătrînii erau numiţi şi înţelepţi şi obştea de aceea era condusă de sfatul bătrînilor.
Transmise din generaţie în generaţie, prin viu grai, devin călăuzitoare în toată viaţa obştei, şi forţa lor de influenţare capătă tăria pămîntului, purtînd şi denumirea de ”rînduieli”.

Normele de drept ale rumînilor au avut la început un caracter cutumiar şi s’au impus chiar şi acolo unde ei s’au aflat sub stăpînire străină.

În Transilvania mai ales, stăpînirea străină a fost nevoită să recunoască dreptul rumînesc valah al populaţiei autohtone, pe cînd în statele rumîneşti independente s’a putut dezvolta fără obstacole.

Cea mai importantă lege, avea în vedere neînstrăinarea pămîntului unui ”neam”, ca instituţie constituită din membri înrudiţi prin sînge, care se integrau obştilor.

Obştea era alcătuită de un număr de ”moşi” care aveau în spate lor ”un neam”, care stăpînea pămîntul în devălmăşie. (Paul Stahl-1998, ”Satele devălmaşe rumîneşti şi europene. Studii introductive- în H. H. Stahl, ”Satele devălmaşe”. vol. I Edit. Cartea Rumînească, Buc. pp.I-XLV).

În popor mai circulă şi azi zicala ”a vinde moşi pe groşi.”(a minţi)

O dovadă a rolului ”moşilor” şi a vechimii instituţiei ce o reprezintă, este faptul că a derivat cuvinte esenţiale din fondul principal lexical precum: ”moşie”, ”moştenire”, ”moştenitor”, ”moşnean”, ”moesi”, ”mesi”, ”Moesia”.

Aceste lexeme se referă la ceea ce se va denumi mai tîrziu ”patria”, ”pămîntul”, transmiterea dreptului de stăpînire a acestuia din generaţie în generaţie, deci ”continuitate”, dar menţionează şi pe ”deţinătorul liber de pămînt, aparţinător de un neam, ce avea in frunte un moş”’.

Recunoaştem în spatele acestor cuvinte perpetuarea legilor străvechi, care consemnau libertăţile şi drepturile geților.

Acestea sunt prinse în Lex Vlachorum păstrată în spaţiul carpato-dunărean pînă în zilelele apropiate, prin refuzul urbanizării şi prin continuitatea legii comunităţilor săteşti, lege a pămîntului, asigurată de bătrînii cu brazda în cap.
Pînă tîrziu, (în sec. al XIX-lea), existau şi în Bucovina aceste formaţiuni obşteşti.

Mai multe dintre acestea se integrau unui ”ocol” cu un centru numit şi ”vatră” care aveau instituţii proprii, obligaţia de a da ostaşi, aveau un for judecător particular, alcătuit din ”Oameni Buni” – care erau oameni de bunăcredinţă, întocmai cum ”aceeaşi instituţiune a oamenilor buni” asigura arbitri şi martori aşa cum aflăm din vechiul drept rumînesc numit în documentele evului mediu mijlociu, Jus Valachie” (Hasdeu-Arh. Ist. III, 46 ), care nu puteau fi traşi în judecată decît de domnitor.

Despre aceste instituţii vorbeşte codul numit şi Lex Romana Utinensis (sec.VI, VII ) despre care Schzupfer ( L. R. U. pag.85, I, 6. 2.) spune că au fost copiate după un cod barbar şi că au fost scrise, la început, nu în latină, ci într’o limbă barbară (cel mai probabil în limba getică). Bethman – (Hegel, Storia della constituzioni dei municipii italiani-1881, p.221), crede că această lege îşi are originea în Istria.

Concluzia o trage tot N. Densusianu (opera citată):

”Idioma în care e scrisă are particularităţi caracteristice limbii vorbite în Carpaţi şi Marea Neagră. Chiar şi principiile fundamentale ale legii se întemeiază pe Lex Antiqua Valachorum”, (op cit. p.906).

Legea consemnează rolul important pe care’l aveau, în judecata proceselor ”Boni Homines” (oamenii buni) care se bucurau de mare independenţă juridică, ce puteau fi răspunzători doar în faţa principelui ”întocmai ca în Banat.” (ibidem).
Pentru a argumenta că Lex Valachorum, Lex Utinensis şi Legea Pămîntului este una şi aceeaşi vom aduce cîteva dovezi din documentele vechi.

Am descoperit un volum, de acte istorice – cele mai vechi din sec al XVI-lea- adunate de judecătorul Cîmpulungului Moldovenesc Tudor Ştefanelli, membru al Academiei Române, publicată în 1915.

Acesta se intitulează ”Documente din Vechiul Ocol al Cîmpulungului Moldovenesc, cu mai multe iscălituri facsimilate în texte şi 19 reproduceri facsimilate de documente originale”, (Ediţiunea Academiei Rumîne, Buc. Librăriile Socec şi Sfetea, 1915). Aceste ”Documente”, au constituit, de altfel, materialul care a stat la baza discursului ”de recepţiune” a autorului la Academia Rumînă, intitulat ”Istoricul luptei pentru drept în ţinutul Câmpulungului Moldovenesc”.

Credem că nu’i lipsit de interes, să amintim că T. Ştefanelli a avut colaboratori pe prof. I. Bianu, pe dr. D. Onciul şi pe N. Iorga.

Puţin cunoscute şi nevalorificate ”documentele luminează multe părţi întunecate ale istoriei Cîmpulungului Moldovenesc şi ale multor alte ţinuturi, care în vechime păstrase, faţă cu descălecătorii Moldovei, oarecare neatîrnare în traiul şi organizaţia lor internă; locuitorii din vechiul ocol al Cîmpulungului se bucurau în munţii lor de multe privilegii şi de o neatîrnare pe care celelalte ţinuturi ale Moldovei, afară de Vrancea şi Tigheciul (Basarabia) nu o aveau.

Din acest motiv D. Cantemir în ”Descriptio Modaviae” le consideră nişte ”mici republici”.
Volumul amintit cuprinde tranzacţii de vînzare/cumpărare, danii, zălojaguri, înscrisuri de împrumut cărţi de judecată ale bătrînilor şi ale vornicilor, hrisoave domneşti pentru câmpulungeni, cuprinse între sf. sec. al XVI-lea pînă în sec. al XIX-lea.

În documentele amintite se arată, mai ales, importanţa OAMENILOR BUNI. Prezenţa lor e cerută de Legea Pămîntului, ei fiind împlinitorii judeţului dar şi garanţi ai adevărului hotărîrii.

Citește:    GETO-VLAHO-ROMÂNII, UN CONTINUUM ETNIC IMPOSIBIL DE CONTESTAT

În cel mai vechi document ce e prins în acest volum, o carte de ”zălojag”, de la anul 1611, leat 7119, între Ursul Mănăilă şi feciorul lui Gheorghe pentru un loc din Pecişte se vorbeşte că atunci cînd s’au făcut ”acest adevărat zapis, au fost mulţi oameni buni” urmează o listă de 7 nume, (op. cit. p. 1)

Aceeaşi importanţă a celor aleşi de obşte, este consemnată în înscrisul de la 1765=7274 noev 11 ”dat la mîna lui Ghiorghiţ(î)..precum să să ştie, după cum arată hotarnica pîn mărturie a oameni buni şi bătrîni”, (idem pag. 78).

Chiar domnitorii şi boierii recunoşteau această instanţă a bătrînilor, după cum arată un act din 1775-leat 7264 prin care paharnicul C-tin Cantacuzino, ispravnic al ţinutului Sucevei ”rînduie pe urma unei cărţi gospod pe mai mulţi bătrîni din Candreni să măsure şi să hotărască moşiile fraţilor Candrea”, (op. cit. p.56-57).

Acest rol de înfăptuitori de dreptate al bătrînilor se păstrează chiar şi în timpul habsburgilor şi în Transilvania şi în Bucovina.

În rezolvarea unor neînţelegeri, de pildă – într-un act de la 1822,august,2,mart, 2 se arată că Scaunul C-lungului rânduieşte hotarnici pe Ioniţă Mircăş şi pe Ioniţă Lehaci, care împărţesc o moşie între urmaşi, cărora “le dau la mînă carte de învoiaşă întărită de vornicul C-lungului şi de bătrînii din vatră”, (idem p. 380-381).

Reprezentanţii obştei se implică şi în treburile împărăteşti, drept mărturie stă jurământul juraţilor din C-lung ”rînduiţi de scaun şi de sat să facă cislă împărţirei banilor împărăteşti”, (1786 dec,1 op cit. p. 169).

Funcţionarii împărăteşti nu puteau da din pămîntul împărătesc vreo bucată de pământ slujitorilor împărăţiei, fără hotărîrea sătenilor. (”Noi sătenii din vatra C-lungului am dat această adevărată scrisoare la mâna lui Vasile Olariul, de aice, precum se ştie ca fiind bun gospodar şi purtător în poruncile împărăteşti şi moşie neavând, pentru trebuinţa sa, au făcut cerire şi i’am dat o bucată din locu împărătescu”. (1784 iulie 10, op cit. p.150).

Şi acum, după milenii recunoaştem, în modul de înstrăinare al pămîntului, Lex Valahorum.

Moşia nu se putea înstrăina, nici pe timpul stăpînirii austriecilor, fără încuviinţarea tuturor rudelor; această încuvinţare era exprimată în zapise având în vedere, fraţii părinţii, nepoţii.

Dacă în străvechime funcţionau legile scrise care prevedeau pedepse pentru cei ce nu respectau legile, în evul mediu până în secolul al XIX-lea se folosea imprecaţia asupra celor din neam, care ar fi revendicat vreodată ceea ce s’a vândut cu încuviinţarea neamurilor.

Practica blestemului celor ce vor urma şi nu vor respecta dorinţele înaintaşilor este – se vede – mult mai veche – o întîlnim şi în actele de danie ale domnitorilor; Ştefan cel Mare lasă Mănăstirii Putna pămînturi, sate şi privilegii, cu blestem straşnic pentru cei ce vor nesocoti voinţa lui.

Blestemul ţine loc de lege scrisă, dar e mai tare decît aceasta.

O formulă întîlnită în mai toate actele de până la sf. sec al XIX-lea, arată influenţa creştinismului.

Aducem drept exemplu un document edificator, frumos şi pentru limbajul arhaic – ”iară de acmu să va rădica dintru nepoţii noştri, sau din verii noştri, sau fieştecine din ruda noastrâ, să mai umble a mai răscumpăra acel iaz, să fie treclea şi proclet de 318 oteţ(i) din vă Nicichii şi anaftima şi negru ca Ariea, şi’s fim de Maica Domnului Hristos neertaţi. (e vorba de cei 318 părinţi de la Niceea ) 1652=(leat 7171 noemvre, 17-op cit. p .4-5).

După Edictul de la Milano, din 313 d.Hr., dat de împăratul Constantin cel Mare, prin care creştinismul devin ”religio licita”, şi geții, care au suferit prigoană timp de aproape trei secole de la Hristos, cu biserică apostolică, şi care au dat şi martiri, se bucură de recunoaşterea credinţei şi de încetarea persecuţiilor.

Pentru geți, Sinodul I Ecumenic de la Niceea anul 325 e.n. a constituit un punct de reper în continuitatea fiinţării lor, ca neam, prin acceptarea prevederilor acestuia.

Adunarea tuturor episcopilor bisericii creştine a pus bazele fundamentale ale creştinismului, a luat decizii majore, ce privesc dreapta credinţă şi unitatea bisericii, a respins ereziile lui Arie.

A participat şi episcopul Geţiei Teodosie (”Izvoarele Istoriei Rumîniei”, Buc. 970, p. 225-229).

Prevederile sinodale s’au răspîndit cu repeziciune, avînd în vedere uriaşa lor importanţă existenţială. Cunoscute chiar in prima jumătate a sec. al IV-lea, creştinii geto-rumîni le’au transmis din generaţie în generaţie. Ele se manifestă în înscrisuri, multe secole.

Jurămintele făcute în actele lor, pînă tîrziu, în sec. al XVII-lea şi chiar al XIX-lea, arată că legile strămoşeşti, Legile Belagine nu s’au pierdut.

În concluzie, putem spune ca Iordanes în sec. al VI-lea – că ”Belaginele există şi azi”. Ele trebuie descoperite prin dăruire, prin renunţarea la prejudecăţi, şi, mai ales, prin deschiderea la ceea ce oferă miturile, obiceiurile, şi datinile, tradiţiile orale, şi, în mod deosebit, limba.

Cu alte cuvinte să dam crezare miturilor, căci altfel ar trebui să’l scoatem din istorie pe Schliemann, pe care istoricii sobri, savanții îl numeau ”biet diletant cu idei fixe” și totuși acesta a descoperit Troia, asupra cărui aspect foarte mulți istorici sînt în acord.

Valahii sînt menționati în ”Cartea Facerii” din Biblie, în versetele 11 si 12,cap. 2, Moise spune ca din Eden iesea un rîu care uda Raiul si care se despartea în patru brațe, iar unul dintre ele se numea Fison și înconjura Tara Havila. Efrem Sirul susține că Fisonul este Danubius.

Un autor anonim, într’o lucrare din sec al V-lea, al VI-lea intitulata ”Despre cele patru fluvii ale Paradisului” preluînd informații de la înaintași, printre care și amintitul Efrem Sirul sec. al- IV-lea, ori ale lui Severian, episcop de Gabala, spune că Danubius este numit Fison, iar locuitorii se numesc fisoniți.

Leon Diaconul, în sec. al X-lea, participant la expeditia împaratului Vasile al II-lea, supranumit ”Filosoful” sau ”cel Întelept”, împotriva bulgarilor, scria despre ”Istrul, numit Fison’”, acesta fiind unul din fluviile ”care curg din Eden”, (Valahii în Cartea Genezei de, S.Coryill).

Iată citatul:

”Tara Havila, pe care iudeii o scriu Havilah, este evident anagrama pentru lexemul VLAHIA(H). Adăugînd articolul hotarît proclitic ”ha” în adaptarea la structura limbii geto-rumîne de mai tîrziu, silaba ”ha” trece la sfârsitul cuvîntului, devenind articol hotarît pentru feminin, haVilah devenind VLAHIA.”

Noi considerăm mai aproape de adevar părerea autorului citat ”că a existat încă din vechime și denumirea de VLAHIA, pe care evreii au articulat’o și, iotacizînd consoana –v- ajung la forma VILAH. În timp, copiștii, nemaiîntelegînd cuvîntul initial, au interpretat aceasta variantă ca nume de țara, și au articulat’o încă o dată, devenită HAVILAH – forma din Biblie HAVILAH”.

Se pune întrebarea fireasca: cine sînt locuitorii cei mai vechi ai acestei țări?

Anticii vorbesc de o populatie straveche numita aviii. Acestia sunt mentionati prima data de Homer-Iliada-Cîntul-al XIII-lea – cînd Zeus plecînd de la Troia, trece cu privirea peste popoarele întîlnite – tracii, moesii și aviii. Aceștia sînt proto-geții pelasgi.

Rămîne sa demonstrăm.

Homer îi caracterizează ca pe ”cei mai drepti dintre muritori”, înainte cu trei secole ca Sofocles să amintească de geți și de Herodot (Istorii IV ), care le va spune ”cei mai

drepți dintre traci”.

Considerăm că în adevăr aviii sînt locuitorii Țării Havilah (Vlahia(h). E vorba de havilahii / avilahii / aviii / lahii, adică aviii din Tara Lah (Vlah).

Strabon (Fontes Historiae Daco-Romane Buc. Pg. 227) îi consideră scyți, dar el se refera la skistai, adică cei ce duceau o viata ascetică.

Arian vorbeste despre acesti skistai, ca despre niște asceți.

De altfel, termenul de skyți, folosit pentru populația getică, s’a păstrat mult după asimilarea scyților, chiar si V. Pîrvan procedeaza la fel.

Încercăm să’i urmarim, mai departe.

Ion Coman în studiul ”Nemurirea la traco-geto-daci”, îi consideră GEȚI. Cu timpul termenul suferă o modificare, păstrîndu’se partea care’i definește, adică cei din Țara Lah, adică lahii.

Pe acești lahi, denumiti și lai, printr’o firească evoluție fonetică, avînd în vedere legea comodității în vorbire, îi aminteste chiar Tucidide, III, 96.

De la Stephanos din Bizant, aflăm că această populație e amintită din sec. al V -lea d.Hr. ca bătîndu’și monedă proprie și, că fiind transferată pe teritoriul histrian, între anii 198-246 d.Hr. odată cu besii.

Mai tîrziu îi găsim atestați în sec. al VI-lea d.Hr.. la Procopiu (”Despre Edificii”, V, 8), ca fiind trimisi de împaratul bizantin Iustinian în Asia, pe Muntele Sinai pentru a construi o mănăstire – fortareață, cu scopul de a apăra Palestina de sarazini; aceasta va fi mănăstirea Sf. Ecaterina, pentru care împăratul amintit a dislocat cam ”100 de sclavi ai Romei cu soțiile si copiii lor” – dupa cum spune Eutichius, patriarh al Alexandrie 933-940.

La anul 1626 sînt semnalați în niște însemnări ale lui Thomas Herbert, citat de Marcu Beza, care, la începutul secolului trecut, vizitează aceste locuri si întîlnește chiar ultimii urmași ai acestei populații, care mai știau că vin din Țara Lah si că au fost creștini.

În memoria băștinasilor ei sunt recunoscuți sub denumirea de vlahi—asemenea sunt considerati și de vizitatori.

Relativ recent, pe 8 iulie 2005, postul T V. Senso a transmis o emisiune în care ieromonahul econom Iustinian Stoica, vietuitor al Athosului la schitul rumînesc Prodromu de 24 de ani, povestește despre un pelerinaj făcut în anul 1981 la locurile sfinte. Ajunge și în pustie la Mănăstirea Sf. Ecaterina de pe Muntele Sinai. Starețul i’a arătat și locurile din împrejurimi, unde erau niste metoace, care erau locuite de beduini și care deserveau mănăstirea. Cînd au auzit că este rumîn, unul a spus: io rumîn.

Descoperim, cu emoție, faptul că acești oameni păstrează amintirea originii lor, pe care și’o asumă și după 1400 de ani.

Al. Suceveanu în vol. ”Strămoșii poporului rumîn, daco-geții” – Edit. Politica, Buc. 1980, spune că laii sînt vechi trib getic.

Privind în urmă, constatăm, cu uluire, că populația numită vlahi, cu variantele aviii, lahii, laii e consemnată din timpurile mitice biblice, trecînd de la Homer, sec al XIII-lea î.Hr., la Tucidide sec. al V-lea î.Hr., transferati în Skytia Minor – Dobrogea de azi în sec. al II-III-lea d.Hr., trimiși în Palestina în sec. al VI-lea d.Hr.

Îi urmărim pe acești vlahi mai departe pe firul vremii. Cercetătorii contemporani, sau din ultimele două secole, găsesc lexemul V(A)LAH, atestat tîrziu, în sec al -X -lea, mai exact în izvoarele bizantine.

Istoricii spun că prima mențiune scrisă a termenului e în anul 976 la Kedrenos, sub formula de – Vlahii drumeți – sugerînd ocupațiile – oieritul și comerțul.

Lucian Pavel, în studiul intitulat ”Despre semnificația cuvîntului VLAH”, aminteste aceasta dată.

Iată că’l aflăm cu surprindere, într’un fascicol publicat de Marcu Beza în 1934 (Academiea Rumîna – Memoriile Sectiunii Literare – Seria III – Tomul III – Mem. 3) cu titlul ”Biblioteci mănăstirești la Muntele Athos”, semnalat într’un un manuscris la Manastirea Constamonitu intitulat ”?” , care cuprinde însemnarea ca ”pe vremea iconomahilor, adica 726-727, monahii risipiti la Muntele Athos, înainte de cladirea mănăstirilor, își dau silința a creștina pe VALAHI”.

Sînt amintiți autori eleni ca Gherasimos Smirnaclis care ”sînt interesați a socoti pe vlahi – emigranți de peste Dunare. Dar că nu’s ei niste ciobani oarecare, ci o națiune aparte, reiese din pomenirea lor alaturi de alte semintii ca Righinii, Sagudatii”.
(M. Gedeon ”O”. Athos, Constantinopole 1885, pag. 315).

Întemeindu’se pe surse foarte vechi, egumenul Teodorit, al cărui scris e mai recent, spune chiar că misiunea de creștinare, despre care vorbeam mai sus, a dat roade deoarece ”dintre vlahii creștinați unii s’au dedat pustniciei, pe colinele Samariei, deasupra Mănăstirii Esfigmeni, poate cînd ea nu ființa încă în vremile de demult”.

Iată că se mai găsesc documente, care aduc atestarea Valahilor, cu exact două secole și jumătate mai devreme, și scoase acum la lumină.

În anul 885, împaratul Vasile Macedoneanul, ”ca urmare a tendinței de a se consacra Muntele Athos, retragerii monahicești”, a împiedicat pe valahi să intre cu oile pe munte.

În anii, în secolele ce vor urma se va acutiza conflictul între monahii de pe munte și vlahii pîrîti la Împărăție.

Așa aflăm că și împăratul Leon Înteleptul a întărit și el aceasta poruncă de oprire în anul 911.

Urmează și alte mențiuni, alți ani: împaratul Constantin al IX-lea Manomahul 1042-1054 a fost nevoit să’i alunge pe vlahi, care se strecurau cu turmele și nevestele lor pe munte.

Întîmplări asemenea sînt consemnate de un manuscris elen al mănăstirii SF. Pantelimon, cu titlul‚ ”Scandalurile petrecute la Athos prin anul 1088”, în care e vorba de plîngerile călugărilor de valahi, ce au patruns în inima muntelui, în timpul domniei împaratului Alexie Comneanul 1081-1118.

Urme ale șederii vlahilor în răstimpul dintre secolele al VIII-lea și al XI-lea pe Muntele Athos le găsim în numele caracteristice de localitati: Călită, Soți, Izvor.

Rezultă clar cine erau locuitorii dintotdeauna ai acestor meleaguri; așa se și explică desele incursiuni cu turmele pe munte.

Vlahii își cunoșteau și istoria și drepturile, știau că acest teritoriu este și a fost al lor de la începutul lumii.

Dar nu ne putem imagina că această ”națiune”, n’a existat și înainte de aceste referiri – e vorba de o locuire a acestor meleaguri, neîntreruptă. Cu mult înainte de patrunderea creștinismului în Muntele Athos, acești vlahi au trăit pe aceste meleaguri ale lor, menționate încă de pe vremea marelui Galer Împăratul geților, care a desființat Imperiul Roman, constituind Imperiul Getic, la anul 305 și care ”n’au migrat în nici o parte; au rămas pe vatra lor ancestrală, ei fiind izolați de migratorii sedentarizați”, (Basmul romanizarii, D.Balasa, pag. 19).

E timpul să tragem o concluzie.

După retragera aureliană sec al III –lea d.Hr., unii așa-zis istorici au contestat drepturile rumînilor de a stăpîni teritoriul pe care se află și azi, aducînd, ca argument principal, inexistenta documentelor vreme de 1000 de ani. Secolele urmatoare, al IV-lea si al V-lea sînt evident marcate de retragerea în munți și printr’o îndîrjită luptă împotriva barbarilor, geții fiind organizati acum după legile gentilice, care n’au anulat luptele pentru apărarea libertății, viața, transhumanța de’o parte și alta a Carpaților n’a încetat.

Dovadă este faptul ca limba rumînă este aceeași peste tot.

Romanii au ocupat doar o parte din teritoriul getic (cu roșu pe harta de sus), dar nici limba geților și nici obiceiurile lor n’au fost cu nimic atinse.

Geto-rumînii au ființat fără întrerupere pe teritoriile originare; documentele există – așa cum am aratat, sînt semnalați valahii în sec. al VI-lea în vremea împăratului Iustinian -sub denumire de lai-lahi-pe Muntele Sinai.

În secolul al VIII-lea, mai precis, în anii 726-727, îi găsim menționați în documentul amintit de la Muntele Athos.

Avem date cuprinse tot într’un manuscris de la același munte, care se referă la prezența vlahilor aici și în sec al IX-lea respectiv anul 885, adică e vorba de secolul al IX-lea.

Chiar înainte de anul 976, vezi Kedrenos, sînt mentionați vlahii în anul 911 și apoi izvoarele documentare sporesc.

Vorbim deci de documente din sec al VI-lea, al -VIII-lea, al IX-lea, al X-lea al XI-lea, al XII-lea; în secolele următoare date despre valahi gasim în documentele vremii ale bizantinilor, ale ungurilor, ori ale slavonilor și nu numai.

Venirea slavilor ne face să ne punem întrebarea firească: de ce n’au rămas slavii în N Dunarii, dacă au găsit teritoriul liber, cum susțin unii cercetatori nerumîni și neprieteni?

Să nu le fi plăcut câmpiile întinse si manoase, sau padurile adânci, atât de bogate, ori poate apele si fluviul cu iesire la mare?

Sau de ce doar unor străini de aceste locuri (uigurilor-unguarilor) să le fi plăcut teritoriile geto-rumînilor vlahi?

Adevărul este că au găsit aici o populație masivă, compactă care i’a împins peste Dunăre, care a continuat să existe neîncetat, cunoscută de cei străini de neamul lor, ce’i înconjurau, sub denumirea de valahi.

Denumirea vlahilor în timpuri diferite

Din antichitate și pîna tîrziu în epoca modernă, ei sunt consemnați cu denumiri apropiate, în funcție de aparatul fonator al vecinilor:

aviii, lahii, laii, volcae, balaci, felahi, bolaci, bellovaci, belioaci, blaci blasci placi palaci, blaceni, belcae, volsci, vlaqui, valach, valah, valahus, olah, olacz, walach, wlachos și enumerarea ar mai putea continua.

Ne punem întrebarea fireasca: de ce au păstrat populațiile antice pînă la cele moderne aceste denumiri numeroase pentru VLAHI ?

Răspunsul e dat, desigur, de marea putere de iradiere a acestei populații, care cu siguranță a reprezentat o civilizație superioară.

Istoricii, cercetătorii și’au pus, pe bună dreptate întrebarea care este etimonul comun tuturor acestor etnonime care au penetrat istoria.

Unii spun că e imposibil a găsi acest etimon, alții se rezumă a declara că termenul se constata pur si simplu la un moment dat.

V. Kernbach (”Universul mitic al rumînilor”) spune ”că s’a afirmat că termenul vlah / valah ar fi numele rumînilor medievali, dinainte de slavi și i s’a atribuit etnonimul germanic walach”.

Mai departe, acelasi autor V. Kernbach declara ferm:

”Nu știm cum se autodenumeau stră-rumînii; etnonimul de azi e o generalizare tîrzie.”

Lucian Pavel (”Despre semnificația cuvîntului VALAH”) considera termenul valah, derivînd din denumirea unui trib celtic, walh, cu adj. wal(a)his, welitsch – welsch, preluat de slavi. Termenul e mult mai vechi – îl întîlnim și la Caesar (”De bello galico”), cu forma volcae, fiind numele unui trib celtic, spune acelasi autor rumîn citat mai sus.

De fapt, credem noi, e vorba de triburi geto-pelasgice din toată zona de S.E. Europei, pînă în N. Germaniei și în N. Africii, unde numele de walh, welisch, welsch, sînt atribuite populațiilor ce vorbeau linqua priscă sau vulgata. Noi considerăm că toate denumirile amintite au etimonul comun VALAH(US). Toate derivatele etnonimului valah(us) se pot explica prin evoluția firească a legilor limbilor diferite.

Să luăm cîteva exemple: slavii spun voloh / vloh- ne’o demonstrează și antroponimele, aparent slave – Volosciuc / Volosiniuc / Vlosiuc etc. E vorba aici de nume de valahi cărora li s’a adăugat sufixul specific slav-iuc, echivalent în limba rumîna sufixului -esc, întîlnit foarte des mai ales în Muntenia, dar si în celelalte provincii ale Rumîniei.

Acest sufix provine din pelasgul ”escunus” care se traduce – ”neam” cu, înrudit cu…în cazul nostru – înrudit cu valahii. Se vede dar, cine erau acesti indivizi traitori în enclavele slave.

În Țara Rumînească, mai ales, sufixul – esc, e foarte prolific, formînd prin derivare, cuvinte noi, în mod special antroponime, ce arata originea, de ex: de la Pop, Pop-escu, de la Ion, Ion-escu etc.

Așa-zisul germanic wal(a)ch vine de la Valahus, ce primeste o terminație specific germană, prin căderea terminației finale  ”us” și înlocuirea cu una proprie ch, rezultînd formele walach / welach, vezi si alte exemple cu aceeasi terminație, întîlnite și azi, precum  inertich / launtric, sau Ostereich / Austria).

De la etnonimul wal(c)h se ajunge lesne la formele celtice, dar si la cuvintele uzuale și azi în engleză: walas, walace, weles, welles, wels, etc. Termenul etimon Valahus sub forma wels, îl folosesc nelatinii, în Evul Mediu pentru populațiile de origine așa-zis romana, pîna la formarea natiunilor denumite latine.

Așadar, acest lucru arată că memoria colectiva a popoarelor a păstrat ideea de adstrat comun numit – impropriu – romanic, pelasgic în realitate, în Evul Mediu, pentru toate aceste popoare.

Alt exemplu: cuvintele ce au consoana inițială b –blaci / belaci etc. arată că vorbitorii au aparat fonator ce percepe labialele, ușor de confundat într’o vorbire fluentă, adică pe – v -, ca – b-, iar terminația – ci – este o sonorizare a lui – hi – deci – de la v(a)lahi – la blahi – blaci etc. Ușor se poate explica și forma olac(z)i, prin afereza consoanei – v – din cuvîntul valahi – și prin aceeași sonorizare a terminației finale, grupul – hi – devenind – c(z).

Considerăm suficiente exemplele date, pentru a admite că am demonstrat că etnonimul VALAH(US) – VLAH(US) este la originea celorlalte forme. Acesta este, de altfel, cel cu care au fost numiti rumînii pîna tîrziu, în epoca modernă.

La ce ne duce acest lung parcurs în istorie?

Întrebarea firească care se pune: dar etimonul cuvîntului VALAH care este ?

Taina tainelor

Vom începe a încerca a da un răspuns acestei întrebari, prin niste citate edificatoare:

”Trebuie să spunem ca din întreg vocabularul limbii rumîne, cuvîntul cel mai ciudat este acela de VALAH, ciudat cu atât mai mult cu cît el nu denumeste un obiect oarecare, ci e chiar numele sub care strainii au cunoscut pe rumîni în întreg Ev Mediu, și în epoca modernă, pîna la sf. sec al XIX-lea, timp de peste 1000 de ani”, (S. Coryll – Valahii în Cartea Genezei).

”Nimeni nu știe nici cînd, nici de unde, nici cum a aparut acest cuvînt”.

Gh. Bratianu chiar susține că termenul e un subiect de controversă (”O enigmă și un miracol istoric – poporul rumîn”), lui nu i se poate da un etimon.

D. M. Pipidi îi atribuie origine celtica (Dicționar de istorie veche a Rumîniei), ”Dicționarul Enciclopedic”, (Buc. Edit. Științ. 1998), găsește acest etimon de origine ”germană”.

Fugariu Florea (SC. Ardeleana Buc. 1970 vol III, pag. 35), vorbește de o origine slavă.

Cercetători ai istoriei și ai religiilor vorbesc de prestigiul ”extraordinar al termenului care a dus la apariția și existența lexemului V(A)LAH”, care justifică uluitoarea forță de iradiere a acestui nume, din aria culturala bizantinî, din Peninsula Sinai pînă în Germania, din Caucaz pîna la Vatican, (S. Coryll,op. citata).

Etimonul cuvîntului VALAH va face lumină în istoria geto-românilor și în cea universală.

Cu adevărat acest cuvînt ascunde în spatele său un prestigiu urias, demonstrînd totodată  existenta neîntreruptă a locuitorilor celor mai vechi din lume, consemnati și de Biblie, cu ascendență pînă în mitul Marelui Pelasg CEL Negru, sau cel Ceresc, ori Cel Nobil, simbolul unei civilizatii superioare, veche de zeci de milenii.

Încercăm să facem lumină asupra etimonului cuvîntului VALAH; dorim să arătăm că nu există acea pată albă de 1000 de ani în istoria noastră, idee susținută și fluturată cu aroganță, de cei ce n’au radacini în aceste locuri, și că încă o verigă solidă din lanțul continuu al ființării noastre, pe aceste pămînturi, va spulbera definitiv acele teorii fabricate de, mai ales, rău intentionați din istorie, începînd chiar cu antichitatea care, prin interesații ei, vezi orgolioșii romani, au distrus intentionat dovezile vechimii și nobleții originii geto-rumînilor.

Căci altfel cum să interpretăm – dacă nu prin ură și invidie, și greutatea de recunoaștere a unui stat, ce a întemeiat un imperiu, că populatia lui a fost civilizată de strămoșii geților?

Cum putem explica că Roma are și istorici cunoscuti prin opera lor și poeți și geografi, a căror opera exista și azi etc., și că grecii au păstrat și transmis omenirii mostre de civilizație și cultura de exceptie, si nu numai acestia.

Numai despre geți tot ce s’a scris s’a pierdut și nu s’a scris puțin – aproape toți anticii luminați, din varii domenii, au vorbit despre geți, chiar influenta lor era, la un moment dat atît de mare, încît atunci cînd senatul nu reusea să ajungă la o hotarîre, recurgea la parerea poporului scyt (citește geto-pelasg), la plebiscit.

Și exemple ale implicării geților în treburile interne ale romanilor pot continua.

Despre etimonul cuvîntului Valah, Etimologia cuvîntului VALAH

Dacă izvoarele scrise au fost pierdute intentionat, sau le’a distrus timpul cu vicisitudinile lui, apoi limba rămîne cea mai fidelă oglindă a istoriei, ce nu poate fi măsluită.

Deși de ani buni se vorbește de înaintașii pelasgi ai geto-rumînilor și nu numai ai lor, totuși nimeni nu a reușit să taie nodul gordian, explicit, logic, științific.

Acesta își are originea în cuvîntul PELASGUS, demonstrație făcută și la BELAGINE, dar pe care o reluăm dat fiind importanța acesteia. Să urmarim transformările fonetice datorate legilor impuse de vorbire în decursul timpului.

– Terminatia ”us” a căzut – lege generală în aceasta trecere la noua limba geto-rumîna, și a rezultat forma PELASG(I).

– Grupul de consoane dure – sg, greu de pronunțat, se supune legii comodității în vorbire și, prin iotacizare, se ajunge la forma PELAH(I).

– Confuzia, ușor de facut într-o vorbire fluenta, între bilabialele – p- si – v – a dus la forma VELAH(I).

– Prin atractia fonetica, a vocalei e – de catre – a – se ajunge la lexemul de baza si anume VALAH(I).

Pentru edificare: pelasgus – pelasg(i) – pelah(i) – velah(i) – valah(i).

Ne simțim datori a justifica titlul dat mai sus – și anume ”Taina tainelor”.

Relevarea clară, în mod științific a etimonului Pelasg pentru Valah, deschide porți nebănuite spre găsirea, cu ușurință, a multor adevăruri, aflate încă în ceață, din istoria neîntreruptă a geților-pelasgi, sau din cea universală, putînd aborda istoria omenirii întregi în conexiuni firești în dezvoltarea tuturor populațiilor, sau cel putin a tuturor celor europene vechi.

Și orizonturile se deschid – ramîne să fim deschiși și noi adevărului, oricît de greu ar fi să ne desprindem de clișee, de rutină.

Noi credem că etnonimul PELASGUS (terminația în – us – e pelasgă, nu latină), ar fi putut circula în paralel în antichitate și sub forma de VELASGUS, mai ales la etrusci, avînd în vedere că etruscii sînt o ramură a pelasgilor, desprinsă printre primele din trunchiul comun și, luînd în considerare unele toponime antice etrusce ca Vulci la N. de Tarquinia, sau Veii Vulca, localitate din care Lucius Tarquinius Superbus a chemat la Roma un sculptor etrusc, pentru a împodobi Marele Templu din Capitoliu, a lui Optimus Maximus Jupite; ori localitatea Volsinii în etruscă Velsna (”Limba și civilizația etruscilor”, Edit. Științ. Buc. 1997 de Giuliano și Larisa Bonfante).

Se poate ușor demonstra aceasta evoluție fonetică; luăm un ex: VULCI / VULCUS /VALCUS / VALACUS / VALASGUS / VELASGUS; de altfel, tradiția romana vorbește de istorici etrusci care’și asumau originea valasgă.

După demonstrarea identității, ca sens, a celor doi termeni – PELASG / VALAH, credem că am adus și argumentul decisiv în a convinge că, într’adevăr lexemul VALAH(US) este etimonul comun tuturor variantelor etnonime, care au circulat în istorie, în Evul Mediu, pînă în epoca modernă.

Despre relația pelasg / valah / rumîn, nu ne’am propus a vorbi acum.

Credem că demersul nostru a putut convinge de continuitatea geto-rumînilor în istorie, despre prestigioasa sa origine, ce urcă pînă în mit și despre abordarea corectă a fenomenului istoric, respectînd ADEVĂRUL.

Oricît de surprinzător ar fi pentru unii cercetători rumîni, sau chiar pentru străini, va trebui să impunem acele adevăruri, care fac lumină în trecut, dar și justifică prezentul, restituind națiunii rumîne demnitatea, la care au atentat și încă o mai fac așa-zișii istorici, mînați de alte interese, decît evidențele istorice.

În ce ne privește, credem cu tărie că va veni și ziua cînd copiii noștri și copiii copiilor noștri vor trăi mîndri de neamul lor și de cei care, ca genialul N. Densușianu, și’au închinat viața, pentru a lumina calea spre acest adevăr, ce ar trebui cuprins cu dreptate, pînă, și mai ales, în manualele școlare.

Adaptare după Maria Ciornei: ”Legile Belagine”, Belaginele-expresie a dăinuirii milenare a valahilor în istorie, Valahii – DESCENDENȚII DIRECȚI AI PELASGILOR

Citește și:     VOIEVOZII CARE AU VRUT UNIREA ÎNAINTE DE MIHAI VITEAZUL

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA